MÁTIĂ s. f. I. Sac de plasă (împletită des) care formează partea din fund a năvodului și în care se strîng peștii prinși ; matcă, (regional) coadă, moț, sîn. Cf. ȘĂINEANU, D. H., DAMÉ, T. 123, 124. La iazurile mai mari se pescuiește, atît toamna cît și iarna, pe sub gheață, și cu năvoade adevărate cu „matițâ”. ANTIPA, P. 61. La voloacele mari să li se pună în mijlocul lor un sac mare, numit „sac” sau „matiță”. . . astfel s-a format năvodul. id. ib. 150. Cînd. . . capetele de năvoade se ating, se strîng de la capete, se face cerc din ce în ce mai mic strîngînd tot peștele în matiți. ATILA, P. 118, cf. PAMFILE, I. C. 68. Voloc cu matiță la pescari. H XVI 142. Cam la fundul matiței Găsi pe puiul vidrei. TEODORESCU, P. P. 95, cf. 94. Descurcați năvoadele, Așezați matițéle, Și-ngreuiați plutile. MAT. FOLK. 50, cf. 52, GRAIUL, I, 74. În matița nevodului. PĂSCULESCU, L. P. 176, cf. ALR I 1 735/926. II. 1. (Ban.) Parte a răbojului care rămîne la vătaful stînii. V. m a t c ă (10). Cf. LIUBA-IANA, M. 118, CADE. 2. Punctul cel mai adînc din albia unei ape; matcă (4). Luntrea se pune în mișcare prin alte margini de ochiuri, spre luciul central, unde-i matița bălții. SADOVEANU, O. X, 464. 3. Piuliță (de înșurubat). V. m a t c ă (11). Cf. DDRF, BARCIANU. - Pl.: matițe și matiți. – Și: (rar) mătíță s. f. ALEXI, W. – Din bg. матица. Cf. scr. m a t i c a.