RUINĂ, ruine, s. f. 1. Ceea ce a rămas dintr-o construcție sau o localitate dărîmată; dărîmătură. Se zărește pe piscu-i sălbatic, departe, ruina cetății Neamțului. SADOVEANU, O. VII 216. De-amar de ani adăpostește Ruina casei părintești Pe care azi o cînt. IOSIF, PATR. 8. Aici sînt ruinile celui mai mare și mai însemnat oraș din perioada tracică. VLAHUȚĂ, R. P. 14. Natura toată doarme, ființa-mi priveghează Dasupra pe ruine, mormîntul strămoșesc. HELIADE, O. I 179. ◊ Fig. De-acum vreau sufletul să-mi port Printre ruinele gîndirii. D. BOTEZ, P. O. 115. La razele de sară se deslușește-n gînd: Ruina unui farmec, iubirea mea dintîi. PĂUN-PINCIO, P. 80. Firește, nici nu-mi trece prin minte să vorbesc despre această ruină a unei inteligenți. IONESCU-RION, C. 118. ◊ Loc. adj. În ruină (sau ruine) = ruinat, dărăpănat, stricat. Trist razele prin cetini curg Și luminează în amurg Castelul în ruină. IOSIF, PATR. 59. Să fumege nainte-mi orașe-n ruine. EMINESCU, O. I 92. ♦ Fig. Rămășiță a trecutului. Adio, cîntece vechi, adio ruine! Pe linia dreaptă a razei solare În zare Nou drum s-a deschis pentru mine. BENIUC, V. 144. Nu este vina voastră, știm, bunule romîne, Știm cît vă bateți capul cu cetele stăpîne, Aceste vechi ruine ce strică chiar căzînd: Fărîmă ce e tînăr, ce-i fraged și născînd. BOLINTINEANU, O. 153. 2. Faptul de a se ruina. De la o vreme, căsuța se bolnăvi greu de ruină și oamenii o părăsiră. BASSARABESCU, V. 50. 2. Fig. Pierdere a averii, a sănătății etc.; distrugere, dezastru. Vedea el bine că de cîțiva ani se pierde-n datorii... Și mintea lui parcă se temea mai mult de cuvîntul «ruină» decît de efectele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III 42. – Pl. și: ruini.