DIRECT, -Ă, direcți, -te, adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce la țintă, de-a dreptul, fără ocol; drept. ◊ În linie directă = din tată în fiu, în linie dreaptă de rudenie. 2. S. f. Lovitură dată de un boxer cu mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul, fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără intermediar sau fără ascunzișuri, fățiș; nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. Impozit direct = impozit asupra venitului sau proprietății, perceput pe baza unor roluri nominale. Complement direct = complement care determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau stil direct = procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5. Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără ascunzișuri, fățiș. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal și integral (de faptele sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct proporționale = mărimi al căror raport este de asemenea natură încât creșterea sau scăderea uneia de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. – Din fr. direct, lat. directus.

DIRECTĂ ~e f. (în box) Lovitură aplicată adversarului prin întinderea mâinii drept înainte. /<fr. direct, lat. directus

ACONT s.n. (Fin.) Parte dintr-o sumă de bani care se plătește înainte drept garanție pentru îndeplinirea unui contract încheiat, mai ales de vînzare-cumpărare; arvună. V. avans. [Pl. -turi. / < it. acconto, cf. fr. acompte].

frunțiș, adv. (înv.) drept înainte, fără teamă.

ótova adj. fix (cp. cu bg. ot tova, din asta). Munt. Neted: drumu e otova. Unit, tot una: acest porc e așa de gras, în cît capu e otova cu trupu. Fig. Monoton, plictisitor: muncă otova. Adv. Drept înainte, fără accidente: a merge otova.

drept a. 1. care merge fără a ocoli dela un punct la altul: linie dreaptă; 2. opus la stâng; braț drept; 3. fig. fără ocoliri, sincer: om drept; 4. just, echitabil: judecător drept. [Lat. DIRECTUS]. ║ adv. 1. în linie dreaptă: a merge drept înainte; 2. în pozițiune verticală: stăi drept; 3. fig. cum se cuvine: drept vorbind, acesta-i adevărul CR.; 4. pentru, în chip de: drept plată; drept care, pentru aceea.

găitan n. fire împletite din mătase, argint sau aur: un mintean negru cu găitane de fir OD. [Turc. GAITAN]. ║ adv. ca un găitan, drept înainte: trebile împărăției mergeau găitan POP.

întins a. care ocupă o mare întindere: șes întins. ║ adv. 1. culcat de-a lungul: îl lasă întins PANN; 2. drept înainte: o luă întins la București. ║ n. întindere: s’a dus zăpada albă de pe ’ntinsul țării AL.

oblu a. și adv. 1. drept înainte: a merge oblu; 2. șes: câmpie oablă; 3. binișor: încet, oblu, că mi-i prăvăli AL. [Tras din obli, a da cu oblul, a aplana, de unde oblu, plan].

òtova a. și adv. 1. neted: câmpie otova; 2. drept înainte: a merge otova; 3. tot una: dihania era făcută otova cu cap cu trup cu tot ISP.; 4. fig. monoton: muncă grea și otova POP. [Origină necunoscută].

tiva adv. Mold. drept înainte (fugind): și tiva la mama acasă CR. [V. tiv: cf. sub raportul sensului, găitan].

prezentà v. 1. a înfățișa, a oferi: a prezenta un buchet; 2. a introduce: a prezenta într’un cerc; 3. a întoarce către: a prezenta pieptul său inamicului; a prezenta armele, a ținea pușca drept înainte, în semn de onoare; 4. a arăta: a prezenta un aspect frumos; 5. fig. a expune: a prezenta faptele în ordine; 6. a apare înaintea cuiva: mi s’a prezentat ieri; 7. a se oferi: s’au prezentat mulți.

DIRECT, -Ă, direcți, -te, adj., s. f., adv. 1. Adj. Care duce la țintă, de-a dreptul, fără ocol; drept. ◊ În linie directă = din tată în fiu. 2. S. f. Lovitură dată de un boxer cu mâna întinsă drept înainte. 3. Adv. De-a dreptul, fără ocol. 4. Adj. Care se face, are loc fără intermediar sau fără ascunzișuri, fățiș; nemijlocit. ◊ Vot direct = vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. Impozit direct = impozit asupra venitului sau proprietății, perceput pe baza unor roluri nominale. Complement direct = complement care determină un verb tranzitiv. Vorbire directă sau stil direct = procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5. Adv. Fără intermediar, în mod nemijlocit; fără ascunzișuri, fățiș. ◊ Expr. A fi (sau a face) direct răspunzător (de ceva) = a răspunde (sau a face să răspundă) personal și integral (de faptele sale). 6. Adv. (În sintagma) Mărimi direct proporționale = mărimi al căror raport este de asemenea natură încât creșterea sau scăderea uneia de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. – Din fr. direct, lat. directus.

DIRECT², -Ă, direcți, -te, adj. 1. Care duce de-a dreptul la țintă, fără ocol, drept. Trebuia să treacă rîul ca să apuce o cale mai directă către casă. BOLINTINEANU, O. 427. ◊ Fig. Dacă Ghindăoanu simte atacul direct, iese de la stînă și se ferește în rîpă. SADOVEANU, P. M. 123. Discuția... era chiar prea directă. CAMIL PETRESCU, U. N. 8. ◊ Tren direct = tren care parcurge cu aceeași formație distanța între două puncte (de obicei depărtate). Vagon direct = vagon care se atașează succesiv la garnitura a două sau mai multe trenuri, astfel ca pasagerii să ajungă la destinație fără transbordare. ◊ Loc. adj. (Despre descendență) În linie directă = (în opoziție cu în linie colaterală) din tată în fiu, în linie dreaptă. ♦ Fără ascunzișuri, pe față, fățiș. Pe urmă a trecut la amenințări directe. CAMIL PETRESCU, U. N. 49. 2. Care se face sau are loc fără intermediar; nemijlocit. Va trebui să ia contact direct cu țăranii. REBREANU, R. II 11. ◊ Vot direct = vot exprimat în chip nemijlocit prin participarea fiecărui cetățean la urnă. La alegerile pentru Marea Adunare Națională și pentru toate sfaturile populare, oamenii muncii, cetățeni ai Republicii Populare Romîne, participă în mod nemijlocit, prin vot direct. CONST. R.P.R. 44. Impozit direct = impozit asupra veniturilor și proprietăților, perceput nemijlocit pe baza unor roluri nominale. (Gram.) Complement direct = parte de propoziție care determină un verb tranzitiv, indicînd asupra cui (ființă, lucru, proces etc.) trece nemijlocit acțiunea verbului respectiv sau indicînd rezultatul unei acțiuni. Vorbire directă sau stil direct = reproducere întocmai a spuselor cuiva în așa fel, încît fraza care conține această reproducere nu este subordonată gramatical față de un verb de declarație. ♦ (La box; substantivat, f.) Lovitură dată cu mîna întinsă, drept înainte.

DÎRZ, -Ă, dîrji, -ze, adj. 1. Îndrăzneț, curajos, hotărît, cutezător. Popoarele se pătrund de conștiința că pot obține victoria păcii prin luptă perseverentă și dîrză. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. Și sufletul meu amețit se simte Mai dîrz privind la culmea-naltă. BENIUC, V. 7. Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba înaltă și dîrză. IBRĂILEANU, A. 150. De astă dată nu se mai opri sfiicios pe la poartă, ci-și luă inima-n dinți și dete drept înainte, deschise ușa-n lături și se-nțepeni dîrz dinaintea bătrînei. VLAHUȚĂ, N. 130. ♦ Aprig, înverșunat. Tăun fu chemat la Sfatul Popular. Veni, dîrz, împreună cu Trandafira. CAMILAR, TEM. 265. Am făcut o sforțare dîrză să mă înfrîng. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Un domn senator, care se plimba de colo pînă colo, țifnind și aruncîndu-mi căutături foarte dîrze... mă interpelează foarte de sus. CARAGIALE, O. VII 296. 2. Neînduplecat, neclintit; p. ext. îndărătnic, încăpățînat. Eu atîta pot să-ți spun, mamă: aține-te dîrză, aține-te pînă vin eu. CAMILAR, N. I 252. Dar sufletul tău în mine-nvăscut Tot dîrz a rămas și tot nu se-ndoaie. STANCU, C. 141. Ce-o fi avînd oare feciorul meu de s-a făcut așa de dîrz? SLAVICI, O. I 101. 3. Mîndru, semeț, țanțoș. Cu greutate mare, izbutea să se ție treaz și dîrz în șa. SADOVEANU, Z. C. 42. ◊ Fig. Păunenii se mirau mai ales de grădini: frumos rînduite... cu răsadurile vii și dîrze în cavaluri sătule de apă. SADOVEANU, P. M. 311. Pentru dînsul toate zburătoarele, mîndri păunași, sălbăticoși cocori, bufnițe cobitoare, șoimi dîrji... toate picau ca fermecate. ODOBESCU, S. III 180. ◊ (Adverbial) Dar ce-ai pățit?... – Ce să pățesc, zise Ivan dîrz, ia! am căptușit niște iepuroi, și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. – Pl. și: (m.) dîrzi (CAMILAR, N. I 245), (f.) dîrje- (M. I. CARAGIALE, C. 137). – Variantă: dîrj, -e (DELAVRANCEA, A. 100, CARAGIALE, O. I 309) adj.

COCHETĂRIE, cochetării, s. f. Fel de a fi, purtare, atitudine prin care o persoană caută să placă (mai ales unei persoane de sex opus). Ea privea mîndră drept înainte, cu o inocentă cochetărie, simțind instinctiv că-i studiată. BART, E. 134.

CROI, croiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un obiect care urmează să fie confecționat, în special haine sau ghete) A măsura materialul necesar, a însemna dimensiunile sau forma bucăților alcătuitoare, a tăia după forma și măsura indicată. Scoțînd o piele de porc sălbatic din cămară și croind cîte o pereche de opinci. CREANGĂ, A. 24. Jachete croite... pe măsuța lor. NEGRUZZI, S. I 105. Eu sînt lemn de treabă,.. Că pe mine mă cioplesc Și iconițe croiesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 508. ◊ Fig. îmi dărui o pușcă... ușoară, croită și cumpănită chiar dupe trupul și dupe puterile mele. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Tranz. fact. N-avea copii, femeie, Hiron stăpînul meu, Și curtea lui cea mare tot strimtă îi părea. Deși cămări trei pline avea de haine scumpe, Pe toată ziua însă croia la straie nouă. NEGRUZZI, S. II 237. ◊ Absol. Pietrarii lui Manole croiau, retezau, ciopîrțeau. ODOBESCU, S. II 513. 3. Tranz. A plănui, a pune la cale (o lucrare care are nevoie de indicații, semne, planuri), a porni un lucru sau o lucrare. Pe o muche de deal pleșuvă, la cîteva sute de pași depărtare de sat, tranșeele erau croite. REBREANU, N. 48. Străbăturăm în lung și-n lat vestitele grădini ale Pîngăraților, croite și sădite mai din vechi. HOGAȘ, DR. II 22. Pînă-n zori de zi Mie să-mi croiești Și să-mi isprăvești Peste Marea Neagră Un pod de aramă. TEODORESCU, P. P. 423. ◊ (Absol.) [Grădinarul] se apucă de croit din nou, și în șase săptămîni abia putu face ceva care să mai semene a grădină. ISPIRESCU, L. 153. ◊ Fig. (Cu privire la planuri, proiecte) Privi drept înainte, sforăi puternic și începu să scurme cu copita în apă, părea că-și croiește un plan sau că se pregătește să întrupeze o hotărîre mai dinainte luată. HOGAȘ, M. N. 221. Cantemir croind la planuri din cuțite și pahară... EMINESCU, O. I 31. ◊ Absol.) Toți croiesc, fac și prefac, Ca să ne vie de hac. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (În legătură cu alte abstracte) Cîrpind, văduva Lenea își croia mersul zilei de mîine și poimîine. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, V. M. 95. Caragiale e o altă dovadă a artistului care nu încape în cadrul croit de mine. GHEREA, ST. CR. III 60. Vrea... să-și croiasc-un nume. ALECSANDRI, P. III 327. ♦ A potrivi, a ticlui. În țară una-ți vorbește Și în dos alta-ți croiește. PANN, P. V. III 63. ◊ (Complementul, uneori subînțeles, indică o minciună) Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. Da late le croiește badea Talpă-Lată! ALECSANDRI, T. 623. Pe-ntregul croiește minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. În loc de adevăr el tot minciuni croia. DONICI, F. 76. 3. Tranz. A desfunda, a deschide (un drum, o șosea etc.) înlăturînd obstacolele. Își sileau trupul... să-și croiască drum prin stratul gros și alb de zăpadă. DUMITRIU, V. L. 85. Ursan năval’ s-aruncă în neagra tătărime, Croind o pîrte largă prin deasa ei mulțime. ALECSANDRI, O. 215 ◊ Fig. Legea economică fundamentală a socialismului își croiește în țările de democrație populară un drum din ce în ce mai larg, influențind tot mai mult dezvoltarea economiei naționale a acestor țări. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 4, 74. Să croim brazde noi de baladă. DEȘLIU, G. 28. Vremea a venit acum Singur să-ți croiești un drum. CASSIAN, în POEZ. N. 116. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile pentru a croi un drum nou în literatura romînilor. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Refl. pas. Se croise o șosea cu pomi tineri, plantați pe marginea șanțurilor. C. PETRESCU, S. 123. 4. Tranz. (Familiar; complementul indică un animal, un om sau o parte a trupului, mai ales spinarea) A lovi, a bate (făcînd dungi sau vînătăi pe piele). Croi cu bățul spinările cailor... și căruța... intră în sat. DUMITRIU, N. 229. Ce-ar fi să-l croiesc în moalele capului? CAMILAR, TEM. 209. Acuși iau varga din coardă și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Ticălosul!... poruncește să mă croiască tot drumu cu un harapnic. ALECSANDRI, T. 50. ◊ (Complementul indică lovitura) li croiește o palmă. ◊ (Complementul indică semnul lăsat pe piele) Caii la pas, și surugii croindu-le cu bicele la dungi beșicate pe spinare. GHICA, S. 241. 5. Intranz. (Familiar, în expr.) A o croi la fugă = a fugi în cea mai mare grabă (spre a scăpa de o primejdie). Iepurii o croiră la fugă și fiarele se luară după ei. POPESCU, B. I 90. Încet-încet m-am furișat printre oameni și unde am croit-o la fugă spre Humulești. CREANGĂ, A. 58. Croindu-o la fugă spre pustie amîndoi, Tocma în crîng se opriră a se uita înapoi. PANN, P. V. III 55.

LIMPEDE, limpezi, adj. 1. (Despre lichide, în special despre apă, vin etc., în opoziție cu tulbure) Transparent, clar. După puțină vreme, dădură de pîrău: o apă limpede, subțire, o săreai cu piciorul. SADOVEANU, O. I 63. Apă limpede cum îi lacrima. CREANGĂ, P. 290. Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede ca seninul ceriului. EMINESCU, N. 6. ♦ Fig. Cinstit, onest, curat. Ai avut un suflet limpede și-ai murit cu cinste. SADOVEANU, O. VI 51. 2. (Despre cer, timp, atmosferă etc.) Senin, lipsit de nori, de ceață; clar, strălucitor. Era o vreme limpede și dulce de toamnă. SADOVEANU, O. VII 160. Departe de furnalele și cazanele rafinăriei, cerul era limpede și înalt. C. PETRESCU, A. 467. Cerul scuturat, dă în limpede și acopere, ca un coviltir argintuit, rotunda arie a pămîntului. DELAVRANCEA, S. 170. Ca lacrima-i limpede cerul. COȘBUC, P. II 7. ♦ (Despre ochi) Clar; pur. În ochii lui mari și albaștri, limpezi ca seninul, scînteiară lumini puternice, pline de zîmbet. V. ROM. decembrie 1951, 217. Îi zîmbi... cu ochii cenușii, limpezi. DUMITRIU, N. 156. ◊ (Adverbial) Vorbea așa de blajin și ne privea așa de limpede cu ochii lui șterși, albaștri! SADOVEANU, O. VII 209. 3. (Despre sunete, p. ext. despre glas, în opoziție cu voalat, răgușit) Care răsună distinct, cristalin, clar. Dascălul nostru cu... glas limpede, puternic, ne-a părăsit. STANCU, D. 289. Sunetele de tălăngi adiau limpezi și dulci prin liniștea cuprinsului. SADOVEANU, O. I 268. Havuzele cîntă... voci limpezi șoptesc. MACEDONSKI, O. I 141. 4. (Despre mintea, spiritul oamenilor, în opoziție cu greoi, obtuz) Care vede, înțelege și expune lucrurile clar; lucid. Îmi simții capul mai limpede. VLAHUȚĂ, N. 167. ◊ (Adverbial) Nu se gîndea el atît de limpede. DUMITRIU, N. 148. Îți cer să privești limpede, cu răceală, la rînduirea trecută a lumii și la cea viitoare... Trebuie să devii un om tare. DEMETRIUS, C. 46. 5. (Despre idei sau felul de exprimare al cuiva, în opoziție cu confuz, încurcat) Ușor de înțeles, lămurit, deslușit. Vreau un răspuns limpede. BARANGA, I. 188. Multe lucruri bune mi-ar fi plăcut și mie... însă nici unul mai mult ca vorba pe dasupra limpede, dar adîncă la înțeles. CARAGIALE, O. VII 159. ◊ (Adverbial) Vorbea limpede, corect, liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Pe cît își aducea mai limpede aminte domnul Lefter, pe atît madam Popescu se turbura, se roșea. CARAGIALE, M. 26. ♦ (Despre un fapt, o afirmație etc.) Neîndoios, sigur, evident. Asta e limpede, o știe toată lumea. PREDA, Î. 108. Mi se pare adevărul limpede ca lumina zilei. DEMETRIUS, C. 33. ◊ (Adverbial) Dacă mă apropii de micul șanț al șoselei, e limpede că voi fi văzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. 6. (Rar, despre o suprafață, un teren etc.) Neted, lipsit de asperități; lipsit de vegetație, larg, deschis. Cănuță s-a aplecat și d-abia a putut ridica greutatea pe loc limpede în prăvălie. CARAGIALE, P. 14. Dintru această zidire drept înainte, încet, încet, să face deal destul de nalt și tot limpede făr’ de copaci. GOLESCU, Î. 75.

ÎNȘIRA, înșir, vb. I. 1. Tranz. A rîndui, a așeza în șir, la rînd; a aranja unul după altul; a alinia. Își scoase inelele numeroase și enorme, înșirîndu-le pe galantarul de sticlă. C. PETRESCU, A. 468. Titvele lor să le înșire pe zid. NEGRUZZI, S. I 158. Caii îi înșiră cîte unul înaintea altuia, dar mari și frumoși. GOLESCU, Î. 131. ◊ (Poetic) Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ Refl. (Despre ființe) Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Se înșiră tot cîte unul-unul, pînă la poartă. CREANGĂ, P. 267. Cîrdurile de cucoare, înșirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ Refl. (Învechit, despre oștiri sau unități militare) A se așeza în front, în ordine de marș sau de luptă. Pe loc lot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, P. A. 211. 2. Tranz. (Cu privire la mărgele etc.) A petrece pe un fir pentru a face un șir, o salbă, un colan. Porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. Trei copile de-mpărat Stau într-un măreț palat Înșirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. ALECSANDRI, P. II 175. ◊ (Refl., în expr.) Înșiră-te (sau înșirte) mărgărite = a) formulă în basmele populare pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea continuă. Înșiră-te mărgărite Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este. ALECSANDRI, P. II 180; b) (substantivat, rar) poveste obișnuită, fără un titlu precis. Numai un soldat poate înțelege rezbelele lui Ioan-vodă, ce se povesteau pînă acuma ca un lung înșiră-te mărgărite, fără plan și fără succesiune. HASDEU, I. V. 215. 3. Refl. Fig. A se succeda, a se perinda. Apoi cuvintele i se înșirau unul după altul, arătînd cu cîtă grijă și cu cîtă dragoste partidul deschide țărănimii sărace și mijlocașe drumul unei vieți mai bune. CAMILAR, TEM. 16. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înșiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. SADOVEANU, N. P. 277. Gîndurile i se înșirau ca mărgelele pe ață. REBREANU, R. I 243. Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. 4. Tranz. Fig. A spune, a expune, a povesti la rînd, a urma, în expunere, un anumit șir de idei, de fapte, de întîmplări. Erau meșteri în a înșira fraze frumoase, elegante, care nu spuneau nimic. AGÎRBICEANU, S. P. 242. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Înșira greutățile cu care se luptă ca medic, ignoranța și superstițiile. VLAHUȚĂ, O. A. 295. Toate cîte-mi înșiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste. NEGRUZZI, S. I 234. ◊ Expr. A înșira moși pe groși (sau verzi și uscate) = a spune lucruri lipsite de seriozitate. A înșira (la) gogoși v. gogoașă. 5. Tranz. (Rar, regional) A lua de-a rîndul, a frecventa în șir. Și eu să înșir atîtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni și acum la Socola? CREANGĂ, A. 120. ◊ Expr. A o înșira = a o lua drept înainte pe-un drum, a umbla. Veniseră aduși de dorința să precizeze ceea ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cînd o înșiraseră pe străzi pînă aci, erau plini de nerăbdare. C. PETRESCU, Î. II 115. 6. Tranz. (Rar, cu privire la fire) A înfășura. A început a înșira funia de jur împrejurul lacului. ȘEZ. III 95.

MUȘUROI¹, mușuroaie, s. n. (Și în forma mușunoi) 1. Moviliță formată din țărîna pe care furnicile, cîrtițele și alte animale o aruncă la suprafața solului, cînd își sapă coridoarele subterane; p. ext. grup de furnici care locuiesc într-un furnicar. Este în colibă un mușuroi pustiu de furnici și împietrit de vechime. SADOVEANU, M. C. 186. Drept înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un mușuroi uriaș crescut cu bălării. REBREANU, R. I 70. ◊ Fig. Iar în lumea asta mare noi copii ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușunoaie de furnici. EMINESCU, O. I 132. 2. Grămăjoară de pămînt care este adunată la rădăcina unor plante, pentru a le sprijini, a le feri de îngheț etc. 3. (Rar) Ridicătură mică de pămînt; moviliță. Unde i-a picat capul, s-a făcut un mușunoi. SBIERA, P. 177. – Variante: (regional) moșinoi (CREANGĂ, A. 133), moșiroi (DUNĂREANU, CH. 87), moșuroi (STĂNOIU, C. I. 173), moșoroi (PAS, L. I 287, DELAVRANCEA, S. 16), mușinoi (NEGRUZZI, S. II 247, SEVASTOS, C. 99), mușiroi (EMINESCU, O. I 132), mușunoi (ȘEZ. I 72) s. n.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

ZUGRĂVI, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri cu o zugrăveală. (Refl. pas.) Odăile se zugrăviră și se mobilară cu gust. NEGRUZZI, S. I 72. 2. Tranz. (Astăzi rar) A picta, a împodobi cu picturi. Din mijlocul curții se-nalță strălucitoare biserica cea mare – zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 183. Ia privește-i cum... se uită țintă în ochii noștri, parc-au de gînd să ne zugrăvească. CREANGĂ, A. 39. De vreme ce Alecu iubește mult a zugrăvi, de aceia babacă te-aș ruga ca să-i tocmești un dascăl de zugrăvit. KOGĂLNICEANU, S. 86. ◊ Fig. Moaie pana în coloarea unor vremi demult trecute, Zugrăvește din nou, iarăși, pînzele posomorite. EMINESCU, O. I 32. ♦ A contura litere (v. scrie); a desena. A ajuns a cunoaște semnele cu ochii, a le zugrăvi tremurat pe tăbliță. SADOVEANU, M. C. 71. El știa scrie cît îi trebuia pentru a-și zugrăvi iscălitura cu niște litere ca talpa gîștei. GANE, N. II 4. Zugrăvea nu știu ce cu plumbul pe hîrtie. ALECSANDRI, T. I 345. ♦ A trasa. Și c-un ac el zugrăvește cărărușile găsite. EMINESCU, O. IV 114. 3. Refl. Fig. A se profila, a se contura; a se proiecta, a se reflecta. Drept înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un mușuroi uriaș crescut cu bălării. REBREANU, R. I 70. Ușa casei se deschise și, pe fundul de lumină slabă a privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei. HOGAȘ, M. N. 77. Dumbrăvile lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau, în fundul rîului, cît părea că din una și aceeași rădăcină un rai se înalță în lumina zorilor, altul s-adîncește în fundul apei. EMINESCU, N. 66. ◊ Tranz. Vezi departe munții mari Cum își Zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer. TOPÎRCEANU, B. 26. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I 152. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se reflecta pe figura cuiva, a se exterioriza prin expresia pe care o imprimă figurii. Cu rușinea zugrăvită-n față. CREANGĂ, A. 75. Mare grijă, mare supărare se zugrăvea pre fețele lor. CONTEMPORANUL, III 773. Pe față i se zugrăvea o durere adîncă. ib. VII 108. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte; a descrie. Cînd Bălcescu zugrăvește un tablou în mișcare... narațiunea se face la imperfect. VIANU, S. 75. Cunoscători ai țărănimii i-au zugrăvit... situația de-acolo mult mai îngrijorătoare, REBREANU, R. I 261. În Conu Leonida, Caragiale a zugrăvit o clasă întreagă de oameni. IBRĂILEANU, S. 63. [Poeziile populare] ne zugrăvesc obiceiurile și ne arată ideile și sentimentele veacului. BĂLCESCU, O. I 60.

SCĂPĂRARE, scăpărări, s. f. Acțiunea de a scăpăra și rezultatul ei. 1. Producere de scîntei prin ciocnire; lumina acestor scîntei. Ieronim plesni cu vîrful săbiei într-un zid de granit, și la scăpărare se recunoscură. EMINESCU, N. 124. ◊ Fig. E scăpărarea a două suflete emoționate, misterioasa întîlnire a două raze de simpatie. VLAHUȚĂ, O. AL. II 64. ♦ Fulgerare; fulger. Se sirîngeau unii într-alții, umăr în umăr, uitîndu-se drept înainte către scăpărările de la miezul nopții. CAMILAR, N. I 10. 2. Scînteiere, lucire, strălucire. Deodată, într-o zi, ca-ntr-o scăpărare de lumină, i-am găsit cheia. SADOVEANU, E. 110. Hai, monstrul meu iubit... Aprinde-ți ochii roșii mai vii în scăpărare, Să mergem înainte pe panglica de fier. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 153. ◊ Fig. O scăpărare de bucurie îmi dădu puteri. SADOVEANU, O. VI 66. Teofil Steriu avu o scurtă scăpărare de surpriză în ochi. C. PETRESCU, C. V. 149. Întărîtat puțin de scăpărările lacome din ochii tuturor, murmură. REBREANU, R. I 139.

ȘOSEA, șosele, s. f. 1. Cale de comunicație interurbană, pietruită sau asfaltată. V. drum, cale. Urcînd șoseaua cea mare șerpuită peste Stînișoara, Vitoria și Gheorghiță auziră glasul puhoaielor. SADOVEANU, B. 203. Șoseaua care leagă orașul cu portul aleargă înainte, dreaptă ca o fîșie albă. SAHIA, N. 43. Bălțătești!... O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. Șosea națională = șosea care leagă centrele importante ale țării și a cărei îngrijire este în seama administrației centrale. Șosea comunală = șosea care leagă mai multe comune între ele, îngrijirea ei fiind în seama comunelor respective. 2. Stradă largă, de obicei plantată cu pomi, care continuă la marginea orașelor mari căile de comunicație interurbane. ♦ (Învechit) Partea carosabilă a unei străzi, cuprinsă între trotuare. Prin bortele șoselei de pe ulița Romanului, sîntem în risc să ne prăpădim. NEGRUZZI, S. I 194.

direct, ~ă [At: MARIAN, PR. I, 39/18 / Pl: ~cți, ~e / E: fr direct, lat directus] 1 a Care are loc fără mijlocirea cuiva sau a ceva. 2 a (Îs) Vot ~ Vot exprimat prin participarea la urnă a fiecărui cetățean. 3 a (Îs) Impozit (sau, înv, bir) ~ sau contribuție (sau dare) ~ă Impozit asupra venitului sau proprietății perceput în baza unor roluri nominale. 4 a (Îs) Vorbire ~ă sau stil ~ Procedeu sintactic și stilistic de redare fidelă a spuselor sau gândurilor cuiva. 5 a (Îs) Complement ~ Complement care determină un verb tranzitiv. 6 a (Îs) Propoziție completivă ~ă Propoziție care îndeplinește în frază rolul de complement direct (5). 7 a (Îs) Caz ~ Nume dat în gramatica română cazului nominativ, acuzativ și vocativ, iar în gramatica altor limbi cazului nominativ și vocativ. 8 a (Îs) Mod ~ Modul indicativ. 9 a (Îs) Întrebare ~ă Întrebare care se realizează printr-o propoziție principală sau independentă. 10 a (Îs) Construcție ~ă Construcție lexicală în care subiectul, predicatul și complementele sunt așezate în ordinea lor logică sau normală. 11 a (Rar) Care reproduce întocmai un model Si: exact. 12 av În mod nemijlocit Si: (liv) directamente. 13-14 av (Îe) A fi sau a (se) face ~ răspunzător (de ceva) A răspunde (sau a face pe cineva să răspundă) personal și integral de anumite fapte. 15 av (Mat; d. mărimi; îs) ~ proporțional Care variază în așa fel încât creșterea sau scăderea unei mărimi de un număr de ori provoacă creșterea sau scăderea celeilalte de același număr de ori. 16 a Care duce de-a dreptul la țintă. 17 a (Îs) Zbor ~ Zbor fără escală. 18 a (Îs) Tren (sau vagon) ~ Tren (sau vagon) care face legătura între două puncte fără transbordare. 19 a (D. descendenți sau ascendenți) Care se află în linie dreaptă de înrudire. 20 a (Îla) (În) linie ~ă Din tată în fiu. 21 sf Lovitură la box aplicată prin întinderea mâinii drept înainte. 22 av (În legătură cu verbe de mișcare) În linie dreaptă, fără a se abate din drum. 23 av (Pex) Fără ocol. 24 a Nedisimulat. 25 av Fățiș. 26 av În întregime. modificată

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

corecționaliza vt [At: MDA ms / Pzi: ~zez / E: fr correctionnaliser] (Jur; îoc criminaliza) A hotărî (prin lege) ca o infracțiune, calificată înainte drept crimă (sau, mai rar, contravenție) să fie considerată delict, aplicându-i-se o pedeapsă corecțională.

față sf [At: COD. VOR. 154/6 / Pl: fețe, (înv) feațe, (înv) feți / E: ml facia (< facies)] 1 Partea anterioară a capului Si: chip (30), figură (18). 2 (Îla) De ~ Care este prezent. 3 (Îal) Care aparține prezentului. 4-5 (Înv; îljv) De ~ (Care este făcut) în prezența tuturor. 6-7 (Înv; îal) (În mod) evident. 8 (Înv; în legătură cu verbe care exprimă o confruntare; îlav) De ~ Unul în prezența celuilalt. 9 (Îal) Piept la piept. 10 (Înv; îlpp) De ~ța Dinaintea. 11-12 (Îljv) Din ~ (De) dinainte. 13 (Îlav) În ~ (Drept) înainte. 14 (Îal) Direct. 15 (Îal) Fără menajamente. 16 (Îlav) ~ în (rar la, înv către) ~ Unul înaintea celuilalt. 17 (Îal) Unul împotriva celuilalt. 18 (Îlpp) În ~ța (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 19 (Îal) Luând în considerare... 20 (Îlav) Pe ~ Direct. 21 (Îal) Sincer. 22 (Îal) Fără teamă. 23 (îlpp) ~ cu... (sau de...) În raport cu... 24 (Îal) În ceea ce privește... 25 (Îal) Pentru. 26 (Îal) Având în vedere. 27 (Îlpp) De ~ cu... În prezența... 28 (Îe) A pune (de) ~ (sau ~în ~) A confrunta. 29 (Îae) A compara. 30 (Îe) A fi (sau a se întâmpla) (de) ~ A fi prezent (sau martor din întâmplare) la ceva. 31 (Jur; înv; îe) A se găsi vina ~ A se constata evidența unui delict. 32 (Înv; îe) A bate războiul ~ A duce o luptă deschisă. 33 (Îe) A (se) da (ceva) pe ~ A (se) dezvălui. 34 A (se) demasca. 35 (Îe) A juca (cu) cărțile) pe ~ A-și arăta deschis gândurile și intențiile. 36 (Pop; în superstiții; îe) A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din) ~ A-i merge (cuiva) bine. 37 (Îe) A face ~ (cuiva sau la ceva) A rezista. 38 (Îae) A corespunde cerințelor unei sarcini, ale unei probe. 39 (Îe) A privi (sau a vedea, a zări) pe cineva din ~ A privi (sau a vedea etc.) În întregime figura cuiva. 40 (D. haine, culori; îe) A-l prinde (pe cineva) la ~ A i se potrivi. 41 (Îe) A(-i) lua (cuiva) ~ța A apărea brusc înaintea cuiva. 42 (Fam; îe) A(-i) da (sau a trage) la ~ A lovi peste figură. 43 (Fam; îe) A(-și) sparge ~ța A (se) lovi (grav) la față (1). 44 (Înv; îe) A pieri (sau a scădea, a trece, a se ofili) la ~ A îmbătrâni. 45 (Îe) A-și întoarce ~ța (de la cineva) A nu mai vrea să știe de cineva. 46 (Înv; îla) Cu ~ curată Integru. 47 (Îe) A scăpa cu ~ (sau ~ța) curată A scăpa fără neplăceri dintr-o situație dificilă. 48 (Îe) A da ~ (cu cineva) A se întâlni (cu cineva). 49 (Rar; îae) A înfrunta (pe cineva). 50 (Îvp; îe) A avea (sau a-și face) ~ la cineva A merita recunoștința cuiva. 51 (Îae) A căuta favoarea cuiva 52 (Pop; rar; îe) A scoate în ~ A face cunoscut. 53 Obraz. 54 Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. 55 (Îlav) Cu ~ța în sus Pe spate. 56 (În imprecații; îal) Mort. 57 (Pop; îe) Nici în dos, nici în ~ În nici un fel. 58 (Pop; îe) A da dos la ~ A fugi. 59 (Adesea complinit prin „de om”, „pământeană” sau „muritoare”) Om. 60 (Îvp) Persoană. 61 (Înv; îlav) Pre (pe) ~ De persoană. 62 (Adesea complinit de „cinstită”, înv „crăiască” sau, irn, „simandicoasă”) Persoană cu rang înalt. 63 (Îs) ~ bisericească Cleric (1). 64 (Tlg; înv) Ipostază. 65 (Grm; înv) Persoană. 66 Fizionomie (1). 67 (Trs; îe) A face fețe A se strâmba. 68 (Îe) A schimba (sau a face) fețe(-fețe) A-și schimba fizionomia sau culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.). 69 (Îae) A se tulbura. 70 (Îs) Om (sau taler) cu două fețe Ipocrit. 71 (Înv) Formă (1). 72 (Înv) Aparență (1). 73 (Înv; îe) A nu cunoaște ~ța A nu fi părtinitor. 74 Culoare (1). 75 (Nob; îs) Fețe sperioase Culori vii. 76 (Înv; îs) Hârtie fețe Hârtie colorată. 77 (Înv; d. obiecte, mai ales mătăsuri; îe) A juca (în) fețe (sau a schimba ori a face fețe) A-și schimba reflexele, culorile. 78 (D. obiecte; îe) A da ~ A colora. 79 (D. obiecte; îe) A da (sau a scoate) ~ A face în așa fel încât să arate bine. 80 (D. o țesătură) A-i ieși ~ (la soare, la spălat etc.) A se decolora. 81 (Îvp; îe) A-i veni (iarăși) ~ța (sau a prinde ~) A se însănătoși. 82 (Îvp; îcs) De-a fețele Joc de copii, în care doi dintre participanți, „dracul” și „îngerul”, trebuie să ghicească „fețele” (nume de flori) pe care și le-au dat ceilalți. 83 (Bot; îc) ~ța-mâței Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 84 (Bot; reg; îae) Cânepiță (Galeopsis speciosa). 85 (Bot; reg; îae) Lungurică (Galeopsis tetrahit). 86 (Bot; reg; îae) Urzică-moartă (Lamium album). 87 (Bot; reg; îc) ~n~ Clocoței (Clematis integrifolia). 88 (Bot; reg; îae) Pufuliță (Epilobium hirsutum). 89 Partea de dinainte a unui obiect. 90 Partea de deasupra a unui obiect. 91 (Mat) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru. 92 (Mat) Fiecare dintre planele care formează un diedru. 93 Suprafață (a apei, a pământului etc.). 94-95 (Îlav; îls) (Pe) ~ța pământului (În) lume. 96 (Rar; îlav) Din ~ța pământului La nivelul solului. 97 (Îe) A pieri (sau a se prăpădi, a se stinge, a se șterge, a se duce) de pe ~ța pământului A muri. 98 (Îae) A dispărea (fară urmă). 99 (Pop; îs) ~ de arie Suprafața netedă a ariei¹ (1) Cf fățare (1). 100 (Trs; îs) ~ța casei Podea (din lut) la casele țărănești. 101 (Îlav) La ~ța locului Acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 102 (Pop) Scândură lată și groasă a calului dulgheresc. 103 Aspect (1). 104 Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 105 Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. 106 (Îoc „dos”) Partea finită, expusă vederii, a unei țesături. 107 Obiect care se pune peste alt obiect, spre a-l acoperi. 108 (Îs) ~ de masă Bucată de material textil, plastic etc. cu care se acoperă o masă (când se mănâncă sau ca ornament) Si: (reg) măsărița, (reg) măsai, (îrg) pănzătură, (înv) pomeselnic. 109 (Îs) ~ de pat Cuvertură. 110 (Îs) ~ de pernă Învelitoare de pânză în care se îmbracă perna. 111 (Îs) ~ de plapumă Învelitoare de pânză în care se îmbracă plapuma. 112 (Îae) Partea ornamentată, de deasupra, a plapumei. 113 (Îs) ~ța unei monede Avers. 114 Prima pagină a fiecărei file. 115 (Îvp) Pagină. 116 Fațadă (2). 117 (Îs) ~ța dealului (sau a muntelui etc.) Parte a dealului (a muntelui etc.) orientată spre Soare sau spre sud. 118-119 (Înv; îs) ~ța Soarelui (sau a lunii) Razele Soarelui (sau ale lunii). 120 (Înv; îs) ~ța vântului Suflul vântului.

fruntiș av [At: CONV. LIT., ap. TDRG / E: frunte + -iș] (Pop) 1 Drept înainte. 2 Fără teamă.

harțug av [At: HEREZ.-GHER. M. II-III, 421 / E: nct] (Reg) 1 Drept înainte. 2 Țintă. 3 Glonț, ca din pușcă.

născătură sf [At: BIBLIA (1688), 18¹/31 / Pl: ~ri / E: naște + -ătură] (Înv) 1 Naștere (1). 2 (Fig) Creație. 3 (Fig) Produs. 4 (Înv) Națiune (3). 5 Naștere (9). 6 (Lpl; îs) ~ri înainte Drepturi ale primului născut.

otova [At: I. GOLESCU / E: nct] 1-2 av, ain (În mod) uniform. 3-4 av, ain (Care este) drept. 5 ain Care nu are formele corpului, mai ales talia, distincte, conturate. 6-7 av, ain (Înv) (În mod) direct. 8-9 av, ain (Care este) drept înainte. 10-11 av, ain (În mod) egal. 12-13 av, ain (Care este) monoton. corectat(ă)

pieptiș [At: ALECSANDRI, P. I, 38 / E: piept + -iș] 1 av De-a dreptul în sus. 2 av Drept înainte. 3 a (D. forme de relief, drumuri etc.) Care are pantă repede, abruptă, greu de urcat. 4-5 a, av (Care este) vertical Si: abrupt. 6-7 a, av Piept în piept (13-14). 8-9 a, av (D. lupte, încăierare) (Care se dă) corp la corp. 10-11 a, av (D. lupte, încăierare) (Care se dă) direct între combatanți. 12-13 a, av (D. lupte, încăierare) (Care se dă) la baionetă. 14 av (Fig) Cu curaj Si: deschis, fățiș. 15 av Pe față Si: deschis, fățiș. 16 av Prin luptă sau eforturi pline de curaj Si: deschis, fățiș.

ține [At: PSALT. HUR. 109^r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura³ (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.

ALICI² (-icesc) vb. refl. 1 A licări din depărtare, a se vedea mai limpede dintre alte lucruri: în partea asta încoa, drept înainte, mi se alicește albind ceva (ISP.) ¶ 2 A se îndrepta (vorb. despre vreme), a se întrema despre cel ce a fost bolnav (R.-COD.).

ȚINEA, ȚINE (țin, țiu; perf. ținui; part. ținut) I. vb. tr. A. 1 A avea în mînă sau în mîini: ~ condeiul în mînă; ~ un copil în brațe; ședea Craiul la adunare cu Ștefan-Vodă... țiind amînă Ștefan-Vodă steagul țării, cu pecetea ei (GR.-UR.); nebunul ține lingura, iar înțeleptul mănîncă (ZNN.); țineam ceaslovul deschis, și, cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele (CRG.); cine ține doi pepeni într’o mînă rămîne fără nici unul (ZNN.); 👉 PALMĂ¹1 ¶ 2 F ~ în mîini, a avea în puterea, în stăpînirea sa ¶ 3 A avea mîna sau mîinile undeva, pe ceva, în ceva, a sta cu mîna sau cu mîinile în atingere cu ceva: ~ mîna în buzunar; ~ mîinile pe șolduri; a-și ~ capul în mîini; ținînd mîinile la spate și uitîndu-se la o cadră din perete (CAR.) ¶ 4 A avea strîns între dinți, a fi cu gura prinsă de ceva: ~ cu dinții ¶ 5 A sta într’o poziție oare-care: ~ capul plecat ¶ 6 F ~ pe cineva de scurt, ~ pe cineva în frîu, a nu-i lăsa destulă libertate; 👉 SCURT II., FRÎU8; ~ pe cineva de aproape, a-l supraveghia cu grijă ¶ 7 A duce, a purta, a susține: de-abia îl țineau picioarele de trudit ce era (CRG.); De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m’ar ținea (IK.-BRS.) ¶ 8 ~ piept cuiva 👉 PIEPT I. 1 ¶ 9 A poseda, a ocupa, a stăpîni: ~ o țară; află vreme Ștefan-Vodă ca să se mîntuească de frate-său Iliaș și să ție toată țara însuși (GR.-UR.) ¶ 10 F A reține, a domina, a stăpîni: a-și ~ firea 👉 FIRE5 ¶ 11 A avea sub dînsul (în calitate de stăpîn): ~ în slujbă pe cineva; ~ slugi ¶ 12 A avea în posesiunea sa: ~ vite, trăsură; dacă ții oi, să nu dai sare, căci pot să piară (VOR.) ¶ 13 A ocupa un anumit timp: ~ o casă, un apartament cu chirie; sfoară de moșie din Poienița pe care o ține taică-său în arendă (CAR.) ¶ 14 ~ casă cu cineva, a trăi în căsnicie, a duce un traiu comun, în calitate de soți: casă ce o să ție astă păreche are să fie fără seamă (ISP.); mă mir c’am avut răbdare să țin casă cu baba pîn’acum (CRG.) ¶ 15 ~ locul cuiva, a-l înlocui ¶ 16 A conține, a cuprinde, a încăpea, a avea ca întindere: moșia Săndulești care ținea mai bine de o jumătate de plaiu (BR.-VN.); a fost o țară făloasă care ținea o mie de mii de pași împrejur; n’o mai ținea pămîntul de bucurie (ISP.) ¶ 17 A ocupa un loc oare-care pentru a exercita un negoț sau o meserie: ~ prăvălie, un han, o școală, o pensiune ¶ 18 A ocupa un rang, o situațiune: ~ un rang onorabil ¶ 19 A îndeplini (o slujbă): ~ un rol la teatru ¶ 20 A păstra: ~ în bună stare; ~ vinul în pivniță; ~ banii la bancă; Ia cea de sărbătoare Și-o ține după cuptoriu (IK.-BRS.) ¶ 21 A conserva sănătos, în viață; a lăsa să trăească: s’a dus el și s’a dus, multă lungă împărăție, ca Dumnezeu să ne ție (MERA); pe părintele Trandafir să-l țină Dumnezeu! (SLV.); Doamne, ține pe’mpăratul ani mai mulți a viețui (PANN); cînd vor vedea tine Eghipténii... mine vor omorî, și tine vor ținea (PAL.) ¶ 22 A serba: s’au înțeles tinerii, cînd și cum să-și ție nunta (MERA) ¶ 23 A păzi cu sfințenie, a observa o lege, o datină, anumite orîndueli: Avraam au îngăduit glasului mieu și au ținut... tocmeala mea și légea mea (PAL.); aceasta iaste credința creștinilor, și cine o va ținea, va merge în viața de veci (VARL.); ~ rîndul, a păzi, a observa rîndul; ~ o sărbătoare, a nu lucra în acea zi: ziua de sf. Ilie o țin oamenii ca să fie scutiți de foc (GOR.); Foca e sărbătoare mare, căci doar o țin și păgînii; bătrînii spun c’o țineau și Turcii (RV.-CRG.); ~zile, a posti, a ajuna: Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine (IK.-BRS.) ¶ 24 A îngriji, a administra: ~ bine, rău pe cineva ¶ 25 A întreține: de-aici înainte cu aceste alunele... și-a ținut ea zilele (SB.); N’am nici vin și nici rachiu Zilele să mi le țin (PAMF.); acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii (CRG.); băietul are să ajungă boier și el are să vă ție pe voi toți (VAS.). B. 1 A trata (bine, rău, într’un fel oare-care) pe cineva: la casa tătîni-nostru... așa au ținut noi ca nește striini (PAL.); boierilor le era ca un părinte și la mare cinste îi ținea (GR.-UR.); Dimitrașco-Vodă... s’au arătat cătră toți cu dragoste și cu blîndețe și pre toți boierii îi ținea la cinste (MUST.) ¶ 2 ~ de rău, a mustra, a blama: în loc să mă ții de rău că am făcut o faptă rea, tu găsești că am făcut bine (D.-ZAMF.); Pentru ori-ce rea purtare, nimeni nu-l ținea de rău (PANN) ¶ 3 A considera, a socoti: acel om carile-i acolo acelui pămînt domn... ne ținu așa ca cînd am vrut fi iscoade (PAL.); dacă stătu împărat Adrian, se arăta blînd, ca să-l ție de bun sfetnicii lui (N.-COST.); toți te țin de om drept și cu frica lui Dumnezeu (ISP.); se scîrbește rău bietul Alexandru, că-l țineau frații așa de prost (VAS.) ¶ 4 A avea de soție: Iliaș-Vodă au fost, țiind o soră a crăiesei Sofia (GR.-UR.); au ajuns în sfîrșit la curtea zmeului care ținea de nevastă pe sora lui cea mai mare (MERA) ¶ 5 ~ în gazdă, a găzdui ¶ 6 A face pe cineva să stea într’o poziție, într’o situațiune oare-care: ne-a ținut două ceasuri în picioare; ~ pe cineva cu mintea încordată ¶ 7 A costa: cît te ține casa? mă ține scump ¶ 8 A lua parte cu altul sau cu alții la o consfătuire: ~ ședință, consiliu; ținură sfat în ascuns... șoptind numai ca’n biserică de tare (RET.) ¶ 9 A vorbi: ~ o conferință, un discurs, o predică, a desvolta înaintea publicului subiectul unei conferințe, etc. ¶ 10 A reține, a opri: calul, ținîndu-și răsuflarea, zise: „stăpîne, strînge chinga cît poți de mult” (ISP.); Iar el își ținu suflarea, să nu simtă că e viu (PANN); ~ pe cineva cu vorba, a-l opri în loc, a-l amîna cu vorba, cu făgădueli ¶ 11 ~ calea, poteca cuiva, a-i aținea calea, a-i sta în cale, a-i pîndi trecerea, a-l opri în drum împiedicîndu-l de a trece înainte: au socotit Skindir-Pașa să le ție calea den frunte și au purces înainte (M.-COST.); lupul, flămînd, ieșise din pădure și ținea poteca (ISP.); Ce e drag fuge de mine Și urîtul calea-mi ține (PANN); tîlnindu-l în cale o femeie, îi ținu calea, rugîndu-l să meargă pre la casa ei să-i blagoslovească casa (DOS.) ¶ 12 ~ drumurile, a umbla pe drumuri; a sta în calea trecătorilor spre a-i jefui: carele va ținea drumurile și căile oamenilor de va fura... pre acesta să-l scoață și să-l gonească dentr’acel loc (PRV.-LP.) ¶ 13 A merge pe un drum, a urma un drum: țapul, fiind pitic, umbla nici pe drum, nici pe lîngă drum, căci țapul nu ținea drumul drept (ISP.); ține-o drept înainte! ¶ 14 F ~ partea cuiva, a urma vederile, părerile cuiva, a fi de partea cuiva; ~ hangul, isonul 👉 HANG1, 'ISON ¶ 15 A executa, a îndeplini o făgăduială, a fi credincios făgăduelii date: a-și ~ cuvîntul, promisiunea, făgăduiala; eu n’oiu șăgui, ci de bună samă am să te taiu, de nu ți-i ținea cuvîntul (SB.); ~ un tractat, o convenție ¶ 16 A urma fără întrerupere, a continua într’una: tot o fugă a ținut pînă ce-a ajuns la apă (VAS.); Gheorghe însă a ținut înainte că soarele răsare dinspre apus (R.-COD.); ceilalți zei țineau într’una, ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul (ISP.); ~ una și bună, a stărui, a rămînea neclintit: o ține una și bună, chiar ca un palamar cu isonul la biserică (ALECS.); la toate propunerile Iui Vodă, răspundea ținînd-o una și bună cu vorba... (I.-GH.) ¶ 17 A nu lăsa, a nu da pace, a nu slăbi: cînd te-apucă, mult te ține? boala asta l-a ținut două săptămîni; tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult (DLVR.) ¶ 18 A nu pierde, a păstra: ~ mirosul, coloarea ¶ 19 ⚚ ~ casa, registrele, a fi însărcinat cu administrarea banilor, cu înscrierea în registre; ~ socotelile, socoteala, a face toate socotelile, a înscrie tot ce s’a cheltuit, etc.: de cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine (CRG.) ¶ 20 ~ socoteală, ~ cont, a avea în vedere 👉 SOCOTEALĂ9, CONT; ~ seamă 👉 SEAMĂ5; ~ minte 👉 MINTE5. II. vb. intr. 1 A fi prins, legat de ceva: ~ de un fir, de o ață ¶ 2 A fi înțepenit într’un loc, a fi greu de scos, de mișcat, a opune rezistență: ușa ține bine, nu se poate deschide; cuiul nu e bătut bine, n’are să ție ¶ 3 A fi atașat prin legături morale; a fi de partea cuiva: agiungîndu-se cu Leșii, ei îi chemau să vie mai curînd, că ei încă vor ținea cu dînșii asupra Turcilor (LET.); Pînă țineam cu codrul, Eram roșu ca focul, Dar de cînd țiu cu țara, Gălbenit-am ca ceara (IK.-BRS.) ¶ 4 A afecționa, a avea drag, a avea o patimă pentru cineva sau ceva: ~ la viață, la bani, la părerile sale; ~ la cineva ca la ochii din cap; dacă părinții voesc ca un copil născut să țină mai mult la tată, îl înfășoară, cînd se naște, într’o cămașă a tatălui său (GOR.) ¶ 5 A dori, a vrea: țin să te conving; am ținut să arăt că Humuleștenii nu-s trăiți ca’n bîrlogul ursului (CRG.); Vodă... ținea foarte mult să-și lumineze poporul (CAR.) ¶ 6 A depinde de: metohul acesta ținea de mănăstirea Neamțului ¶ 7 A persista, a se menține în aceeași stare, a se prelungi, a continua să fie; a dura: în vîrful muntelui zăpada ține, fără a se topi, pînă în iulie; pieptănătura nu ține; vremea frumoasă n’o să ție mult; trei ani și trei luni și trei zile ținu călătoria pînă să ajungă la satul părinților lui (ISP.); cît ține nunta, slugile sînt scutite de bătaie (ZNN.) ¶ 8 A încăpea, a cuprinde; a se întinde: toarnă din această băutură cît ține lingura; am apucat pe șosea, pînă unde ține ea (ISP.) ¶ 9 A prinde, a servi: haina împrumutată nu ține de cald (ZNN.); ~ de foame, de sete; ~ de urît, a face să-i treacă urîtul, plictiseala: îi ținea de urît spunîndu-i fel de fel de basme și snoave (ISP.) ¶ 10 A merge, a apuca pe un drum: Cotoșmanul... o apucă înainte și zise vizitiilor să ție pe urma lui (ISP.); ~ la dreapta, la stînga. III vb. refl. 1 A sta cu mîna prinsă, lipită de ceva: a se ~ de masă; Dănilă se ținea cu mîna de inimă (CRG.); 👉 MÎNĂ1 ¶ 2 A se ~ de mînă, a sta cu mîna lui prinsă de a altuia: la horă, jucătorii se țin de mînă; F a se ~ de mînă, a fi înțeleși unul cu altul ¶ 3 A fi dus, purtat în mînă: copiii cei mici se țin în brațe; PEPENE1 ¶ 4 A se ~ bine, a) a fi bine conservat ca sănătate, putere: Te afli sdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava Domnului, Măria-Ta, ne ținem și noi cum putem (ODOB.); Paisie era bătrîn, dar se ținea bine (VLAH.); b) a fi cu băgare de seamă, a nu se lăsa a fi doborît: acum ține-te bine și de aci înainte! (ODOB.); strînge chinga cît poți de mult și încălecînd să te ții bine și în scări și de coama mea (ISP.); 👉 PÎRLE(A), PÎNZĂ ¶ 5 A fi legat de ceva, a fi prins unul de altul: Cu antereu de canavață Ce se ținea numa’n ață (CRG.); 👉 'AȚĂ3 ¶ 6 A se sprijini: bourul nu s’a mai putut ținea acum pe picioare și a picat jos (SB.) ¶ 7 A sta: Polcovnicul Ioniță... le împărțea iarbă și alice... desemnînd fie-căruia locul unde să se ție (I.-GH.) ¶ 8 Se zice despre unele dispozițiuni morale, intelectuale; a sta: a se ~ în rezervă ¶ 9 A avea loc (vorb. de adunări, etc.): ședințele Academiei se țin Vinerea; bîlciul se ține la Ispas; examenele se țin la sfîrșitul lui Iunie ¶ 10 A se serba, a se prăznui: la hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată (CRG.) ¶ 11 A se reține, a se opri, a se împiedeca, a se stăpîni: nu mă pot ținea de rîs; tocmai fiindcă mă țineam să nu-l ascult, nu-mi puteam lua gîndul de la el (VLAH.) ¶ 12 A se crede, a se considera: fie-care se ținea mai înțeleaptă și mai iscusită (MERA); fie-care se ține mai cuminte decît altul (PANN); rămăsesem încremenit cu ochii holbați, cu gura căscată, căci nu înțelegeam nimic, eu care mă țineam că știu ceva (NEGR.); Bădiță cu părul creț Ce te ții așa măreț (IK.-BRS.); ține-te mare, cît ai mălaiul în căldare (ZNN.) ¶ 13 A fi convins, a socoti, a crede: mă țineam că cheia e la mine (CIAUȘ.) ¶ 14 A se păzi, a se observa cu stricteță, cu sfințenie: Stratenia se ține pentru vite să nu strechie (VOR.); Foca se ține pentru arsuri, focuri; se ține și de Turci (RV.-CRG.) ¶ 15 A se păstra, a se conserva: nerozia se ține cu cheltuială (ZNN.); 👉 CHELTUIALĂ2 ¶ 16 A continua în șir, a urma unul lîngă altul: belelele se țineau mereu de capul lui; din distanță în distanță linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta (I.-GH.); ține-te, pețitori peste pețitori (CAR.) ¶ 17 A stărui, a plictisi cu stăruința, a nu-i da pace: ieșind boierii înaintea Vezirului, se ținea cela de cela să-i aleagă de domnie (NEC.); o urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea, pînă ce... leapădă cinstea ca să s’arunce în brațele voastre (NEGR.) ¶ 18 A se lua după cineva, a nu se deslipi de cineva sau de ceva, a-l urma de aproape: cojile de la ouă să le pui pe un băț, ca să se ție puii de cloșcă (GOR.); vezi tu, măi, ce e norocul cînd se ține de capul omului! (SLV.); mergea înainte... așa de iute, încît căruțele nu se puteau ținea de dînsul (ISP.); 👉 MÎNZ1 ¶ 19 A urma drept înainte, a nu se abate de undeva, de la ceva: ține-te pe calea dreaptă! vechii traducători ai textelor bisericești s’au ținut strict de versiunea slavonă ¶ 20 A se îndeletnici, a se ocupa numai de ceva: a se ~ de carte, de nebunii, de drăcii; se țineau de ștrengării și ajunseră a fi spaima mahalalelor (I.-GH.); ține-te numai de una, nu sări din una într’alta (ZNN.) ¶ 21 A păzi, a nu călca: a se ~ de vorbă, de cuvînt, de făgădueală, de tocmeală: poruncindu-i să se ție de tocmeala ce au făcut bărbatu-său în viața lui (N.-COST.) ¶ 22 A se întreține: vom munci împreună și ne vom ținea cum ne va rîndui Dumnezeu (RET.) ¶ 23 A trăi împreună, a avea raporturi extraconjugale cu cineva: Ce am auzit, mă Gheorghe, că stăpînul-tău se ține cu soră-sa? (FIL.); directorului îi mergea numele că se ține cu acea cucoană (DLVR.); și de tine zicea lumea că te ții cu Floarea lui Stîngă (D.-ZAMF.) [lat. tĕnēre].

LIMB s. n. 1. partea lățită a unei frunze, petale sau sepale; lamină (1). 2. marginea gradată a scării unui instrument de măsură. 3. marginea unui astru. 4. creastă marginală a unei formații anatomice circulare. 5. navă folosită în operații de limbare. 6. loc unde catolicismul presupune că ar sta sufletele drepților decedați înainte de venirea lui Cristos și ale copiilor nebotezați. (< fr. limbe, germ. Limbus)

drept² adv. (~ înainte)

ADORMIT, -Ă, adormiți, -te, adj. 1. Care este cuprins de somn (Fig.) Înainte, cîmpii drepte, neclintite în lună. La dreapta, departe, o cetate neagră adormită în fundul zării. SADOVEANU, O. I 131. Și prin satul adormit Doar vreun cîine-n somn mai latră răgușit. COȘBUC, P. I 48. ◊ Care n-a dormit destul, căruia îi mai este somn, somnoros. 2. Fig. Lipsit de vioiciune, greoi în mișcări, domol, leneș. Nu-i venea lui... să-l crează neștine că este neharnic, mototol și adormit. ISPIRESCU, L. 109. 3. Fig. (În stil bisericesc, uneori cu determinarea «întru domnul» sau «de veci») Mort, decedat. Magaziile noastre de grîu erau fostele chilii ale adormiților părinți. GALACTION, O. I 7 ◊ (Substantivat) La ce-am mai plînge pe-adormiții întru domnul? VLAHUȚĂ, P. 107.

în pp [At: COD. VOR. 33/6 / V: -n, (înv) (î)r, îm / E: ml in] 1 Indică interiorul unui spațiu în borcan. 2 Indică un spațiu în interiorul căruia se derulează o acțiune Cântă în pădure Cf prin. 3 (Fig) Indică starea unui lucru, a unui fapt etc. Este în extaz Cf întru. 4 Indică intrarea într-un anumit spațiu Merg în Asia. 5 Indică mișcarea într-un anumit spațiu Aleargă în hol. 6 Indică o acțiune incipientă Se pune în mișcare. 7 Indică trecerea dintr-o stare în alta Se preface în cerb. 8 Indică o transformare Se schimbă în bine. 9 Indică suprafața unui spațiu S-au așezat în scaune Si: pe. 10 Indică direcția spre locul sau spre ținta acțiunii, speranței etc. Se arată în prag Si: asupra, la, pe. 11 Indică ideea de așezare Stă în loc. 12 Indică ideea de legare Pune boii în jug. 13 Indică ideea de fixare înfipt în pământ. 14 (Îcr din, dintru, de la) Indică repetabilitatea mișcării Din loc în loc. 15 (Spc) Din. 16 (Spc) Între. 17 (Spc) La. 18 Peste. 19 Spre. 20 Indică ideea de limitare În margine Si: asupra, în dreptul, la. 21 înainte. 22 Indică ideea de instrument Prind în clește Si: cu, de, din, pe, prin. 23 Indică ideea de preț sau echivalență Socotesc în lei Si: cu, în loc de, pentru. 24 (Îlav) ~ cinste (sau dar) Gratuit. 25 (Îlpp) ~ urma Indică ideea de consecință Si: ca, drept. 26 Indică ideea de măsură, cantitate Volum în litri Si: cu, de, pe. 27 (Îcr din, de) Indică ideea de progresie Din ce în ce. 28 Indică ideea de distribuție În sferturi. 29 (Îs) ~ două rânduri, ~ trei rânduri etc. Indică ideea de multiplicitate Si: de două ori, de trei ori etc. 30 Indică modul în care se face sau se derulează o acțiune În salturi. 31 (Spc) Indică forma unui obiect În trei muchii Si: cu. 32 Prin. 33 După. 34 (Îs) ~ numele (sau baza, temeiul) Indică autoritatea, baza, temeiul din care pornește o acțiune. 35 (înv) Indică ideea de comparație Îmbrăcat în marinar Si: ca. 36 Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment Vin în trei ore Si: după, peste. 37 Indică obiceiul de care se atârnă ceva Pus în cui. 38 Indică o parte a corpului care (nu) este acoperită, îmbrăcată, etc. în picioarele goale. 39 Indică timpul în care se petrece o acțiune Termin în trei ore 40 Indică o cauză În frig. Cf din pricina, în urma. 41 (Îlpp) ~ vederea Indică scopul În vederea victoriei. 42 (Lin; pop) Indică limba în care se comunică În grecește Si: pe.

drept² adv. (~ înainte)

LEGITIMA vb. I. 1. tr., refl. A(-și) stabili identitatea pe baza unui document legal. 2. tr. (Fig.) A justifica, a motiva, a îndreptăți. 3. tr. A recunoaște unui copil născut înainte de căsătorie drepturile unui copil legitim. [< fr. légitimer].

LEGITIMA vb. I. tr., refl. a(-și) stabili identitatea pe baza unui document legal. II. tr. 1. (fig.) a justifica, a îndreptăți. 2. a recunoaște unui copil născut înainte de căsătorie drepturile unui copil legitim. (< fr. légitimer)

EMANCIPA, emancipez, vb. I. 1. Refl. A se desprinde, a se elibera, a nu mai depinde (de ceva sau de cineva), a-și cîștiga independența; a se elibera din iobăgie, din șerbie. Iorgu se emancipase de frate-său Costache și locuia singur. CARAGIALE, O. III 12. ◊ Tranz. Le vînduse cîteva sute de pogoane de pămînt... din dorința de a-i emancipa și în același timp de-a se emancipa și el de dînșii. REBREANU, R. I 54. Să emancipeze dar poezia pe femeie. BOLLIAC, O. 44. ♦ (Despre copii și adolescenți) A-și lua unele libertăți nepotrivite pentru vîrsta sa. 2. Tranz. (Jur.; învechit) A scoate un minor de sub tutela părintească sau a tutorelui și a-i acorda o parte din drepturile unui major, înainte de a ajunge la majorat.

REPREZENTA, reprezint, vb. I. Tranz. 1. A avea forma sau înfățișarea unui anumit obiect; a realiza (în miniatură) un obiect. Mîna dreaptă a împins înainte mult, pe masă, o călimară cu cerneală, care reprezenta un tun. SAHIA, N. 72. ♦ A înfățișa (un obiect sau un fenomen) în chip artistic, prin linii, culori, cuvinte, sunete. Tabloul reprezintă un peisaj. 2. (Cu privire la o lucrare dramatică) A prezenta, a juca în fața publicului. (Refl. pas.) De-l vei întreba a doua zi ce s-a reprezentat, a să-ți spuie că s-a jucat comedia lui Vodevil. NEGRUZZI, S. I 237. 3. A acționa în numele unei persoane, al unei colectivități, al unui stat, ca împuternicit, ca mandatar; a avea un împuternicit sau un mandatar. Județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decît de un bărbat independent. CARAGIALE, O. I 116. ♦ A fi exponent al unui curent, al unei școli etc., înfățișînd, întruchipînd aspectele lor caracteristice, esențiale. 4. A constitui, a fi, a însemna. Victoria revoluției din China și făurirea puternicei Republici Populare Chineze reprezintă una dintre cele mai mari victorii ale socialismului și democrației. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 10, 4. 5. A exprima o legătură între mai multe mărimi printr-o relație matematică.

DIRECȚIE. Subst. Direcție, orientare, orientație (înv.), sens, parte, curs, făgaș (fig.); direcționare, îndreptare, îndrumare, dirijare, dirigere (înv.), ghidare, conducere, călăuzire; trasare, trasaj (rar), marcare, jalonare. Rută, traseu, parcurs, itinerar, mers, drum, cale, marșrut; traiectorie, orbită, coordonată. Reper, punct de orientare, punct de reper, semn, marcaj, indiciu, indicator; jalon; săgeată. Sens unic. Sens giratoriu. Adj. Dirijat; teleghidat. Orientativ, orientator (rar), de orientare, direcțional, călăuzitor, indicator; orientabil. Vb. A direcționa, a orienta, a stabili direcția, a dirija, a ghida, a conduce, a călăuzi, a îndrepta, a îndruma, a arăta drumul, a indica direcția. A teleghida; a plasa pe orbită; a corecta traiectoria. A se îndrepta, a merge spre..., a se orienta, a se ghida, a găsi calea, a găsi un punct de reper; a lua o direcție, a urma drumul (calea); a ținea calea, a ține înainte; a ține dreapta (stînga); a coti, a vira, a schimba direcția, a o lua la dreapta (la stînga). Adv. Înainte, în față; înapoi, în spate; în (la) stînga, în (la) dreapta; de-a (din, de la) stînga; de-a (din, de la) dreapta. Încolo; încoace. În sus; în jos. În toate direcțiile. V. călătorie, conducere, drum, mișcare, semn.

just, justă adj., adv. I adj. 1 (despre noțiuni, idei, concepte etc.) adevărat, corect, drept, exact. Studiul a fost apreciat întrucât concluziile cercetării erau juste. 2 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) corect, drept, echitabil, nepărtinitor, <înv.> raționabil. I-a mulțumit pe toți, făcând o împărțire justă a bunurilor rămase ca moștenire. 3 drept, echitabil, îndreptățit, legitim. Cererea sa de mărire a salariului a fost justă. 4 (despre cauze, motive etc.) bun, fundamentat, îndreptățit, îndrituit, întemeiat, justificat, legitim, logic², motivat, serios, temeinic, <rar> determinat, legitimat, <înv.> îmbizuit, raționabil,<fig.; rar> binecuvântat. Trebuie să vină cu o scuză justă pentru a fi crezut. II adv. (modal) 1 adevărat, drept. A prezentat just cele petrecute. 2 corect, drept, echitabil. A împărțit just averea celor trei copii ai ei. 3 drept, întemeiat, temeinic. Înainte de a lua o hotărâre, directorul de proiect judecă just punctele de vedere ale colaboratorilor săi. 4 bine, corect, frumos, <pop.> acătării, <fam.> fain. S-a comportat just cu ea.

PIEPTIȘ adv. 1. De-a dreptul (în sus), drept în sus sau înainte; direct. ♦ (Adjectival) Care are pantă repede, abruptă, greu de suit. 2. Față în față (aproape ciocnindu-se); corp la corp, direct. ♦ (Adjectival; despre lupte, ciocniri etc.) Care are loc prin înfruntare directă între combatanți. 3. Fig. Cu curaj, fără teamă, pe față. – Piept + suf. -iș.

PIEPTIȘ, -Ă, (1, 4) pieptiși, -e, adj., (2, 3, 5) adv. 1. Adj. Care are pantă repede, abruptă, greu de urcat. 2. Adv. De-a dreptul (în sus), drept în sus sau înainte; direct. 3. Adv. Față în față (aproape ciocnindu-se), piept în piept. 4. Adj. (Despre lupte, ciocniri etc.) Care are loc prin înfruntare directă între combatanți, corp la corp, direct. 5. Fig. Cu curaj, fără teamă, pe față. – Piept + suf. -iș.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.