CĂTRĂNI, cătrănesc, vb. IV. 1. Tranz. A unge, a îmbiba cu catran, a face impermeabil turnînd catran. Cu pași ușori începu să se primble pe puntea cătrănită. DUNĂREANU, CH. 149. Du-te de caută nouă piei de bivol, să le cătrănești. ISPIRESCU, L. 27. Trupu-i cătrănea, După ce-l golea, Apoi foc îi da. ALECSANDRI, P. P. 118. 2. Refl. Fig. (Uneori determinat prin «de mînie», «de necaz», «de ciudă» etc.) A se necăji, a se supăra rău, a se amărî. Cucoana Marița se cătrănește că toi n-a sosit încă Spiridon cu cega. SLAVICI, N. 1 286. Se cătrăni de mînie cînd văzu necuviincioasa purtare a haiducului. ISPIRESCU, L. 143. ◊ (Despre suflet sau inimă) Lui Moș Gheorghe i s-a cătrănit din nou sufletul; nu-i mai arde nici de mitropolie, nici de nimic. SP. POPESCU, M. G. 83. ◊ Tranz. Olteanca din Slatina, Cu ochii cît strachina, Mi-a cătrănit inima. TEODORESCU, P. P. 337. 3. Tranz. Fig. A otrăvi. Ne căra prin cine știe ce fund de mahala, să ne cătrănească cu vreo poșircă mucegăită și tulbure. M. I. CARAGIALE, C. 60. ♦ Intranz. Fig. (Rar) A se face venin; a se învenina. [Calul] departe-l azvîrlea, Fierea-ntr-însul cătrănea. TEODORESCU, P. P. 523.