1766 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 195 afișate)
Următoarele cuvinte au fost ignorate deoarece sunt prea comune: pentru și pentru
UNU, UNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ține locul unui substantiv are forma unul, una) 1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Vei petrece o zi sau două. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊ Loc. adv. (Fam.) De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor. Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră) întruna sau tot întruna = mereu. ◊ Expr. (Pop.) A merge una = a merge alături, nedespărțiți. A fi (sau a face pe cineva) una cu cineva ori cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza. A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival) Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Acum e unu. ◊ (Substantivat, m.) Scrie un unu. ♦ (Cu valoare de num. ord.) Prim, întâi. Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv corespunzător) Venea numai câte unul să mă vadă. ♦ Loc. adv. Câte unul-unul sau unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal) Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic. Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat. unuia, uneia sau (când are forma un, o) unui, unei] – Lat. unus, -a.
TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
alés, -eásă adj., pl. eșĭ, ese. Distins: societate aleasă. Aleasa inimiĭ, femeĭa care ți-a plăcut. Aleșĭ pe sprinceană, aleșĭ tot unu și unu (de ex., despre niște bătăușĭ la alegerĭ); mulțĭ chemațĭ, puținĭ aleșĭ, puținĭ găsițĭ apțĭ, Aleșiĭ satuluĭ, fruntașiĭ satuluĭ (care aveau și rolu de judecătorĭ). Maĭ ales (pop. și vechĭ numaĭ ales), maĭ cu samă, în special. Pe alese și într’ales, alegînd, după alegere. S. n. Alegere: am perdut mult timp cu alesu grîuluĭ.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
tare, conj. – Sau, ori: „Tare-i brad, tare-i bohaș” (Papahagi 1925); „Tare mai mulți, tare unu, tot desag” (ALR 1971: 516). – Lat. talis.
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
un, o (izolat. únu, úna) num. (lat. ûnus, it. sp. uno, pv. fr. un, pg. um. O vine din *ună). Maĭ puțin de cît doĭ, fără păreche, simplu, singur, unic: un franc, un singur franc, o liră, dă-mĭ și mie una, adevăru e unu, era una (unică) la părințĭ. Întîĭu (la numerotare): pagina unu, la ceasu unu, la ora unu. S. m. Cifra care arată acest număr: un unu, doĭ unu saŭ doĭ de unu. Art. nehotărît. A venit un om, o femeĭe, inu e o plantă. Unu și unu saŭ tot unu și unu, fiecare în parte plin de merite: acest om are patru fiĭ tot unu și unu, soldațĭ unu și unu. A fi unu și jumătate (fam.), a fi priceput, șiret, viclean: era un pungaș și jumătate. Una... alta, un lucru, alt lucru: una e să fiĭ bogat, și alta să fiĭ fericit. A trage (saŭ a da) cuĭva una, a-ĭ aplica o lovitură: calu îĭ trase lupuluĭ una cu copita, cînd țĭ-oĭ da una (subînț. aĭ să te astîmperĭ). A nu avea nicĭ de unele (VR. 1925, 11-12, 317), a nu avea cele necesare. Una-doŭă... cutare, se zice cînd unu nu face saŭ nu vorbește de cît despre un singur lucru, care-ĭ place: bețivu... una-doŭă... rachiŭ! Nu cu una, cu doŭă, nu ușor, nu fără dificultate: nu-l poțĭ convinge cu una, cu doŭă. Nicĭ una, nicĭ doŭă, fără multă vorbă, fără alte formalitățĭ; nicĭ una, nicĭ doŭă, gardistu îl duse la poliție. Una ca asta, asemenea lucru: n’am maĭ auzit una ca asta. Pînă una alta, pînă să ajungem la timpu cela, pînă atuncĭ: pînă una alta, ĭa să bem un ceaĭ! Toțĭ pînă la unu, toțĭ fără excepțiune. Știĭ una știĭ ce gîndesc eŭ? Una adv. Împreună unit: provinciile Româniiĭ eraŭ odată despărțite, dar acuma-s una. A fi una cu cineva, a te face una cu cineva, a te uni cu el. A o ține una, a nu vorbi de cît de lucru cela: acesta o ține una că vrea să plece. Într{cuna,1c}, mereŭ: a ploŭat într{cuna,1c}. Tot una, 1. acelașĭ lucru: tot una e dacă te ploŭă orĭ dacă cazĭ în apă; 2. murdar așa în cît nu se maĭ distinge ce-a fost: căzuse în șanț, și, cînd s’a sculat, era tot una de noroĭ; m’am făcut tot una de făină. – În est on (dar izolat tot unu): on om.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sprinceánă f., pl. ene (lat. supercilia, pl. luĭ supercilium, sprînceană, de unde s’a făcut *sprecealĭe, apoĭ după geană, *spriceană și apoĭ sprinceană [ca pg. sobrancelha], nu numaĭ de cît supt infl. luĭ fruncea; it. sopraciglio, pv. sobrecilh, -celh, -cilha, fr. sourcil, pg. sobrancelha). Șir de perĭ așezațĭ pe arcada ochiuluĭ ca să împedece sudoarea de a se scurge în ochĭ. Fig. Muche, culme, coamă: sprinceana dealuluĭ. Aleșĭ pe sprinceană, aleșĭ dintre mulțĭ tot unu și unu (de ex., niște bătăușĭ). – În nord sprînceană. V. sufruncea.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
UNU, UNA num. card. (Când precedă un substantiv are forma un, o; când ține locul unui substantiv are forma unul, una) 1. (Adesea substantivat) Primul număr din seria numerelor naturale, care reprezintă unitatea și se indică prin cifrele 1 și I. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Vei petrece o zi sau două. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, deosebite. ◊ Loc. adv. (Fam.) De unul singur = izolat; individual; fără însoțitor. Până la unul = toți, în unanimitate. (Sudat; cu formă feminină și valoare neutră) Întruna sau tot întruna = mereu. Expr. (Pop.) A merge una = a merge alături, nedespărțiți. A fi (sau a face pe cineva) una cu cineva ori cu ceva = a fi (sau a face să fie) la fel cu altul; a egaliza, a uniformiza. A o ține una (și bună) = a nu ceda, a fi perseverent, a se încăpățâna în susținerea unei păreri. ◊ (Adjectival) Are un an. (Eliptic, indicând ora, ziua etc.) Acum e unu. (Substantivat, m.) Scrie un unu. (Cu valoare de num. ord.) Prim, întâi. Tomul unu. ♦ (Precedat de „câte”, formează num. distributiv corespunzător) Venea numai câte unul să mă vadă. ◊ Loc. adv. Câte unul-unul sau unul câte unul = succesiv, pe rând. ◊ (În corelație cu „doi”, dă ideea de aproximație) Mai trăsese câte-o dușcă-două de rachiu. 2. (Adjectival) Singur, unic. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal) Eu unul mă duc să deschid ușa. 3. (Adjectival) Același, identic. Suntem la un gând amândoi. 4. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nimeni. [Gen.-dat. unuia, uneia sau (când are forma un, o) unui, unei] – Lat. unus, -a.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ALTUL, ALTA, alții, -tele, pron. nehot. 1. (Ține locul unui nume de ființă sau de lucru care nu este aceeași sau același cu altă ființă sau alt lucra despre care s-a vorbit, care e de față sau care este cel obișnuit) Lasă să mai răspundă și altul! ◊ Acuma, în începutul acesta de primăvară, parcă se simte altul, o viață nouă îi năvălește în piept. SADOVEANU, O. VI 6. (Familiar) Altul la rînd (= următorul)! (În opoziție cu vorbitorul) Altul în locul meu și-ar fi pierdut răbdarea. ◊ N-aș vrea s-auză alții plînsu-mi. BENIUC, V. 10. Totdeauna supăra pe alții, iară mai ales pe frate-meu. CREANGĂ, P. 38. ◊ (În alternanță cu «unul») Unii supraveghează bagajele, alții scriu telegrame pe colțul meselor din sala de așteptare. C. PETRESCU, A. 277. Sînt cinci degete la o mînă și nu samină toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. Care dincotro Îl ruga: unul să-i deie bănărit, cît a cere el, altul să-i deie fata și jumătate de împărăție, altul să-i deie fata și împărăția întreagă. CREANGĂ, P. 228. ◊ Expr. Unuia și altuia = orișicui. Cum se poate, zicea ea, să ajungă pe mîiniie unora și altora? ISPIRESCU, L. 26. Unii (și) alții = mulți. «O, asta nu se poate!» Zic unii, alții-n lume. ALEXANDRESCU, P. 127. Unul ca altul = la fel, deopotrivă, egal. Acolo găsi încă două femei, una ca alta de tinere. ISPIRESCU, L. 7. Unul mai... decît altul = fiecare la fel de,.. Doi copii, unul mai zburdalnic decît altul. Unul după altul = succesiv, pe rînd. ◊ (În alternanță cu «unul», exprimînd un raport de reciprocitate) Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Groaza armiei întregi era atît de mare, incît, fără îndoială, cmd va sosi la locuri grele... se vor răni între sine ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. ◊ (La pl., alternînd de două sau, rar, de mai multe ori, corespunde alternanței «unii... alții...») Alții aduseseră donicioare și donițe. Alții, rogojini. PAS, L. I 58. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Noi trimitem tocmai acuma la munte... doi ciobani... să ducă celorlalți de acolo făină și slănină și altele cîte le mai fac lor trebuință. SADOVEANU, N. F. 39. Amu a scornit alta: cică să-i aduc pe fata Împăratului-Roș. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. între (sau printre) altele = printre alte lucruri. Între altele s-a hotărît ca aparatul de radio să fie folosit de clubul sindicatului. Alta (acum)! exprimă dezaprobare față de o propunere sau o veste neașteptată. ◊ (În alternanță cu «una», «unele», în expr.) Unul una, altul alta = fiecare cîte ceva, în felul lui. Mai ziseră unii una, alții alta. ISPIRESCU, L. 327. Una (și) alta = de toate, ceva. Duduca Leona se cam tînguie de unele și de altele. SADOVEANU, N. F. 42. Nici una nici alta = cu orice preț, fără a sta mult pe gînduri. Ei, nici una nici alta, voiau să vîneze tot lighioni sălbatice. ISPIRESCU, L. 382. Pînă una-alta = deocamdată. Pînă una-alta, ia să mă duc să văd, ales-au năsipul din mac? CREANGĂ, P. 265. Ba din una, ba din alta sau din una-n alta = din vorbă-n vorbă. Din vorbă-n vorbă, din una-n alta, ajung pînă acasă la cumătră. CREANGĂ, P. 32. Ba din una, ba din alta și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. Nu de alta = nu din alt motiv. 2. (În alternanță cu «unul», «una») Celălalt, al doilea. Pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. La judecători, ce intră pe o ureche iasă pe alta. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Expr. Pe de o parte... pe de alta... (sau pe de altă parte...), exprimă o alternanță. Credinciosul împăratului, auzind aceste, pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. CREANGĂ, P. 256. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. altuia, alteia, gen.-dat. pl. altora.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GOSPODAR, gospodari, s. m. 1. Om (mai ales de la țară) care are o gospodărie; p. ext. țăran. Își făcu loc spre casă un gospodar îmbrăcat într-un mintean nou. CAMILAR, TEM. 125. Gospodarii stau la vetrele lor și pregătesc mămăligă. SADOVEANU, B. 111. Humuleștii... nu erau numai așa un sat de oameni fără căpătîi, ci sat vechi... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. 2. Om care administrează cu pricepere și chibzuială propria sa gospodărie, o întreprindere străină sau treburile publice. Poporul muncitor alege pe noii gospodari ai orașelor, satelor și raioanelor, deputații sfaturilor populare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 1850. ◊ (Adjectival; cu pronunțare regională) Plug, grapă, teleagă, sanie, car... și cîte alte lucruri ce trebuiesc omului gospodari. CREANGĂ, P. 38. 3. (La țară) Bărbat, soț. Ne-am întîlnit cu gospodarul dumitale. SADOVEANU, P. S. 38.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CHIPEȘ, -Ă, chipeși, -e, adj. (Despre oameni) Bine făcut, frumos, arătos. Era un om voinic, chipeș și zdravăn înarmat. GALACTION, O. I 287. Era un erculean de voinic, chipeș și legat, știi, colea, numai cum e bun de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A fost un moșneag de țăran, care avea doisprezece feciori tot unul și unul, chipeși, înalți ca niște brazi, voinici de sfărîma piatra în mîini și vrednici nevoie mare. POPESCU, B. III 3. ◊ (Despre lucruri și animale) Albi fusese caii, brun stăpînul, blond vizitiul și chipeșă trăsura. ANGHEL, PR. 90. Casa lui Milescu... era printre cele mai chipeșe. D. ZAMFIRESCU, R. 201. Ian caută numai, cîtu-i [calul] de mîndru și de chipeș, de sireap și de iute. SBIERA, P. 61.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CINCI num. card. Număr egal cu acela al degetelor de la o mînă, avînd în numărătoare locul între patru și șase; se indică prin cifra 5. Cinci și cu cinci fac zece. ▭ În ziua dîntîi doi vînători pieiră. A doua zi și a treia zi mai căzură cinci. NEGRUZZI, S. I 173. ◊ (Adjectival) Mi-am adus aminte că am un băiețaș de cinci ani. CAMIL PETRESCU, U. N. 176. Vorba ceea: sînt cinci degete la o mînă și nu samănă toate unul cu altul. CREANGĂ, P. 19. ◊ (Substantivat) Trei mă țin, trei mă poartă, cinci mă duc de mă adapă (Condeiul). SBIERA, P. 322. (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, ziua, banii, cartea de joc marcată cu acest număr etc.) E cinci fără un sfert. Cinci fără paisprezece. C. PETRESCU, C. V. 169. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Etajul cinci. ▭ La ora cinci dimineața... peisajul fantastic al Roșiei-Montana începe să se anime. BOGZA, Ț. 49.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LUMINAT2, -Ă, luminați, -te, adj. I. 1. Care primește lumină, pe care cade lumina, plin de lumină. Cameră luminată. ▭ Dasupra pimniței, un ceardac cu geamlîcul luminat. DELAVRANCEA, H. T. 279. Un zgomot lung se-nalță din culmea luminată. ALECSANDRI, P. A. 139. Seara nu poate fi mai multă frumusețe și mulțumire decît a merge cinevași a-și petrece ceasurile într-acea luminată grădină cu mulțimea oamenilor. GOLESCU, Î. 66. 2. Care răspîndește lumină; luminos, strălucitor. Vezi o masă mare-ntinsă, cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I 85. II. Fig. 1. (Despre oameni sau despre mintea lor) Care are posibilitatea de a înțelege, de a discerne, de a judeca limpede; plin de înțelepciune; cu educație multilaterală, instruit, cultivat. Poți fi stăpîn pe pașii tăi... liber... dacă mintea nu ți-i luminată? CAMILAR, TEM. 83. Ah! domni! alegeți oameni cu care guvernați. Din oameni cu virtute, din oameni luminați. BOLINTINEANU, O. 169. Poporul nostru nu e destul de luminat cu învățătura, dar tocmai pentru aceasta are trebuință de instituții libere ca să se poată lumina, căci supt tiranie nu se pot lumina popoarele. BĂLCESCU, O. I 352. ♦ (Mai ales despre personalități din trecut și despre manifestări ale lor) Cu idei avansate, umanitare, cu preocupare pentru progres; progresist. Poporul și cu toți acei oameni luminați și filantropi, care iau parte la suferințele lui, erau plini de nădejde în acea reformă. BĂLCESCU, O. I 143. 2. Lămurit (asupra unei probleme), edificat. Ahile, luminat, aruncă mucul de țigară și o luă la fugă. BART, E. 343. 3. (Despre față, ochi etc.) Care exprimă mulțumire, bucurie, fericire; strălucitor. Bun! spune Moș Gheorghe cu ochii luminați, bun! sîntem numai de-ai noștri, tot unul și unul! SP. POPESCU, M. G. 30. ◊ Expr. Luminat la față = cu o față care exprimă mulțumire, bucurie. Ptiu, drace! zise Nechifor Căliman, luminat la față de înțelegere. SADOVEANU, F. J. 92. 4. (Învechit, azi mai ales în basme) Epitet care însoțește uneori titlul unui demnitar, al unui cap încoronat etc. V. înălțat, mărit. Prea luminate și prea milostive pan voievoade! SADOVEANU, O. VII 75. Luminate crăișor, miluiește baba cu ceva. CREANGĂ, P. 191. Iată împăratul, Iată luminatul Cu Sînziana, Mîndra Cosinzeana. ALECSANDRI, T. I 413.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PALINDROM s. n. (< fr. palindrome, cf. gr. palin – din nou, dromos – alergare): cuvânt, enunț sau vers care se poate citi în cele două sensuri. Astfel: Ana, bob, coc, dud, Ene, mim, nun, pap, rar, sos, tot, unu etc.; Ura generează ura etc.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PÎLC, pîlcuri, s. n. 1. Grup mic și neorganizat de oameni (v. ceată), mai rar, de păsări (v. stol), de animale (v. turmă), uneori și de plante sau de alte lucruri. a) (În legătură cu oameni) Pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pîlc de oameni, fluierînd de zor parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. REBREANU, R. II 107. Un pîlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergînd drept prin băltoacele de apă. D. ZAMFIRESCU, R. 36. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. b) (În legătură cu păsări zburătoare) De-afară, cînd depărtate, cînd aproape de tot, chiar deasupra pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pîlcurilor întunecoase de ciori. SADOVEANU, O. VI 255. Un pîlc întreg de pasări pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. c) (În legătură cu plante) Calul mă aștepta la scară, lîngă pîlcul de salcîmi care străjuia casa. SADOVEANU, O. VI 646. Pe pietrișul roșu-n parc Zboară pîlcuri frunze roșii. ARGHEZI, V. 34. Jos în vale, schitul se tupila după dese și înalte pîlcuri de verdeață. HOGAȘ, M. N. 151. d) (În legătură cu alte elemente) Prin cer, treceau, unul după altul, mînați de-un vînt, pîlcuri de nouri roșii. CAMILAR, N. I 120. Prin albastrul limpede, pîlcuri de nourași albi lunecau ca niște bucăți de zăpadă. Lumina se strecura pieziș prin ramuri verzi. SADOVEANU, O. IV 78. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare Prin pîlcuri lungi de praf întunecate. IOSIF, P. 26. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (mai rar în pîlc) sau pîlcuri-pîlcuri = în grup. În fața cîrciumii, pe prispă și în uliță, pîlcuri – pîlcuri de oameni închinau. REBREANU, I. 36. În pîlc sorțarii sînt porniți La drum; din mers, cu ochi mîhniți, Mereu ei caută spre sat, Și foc de greu li-i apăsat Amarul suflet. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Hora se sparge în pîlcuri, mulțimea se-mparte pe cărări. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. 2. (Învechit) Unitate militară formată dintr-un anumit număr de ostași; ceată, stol. Pîlcuri de cavalerie treceau pe după înălțimile ușoare, resfirîndu-se și strîngîndu-se. SADOVEANU, O. VI 243. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (-pîlcuri). [Mihai] împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. La dreapta, sub pădure, romînă oaste-apare în pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOACĂ, toace, s. f. 1. Scîndură sau placă de metal pe care se bate ritmic cu două ciocane, pentru a se anunța la biserici sau la mănăstiri anumite momente ale serviciului religios; p. ext. sunetul produs de bătaia ciocanelor. Era o zi de duminică și toaca începu să sune în clopotnița bisericii albe. SADOVEANU, O. VII 60. Nevăzut atîrnă din cer tăcerea ca o toacă În care nimeni nu bate. D. BOTEZ, P. O. 64. Mi-e dor de toaca din vecernii, Și de tălăngi, de verde plai. IOSIF, P. 64. Toaca răsună mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara. EMINESCU, O. I 231. ◊ Fig. S-a făcut liniște în Frăsinet. A bătut toaca o ciocănitoare. SADOVEANU, M. C. 187. Vreo mierlă, umflîndu-și gușa, bătea toaca rar. AGÎRBICEANU, S. P. 17. O barză, deșteptată din somn, începu deodată să toace pe vreun coperiș! și toaca ei... aducea cu o păcănitură de oase uscate. SANDU-ALDEA, U. P. 31. (Sugerînd ideea de pustiu, sec, gol) Amîndoi bătrînii dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie. ISPIRESCU, L. 286. (Sugerînd ideea de zgomot, gălăgie) Ce este? Ce este? Cine se ceartă aici?... – Vere Antohi, vin’ degrabă s-asculți toaca de la balamuc. ALECSANDRI, T. 1659. ◊ Expr. Uscat (ca o) toacă (sau ca toaca) = foarte slab. Cînd ajunse, sora lui... era uscată ca toaca. SEVASTOS, la CADE. (Eliptic) Tu ai rămas tot uscat... Toacă, nu altceva. C. PETRESCU, O. P. I 65. A da cu toaca (peste cineva) = a descoperi, a surprinde (pe cineva) asupra unui fapt. A face urechea toacă = a se preface că nu aude sau că nu înțelege; a se face niznai. Îi spui, și el face urechea toacă. ȘEZ. II 74. A ști și toaca-n cer = a ști multe lucruri; a face pe înțeleptul și atotștiutorul. Popa cel dobă de carte, care știe și toaca în cer. La TDRG. Deodată au răsărit în țară pozderie, și tot unu și unu... oameni mari, învățați, de știu și toaca în cer, colțoși și cu barba-n furculițe. ALECSANDRI, T. I 237. (În imprecații) Ucigă-l (sau ucigă-i) toaca = lua-l-ar (sau lua-i-ar) dracul. Atunci ei, ucigă-i toaca, a făcut pielea de bivol nojițe subțirele. ȘEZ. III 75. Ucigă-l toaca, plodul dracului, nu i-i lui rușine să margă calare. ib. V 40. ♦ Placă de metal în care se bate pentru a da anumite semnale pe șantiere sau în ateliere. A bătut toaca de fier. Lucrătorii de la «Banca Națională» se odihnesc. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Timp al zilei după răsăritul soarelui sau (mai ales) înainte de apus, cînd se face liturghia sau vecernia la biserică. Cînd mai erau două ceasuri pînă la toacă, cei 10 negustori își aduseră aminte de căruțe. GALACTION, O. I 265. Împrejurul meu învie Toate cîte sînt, Ce de joc și veselie, Cînd e soarele la toacă. COȘBUC, P. II 16. Pe la toacă, plecăm spre Tîrgu Jiu. VLAHUȚĂ, O. A. 412. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. 3. Numele popular al constelației Pegas. Pegasul se numește toacă. PAMFILE, CER. 169.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOT4, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica2. 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag1. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam2 (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela2. ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VII 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ȚÎȚÎI tîțîi și țîțîiesc, vb. IV. Intranz. (Și în formele țîțăi, țiții) 1. (Despre insecte și unele animale) A scoate sunete subțiri și tremurate. V. țîrîi. Cîțiva greieri poeți țîțîiau la lună, urcați pe coviltirele căruțelor. GALACTION, O. I 270. Scripcariul are mustețe lungi și încrestate; dacă-l prinzi și-l pui la ureche, țițiește; de aceea se numește scripcari. MARIAN, INS. 101. Am o scroafă cu purcei: de prind pe unul, toți țițiesc (Lanțul). GOROVEI, C. 197. ♦ (Despre instrumente cu coarde) A țîrîi (4). Nu țîțăi ca diblele. MAT. FOLK. 1594. 2. Fig. (Despre inimă, de obicei cu o determinare cauzală) A tremura, a palpita (de frică, de nerăbdare etc.). Un nărod slab la minte... de-mi țîțîie inima în tot ceasul să nu dea foc la casă. C. PETRESCU, R. DR. 21. Pîndea chipul magistratului și-i țîțîia inima în el de teamă să nu-l audă. POPA, V. 190. Rămase nedumerit, uitîndu-se la birjarul de pe capră, căruia îi țîțîia inima de frică. D. ZAMFIRESCU, R. 85. 3. (Despre oameni) A plescăi cu buzele sau cu limba scoțînd un sunet asemănător cu un «ț», exprimînd mirarea, îndemnul etc. Și țîțîi mirat din buze. După aceea, speriat de cele spuse, înlemni ca butucul. CAMILAR, N. I 79. Vizitiul țîțîi la cai. REBREANU, R. II 69. – Variante: țîțăi, țiții vb. IV.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
UNU, UNA num. card. (Cînd însoțește un substantiv are forma un, o; cînd ține locul unui substantiv are forma unul, una) I. 1. Primul număr din șirul natural al numerelor întregi; numărul care reprezintă unitatea. Unu și cu trei fac patru. ◊ (Folosit în formarea numeralelor compuse) Treizeci și unu. ◊ (Adjectival) Mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. De rămîneai, îmi erai ca un frate, iară de nu, îmi ești ca doi. CREANGĂ, P. 307. ◊ (În corelație cu doi, dînd ideea de aproximație) Ci-i trăi o zi sau două Și te-i topi ca ș-o rouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 151. ◊ (Substantivat, în sistemul școlar de notare) Profesorul i-a pus unu la purtare. ◊ (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, cifra etc.) Am scris un unu pe tablă. ▭ Unu, copii, mergem! se ridică Alexandru Vardaru. C. PETRESCU, Î. I 26. Cînd bătea ceasul la unu, Eram gata ca păunu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 299. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ord.) Primul, întîiul. Volumul unu. ◊ Expr. (Familiar) Clasa una = de prima calitate; strașnic, grozav. Răghină? Dracu să-l mai ia și p-ăla! O matracucă clasa una! GALAN, B. I 29. 2. (Substantivat) Mi-e dragă una și-i a mea: Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul! COȘBUC, P. I 119. Da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. Nerodul și cu nebunul Amîndoi sînt frați ca unul. PANN, P. V. I 88. ◊ Loc. adj. Tot unul și unul = numai oameni sau lucruri de valoare, aleși pe sprînceană, care mai de care. Multă dorobănțime căzu în șanț... și tot oameni unul și unul. GANE, N. II 109. Fetele erau... tot una și una de frumoase. ISPIRESCU, U. 13. Sat vechi, răzășesc... cu gospodari tot unul și unul. CREANGĂ, A. 1. ◊ Loc. adv. (Familiar) De unul singur = izolat, singur. Se duse acasă cu sacii, apoi o luă de unul singur pe poteci mai puțin cunoscute. DUMITRIU, V. L. 73. Țiganii îi trăgeau de unul singur: «Măi cazace, căzăcele». CARAGIALE, S. N. 29. (Toți) pînă la unul = cu toții, fără excepție, în unanimitate. Pînă la unul, nu cedăm un pas. BENIUC, V. 52. ◊ (Cu formă feminină și valoare neutră, în locuțiuni și expresii) Loc. adv. (Regional) De una = într-un fel, de altfel, de altminteri. De una, e mai bine așa. La TDRG. (Regional) De-a una = a) laolaltă, împreună. Sat mare și vesel împărțit în trei părți, care se țin tot de-a una. CREANGĂ, A. 1; b) îndată. Cum ajunse de-a una fu ales judecător. MARIAN, O. I 11. Pînă la una = pînă la ultima, complet, de tot. Se dezbrăcă pîn’la una. PANN, P. V. II 78. În una (într-una sau tot una) = mereu, necontenit. Ce stai... așa scîrbit, de pare că în una îți ninge și-ți plouă. ȘEZ. III 185. Sînt tot una călător De cu seară pînă-n zori (Ceasornicul). GOROVEI, C. 70. (Expr.) A se face (sau a face pe cineva) una cu pămîntul v. pămînt (2). A merge una = a merge împreună, nedespărțiți. Dunga vînătă a drumului ușor trăgănat în suiș, se încolăcește pe grumajii mărețelor stînci... și merge una cu Jiul, nedespărțit. VLAHUȚĂ, R. P. 67. A fi, a se face (sau a face pe cineva) (tot) una cu cineva sau cu ceva = a fi (sau a face pe cineva să fie) la fel cu altul. Ne-ați luat moșiile și ne-ați făcut una cu locuitorii. ALECSANDRI, T. 972. (Învechit) A sta una = a fi solidar. Ațîțîndu-i a sta și ei una spre a mîntui nația lor de supt domnirea unui așa de rău stăpîn. BĂLCESCU, O. II 293. A o ține una și bună sau (învechit) a o ține una = a nu ceda, a fi perseverent, a o ține morțiș. Ea ținea una și bună: că băiet ca băietul ei nu mai este altul. CREANGĂ, P. 76. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș. ISPIRESCU, L. 43. Se apăra în dulcea limbă a poeziei și ținea una că: De e curcă Ce se-ncurcă... ODOBESCU, S. III 9. A da toate pe una = a risca tot, pentru un singur lucru. Una la mînă v. mînă (1). (În corelație cu doi) Una, două v. doi. Cu una cu două v. doi. Din două una sau una din două v. doi. Nici una, nici două v. doi. Una și cu una fac două v. doi. Una-i una și două-s mai multe = scurt, fără multă vorbă, știu eu ce fac. Mătușă, știi ce? Una-i una și două-s mai multe; lasă-mă-n pace. CREANGĂ, P. 190. 3. (Adjectival) Singur, unic. Mă rog, unu-i Ochilă pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 244. A fost odată ca-n povești... O prea frumoasă fată. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. ◊ (Folosit pentru întărirea pronumelui personal de pers. 1 sg.) Eu unul mă duc să deschid. CREANGĂ, P. 23. Eu unul sînt hotărît să nu las ca să treacă drumul d-tale pe moșia mea. ALECSANDRI, T. I 361. Că eu una n-am avut [noroc] De cînd maica m-a făcut. BIBICESCU, P. P. 109. ◊ Compus: (învechit și arhaizant) unul-născut = singur la părinți. Am înțeles... că iarăși amenință moarte asupra fiului măriei-tale unul-născut. SADOVEANU, D. P. 57. Avea o fată una-născută. GORJAN, H. II 97. 4. (Adjectival) Același, identic. Sîntem la un gînd amîndoi. ◊ Loc. adv. La un loc v. loc (I 1). ◊ Expr. A fi de-o seamă cu cineva v. seamă. A mînca dintr-un taler cu cineva v. taler. 5. (Precedat de o negație sau în propoziții negative) Nici unul. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmui unul măcar. DRĂGHICI, R. 26. II. (Precedat de «cîte» formează numeralul distributiv corespunzător) Venea cîte unul să mă vadă. ◊ (Adjectival) Intrară fiecare în cîte o baie. ISPIRESCU, L. 38. I-a dăruit patruzeci și nouă de mioare, oacheșe numai de cîte un ochi. CREANGĂ, P. 105. Toate [scrisorile] îmi vesteau cîte o supărare. NEGRUZZI, S. I 55. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) Cîte unul-unul sau unul cîte unul = pe rînd, treptat, succesiv. Se înșiră tot cîte unul-unul... după poroncă. CREANGĂ, P. 267. Izvorăsc din veacuri stele una cîte una. EMINESCU, O. I 148. Cîte una-una, căruțele sosesc la tîrla sau la stîna unde vînătorii au să petreacă noaptea. ODOBESCU, S. III 18. ♦ (În corelație cu doi) Cîțiva. Mai trase cîte-o dușcă, două de rachiu. CREANGĂ, P. 297. – Forme gramaticale: gen.-dat. unuia, uneia sau (cînd are forma «un», «o») unui, unei.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
tare, conj. – (reg.) Sau, ori: „Tare-i brad, tare-i bohaș” (Papahagi, 1925); „Tare mai mulți, tare unu, tot desag” (ALRRM, 1971: 516). (Maram., Trans.). – Lat. talem, talis (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, Rosetti, cf. DER; DLRM, DEX, MDA).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
VORBĂ, vorbe, s. f. (Adesea la sg. cu valoare de pl.) 1. Cuvînt. Începu să-și povestească viața și peripețiile prin care a trecut, vorbind o limbă grecească amestecată cu vorbe romînești și franțuzești. BART, E. 272. Vorbele s-au așezai la rînd și s-au mlădiat în cadență după o lege de armonie auditivă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea Ce-i ascunsă-n aste vorbe? EMINESCU, O. I 52. O vorbă dacă ți-o spui, Tu o și dai vîntului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe v. doi. ◊ Expr. Îmi umblă vorba prin gură v. gură (I 3). 2. Șir de cuvinte care exprimă o cugetare; idee exprimată prin cuvinte; spusă, zisă. În fiecare vorbă de-a ta să se-ntrevadă ținta, chiar cînd n-ai mărturisit-o. ARGHEZI, P. T. 13. Am să-ți poruncesc, tîlharule, și dacă nu asculți de vorbă, am să te umplu de sînge. REBREANU, I. 28. Împărăteasa nu puse nici un crezămînt pe vorbele cotoroanței. POPESCU, B. II 5. De la vorbă și pînă la faptă este mare deosebire. CREANGĂ, la CADE. ◊ Expr. Așa vine vorba v. veni (12). Vorba vine v. veni (12). A-și cîntări (bine) vorbele v. cîntări (2). A da dintr-însul (cîte) o vorbă (sau niște vorbe) v. da (I 11). A arunca o vorbă v. arunca (II). Auzi vorbă! = auzi colo! ce spui! se poate? Și mie unuia să-mi fie rușine să iau pe aceea care-mi place! Auzi vorbă! GANE, N. III 49. Dascălul Simeon Fosa din Țuțuieni... cere cîte trei husăși pe lună; auzi vorbă! CREANGĂ, A. 16. Ce vorbă! = bine spui, într-adevăr, fără îndoială. Cînd am primit noi la corp, erau oameni mai zdraveni, mai chipeși... Tot unul și unul!... – Tea... ce vorbă! erau oameni strașnici, dom’ căprar! SADOVEANU, O. VI 135. A avea o vorbă cu cineva = a vrea să comunici un secret cuiva. Cu vorba că... = zicînd că, sub cuvînt că... sub pretext că... Bărbatul muierii se dusese de-acasă cu vorba că vine a doua zi. ISPIRESCU, la CADE. Vorba e vorbă = cele spuse au greutate, rămîn bune, valabile. Stan era om tăcut în felul său, dar și cînd da cîte o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă la locul ei. CREANGĂ, P. 142. Vorbe de clacă = flecăreală fără rost, fără miez. Mi-au răspuns că le grăiesc vorbe de clacă. ALECSANDRI, T. I 239. ◊ (Urmat de determinări calificative) Eu nu mă îmbăt de vorbe umflate. C. PETRESCU, C. V. 101. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorbele ei mieroase, viersul ei plăcut zăpăcise pe bietul fecior. ISPIRESCU, L. 37. Să fii, mîndră, sănătoasă, C-ai grăit vorbă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. (Expr.) (A pune) o vorbă bună v. bun4 (I 5). 3. Vorbire; expunere, istorisire. Vorba e de argint, tăcerea e de aur. ◊ Expr. A încurca vorba v. încurca (II 3). A fi scump la vorbă v. scump. A scoate (cuiva) vorba (din gură) cu cleștele v. clește (1). A (nu) da (cuiva) pas la vorbă = a (nu) îngădui cuiva să vorbească. A se întrece cu vorba v. întrece (3). A se întinde la vorbă (sau cu vorba) v. întinde (II 4). A lua (cuiva) vorba din gură v. gură (I 3). Lasă vorba! sau (eliptic, cu valoare de imperativ) vorba! = tăcere! nici un cuvînt! Ce mai (atîta) vorbă? = ce să mai lungim discuția? 4. Convorbire, conversație, discuție, taifas. Ne uitam unul la altul și... nici unul nu începea vorba. GANE, N. III 123. Ia, să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. Avusese o lungă vorbă cu Moțoc. NEGRUZZI, S. I 143. Mă aflu cu totul singur și lipsit de toată tovărășia și vorba. DRĂGHICI, R. 80. Unde sînt cu trei cu doi, Vorba le e tot de noi. ALECSANDRI, P. P. 269. Vorbă multă (sau lungă), sărăcia omului. ◊ Loc. adv. Fără multă vorbă = fără a spune un cuvînt, fără a crîcni. Fără multă vorbă, somnoroasă, se dete jos din pat și-i aduse gulerul. BASSARABESCU, V. 45. Din vorbă în vorbă = din discuție în discuție, din una în alta. Din vorbă în vorbă, cad oamenii la învoială. SADOVEANU, O. VII 234. Pe drum, din vorbă-n vorbă, Petre se răcori, tînguindu-se că ar vrea să se așeze și dînsul. REBREANU, R. I 160. Din vorbă în vorbă, au și ajuns la poarta lui jupîn Ițic! CREANGĂ, P. 135. ◊ Expr. A aduce vorba de (sau despre)... v. aduce (2). A deschide vorba despre ceva v. deschide (6). A intra în vorbă cu cineva v. intra (I 6). A se băga în vorbă v. băga (II 5). A se da în vorbă cu cineva v. da (III 9). A schimba o vorbă cu cineva v. schimba (1). A schimba vorba v. schimba (). Se schimbă vorba v. schimba (3). A sta (sau a ședea) de vorbă cu cineva v. sta (VII 1). A lungi vorba v. lungi (4). A se prinde cu cineva la vorbă sau a prinde vorbă v. prinde (V 1). Nu mai încape vorbă v. încăpea (2). A fi vorba de... (despre... sau să... ) = a fi în discuție, a forma obiectul discuției. N-a fi vorba de Zaheu?... Pe-acesta l-am cunoscut. SADOVEANU, E. 103. E vorba de Argeș... Pe-acolo deocamdată pare să fie liniște. REBREANU, R. I 306. Așa cred eu c-ar fi cu cale, cînd e vorba de dreptate. CREANGĂ, A. 146. A-și face de vorbă cu cineva = a găsi prilej de discuție, a discuta cu cineva. Un mitocan cu capul lulea de vin își făcea de vorbă cu păreții și cu vîntul. EMINESCU, N. 34. A se lua cu vorba v. lua (VII 1). A avea de vorbă cu cineva = a avea de discutat, de aranjat ceva (cu cineva). Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. Stăi, că mai ai și cu mine oleacă de vorbă. CREANGĂ, P. 272. Fie vorba între noi! = ți-o spun numai d-tale, să rămînă între noi, să nu afle nimeni. Slavă domnului! ești plină de cusururi... fie vorba între noi HOGAȘ, H. 80. A veni vorba de... v. veni (8). Nici vorbă = a) fără îndoială, negreșit, fără doar și poate, desigur. Trecînd munții, Eminescu a căutat, nici vorbă, să vină la București, în căutarea unei trupe de teatru. CĂLINESCU, E. 121. Amîndoi îi sînt rude, – mai de departe, nici vorbă. REBREANU, I. 14; b) nici pomeneală. De părăstas și sărindare, Nici vorbă pentru Pipăruș! COȘBUC, P. II 254. Nu-i vorbă (sau mai e vorbă?) = firește, de ia sine înțeles, desigur, fără îndoială. Bucuros, frate! Mai e vorbă? GANE, N. III 160. De glumeț, glumeț era moș Nichifor, nu-i vorbă. CREANGĂ, P. 111. O prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. Nu-i vorbă, și ea fura cu ochii din cînd în cînd pe Harap-Alb. id. ib. 276. Vorbă să fie! = ei aș! nici pomeneală! Amor!... vorbă să fie! foc de paie. GANE, N. III 102. Îi păru că mai prinse vițel suflet. Vorbă să fie! ISPIRESCU, L. 127. Să calce vreo vacă sau vrun cal ogoarele ori fînețele boierești, vorbă să fie! Nici nu s-a mai auzit. CONTEMPORANUL, III 922. Vorbă să fie... parcă n-ai mai cules cimbrișor de cînd ești. ALECSANDRI, T. I 433. ♦ Neînțelegere, sfadă, ceartă. Multă vorbă s-a făcut între tata și muma pentru mine. CREANGĂ, A. 14. ◊ Expr. A căuta sămînță de vorbă v. sămînță (6) 5. Mod, fel de a vorbi. Sprijinindu-și coatele pe masă, s-a lăsat cîștigat într-o clipă de vorba caldă, curgătoare a lui Tudor Grecit. GALAN, Z. R. 82. Nu se puteau dezlipi de dînsa, căci și vorba-i și fața îi erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 22. Vorba dulce mult aduce. ◊ Expr. A fi înțepat la vorbă v. înțepat (2). Dacă ți-i vorba de-așa sau dacă așa ți-i vorba = dacă așa stau lucrurile. Ei las’ că te-oi sluji eu de-acum, dacă ți-i vorba de-așa! CREANGĂ, A. 106. ♦ (Rar) Fel de a vorbi distins, fermecător. Ce atîta cercetare cînd unu-i agă și cellalt spătar? Ș-apoi tineri, soro... cu vorbă, cu ighemonicon... ALECSANDRI, T. I 133. 6. Zicală, zicătoare, proverb, expresie. E o vorbă la noi în Obor: cînd ai prăvălie dă cîștigi, dă păgubești, tot negustor te numești. CAMIL PETRESCU, O. II 46. Este... o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! ODOBESCU, S. III 44. Vorba romînului: nădejdea pe fugă, cetatea la tufă. ȘEZ. III 118. ◊ Expr. Vorba ceea, expresie stereotipă folosită în povestire pentru a introduce o zicală, un proverb, cuvintele spuse de cineva etc. Am venit și eu la vreme, cînd, vorba ceea, îți era lumea, mai dragă. GANE, N. II 69. Halal de nepoți ce are! Vorba ceea: La plăcinte înainte, Și la război înapoi. CREANGĂ, P. 189. Vorba cîntecului = așa cum se știe din bătrîni. Vorba cîntecului: De urît mă duc de-acasă, Și urîtul nu mă lasă. CREANGĂ, P. 140. 7. Sfat, învățătură, îndemn, poruncă. Îi era ciudă cum de să calce vorba tatălui său. ISPIRESCU, L. 42. M-a blestemat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. ◊ Expr. A veni (sau a ajunge) la vorba cuiva v. veni (8). ♦ Părere, convingere, hotărîre. N-a fost putință să-l întoarcă din hotărîrea sa, rămîind statornic ca o piatră în vorbele lui. ISPIRESCU, L. 3. Mai degrabă i-ai putea strîmba fălcile decît vorba. CREANGĂ, P. 164. 8. Făgăduială, promisiune, angajament, cuvînt dat. Vorba unui prieten e mai sfîntă ca orice hîrțoagă. REBREANU, I. 83. Noi am plecat toți îndată, După vorba lui cea dată. TEODORESCU, P. P. 171. Cum îți plîngi păcatele, Că n-ai ținut vorbele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ Expr. A duce (a purta sau a ține) pe cineva cu vorba v. duce (I 2), purta (I 1). A se ține de vorbă = a-și respecta promisiunile, angajamentele. A-și lua vorba înapoi v. înapoi (2). Vorba-i vorbă = cuvîntul dat este respectat. Da te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. – Apoi dă, jupîne Strul, vorba-i vorbă. CREANGĂ, P. 114. A zice vorbă mare = a se angaja solemn, a se lega (cu jurămînt). Îmbucătura mare să-nghiți Și vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I 14. 9. (Mai ales în construcție cu verbele «a fi», «a avea») Tocmeală, tîrguială; înțelegere, învoială. Și voia numaidecît să împărțească banii, că așa au avut vorba. SBIERA, P. 230. Apoi, dă, bade Ipate, unde-i vorbă nu-i minie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. ◊ Loc. adv. Din două vorbe sau (rar) dintr-o vorbă = fără multă tîrguială, fără multă discuție, dintr-o dată, repede. Stoicea primește dintr-o vorbă. GALACTION, O. I 50. Din două vorbe fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. ◊ Expr. A avea vorbă = a avea discuție, ceartă. Altă vorbă = altă socoteală. (Popular) A face vorba (sau vorbele) = a peți. Făcură vorba și, iute-iute, se logodi și el cu dînsa. ISPIRESCU, L. 33. A-i face (cuiva) vorbă (sau vorba) cu cineva = a mijloci o întîlnire între un flăcău și o fată (în vederea logodnei sau căsătoriei). Îi făcuse un prieten vorba cu ea. PREDA, Î. 174. Ia să-mi faci vorbă cu ea! TEODORESCU, P. P. 336. A fi în vorbă = a fi în tratative pentru încheierea unei căsătorii, a unei afaceri (comerciale) etc. A intra în vorbă cu o fată v. intra (I 6) 10. Zvon; veste, știre, informație. Să prăpădească pe biata copilă, și-apoi să lățească vorba că au murit. SBIERA, P. 296. ◊ Expr. A spune (sau a zice) cuiva două vorbe = a comunica ceva (cuiva). Numai să zic două vorbe nevestei. ALECSANDRI, T. I 259. A lăsa vorbă = a comunica ceva înainte de a pleca; a lăsa o dispoziție care să se execute după plecarea ta. (Așa) umblă vorba = (așa) se zvonește, (așa) s-a lățit vestea, (așa) se spune. Putred de bogat... Așa umblă vorba. DELAVRANCEA, O. II 296. A trimite (sau a da) vorbă = a transmite un mesaj. ♦ Bîrfeală, clevetire; calomnie. Pătimea și din pricina vorbelor care alergau ca niște ființe nevăzute prin sat. SADOVEANU, O. VII 307. Săracă inima mea... Nu mă doare de durere, Mă doare de vorbe rele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 188. ◊ Expr. A-și auzi vorbe v. auzi (1). A ieși (cuiva) vorbe (sau nume rău) v. ieși (2). A purta vorbe v. purta (I 1). A face (pe cineva) de vorbă = a face (pe cineva) de ocară, de rîs, de pomină. M-a făcut de vorbă prin sat cu minciunile lui. PANN, la CADE. 11. Grai, limbă. Vorba, portul și apucăturile bătrînești nu li mai venea la socoteală. CREANGĂ, A. 152. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SURPA, surp, vb. I. 1. Refl. (Despre maluri, povîrnișuri) A se prăbuși rupîndu-se, măcinîndu-se, mîncîndu-se. Valurile lepăiesc ușor și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fărîmare ușoară. SADOVEANU, O. VII 338. Să nu se surpe vreun mal? Ne înghețară inimele. DELAVRANCEA, H. T. 277. ♦ (Despre ziduri, clădiri) A se dărîma, a se nărui. Se surpă casa pe noi, cucoane, făcu Toader cu același glas. REBREANU, R. II 89. Meșterii grăbea... Dar orice lucra, Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ (În contexte figurate) Toată această clădire de șubrede cartoane se surpase într-o singură clipă. C. PETRESCU, C. V. 355. ◊ Fig. Cerul, avalanșă de omăt, se surpă peste lumea-ntunecată. BENIUC, V. 39. ♦ A se prăbuși, a cădea, a se răsturna. Salcia de ani se surpă, iar stejarul se-ntărește. DAVILA, V. V. 38. ◊ Fig. Atunci ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit omorît? – căci nu încăpea îndoială, un om ca dînsul... nu se surpă ușor dintr-o dată și ca oricare. MACEDONSKI, O. III 17. ♦ Tranz. A doborî la pămînt, a nărui; p. ext. a distruge, a nimici, a ruina. A întemeiat... beciuri gigantice, pre care oricît s-a încercat ciocanul vandalilor, tot nu le-a putut încă surpa de tot. NEGRUZZI, S. I 183. Cu suliți turnuri surpa. TEODORESCU, P. P. 53. ◊ Fig. Palaturile de strîmbătate se prăvălesc surpate de blăstămul norodului. RUSSO, O. 41. 2. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A răsturna dintr-o situație privilegiată; a submina, a săpa. Tot nimică nu s-a alege din toți aceia care îmblă cu nedreptate și caută să surpe pe alții și să li iaie ei binele lor. SBIERA, P. 164. Toți aceștia ieri seara s-adunaseră. Vorbiră să te surpe. BOLINTINEANU, O. 210. Numai după căderea sa din domnie, Alexandru Ghica a înțeles cine-l surpase. GHICA, S. 646. Odioși țării, bănuiți turcilor, ei sînt lesne surpați de fanarioți. BĂLCESCU, O. II 23. ◊ (Cu privire la abstracte) Prietiniile poate-i fuseseră surpate de uneltiri. SADOVEANU, Z. C. 259. Vrăjbile și prigonirile între boieri și domni deteră prilej turcilor a se amesteca în trebile țării... și a surpa cîte unul-unul toate vechile privilegii. NEGRUZZI, S. I 274. ♦ (Rar, cu privire la oameni) A lovi, a hărțui, a măcina, a roade. Surpat acum din două părți de necontenitele bănuieli și urmăriri ale mătușii mele... cum și de grija ce purta pentru llinca, bietul Ion se usca văzînd cu ochii. GANE, N. III 38. 3. Refl. (Popular) A se îmbolnăvi de hernie. Copilu care se surpă de mic. ȘEZ. IX 126. – Variantă:(regional) surupa (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 115) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ales2, ~easă [At: COD. VOR. 72/9 / Pl: ~eși, ~e / E: alege] 1 a Pur. 2 a De calitatea întâi. 3 a (Înv; d. moșii) Hotărnicit2. 4 a Separat2. 5 a (Înv) Descurcat2. 6 a (Înv) Hotărât2. 7-8 a, av (Îvp) Clar. 9 a (Pop; îe) Nici acasă nu-i ~easă Se spune despre o situație încurcată. 10-11 a, av (Jur; înv, șîs lucru ~) Evident. 12-13 a, av (Îvp) Precis. 14 a Deosebit de alții sau dintr-un tot. 15 a Remarcabil. 16 a Distins. 17 a Nobil. 18 a Excepțional. 19 a Prețios. 20 a Rar. 21 a (Îe; mpl) ~ pe (sau de pe ori după) sprânceană Selecționat după criterii foarte stricte Si: tot unul și unul. 22 a (îlav) Mai ~ în special. 23 a (D. țesături) Lucrat cu diverse modele ornamentale. 24-25 smf, a (Reprezentant) care a fost desemnat prin vot. 26 sm (Tlg) Martir. 27 a (Tlg; îs) Poporul (sau neamul) ~ Poporul evreu. 28 smfa (Șîs ~ul inimii) Logodnic. 29 smfa (Îas) Iubit. 30 smp (Înv; îs) ~eșii satului Cei patru fruntași ai satului, desemnați prin vot de consătenii lor și învestiți cu autoritate administrativă și drept de jurisdicție în litigiile de importanță mai mică. 31 smp (Adi; îs) ~eșii poporului Reprezentanții puterii politice, administrative etc. 32 av (Îvp) Sigur. 33 av (Îvp) Amănunțit. 34 av (Îvp) Anume. 35 av (Îvp) Deosebit. 36 av (Îvp) Îndeosebi.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
unu, una [At: PSALT. HUR. 49r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) ună (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic2 (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic1 (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet2 (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet2 (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor4 (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic2 (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni3 (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni3 (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic2 (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic2 (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
!unu2 num. m., g.-d. unuia; f. una, g.-d. uneia; 1/I (ora unu; pagina ~; (fam.) locul unu = locul întâi; A venit ~, nu doi.; dar: de unul singur, toți până la unul, (tot) unul și unul; în limbajul CFR (înv.): linia una = întâi) corectat(ă)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
Cele șapte păcate – Păcate, în fața bisericii, sînt multe. De aceea în unele limbi se precizează: cele 7 păcate mortale sau capitale, adică acelea care, din vechi timpuri, au fost decretate de teologi ca fiind sursa tuturor crimelor și nelegiuirilor : 1) trufia , 2) invidia, 3) avariția, 4) desfrîul, 5) lăcomia, 6) mînia și 7) lenea. Cînd cineva mai descoperă unul, tot atît de grav sau prezentat ca atare, îl numește al optulea păcat care a devenit și el o expresie (și a servit ca titlu unei comedii de Tudor Mușatescu). BIB.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
ALES I. adj. 1 p. ALEGE ¶¶ contr. NEALES ¶ 2 Care se deosebește prin însușiri rari de altul: o mînă de oameni aleși cari se deosebesc prin faptele... lor cele frumoase (ISP.); societate aleasă; lume aleasă; proverb: mulți (sînt) chemați, (dar) puțini (sînt) aleși, se zice pentru a arăta cum din mai mulți, prea puțini se disting; ~ pe (sau după) sprînceană, ales după plac; tot unul și unul ¶ 3 Lămurit, vădit, hotărît: Că de multe ce sînt și dese, nu le putem spune ~e (TEOD.) ¶ 4 ⛓ Țesut cu flori, cu desenuri: pe patul de scînduri e așternută o scoarță, aleasă în fel de fel de migălituri (DLVR.). II sm. 1 Care a primit de la cineva o favoare, care e deosebit de alții pentru anumite însușiri: Doamne, multă răbdare ai dat aleșilor tăi (CRG.) ¶ 2 Cui i se dă prin simplu consimțimînt ori vot o demnitate, o distincțiune: ~ul județului Iași la Cameră ¶ 3 Acela (aceea) pe care și-l (și-o) alege cineva de mire (de mireasă): Mi-oiu găsi și eu aleasă, Alta ’n lume mai frumoasă (HASD.); ~uI (aleasa) inimii ¶ 4 🔎 pl. †Aleșii (satului), țărani de frunte ai unui sat cari conduceau afacerile lui cu dreptul de a da unele hotărîri, de a judeca neînțelegerile dintre săteni; cuvîntul se mai păstrează și azi în unele locuri, cînd este vorba de țăranii fruntași ai unui sat, cari au vre-o funcțiune administrativă. III adv. 1 Cu însușiri rare, mai de seamă: scrie ~; vorbește ~ ¶ 2 Cu de-amăruntul, de aproape, hotărît, limpede: Ți-am spus, bade, rupt ~, Că nu pot să te iubesc (IK.-BRS.) ¶ 3 †Mai cu seamă: Antioh Vodă foarte era milostiv, și ~ spre călugări străini și la mănăstiri (N.-COST.) ¶ 4 ~ de bine, foarte bine: tinerii au trăit tare cu ticnă și se înțelegea ~ de bine între olaltă (SB.) ¶ 5 Mai ~, a) mai cu seamă; poezia noastră populară este bogată mai ~ în genul liric; b) mai mult, mai vîrtos: cu mănăstirile nu se răscumpără sîngele, ci mai ~ ispitești și înfrunți pre D-zeu (NEGR.). IV sbst. 1 Faptul de a alege: Amar de ~ul meu Cum mi-am ales eu de rău (IK.-BRS.) ¶ 2 ‡Alegere (a unui Domn, etc.): cu ~ul tuturor boierilor l-au rădicat Domn (NEC.) ¶ 3 🐑 ~ui (mieilor), despărțirea mieilor de oi care se face de ciobani primăvara: mînzările au intrat acum în stînă și s’a ’nceput pe dată ~ul (LUNG.) ¶ 4 Băn. 🐑 Sărbătoarea pe care o țin ciobanii, în ajunul S-tului Gheorghe, cu prilejul alegerii mieilor dintre oi ¶ 5 Băn. ~ul viilor, culesul viilor ¶ 6 ‡Ce rezultă dintr’un lucru, hotărîre: pînă la anul s-au trăgănat ~ul lucrului (CANT.) ¶ 7 ‡Fixarea hotarelor unei moșii: cartea de ~ul și de hotărnicia aceștii moșii (HASD.) ¶ 3 Pe ~(e), într’~, dintr’~, loc. adv. După alegere, după plac: Nu caut vorbe pe ~ (EMIN.); ia sălăți într’~ și cîte-i vrea de multe (CRG.)
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
UN1 (genit. unui), f. O (genit. unei) I. adj. num. cardinal. Cel dintîiu din toate numerele: un om, un lup, un ceas, un cuvînt; o femeie, o vacă, o lună, o vorbă; decît un an cioară, mai bine o zi șoim (ZNN.); are doi copii: un băiat și o fată; au fost odată doi oameni, un bărbat și o muiere (RET.); Judecătorii l-au osîndit la șase luni și o zi; copilul a împlinit ~ an și o lună; a cerut un leu daune-interese; (P): cu un rac tot sărac 👉 RAC I 1. II. UNU(L) (genit. unuia), f. UNA (genit. uneia) num. cardinal și (pl. m. unii, f. unele; – gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora) pron. nehot. 1 Numărul, cantitatea ce reprezintă unitatea: împăratul avea trei feciori, doi mai mari, sfătoși și făloși, iar unul mai mic (RET.); decît zece trebi și rele, mai bine una și bună (ZNN.); îi trase una cu sete, că punga plesni ca o bășică de bou (DLVR.); De cînd sînt eu pe pămînt Numai trei mîndre-am avut: Una’n deal Ca ș’un pahar, Una’n vale, Mîndră tare, Una’n capul satului, Ca și floarea crinului (IK.-BRS.); unul la sută; una la mie; bărbatul e major la douăzeci și unul de ani; o mie și una de nopți; (P): una și cu una fac două, lucrul e destul de lămurit, nu-l poți interpreta altfel; a ști una și bună 👉 BUN I 24; tu știi una, eu știu mai multe 👉 ȘTI I 1; una la mînă 👉 MÎNĂ1 B, f.; nici una, nici două, cu una cu două 👉 DOI3; din două una sau una din două, ori una, ori alta, ori... ori...; pînă la unul 👉 PÎNĂ13; (unul) cîte unul sau cîte unul, cîte unul, numai unul la fie-care dată și pe rînd: toată noaptea au dat den sinețe și nu cîte unul, ce toți odată (M.-COST.); acest împărat avea cincizeci de fete și... pe toate le trimese la Ercule, cîte una, cîte una (ISP.); (tot) unul și unul, tot oameni aleși, caracteristici: sat vechiu, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului, cu gospodari tot unul și unul (CRG.); ele erau mai multe la număr, tot una și una de frumoase (ISP.); Bucov. unul ca unul, unul ca și celălalt: la chip drept că-s unul ca unul, dar la fire tot se deosebesc în cîtva (SB.) ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu altul, alta: tot două oale-mi fierb: una seacă și alta goală (PANN); unii susțin una, alții alta; una îl întrebi și alta răspunde (CAR.); una pre alta hulește și defaimă și una pre alta va să o pogoare și să o calce (GR.-UR.); nu înțelegea unul altuia ce grăia și rămase lucrul lor neisprăvit (N.-COST.); și unii și alții sîn' vinovați; 👉 ALT25; pînă (la) una alta. deocamdată: pînă una alta, îi schimbă merele și-i puse altele în locul lor (ISP.); dar pînă la una alta, știi ce-am gîndit eu astă noapte? (CRG.) ¶ 3 De una, a) de altfel, de altminteri: de una, poate ar fi mai bine să plece; b) laolaltă, împreună: sat... împărțit în trei părți care se țin tot de una (CRG.); c) îndată, pe loc, imediat: cum o intrat în ogradă, de una o trecut printre oameni (VAS.) ¶ 4 De-a-una, numai decît, îndată, pe loc: albina, auzind aceasta... de-a-una și sboară de unde era ascunsă (MAR.); 👉 TOTDEA'UNA ¶ 5 Într{cuna,1c}, Mold. Bucov. Trans. (tot) una, necontenit, mereu: îi merge gura într{cuna,1c}; se ține într{cuna,1c} de ștrengării; fata, care voește ca un flăcău să o iee de soție, ia o cheutoare de la cămeșa lui... și poartă cheutoarea tot una la sine (GOR.); nu ședea nici-cînd pe-acasă, ci îmbla tot una’n vitejii (SB.); de cînd v’ați însurat, ați dus-o una cu bencheturile, cu zaifeturile (ALECS.) ¶ 6 ‡Într{cuna,1c}, împreună: merg oamenii la beserică, cum acolo într{cuna,1c} cu popa și cu tot nărodul să facă rugăciune (COR.) ¶ 7 Tot una, deopotrivă, egal, la fel: amîndoi erau tot una de tari (SB.); Tot una-i dacă astăzi sau mîine am să mor (EMIN.) ¶ 8 Nici de unele, de nici unele, nimic: la conace era grijit tot ce trebuia... să nu fie lipsă nici de unele (MUST.); care fu mirarea lui, cînd i se spuse că acolo nu va putea găsi nici de unele, fiindcă erau prea săraci (ISP.); tu n’ai părinți, adăpost n’ai, haine nu, n’ai de nici unele (CAR.) ¶ 9 Une ori 👉 UNEORI; ‡une-date 👉 DATĂ11 ¶ 10 De ună zi 👉 DEUNĂZI ¶ 11 În enumerări, în chitanțe, polițe, etc. se întrebuințează adesea una în loc de o: fie-care locuință se compune din un antreu, una cameră de dormit, una sufragerie și una bucătărie; am primit una mie de lei ¶ 12 Singur, unic: Dumnezeu e unul; numai unul Dumnezeu știe cît sînt de nevinovată! (ISP.); Și era una la părinți Și mîndră’n toate cele (EMIN.); botezară copilul și îngrijiră de dînsul, mă rog, ca unul la părinți (ISP.) ¶ 13 Nici unul, nici una 👉 NICI II 2. III. UNU(L) sbst. Cifra 1, nota 1: trei unu(l) de-a rîndul se citesc o sută și unsprezece; scrie pe unu(l) dinaintea lui zero; i-a dat unu(l) la geometrie. IV. UN, f. O (gen.-dat. m. unui, f. unei; – pl. m. f. niște, gen.-dat. unor) art. nehot.: un om înalt, o femeie frumoasă; acea casă era a unui bătrîn și a unei bătrîne cari n’aveau copii (RET.); Și se tot duce, s’a tot dus De dragu-unei copile (EMIN.); un altul; un al treilea; simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama (ISP.); un du-te, vino; nici un, nici o 👉 NICl II 2 [lat. unus, una].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Andreea H-I
- acțiuni
LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. ◊ Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NEPTUN 1. (În mitologia romană) Zeul tuturor apelor, unul dintre cei mai vechi zei ai acestei mitologii. Identificat la greci cu Poseidon, are aceleași caracteristici și atribuții ca acesta. Sărbătorile consacrate lui N. (Neptunaliile) erau oficiate vara (23 iul.), în scopul alungării secetei. 2. Cea de-a 8-a planetă a sistemului solar, situată la o distanță medie de 4,4967 miliarde km de Soare și c. 4,347 miliarde km de Pământ (datorită excentricității planetei Pluton, între 1979 și 1999, acesta a fost mai aproape de soare decât N.). Are un diametru de 49.528 km, masa de 1,024 x 1026 kg și densitatea de 1,64 g/cm3. Perioada de revoluție (anul neptunian) 164,8 ani, iar perioada de rotație (ziua neptuniană) 16,11 ore. N., la fel ca Jupiter, Saturn și Uranus, este o planetă gigantică gazoasă. Este invizibilă cu ochiul liber, având mărimea stelară 7,8. A fost descoperită la 23 sept. 1846 de către astronomul german J.G. Galle, pe baza datelor transmise de către astronomul francez U.J. Le Verrier (acesta din urmă, precum și astronomul englez J.C. Adams studiind abaterile de la traiectoria prevăzută prin calcul a planetei Uranus au preconizat existența altei planete precizând, cu aproximație, și poziția pe cer a acesteia). Sonda spațială Voyager-2, lansată la 20 aug. 1977, s-a apropiat, la 24 aug. 1989, până la c. 5.000 km de N., transmițând o serie de informații de o deosebită importanță, printre care existența a încă a șase sateliți, cu diametre cuprinse între 30 și 200 km, pe lângă cei doi cunoscuți (Nereida și Triton), existența în jurul planetei a patru inele formate din pulberi, care în unele zone sunt destul de dense pentru a oculta lumina stelelor. Câmpul magnetic al planetei N. are dipolul înclinat cu c. 47 față de axa ei de rotație și e deplasat cu c. 14.000 km față de centrul planetei. Temperatura medie la suprafața planetei este de -214°C. Au fost observate furtuni ale gazelor cu viteze de 2.500 km/oră. În centrul planetei se presupune a fi un nucleu solid înconjurat de un strat de apă, puternic comprimată, urmat de un strat de hidrogen și heliu lichid. Atmosfera, compusă în cea mai mare parte din hidrogen și heliu, conține până la 3% metan, care dă planetei culoarea albastră. 3. Stațiune balneoclimaterică cu activitate permanentă (mai intensă în sezonul estival), intrată în circuitul turistic și balnear la începutul anilor ’70 ai sec. 20, situată pe țărmul Mării Negre, la 6 km N de municipiul Mangalia (jud. Constanța), de care aparține administrativ. Climat de litoral marin, cu veri călduroase și mai mult senine (durata de strălucire a Soarelui este de 10-12 ore pe zi) și ierni blânde, cu zăpadă puțină (în ian. temp. medie este de 0°C). Factorii naturali de cură sunt climatul maritim, bogat în aerosoli salini, apa Mării Negre (clorurată, sulfatată, sodică, magneziană), izvoarele minerale cu ape sulfuroase, mezotermale (22-27°C) și nămolul sapropelic. Plaje cu nisip fin, amenajate pentru aerohelioterapie, talazoterapie și oncțiuni cu nămol rece. Stațiunea este indicată atât pentru cură heliomarină cât și pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, posttraumatice, ginecologice, endocrine, dermatologice, respiratorii etc. Policlinică balneară cu funcționare permanentă. Parc dendrologic (cedri, strjari, tei, chiparoși, pini, mesteceni etc.).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LESTER [léstər], Richard (n. 1932), regizor american de film. Își desfășoară activitatea în Marea Britanie. Filme caracterizate prin non-sens, simț ascuțit al ironiei și parodiei („Un șoarece pe lună”, „Toți pentru unul”, „Cei trei mușchetari”, „Se numea Milady”, „Superman II și III”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
tot, toată adj. (lat. tótus, „întreg”, pop. „tot”, de unde sp. pg. todo, și tottus, de unde it. tutto, pv. tot, fr. tout). Fără să lipsească nicĭ unu, nimic (număru în întregime), întreg: aŭ sosit toțĭ, mĭ-a plătit toțĭ baniĭ, toată suma, toată lumea saŭ lumea toată. Fie-care, orĭ-care: tot omu. S. n. Întregime, totalitate (de lucrurĭ): am perdut tot (fals totu), am renunțat la toate, tot (fals totu) e perdut (celebra vorbă a luĭ Francisc I). Lucru întreg: totu e maĭ mare de cît partea. Adv. (ca ngr. ólo). Numaĭ, mereŭ: om trăit tot pintre străinĭ, eraŭ acolo tot oamenĭ unu și unu (toțĭ distinșĭ). În orĭ-ce caz, orĭ-cum ar fi: tot eștĭ tu ploŭat, ĭar eŭ uscat: du-te pin ploaĭe și adă cofa de la uluc. Totușĭ, cu toate acestea: cu toate că eraŭ mulțĭ, el tot ĭ-a ajutat. Cel mult (după conj. să): să tot aĭbă, să tot fi avut cinzecĭ de anĭ (e, era în etate de cin-zecĭ de anĭ). Chear dacă: să tot aĭ tu pușca’n mînă: dacă e’ntuneric, nu facĭ nimic. Tot eŭ (tu, el, noĭ, voĭ, eĭ), mereŭ, acelașĭ: tot el a făcut și asta. Tot acolo, tot aci, în acelașĭ loc, asemenea în acest loc. Tot atîta orĭ tot una, acelașĭ lucru: tot una e dacă te ducĭ tu la el orĭ vine el la tine. Tot așa, asemenea, la fel: tot așa va păți și el. Toate ca toate, orĭ-cum ar fi, le admit pe celelalte: toate ca toate, dar asta n’o permit. Cu toate acestea (ca ngr. me ólon tûto), totușĭ, tot: ploua, și cu toate acestea am plecat. Cu toate că, deși, măcar că (ca ngr. m’ólon óti): cu toate că-s sărac, tot îs fericit. 1. Cu totu, cu toate dependenșele (accesoriile, anexele): a vîndut casa cu totu; 2. cu totu (fr. tout à fait) orĭ (maĭ des și maĭ bine) de tot, absolut, în întregime, de-a binele: s’a cufundat de tot. A dărui de tot, a dărui pe tot-de-a-una. Cu – cu tot, împreună cu: a fura calu cu șa cu tot (acc. pe șa). Toțĭ, toate (gen. și dat. tutulor în vest și -ror în est; dat. și la toțĭ, la toate), toțĭ oameniĭ, toate femeile, toate ființele orĭ lucrurile: toate se schimbă. Toțĭ cîțĭ, toțĭ aceĭa care. Toate celea, toate lucrurile, tot ce trebuĭe: avem aicĭ toate celea. De toate, din toate, tot felu de lucrurĭ, tot ce trebuĭe: avem de toate. Cu toțĭ, cu toate orĭ cu toțiĭ, cu toatele (ca ngr. mé ólus), toată lumea: aŭ plecat cu toțĭ (maĭ bine toțĭ).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. ◊ (În legătură cu verbul „ a împărți”) Întreg (5). VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație). 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GRAMATIC, gramatici, s. m. (Învechit) Specialist în gramatică; autor de gramatică. Poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului, nici lui Trăsnea. CREANGĂ, A. 89. Unul preface toată limba în -iune, altul în -ție, altul în -iu, altul în -înt... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DESPICA, despic, vb. I. 1. Tranz. (Uneori determinat prin «în două»; cu privire la un obiect, mai ales un lemn, o parte a corpului etc.) A crăpa, a tăia, a sparge de-a lungul, desfăcînd în două sau în mai multe bucăți. V. spinteca. Parcă i-a despicat cineva țeasta în două. CAMIL PETRESCU, U. N. 429. Mîinile subțiri și aspre despicau anevoios așchiile. C. PETRESCU, S. 31. Iară Dragoș s-aținea, Și cel zimbru cum venea, Ghioaga-n frunte-i arunca, Fruntea-n două-i despica! ALECSANDRI, P. II 94. ◊ Fig. Cuvintele, lame albe, despică aerul. Prin glasul unuia vorbesc toți, Cei de ieri, de azi, de totdeauna. DRAGOMIR, P. 9. Vezi cel pîrîu care o despică [valea] în lung? NEGRUZZI, S. I 195. ◊ Expr. A despica părul (firul sau firul de păr) în patru = a cerceta prea cu de-amănuntul, a împinge prea departe analiza unei probleme (adesea fără rezultat pozitiv). ◊ Absol. Strigătul nostru adînc, unit, pătimaș, Să fie car de asalt. Să fie dur. Să despice, să taie, Cum despică și taie un diamant, Și să unească. BANUȘ, B. 110. ♦ Fig. A frînge, a sfîșia (sufletul, inima). Vioara lui despica inima. GALACTION, O. I 74. ◊ Refl. Inima-i în două n-a vrut să se despice. MACEDONSKI, O. I 261. Frageda inimioară se despică de durere. CONACHI, P. 109. Paler despicase surcelele de cu vreme, ca să aibă cu ce face focul cînd s-o scula, în zori. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 229. 2. Tranz. A produce o crăpătură (lungă și îngustă) în ceva; a deschide. Stanuri negre și trunchiete despicau pe ici pe colo negurile. EMINESCU, N. 49. Stoian... făcea el ce făcea Pe Păun că-l aducea Și-n pămînt că mi-l izbea. Cît pămîntul despica, Pîn’în brîu că mi-l băga. ALECSANDRI, P. P. 100. ◊ Fig. Aruncă în sus [buzduganul] de despică bolta ceriului. EMINESCU, N. 4. ♦ Refl. A se crăpa. Și se făcea că porți de-aramă, Bătrîne, gem și se despică. BANUȘ, B. 112. Un vînt subțire se ridică, Albastra mare se despică. MACEDONSKI, O. I 59. Pe cînd ei beau și se veseleau... o dată se despică zidul și se ivi o umbră. ISPIRESCU, L. 143. (Fig.) Despică-te, apus și răsărit, miazănoapte și miazăzi, și trimite adevărul mărturie! DAVIDOGLU, O. 120. ♦ Refl. (Popular, despre frunze) A crăpa, a se rupe. Frunzuță, despică-te, Vino, mîndră-mpacă-te! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Și de doru-i și de jale Să despică frunza-n vale. ALECSANDRI, P. P. 378. ♦ (Despre plug) A brăzda. Plugul despică ogorul. ▭ Uite, mergem să arăm, Țelina să despicăm, Că avem să semănăm. Voi aveți să ne urmați Și-nsutit să secerați. ANT. LIT. POP. I 552. ♦ (Neobișnuit) A despărți, a separa, a desface. Își regăsi puterea să despice în lături inelele cosiței și sări afară la lumină. GALACTION, O. I 191. 3. Tranz. A străbate (văzduhul, o mulțime compactă etc.). Se urca pe parapet... făcea un salt în sus și cădea în apă – toată un arc, despicînd văzduhul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 41. Comăneșteanu zări de departe statura lui Milescu ce despica ceața, cu sabia în mînă. D. ZAMFIRESCU, R. 261. ◊ Fig. Multă vreme glasul limpede despică sara plină de miresme. SADOVEANU, O. I 107. Numai Prutul despica liniștea cu mersul lui grăbit. DUNĂREANU, CH. 182. 4. Tranz. Fig. A pătrunde cu perspicacitate un lucru complex; a analiza, a interpreta, a explica, a dezlega; p. ext. a expune amănunțit. Ascultam, mic la picioarele Fanei, strîns în mine cu un sentiment nelămurit de spaimă și de apărare zadarnică, incapabil cîteva momente să despic cuvintele și să le lămuresc. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 323. Dezmeticindu-se parcă, începură să-și despice pățaniile și să le cîntărească. REBREANU, R. I 273. 5. Refl. A se desface în bucăți, a se fărîmița, a se destrăma. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și, plutind de-asupra luncii, printre ramuri se despică. ALECSANDRI, O. 187. Dai de piatră, Nu se strică; Dai de apă, Se despică (Hîrtia). GOROVEI, C. 185. ◊ (Poetic) Bolțile [cerului] se rupeau, jumalțul lor albastru se despica. EMINESCU, N. 70. 6. Refl. (Despre muguri) A plesni, a se deschide. Mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui. ODOBESCU, S. III 77.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
COLEA adv. 1. (Cu sens local) (Pe) aici (pe) aproape, încoace sau alături, în apropiere. Vin’ colea și mănîncă, îl îndemna ea. SADOVEANU, N. F. 31. Șezi colea și să ospătezi oleacă. CREANGĂ, P. 32. Vin’ colea, să o privim. ALECSANDRI, T. 460. (Urmat de determinări) Sînt mai liniștit dacă te văd colea înaintea mea. SLAVICI, O. I 352. Vin’ colea lîngă mine și nu fi dușman mie. ALECSANDRI, P. III 226. ◊ (După prepoziții) Pe colea, p’îngă palan, Mă-ntîlnii c-un bogătan. JARNÍK-BÎRSEANU, D.435. ◊ (În opoziție cu aici, ici) Astăzi ici, mîne colea, Vreme bună, vreme rea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ◊ Expr. Ici și colea sau pe ici (pe) colea = pe alocuri. De ici, (de) colea = de aici (și) din altă parte, dintr-un loc în altul. Apele primblărețe de ici colea s-au mutat. CONACHI, P. 212. Prind cocoșii a cînta, Și de ici și de colea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Ba ici, ba colea = în toate părțile, pretutindeni. Tot mai cercînd el, ba ici, ba colea, înspre sară numai ce dă de-o pîrtie. CREANGĂ, P. 144. Colea și colea = rar, puțin, cîte unul în toate părțile. Numai grămezi, grămezi de oase... risipite colea și colea. ISPIRESCU, L. 101. De colea pînă colea = dintr-un loc într-altul, încoace și încolo, repede, fără multă vorbă. (Și în forma regională cole) Ba din una, ba din alta, și de cole pînă colea, și-au plăcut unul altuia. CREANGĂ, P. 168. ◊ (Precedat de alte adverbe) Cît colea = aproape, prin apropiere, de aproape, la o parte. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Tița rîde și nu crede, Dar marghiolul să repede, Ș-o urmează cît colea. ALECSANDRI, P. P. 325. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Mai colea de... = ceva mai departe de...; în apropiere de... Astă-iarnă am iernat Mai colea de Calafat, Într-un bordei dărîmat. TEODORESCU, P. P. 289. 2. (Cu sens modal, avînd funcțiune mai mult de exclamație, întărește înțelesul frazei în care se găsește sau al cuvîntului pe care-l determină) într-adevăr, în toată puterea cuvîntului, bine de tot, tare, n-am ce zice! O drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea, ca o zînă. RETEGANUL, P. V 46. Avea și el o păreche de boi, dar colea: porumbi la păr, tineri, nalți de trup. CREANGĂ, P. 37. Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. ◊ Expr. Știi (sau știți) colea = zdravăn, de soi, de seamă, extraordinar. Știu într-un loc vin bun, știi colea, phiu! EMINESCU, N. 98. Mă duc să pregătesc ceva de-a mîncării, știi colea, ceva mai omenește. CREANGĂ, P. 9. Am văzut pe Radu haiducul... era, știi colea, voinic din patruzeci, rupea piatra în mină. FILIMON, C. 301. 3. (Cu sens temporal, întărind, uneori pleonastic, determinări temporale) Atunci, în timpul cînd..., în momentul cînd... Colea cînd arde soarele mai tare, dete de o fîntînă. RETEGANUL, P. I 17. Vai de mine, cît dor duc Colea seara cînd mă culc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Expr. Cînd colea (ce să vezi?) sau cîndu-i colea, se pune adesea înaintea unui adverb sau a unei construcții cu sens temporal, spre a pregăti pe ascultător că urmează ceva important, neașteptat, dorit. Cînd colea despre ziuă, cînd somnul e mai dulce, auzi un fîlfîit ca de un stol de păsări. ISPIRESCU, L. 74. Cîndu-i colea, dimineața, Lacrimile-mi taie fața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. – Variantă: (Mold.) cole adv.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LA1 prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNȘIRA, înșir, vb. I. 1. Tranz. A rîndui, a așeza în șir, la rînd; a aranja unul după altul; a alinia. Își scoase inelele numeroase și enorme, înșirîndu-le pe galantarul de sticlă. C. PETRESCU, A. 468. Titvele lor să le înșire pe zid. NEGRUZZI, S. I 158. Caii îi înșiră cîte unul înaintea altuia, dar mari și frumoși. GOLESCU, Î. 131. ◊ (Poetic) Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ Refl. (Despre ființe) Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Se înșiră tot cîte unul-unul, pînă la poartă. CREANGĂ, P. 267. Cîrdurile de cucoare, înșirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ Refl. (Învechit, despre oștiri sau unități militare) A se așeza în front, în ordine de marș sau de luptă. Pe loc lot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, P. A. 211. 2. Tranz. (Cu privire la mărgele etc.) A petrece pe un fir pentru a face un șir, o salbă, un colan. Porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. Trei copile de-mpărat Stau într-un măreț palat Înșirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. ALECSANDRI, P. II 175. ◊ (Refl., în expr.) Înșiră-te (sau înșirte) mărgărite = a) formulă în basmele populare pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea continuă. Înșiră-te mărgărite Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este. ALECSANDRI, P. II 180; b) (substantivat, rar) poveste obișnuită, fără un titlu precis. Numai un soldat poate înțelege rezbelele lui Ioan-vodă, ce se povesteau pînă acuma ca un lung înșiră-te mărgărite, fără plan și fără succesiune. HASDEU, I. V. 215. 3. Refl. Fig. A se succeda, a se perinda. Apoi cuvintele i se înșirau unul după altul, arătînd cu cîtă grijă și cu cîtă dragoste partidul deschide țărănimii sărace și mijlocașe drumul unei vieți mai bune. CAMILAR, TEM. 16. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înșiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. SADOVEANU, N. P. 277. Gîndurile i se înșirau ca mărgelele pe ață. REBREANU, R. I 243. Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. 4. Tranz. Fig. A spune, a expune, a povesti la rînd, a urma, în expunere, un anumit șir de idei, de fapte, de întîmplări. Erau meșteri în a înșira fraze frumoase, elegante, care nu spuneau nimic. AGÎRBICEANU, S. P. 242. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Înșira greutățile cu care se luptă ca medic, ignoranța și superstițiile. VLAHUȚĂ, O. A. 295. Toate cîte-mi înșiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste. NEGRUZZI, S. I 234. ◊ Expr. A înșira moși pe groși (sau verzi și uscate) = a spune lucruri lipsite de seriozitate. A înșira (la) gogoși v. gogoașă. 5. Tranz. (Rar, regional) A lua de-a rîndul, a frecventa în șir. Și eu să înșir atîtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni și acum la Socola? CREANGĂ, A. 120. ◊ Expr. A o înșira = a o lua drept înainte pe-un drum, a umbla. Veniseră aduși de dorința să precizeze ceea ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cînd o înșiraseră pe străzi pînă aci, erau plini de nerăbdare. C. PETRESCU, Î. II 115. 6. Tranz. (Rar, cu privire la fire) A înfășura. A început a înșira funia de jur împrejurul lacului. ȘEZ. III 95.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PASĂRE, păsări, s. f. 1. Vertebrat ovipar, cu corpul acoperit cu pene și cu membrele anterioare transformate în aripi pentru zbor. Păsări de apă albe se înalță pe vîrful catargelor. SAHIA, N. 40. Toate păsările dorm, Numai eu nu mai am somn! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. Nu da pasărea din mînă pentru cea de pe gard (= nu lăsa să-ți scape un lucru sigur pentru unul îndoielnic). Toată pasărea pe limba ei piere (= fiecare plătește într-un fel sau altul pentru faptele sale). ◊ Pasăre de curte v. curte. Pasăre călătoare v. călător (3). Pasăre măiastră v. măiestru. ◊ Fig. Pasăre de fier = avion. Trăim într-un veac în care... păsări de fier brăzdează văzduhul. SADOVEANU, E. 62. Lapte de pasăre v. lapte. 2. Compuse: pasăre-muscă = colibri (Trochilus palia). Ochii așteptau fără mirare să vadă apărînd și făpturi potrivite priveliștii: șerpi groși cît brațul, pasărea-muscă, o maimuță balansîndu-se în leagănul de liane. C. PETRESCU, R. DR. 214; pasărea-omătului = pasăre mică, cu pene de diferite culori, predominînd culoarea albă; trăiește în munții Carpați și rareori la șes (Montifringilla nivalis, Fringilla nivalis). Pasărea-omătului... mai cu seamă în munții Carpaților se află într-un număr foarte însemnat. MARIAN, O. I 386; pasărea-paradisului v. paradis; pasărea-cînepei = cînepar; pasărea-morții = cucuvea; pasăre-tătărască = nagîț; pasăre-țigănească = codobatură. – Pl. și: pasări (BUJOR, S. 90, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 219). – Variantă: pasere, paseri (SADOVEANU, O. II 540, GÎRLEANU, L. 42, ISPIRESCU, L. 17), s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOT5, TOATĂ, toți, toate, pron. nehot. I. (Numai la pl., cu nuanță de numeral nehotărît) Lucrurile sau ființele cîte intră în discuție sau care sînt de același fel (fără să lipsească nici unul). Vreau banii pe jumătate, dacă nu toți! DELAVRANCEA, H. T. 39. Sînt adunate toate în curte. ISPIRESCU, L. 7. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. După ce-i uciseră mai pe toți, se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (În corelație cu cîți, cîte) Cîte fete ardelene, Toate-s negre la sprîncene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Cîte cară cu povară, Toate suie și coboară. id. ib. 127. ◊ Expr. Cîte toate v. cît5 (III). ◊ (Construit cu prep. «cu»; de obicei în forma toții, toatele) Dormim cu toatele la conac. DUMITRIU, B. F. 148. Și după ce ne culcam cu toții, noi băieții, ca băieții, ne luam la hîrjoană. CREANGĂ, A. 40. Cu toții, săltînd de bucurie, s-au apucat de grumazul tatălui lor. DRĂGHICI, R. 8. Noi cu toți să ne-nfrățim Și cu toții să trăim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 205. ◊ (Întărit prin repetiție) Dacă s-au adunat ei toți cu toții, împăratul s-a tras de țăcălie, scrîșnind strașnic. CARAGIALE, O. III 27. II. (Cu sens neutru, în opoziție cu nimic) 1. (La f. pl. sau la sg. în forma tot sau totul) Lucrurile cîte există sau cîte intră în discuție (fără nici o excepție). Dacă nu mi s-or mai întoarce feciorii, ne-om duce și noi, eu și cu baba Cireașa, unde se duc toate. SADOVEANU, N. P. 8. Dar cine ești tu, zise Ivan cam zborșit, de te lauzi că știi toate? CREANGĂ, P. 299. El zboară, gînd purtat de dor, Pîn’ piere totul, totul. EMINESCU, O. I 176. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie. id. ib. I 130. Tot împrejuru-i era tăcere. ALEXANDRESCU, P. A. 74. ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rînd; mai presus de orice altceva. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. După toate v. după (II 1). ◊ Loc. conj. Cu toate că... = deși, măcar că... ◊ Expr. Multe (și) de toate v. mult2 (II). Femeie la toate = femeie de serviciu care îndeplinește singură toate treburile dintr-o casă. A da toate pe una v. da3 (I 6). A-și băga nasul în toate v. nas. ♦ (Precedat de «și» și completînd o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. A lăsat și bani, și tot, și s-a dus. CREANGĂ, P. 60. Încă mă mier cum am scăpat cu viață; lehamite și de împărăție și de tot, că doar, slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. id. ib. 188. Ochii tăi și toate-s bune, Sprîncenele-ți fac minune; Ochii tăi și toate-mi plac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Puse la cale să-i gătească de drum merinde și tot ce-i trebuia. ISPIRESCU, L. 3. ◊ Expr. Toate ca toate (sau, rar, toatele) = celelalte ar mai merge, treacă-meargă. Toate ca toate, numai povețele ce ți-am dat să nu le uiți. ISPIRESCU, L. 16. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A. 58. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. id. ib. 140. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. Care cum venea de la cîmp, lăsa tot în mijlocul ogrăzii și alerga atras de țipetele Floricăi. BUJOR, S. 47. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. ◊ (Urmat de o subordonată relativă introdusă prin «ce») Făcea tot ce i se spunea, de nimic nu cîrtea, nimic nu dorea. VLAHUȚĂ, O. A. 139. Fiii cei mari ai împăratului povățuiră pe logodnicele lor ca să facă și ele tot ce va vedea pe zîna că face. ISPIRESCU, L. 39. Nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. 2. (În forma de sg. tot sau totul) Lucrurile cîte se țin laolaltă, formînd un ansamblu, fără ca să lipsească nici unul. Spunea tot ce știa. ISPIRESCU, L. 9. Întrebînd-o despre gospodărie și bărbat, ea a spus tot ce știa. CREANGĂ, P. 86. ◊ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) sau cu totului tot sau cu totului totului = pe de-a-ntregul, în întregime. Făcu, cum zisese, doi feți-logofeți, cu totului totului de aur, în ciurul pe care îl ținea țiganca la gura podului. ISPIRESCU, L. 63. Fata se făcu o păsărică cu totul și cu totul de aur. id. ib. 361. Lasă-ți lumea ta uitată. Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. Cu totul = a) în total. În așezările acele de scînduri... aveam cu totul vro patru sute de ostași din cei mai greu răniți. MIRONESCU, S. A. 117; b) cu desăvîrșire, în întregime. Ne-nvîrtim uitînd cu totul Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată. EMINESCU, O. I 133. Vîntul încă încetă cu totul, BOLINTINEANU, O. 265. (Întărit prin repetiție) Pricepuse drăcoaica că încă nu scăpase cu totul și cu totul de primejdie. ISPIRESCU, L. 363. În tot sau (în) totului tot (scris și totul lui tot) = a) la un loc, una cu alta; în total. În totul lui tot, a fi trecut la mijloc vro jumătate de ceas. CREANGĂ, A. 66. Primesc de la domnu 5 galbini și de la cucoana Săftița 4 galbini, în tot nouă. KOGĂLNICEANU, S. 112; b) într-un cuvînt, la urma urmelor. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la: Cît e Argeșul de mare, Haz ca Săhărelul n-are. La TDRG. (Rar) Tot în tot = pe de-a-ntregul. Toată-n tot Frumoasă cum eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I 57. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvîrșire, în întregime. Lumina s-a micșorat de tot în gămălia galbenă, de alamă, a lămpii. C. PETRESCU, R. DR. 140. Vremea se întunecase de tot. SANDU-ALDEA, U. P. 133. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. Mîndră, eu te voi iubi, Chiar de tot de m-ai orbi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv. Răul pieri-va de tot din lume. BĂLCESCU, O. II 317. De tot să i-l dea lui. ȘEZ. III 135; c) foarte, extrem de... După cum își au casa și satul, unii urcă pe deal, spre gaura minei, alții, dimpotrivă, au apărut sus de tot, de după o creastă de munte și încep să coboare în vale. BOGZA, Ț. 49. Satul Lespezi e aproape de tot. REBREANU, R. I 159. Îi frumușică de tot. ALECSANDRI, T. 779. ◊ Loc. prep. Cu tot cu cineva (sau cu ceva) sau cu cineva (sau cu ceva) cu tot = împreună, la un loc cu... Lipan a căzut în rîpă cu tot cu cal. SADOVEANU, B. 242. Ea și cucoana Maria îl puteau vinde și răscumpăra, jucîndu-l pe degete, cu tot cu doftor, cu tot cu Bogza și Cuțui și cu tot cu nevestele lor. id. ib. 248. Dar dacă pui flăcăi o dată S-aleagă dînșii cum socot O fată: Bogata-și pupă boii-n bot, Îmbătrînind cu boi cu tot. COȘBUC, P. I 129. Spune-i că nu primești bani, ci numai atîta grîu, cu paie cu tot, cît îi putea duce d-ta în spate și cu un băiet al d-tale. CREANGĂ, P. 155. Dispăru cu fată cu tot. EMINESCU, N. 15. ◊ Expr. Asta-i tot sau atîta (ori atîta-i) tot = atît și nimic mai mult. Vrau să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atîta-i tot. CREANGĂ, A. 73. ♦ Lucrurile diverse, variate care alcătuiesc averea, proprietatea cuiva. A pierdut tot. ▭ Dă totul pentru slava țării! Și pentru pacea lumii, totul! FRUNZĂ, Z. 18. – Forme gramaticale: m. sg. totul, m. pl. toții, f. pl. toatele, gen. sg. a tot și (în expr.) totului, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor, dat. pl. m. și f. tuturor și tutulor (M. I. CARAGIALE, C. 43).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapi – pe puncte, haine – pe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SAMSAR, samsari, s. m. Intermediar în afaceri negustorești, între vînzător și cumpărător (v. misit); p. ext. persoană care face din orice lucru obiect de negoț. Negustori aprigi de cereale, geambași vestiți la oboare, samsari de lînă și brînzeturi. I. BOTEZ, ȘC. 87. Am cunoscut eu un samsar de slujbe, unu... amicul tuturor miniștrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 176. A chemat un samsar... să-i găsească o pereche de case frumoase. CARAGIALE, O. III 29.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SCHILOD, -OADĂ, schilozi, -oade, adj. (Despre ființe) Care nu se poate servi de mîini sau (mai ales) de picioare; care are (unul sau toate) membrele ciuntite, mutilate; (despre membre) ciuntit, mutilat; p. ext. lipsit de vigoare, slab. Să vorbească despre cosașii întorși schilozi la vetrele lor. BARANGA, V. A. 28. Se mai adăugau și mișei cu brațe ori picioare schiloade, descoperite vederii. SADOVEANU, Z. C. 216. Șarpele m-o îmbuca Și schiload-oi rămînea. TEODORESCU, P. P. 683. ◊ Fig. Clipele schiloade duc în cîrje viața. LESNEA, A. 103. ◊ (Substantivat) Un copac uscat stătea departe în cîmp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană. GALACTION, O. I 79.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
departe av [At: COD. VOR. 43/2 / V: di~ti, dă~ / E: de4 + parte] 1 av (Cu sens local) La mare distanță. 2 av Într-un loc îndepărtat. 3 av (Îlpp) ~ de La mare distanță de... 4 av (Îlav) A fi ~ A fi plecat. 5 av (Îe) A fi tot mai ~ unul de altul A fi înstrăinat. 6 av (Îe) ~ de mine gândul Nici nu mă gândesc să... 7 av (Îe) Până ~ Pe o distanță mare. 8 av (Îe) Pe ~ Pe ocolite. 9 av (Îe) Nici pe ~ Nici măcar puțin. 10 av (Îal) Deloc. 11 av (Îe) A ajunge ~ A se realiza social (și profesional). 12 av (Îe) Mai ~ Dincolo de... 13 av (Îae) În continuare. 14 av (Îae) Înainte. 15 av (Îe) De ~ De la mare distanță. 16 av (Îs) Rudă (mai) de ~ Persoană aparținând unei ramuri îndepărtate a familiei cuiva. 17 av (Cu sens temporal) Într-un moment depărtat de timpul prezent (în trecut sau în viitor). 18 av Târziu. 19 av (Îe) Mai ~ Exprimă continuarea unei acțiuni sau dăinuirea în timp a unei situații. 20 av (Îe; în legătură cu un adverb de timp) Nu mai ~ (decât)... Nu a trecut sau nu va trece mai mult timp decât... 21 av (Îae) Nu mai târziu decât... Nu mai departe de ieri. 22 av (Îae; rar; întărind un pronume personal) Chiar eu (sau tu, el etc.) Eu, nu mai departe, te-am văzut. 23 av (Cu sens modal; nob; în legătură cu verbul „a păși”) Cu pași mari. 24 av (Nob; d. rude, prieteni etc.) Îndepărtat. 25 av (Înv) Diferit. 26 av (Înv) Vag. 27 sf (Înv; îc) ~-ducere Îndepărtare (pentru a duce o viață retrasă, petrecută în reculegere). 28 av (Reg; îe) Mai e mult până ~ Mai e până a ajunge la soroc, la țintă, până a isprăvi ceva.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
la1 pp [At: COD. VOR.2 20v/10 / E: ml illac] 1 Exprimă direcția unei mișcări, a unei acțiuni A luat-o la dreapta Si: către, spre. 2 Precizează punctul de destinație al unei mișcări, al unei acțiuni S-a dus la el. 3-4 Cu elipsa verbului, poate exprima (un îndemn sau) o poruncă La drum! La stânga! 5 Precizează limita în spațiu Apa i-a ajuns la umeri. 6 (Precedat de verbele „a rămâne”, „a reduce” sau „a ajunge”) Exprimă o limită abstractă, conceptuală A reduce la absurd. 7-8 (Mat; îs) A aduna ~, a împărți ~ Precizează valoarea (căreia i se adaugă un număr sau) la care se împarte un număr Adunăm trei la patru. 9 Arată distanța Stă la trei metri de el. 10 Arată poziția Han la răscruce. 11 Exprimă locul unde se găsește ceva, unde are loc o acțiune Locuiește la munte. 12 Precizează obiectul la care se atașează ceva Înhamă caii la căruță. 13 Arată sursa de căldură S-a încălzit la sobă. 14 Precizează un reper temporal Plecăm la ora cinci. 15 Circumscrie un interval temporal La șapte zile a născut. 16 Arată periodicitatea unei repetări O dată la patru ani. 17 Exprimă scopul unei acțiuni S-a dus la vânătoare. 18 (Îlav) ~ ce? În ce scop? 19 Exprimă cauza unei acțiuni Tresărea la orice zgomot. 20 Precizează modalitatea de desfășurare a acțiunii Aleargă la galop. 21 (Îe) ~ preț(ul) de... În schimbul prețului de... 22 Exprimă unitatea de măsură Se vinde la kilogram. 23 Exprimă un raport între două mărimi proporționale Mergea cu 160 km la oră. 24 Arată instrumentul Cântă la pian. 25 Exprimă relația între o calificare și realitatea la care se referă E rău la suflet. 26 (Pop; înlocuind genitivul) Arată posesia În casă la om. 27 (Pfm; înlocuind genitivul) Exprimă referința la beneficiarul unei acțiuni Împărțea bomboane la copii. 28 Arată o cantitate foarte mare, nedeterminată din ceva A făcut la plăcinte... 29 Exprimă aproximația Erau (ca) la 30 de oameni. 30- 31 (Îc) De ~ Precizează (spațial sau) temporal punctul de plecare al unei acțiuni Doarme de la prânz. 32 (Îac) Exprimă proveniența Flori de la munte. 33 (Îac) Precizează apartenența unui element la un întreg Scârțâie cumpăna de la fântână. 34 (Îac) Precizează exact momentul Ședința de la ora 12. 35 (Îlav) De ~ o vreme Începând cu un moment dat. 36-37 (Îc) Pe ~ Exprimă aproximația (spațială sau) temporală Vine pe la prânz. 38-39 (Îc) Până ~ Exprimă punctul de reper final (spațial sau) temporal Așteaptă până la vară. 40 Exprimă o limită abstractă Îl chinuie până la exasperare. 41 (Îlav) Până ~ unul Absolut toți. 42 (Îvp; îe) A fî de credință ~ cineva A avea credit, trecere la cineva. 43-44 (Pfm; îe; îlav) (A fi) floare ~ ureche (Este) foarte ușor de realizat. 45-46 (Pfm; îae; îlav) (Este) fără importanță. 47 (Îe) A ura ~ mulți ani! A dori cuiva să trăiască încă mulți ani. 48 (Îlav) ~ anul (sau ~ vară, ~ noapte etc.) În cursul unui interval de timp precizat, situat în viitor. 49 (Pfm; îlav) ~ Paștele cailor (sau ~ sfântul așteaptă, ~ moșii ăi verzi sau ~ anul și ~ mulți ani) Niciodată. 50 (Urmat de precizarea unității temporale) Aproximează distanța pe baza intervalului temporal în care se desfășoară deplasarea La două ore de București. 51 (Îlav) De ~ sine Fără nici o intervenție externă.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SCLIP s.n. (Mold.) Boltă, arcadă. Nici peste tot poate unul de altul să să lipască, și ca cum am dzice pre vun râtund sclip sau în vîrful acelui rătund sclip. CD 1698, 35v. Fiecare picior de pod să fie stătut de 170 picioare departe unul de altul și din picior în picior boltă, sau cum mai prost zicem, sclip rădicat. CANTEMIR, HR.; cf. DOSOFTEI, VS; CANTEMIR, IST., s.v. atocma; PSEUDO-COSTIN; CD 1770, 44r. ♦ Cămară; pivniță (boltită). A: Vel clucer . . . este purtătorul de grijă a mezelilor ce se aduc de Ia beciul domnesc și de la sclipul despre doamna. GHEORGACHI. // ♦ Pl. Coloane care susțin o boltă sau o arcadă. B: Au făcut porții besericii stîlpi de lemn . . . sclipuri împătrit. BIBLIA (1688). Etimologie: pol. sklep. Cf. a r g e a (2); c e l a r, c l e a t; b e c i, p o h r e b.
- sursa: DLRLV (1987)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
INSEPARABIL ~ă (~i, ~e) 1) Care nu poate fi separat (de ceva). 2) (despre persoane) Care se află tot timpul alături (unul de altul); de nedespărțit. /<fr. inséparable, lat. inseparabilis
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
CALCUL (< fr., lat. calculus „piatră”) subst. I. S. n. 1. Ansamblu de operații matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi, fie o anumită expresie matematică (ex. c. valorii numerice a unei expresii algebrice) ♦ C. diferențial v. diferențial. C. integral v. integral. Calculul erorilor v. eroare. C. vectorial v. vectorial. C. variațional (variațiilor) v. variație. C. operațional = capitol al matematicii având ca obiect rezolvarea ecuațiilor diferențiale și integrale prin transformarea acestora în ecuații algebrice. C. tensorial = capitol al matematicii în care se studiază operațiile cu tensori; dezvoltat de G. Ricci-Curbastro începând din 1886, c.t. a permis o formulare concisă a teoriei relativității generalizate. Mașina de c. = mașină pentru efectuarea unora sau a tuturor celor patru operații aritmetice fundamentale, eventual combinată cu mecanisme auxiliare pentru înregistrare sau imprimare (la m. de c. contabile), pentru sortare (la mașinile de statistică) etc. 2. Ansamblu de operații logice și de reguli și procedee de efectuare a acestora, prin care se deduc teoremele unui domeniu al științei. ♦ C. logic = calcul analog celui matematic, efectuat asupra enunțurilor transpuse în formă simbolică, adică transformate în expresii logice (c. claselor, c. predicatelor, c. propozițiilor, c. relațiilor, c. identității.) 3. Combinație, socoteală, apreciere; plan. ♦ C. economic = ansamblu de operații logice și procedee matematice utilizate conform unor anumite reguli în vederea stabilirii și realizării unui scop economic, a alegerii strategiei necesare în funcție de conjuncturile economice previzibile sau a determinării situației economice la un moment dat. II. S. m. (MED.) Concrețiune cu aspectul unei pietricele, care se formează prin precipitarea sărurilor organice sau anorganice în diferite organe (ex. c. renal, c. colecistic); piatră.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CUÁNTOR s. m. (LOG.) Operator logic, redat printr-un simbol, ce indică măsura în care este considerată o mulțime de obiecte din domeniul de definiție al variabilei logice. Principalii c. sînt: c. universal, redat prin cuvinte ca: „toți”, „orice”, „nici unul” etc., iar simbolic prin (∀); c. existențial, redat prin cuvinte ca: „unii”, „există cel puțin un...” etc., iar simbolic prin (∃).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GOLESCU, familie de boieri din Țara Românească, cu rol politic și cultural însemnat în sec. 19. Mai importanți: 1. Iordache (Gheorghe) G. (c. 1768-1848, n. probabil București), cărturar. Efor al școlilor (1818), a sprijinit dezvoltarea învățământului în limba română din Țara Românească. Autor al unei gramatici românești („Băgări de seamă asupra canoanelor grămăticești”) și al unui dicționar („Condica limbii române”). Tablouri dramatice („Comédiia ce se numește Barbul Văcărescu, vânzătorul țării”), pamflete, o culegere paremiologică. 2. Dinicu (Constantin) G. (1777-1830, n. sat Golești, jud. Argeș), cărturar iluminist. Frate cu G. (1). A înființat, în 1826, la Golești, o școală de limbă română, deschisă tuturor categoriilor sociale; unul dintre fondatorii Societății culturale, înființată la Brașov (1822), continuată de Societatea literară română (București, 1827). Opera sa reprezentativă, „Însemnare a călătoriii mele, Constandin Radovici din Golești, făcută în anul 1824, 1825, 1826”, primul jurnal românesc de călătorie tipărit, înregistrează cu amărăciune decalajele dintre civilizația europeană occidentală și situația social-economică din Țara Românească; este, în fapt, un program politic și cultural, fondat pe convingerea că „luminarea poporului” poate conduce la regenerarea patriei. A publicat prima culegere de documente istorice („Adunare de tractaturile...”). 3. Ștefan G. (1809-1874, n. Câmpulung), om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; membru al Guvernului Provizoriu. Ministru și prim-min. (1867-1868). 4. Nicolae G. (1810-1877, n. Câmpulung), general și om politic liberal. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească, membru al Guvernului Provizoriu. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (mai-nov. 1868). A luat parte la complotul care l-a detronat pe Al. I. Cuza (11/23 febr. 1866). 5. Alexandru C.G. (Albu) (1815-1873), om politic și publicist român. Fiul lui G. (2). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească și luptător pentru Unire. 6. Alexandru G. (Negru sau Arăpilă) (1819-1881, n. București), om politic. Fiul lui G. (1). Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească; apropiat al lui N. Bălcescu. Secretar al Guvernului Provizoriu din Țara Românească și agent al acestui guvern în Occident. Luptător pentru unirea Principatelor. Ministru și prim-min. (febr.-apr. 1870).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*leonín, -ă adj. (lat. leoninus). De leŭ: coamă leonină. Fig. Contract leonin, împărțeală leonină, contract orĭ împărțeală pin care unu ĭa maĭ tot, ca leu din fabulă.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
buric, -e, s.n. – 1. Bucată de fier băgată în podaimă și în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crângului. 3. Bucăți de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunțele și făina sub moară (Felecan 1983). 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face legătura cu Lumea Cealaltă; Buricul pământului = centrul pământului: „Voi mereți și vă câștigați de mâncare, da unu să fiți tot aici, pă când oi vini să mă puteți trage din buricu pământului” (Bilțiu 2002: 313). – Lat. umbilicus.
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
vremui, vb. intranz. (vremni) – A se face vreme rea, a viscoli, a ometi: „Când era ger, sta cu ele (cojoacele) pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu 1999: 89). – Din vreme (< sl. vrěme) + -ui.
- sursa: DRAM (2011)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
corecțional a. care privește simplele delicte: pedeapsă corecțională. ║ n. tribunal corecțional, care judecă delictele și crimele comise de copii mai mici de 20 ani; s’află câte unul în mai toate județele.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RUDĂ1, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sânge sau prin alianță; rudenie (2), rubedenie. ◊ Expr. A avea rude la Ierusalim = a avea persoane influente care îți acordă protecție; a avea proptele. Pe rudă (și) pe sămânță = a) pe toți, fără excepție, până la unul; b) peste tot. ♦ Familie, neam, viță. 2. (Pop.) Soi, sămânță de animale sau de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. – Din bg. roda.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
RUDĂ1, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sânge sau prin alianță; rudenie (2), rubedenie. ◊ Expr. A avea rude la Ierusalim = a avea persoane influente care îți acordă protecție; a avea proptele. Pe rudă (și) pe sămânță = a) pe toți, fără excepție, până la unul; b) peste tot. ♦ Familie, neam, viță. 2. (Pop.) Soi, sămânță de animale sau de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. – Din bg. roda.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNTRE2 prep. 1. În locul dintre... Între munți. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală v. ciocan. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare v. coadă. ♦ Printre, în mijlocul... Între străini. ♦ (Reg.) Pe. 2. În intervalul scurs de la o întâmplare la alta. L-a vizitat între două călătorii. ◊ Expr. Între acestea sau între timp = în răstimp... 3. Dintre, printre. S-a dovedit cel mai iscusit între toți. 4. (Arată reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu alții). S-au sfătuit între ei. 5. (În legătură cu verbul „a împărți”) La2. Câștigul s-a împărțit între participanți. 6. (Indică o aproximare) Să vii între 12 și 13. – Lat. inter.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ÎNTRE2 prep. 1. În locul dintre... Între munți. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală v. ciocan. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare v. coadă. ♦ Printre, în mijlocul... Între străini. ♦ (Reg.) Pe. 2. În intervalul scurs de la o întâmplare la alta. L-a vizitat între două călătorii. ◊ Expr. Între acestea sau între timp = în răstimp... 3. Dintre, printre. S-a dovedit cel mai iscusit între toți. 4. (Arată reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu alții). S-au sfătuit între ei. 5. (În legătură cu verbul „a împărți”) La2. Câștigul s-a împărțit între participanți. 6. (Indică o aproximare) Să vii între 12 și 13. – Lat. inter.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
IZOLA, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul; a separa unul de altul; spec. a despărți un bolnav contagios de oamenii sănătoși, pentru a evita contagiunea. 2. Tranz. A împiedica transmiterea căldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de semeni; a sta retras, departe de alții; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
IZOLA, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul; a separa unul de altul; spec. a despărți un bolnav contagios de oamenii sănătoși, pentru a evita contagiunea. 2. Tranz. A împiedica transmiterea căldurii, a frigului, a umezelii, a zgomotului etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul; a separa un corp prin care trece curentul electric de alt corp bun conducător de electricitate. 3. Refl. A se îndepărta de societate, de semeni; a sta retras, departe de alții; a se retrage, a se închista. – Din fr. isoler.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
ASTFEL adv 1. (În opoziție cu altfel) În modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, așa. Turbur cum curge un rîu cînd zăporul pornește din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moartei ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... și rămase... gras, trupeș și cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în tnînă, preotul cel păgîn; De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Referindu-se la cele ce se vor spune) În felul următor. Ș-ades de-atunce un glas de jale Șoptind s-aude astfel prin vînt...: Cînd vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mîndru Cu glasul blînd! ALECSANDRI, P. I 24. ♦ (Introduce o propoziție consecutivă sau conclusivă, adesea precedat de «și» sau urmat de «că») Încît, așa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger țeapăn, astfel că [Niță Petre] avea nevoie să-fi dezmorțească oasele undeva. PAS, Z. III 328. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El iar privind de săptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparație) Așa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa sub ruinele Cartaginei. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (În corelație cu «ce», «cum», «precum», uneori întărit prin «tot») Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... EMINESCU, O. I 133. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival, legat prin prep. «de» de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse... în toate părțile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 3. (Arată măsura sau gradul) Atît, așa (de tare, de mult), în așa grad (mod, chip etc.), așa. Nu se putea domiri el cum de [în] cîteva zile s-au schimbat astfel locurile. ISPIRESCU, L. 9. ◊ (În corelație cu «încît», «că», «de», purtînd accentul în frază) Se urcară în sus și văzură palatul strălucind astfel, de la soare ie puteai uita, dar la dînsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. «de»; rar) Fata puse colivia pe masă și pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile și să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. - Accentuat și: astfel.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BULUC, bulucuri, s. n. 1. Număr mare de oameni strînși la un loc; mulțime, grămadă, droaie, gloată. Curgeau [oamenii] pe uliță, o umpleau de umbre negre și de glasuri ce creșteau în strigăte și zarvă. Pe marginile bulucului unii alunecau în șanț. DUMITRIU, B. F. 71. Aruncă și el centura cu. pistolul cum observa că fac toți cei din bulucurile adunate. SADOVEANU, M. C. 107. Cînd a ieșit Coș din bulucul celorlalți sfetnici și a făcut doi pași, împăratul a ridicat fruntea și s-a uitat la el posomorit. SADOVEANU, D. P. 89. ♦ (Adverbial) a) în masă (compactă), în rînduri strînse, cu grămada, cu droaia, grămadă. E mai bine să ne. găsească pe toți buluc. PAS, L. I 17. După rînduiala călăreților osmanlii... slujitorii domniilor-sale Mihu și Ciornohut nu umblau buluc, că aveau pîlc de zece înainte, care să lumineze calea. SADOVEANU, F. J. 705. Iată-i toți buluc! ALECSANDRI, T. I 98. b) Unul peste altul, toți deodată, năvălind, îmbulzindu-se, înghesuindu-se; p. ext. repede, iute. V. buzna. O împușcătură... ne-a scos buluc afară. SADOVEANU, P. S. 127. Înhăță pe Ana și pe Antonia de după gît și ieși cu amîndouă buluc pe ușă. HOGAȘ, M. N. 42. Turcii casa-ncungiura Și-n casă buluc intra, ALECSANDRI, P. P. 131. 4 Fig. Belșug. Pe pîrăul care se împînzea la vale din butucul izvorului, înverzea o țesătură de buruiană străină, cu foaia grasă și lucie. SADOVEANU, F. J. 376. 2. (În vechea organizare a armatei din Țările Romînești) Unitate tactică, detașament corespunzînd aproximativ efectivului unei companii de soldați; p. ext. ceată de oameni înarmați. V. pîlc. Cu mare strășnicie a pătruns măria-sa în ordii, cît nimic nu-i putea sta în cale. Iar bulucurile sale de țărani și cazacii de la Nipru îl sprijineau. SADOVEANU, O. I 5.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DEOSEBIRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. Poate că nu mai ai tu nici un sentiment pentru el, altfel n-ai vedea deosebirile, cum nu le vedeai altă dată. Sigur că vă deosebiți, nu sînt doi oameni la fel pe lume. DEMETRIUS, C. 8. Nu e deosebire între dînsele nici la frumuseță, nici la stat, nici la purtat. CREANGĂ, P. 270. Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari între mai multe popoare își are pricina în instituțiile ce cîrmuiesc proprietatea. BĂLCESCU, O. I 135. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) deosebit de mult, foarte mult. Le-a plăcut filozofilor cu deosebire această parte a vînătoarei. SADOVEANU, D. P. 83. Adela mi-a cîntat azi o bucată care știe că-mi place cu deosebire. IBRĂILEANU, A. 45; b) mai ales. Fiece vorbă îl împungea drept în inimă, cu deosebire fiindcă auzea tot satul. REBREANU, I. 29; c) (la gradul comparativ) foarte frumos, foarte bine. Trebuie dar să-l primim mai cu deosebire. ALECSANDRI, T. I 276. (Precedînd adjective și adverbe) Cu deosebire de... = foarte, deosebit de..., cît se poate de... Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta. ISPIRESCU, L. 6. Cu deosebire (sau deosebirea) că... = cu diferența că... Și-și ie un suflet de noră întocmai după chipul și asemănarea celei dentăi: cu deosebire numai că aceasta era mai în vîrstă. CREANGĂ, P. 7. Fără deosebire = fără excepție, în mod absolut. Toți oamenii, fără deosebire, vom fi deopotrivă. CAMILAR, N. I 400. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... Rupeam bucățile de friptură cu mîinile... Nouă, copiilor, ne convenea, spre deosebire de mama. SAHIA, N. 57. ◊ Expr. (Învechit) A avea deosebire = a se deosebi, a fi diferit (unul de altul). Toate aste frasis se sfîrșesc cu «sară», dar precum ați văzut, au deosebire în scris. NEGRUZZI, S. I 5. – Variantă: (regional) deosibire (ISPIRESCU, L. 381) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. (Adesea în opoziție cu găsi) A încerca să găsești pe cineva sau ceva (pierdut, ascuns sau amestecat printre alte lucruri asemănătoare); a umbla după... Caut cartea în bibliotecă. ▭ Nu așteaptă să-i mai zică o dată, ci primi cu toată mulțumirea, ca unul ce aceea și căuta. ISPIRESCU, L. 8. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos, să caute vînatul ajutat de cîinele său. ODOBESCU, S. III 15. Săcuii se apucară a căuta prin păduri și prin strîmtori pe nobilii care umblau rătăcind. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Cu privire la abstracte) Își caută prilej unul altuia de a se dondăni. ȘEZ. III 182. ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a se sili să afle prilej de ceartă. Nemaiavînd ce pricină să le caute, rămîne pe gînduri. CREANGĂ, P. 265. Dumneata, moșule... cauți pricină, ziua-n amiaza mare, cu lumînarea. CREANGĂ, P. 82. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. Căută cu ochii și văzu pendula scumpă. DUMITRIU, N. 65. A căuta cu gîndul = a se sili sa-și aducă aminte. Veta: De la Iunion? (caută cu gîndul). CARAGIALE, O. I 69. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. A căuta vreme cu prilej v. prilej. A căuta ziua de ieri v. ieri. A căuta, (cuiva) nod în papură v. papură. A căuta pe dracul v. drac. ◊ Refl. Se căută apoi prin buzunare și află un taler, pierdut din ziua de ieri. RETEGANUL, P. I 72. Moș Drăgan, cum auzea, De pe Șalga jos sărea Și la brîu se căuta. TEODORESCU, P. P. 691. ♦ Intranz. (Cu o determinare locală) A cerceta, a scotoci. Ivan atunci... aprinde luminarea și începe a căuta prin casă în toate părțile, dar nu găsește pe nimene. CREANGĂ, P. 302. ♦ (Cu privire la persoane; uneori urmat de determinări locale) A se deplasa undeva pentru a găsi sau a întîlni pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva, a întreba de cineva. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos și să mă cauți la mănăstirea-de-tămîie. CREANGĂ, P. 88. Sosind acasă, slugile îmi spuseră că polițmaistrul și... doctorul S. mă căutaseră. NEGRUZZI, S. I 54. 2. (Cu privire la obiecte concrete sau la noțiuni abstracte) A încerca să procuri, a tinde să obții, să dobîndești ceva, a avea ca scop, a urmări ceva, a umbla după ceva. A-și căuta dreptatea. ▭ C-un geamăt sfîșietor deschidea ochii, căutîndu-și salvarea în ochii plini de bunătate ai infirmierei. BART, E. 380. Du-te de caută nouă piei de bivol. ISPIRESCU, L. 27. Știința nouă... căutînd realizarea în omenire a dreptății și a frăției. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Mai ales în întrebări introduse prin «ce» și în unire cu o determinare locală) Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei. SAHIA, N. 17. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? Ce cauți la barbarul sub streșina-i de cetini? EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, rațiune să te afli sau să vii (undeva); n-ai dreptul sau permisiunea să mai vii (undeva); îți este interzis să o faci. Nu mai ai ce căuta la casa mea. CREANGĂ, P. 193. ♦ Refl. pas. (Despre o marfă sau un lucru de preț) A avea trecere, a se cere. Au ieșit cartofii noi; cei vechi nu se mai caută. II. 1. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A se interesa, a se ocupa de..., a nu se lăsa abătut de la..., a se îngriji de... Acum, dragă doamnă, du-te de-ți vezi copiii și caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a) a-și vedea (în mod conștiincios) de ocupațiile sale, fără a se amesteca în probleme ce nu-l privesc. De m-aș vedea scăpat... să-mi caut de nevoi și treburi. SADOVEANU, D. P. 122. Cuminte... ca totdeauna, îmi căutai de treabă. HOGAȘ, M. N. 13. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul. CREANGĂ, P. 166; b) (la imperativ) nu-ți face griji zadarnice / nu te amesteca în lucruri care nu te privesc / lasă-mă în pace / Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. Te poftesc, dă-mi pace și-ți caută de treaba dumitale. NEGRUZZI, S. I 84. A-și căuta de drum (sau de cale) = a) a porni în drumul lui, a pleca. Domnule, fă-mi plăcerea de a-ți căuta de drum. ALECSANDRI, T. 753. Se despart cu sănătate... și-și caută fiecare de cale. RETEGANUL, P. III 85; b) (la imperativ, familiar) cară-te! pleacă! A-și căuta de sănătate = a-și îngriji sănătatea, a se supune unui tratament medical. ◊ Tranz. În grădina cu multe straturi, neudată și necăutată de nimeni, născură din pietriș sterp, din arșița zilei și din uscăciunea nopții, flori cu frunze galbene. EMINESCU, N. 28. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A purta de grijă (unui bolnav)..., a se îngriji de..., a supraveghea, a păzi. Au căutat... de tată-său, cînd a fost bolnav. SBIERA, P. 1. Am s-o învăț eu cum trebuie să caute altă dată de bărbat! CREANGĂ, P. 126. ◊ Tranz. Înduioșată de soarta nenorocită a negresei, o căuta cu îngrijiri materne. BART, E. 376. A căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291. Din ora ce m-am îmbolnăvit, el n-a voit să se dezlipească de lîngă patul în care sufeream. Ah! mămucă, cu ce îngrijire m-a căutat! ALECSANDRI, T. I 341. Nani, nani, copilaș, Dragul mamei fecioraș! Că mama te-a legăna Și mama te-a căuta Ca pe-o floare drăgălașă. Ca pe-un îngerel în fașă. ALECSANDRI, P. P. 381. ◊ Refl. Se vede că omul cel din car e bolnav... și-l duceți la vro doftoroaie undeva, să se caute. CREANGĂ, P. 330. 3. Intranz. (Mai ales la imperativ) A fi atent, a băga de seamă, a urmări atent. Pe mine, căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap! CREANGĂ, P. 266. 4. Tranz. (Construit cu o completivă directă) A vrea cu tot dinadinsul a-și da silința, osteneala, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui și el. ISPIRESCU, L. 33. Cînd vei ajunge și tu o dată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr. CREANGĂ, P. 223. La blînda ta mustrare... Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. 5. Tranz. impers. (Mai ales în forma căta) A trebui, a se cuveni, a fi necesar să... Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună, hatmane. SADOVEANU, Z. C. 112. Cată să le satisfacem curiozitatea. NEGRUZZI, S. I 109. De-ar fi apa pînă-n piept, La mîndra cată să trec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. III. 1. Intranz. A urmări cu ochii, a se uita, a privi. Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr, Altul caută în lume și în vreme adevăr. EMINESCU, O. I 130. Lențo... caută drept în ochii mei. ALECSANDRI, T. 1453. Să se așeze... de alăturea oștilor și de acolo să caute la război. BĂLCESCU, O. I 28. Lelița Mărie, Plină de trufie Cu a sale gene, Ochișori, sprîncene, Că de-i cauți în ochi Mori ca de deochi. ANT. LIT. POP. 310. ◊ Fig. Florile căutau în jos La pămîntul negricios. CASSIAN, în POEZ. N. 108. ◊ Expr. (Familiar) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Refl. A se privi, a se examina (în oglindă). Mă caut în păretele de oglinzi. EMINESCU, O. I 80. ♦ Intranz. A avea privirea sau uitătura într-un anumit fel. (Atestat în forma căta) Cată cam pieziș din fire. PANN, P. V. I 26. ♦ Intranz. Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... (Atestat în forma căta) Șase argați nu le da de cap [vitelor] pînă nu se potoleau de bunăvoie și nu cătau spre obor. DELAVRANCEA, S. 18. Soarele acum căta spre asfințit. BĂLCESCU, O. II 90. 2. Tranz. A cerceta, a examina. Căutară rața... peana-i era din aripa cea dreaptă picată. RETEGANUL, P. III 19. După ce le-au luat [ploștile], au început să le caute pe toate părțile și să se mire de lucrul cel rar și iscusit. SBIERA, P. 69. Măi băiete, ia să vedem, n-ai tu vrun semn la picior? Caută băietul, îl vede cu pecetea la picior. ȘEZ.I 6. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a o examina pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. Și cum i-o dau [pupăza] în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior. CREANGĂ, A. 57. ◊ Refl. pas. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. 3. Intranz. (În legătură cu adverbe sau adjective predicative) A avea aspectul, înfățișarea... Caută mai voioasă, C-ai plecat spre-a dumitale casă. TEODORESCU, P. P. 165. ♦ A da aspectul sau înfățișarea de...; a exprima, a trăda o anumită stare sufletească. Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. (Rar) Caută a... = dorește ceva, tînjește după... (în forma căta) Adeseori Radu, cu ochii aiurit pironiți în deșert, parc-ar fi cătat a drum, rămînea... dus pe gînduri. VLAHUȚĂ, N. 12. 4. Intranz. Fig. A ține socoteală, a lua în considerație, a se lua după... M-aș năimi pînă ce-a cînta cucul, și ce se atinge de simbrie, eu caut mai mult la oameni și sînt îndestulat dac-oi avea ce mînca. SBIERA, P. 7. ◊ Tranz. (Urmat de o completivă directă) Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea înfrunte. CREANGĂ, P. 152. Nu căuta că-s rușinos dinaintea oamenilor... îs tare cu duh cînd sînt singur. ALECSANDRI, T. I 54. 5. Intranz. (În superstiții, urmat de determinări introduse prin prep. «cu», «la» sau «în») A cerceta viitorul (din poziția stelelor, a bobilor etc.). A îmbiat pe la vraci și filozofi ca să le caute la stele și să le ghicească. ISPIRESCU, L. 1. Caută, maică, cu sita, Doar m-oi putea mărita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. În bobi nu se poate căuta decît cu grăunțe de păpușoi. ȘEZ. III 126. – Pronunțat: că-u- (și, regional, cău-ta). – Variantă: căta, cat (BENIUC, V. 41, SADOVEANU, Z. C. 112, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38), vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DEȘIRA, deșir, vb. I. Refl. 1. (Despre obiecte înșirate pe ață, în special despre mărgele) A ieși de pe ață, a se desprinde, a cădea (răsfirîndu-se unul cîte unul). (Poetic) Sunetele lor se deșirau de pe o cordea de aur și cădeau unele după altele ca niște mărgăritare. MACEDONSKI, O. II 317. ◊ Tranz. Le deșiră cînd și cînd Și le-nșiră iar cîntînd. ALECSANDRI, P. II 193. ◊ Fig. Apele-și deșiră graiul nentrecut. MACEDONSKI, O. I 187. 2. (Despre ața înfășurată pe ghem sau pe țeavă și despre gheme sau țevi) A se desfășura, a se întinde într-un fir lung; a se desfira. (Fig.) Ca dintr-un ghem vînăt, se tot deșiră cîte unul, dobitoace și oameni... grăbind la vale. CAMILAR, T. 34. Anii aceia s-au deșirat... turburi. SAHIA, N. 86. ◊ Tranz. Fig. Iar amintirea prinde să deșire O tînără poveste de iubire. CERNA, P. 26.3. (Despre o împletitură sau un obiect împletit) A se desface, a se destrăma. Dantela se deșiră. (Tranz.) Viața nu-i un tricotaj, dacă ai greșit, să deșiri totul și s-o iei de la început. CAMIL PETRESCU, T. I 168. ◊ Fig. Se deșira în văzduh un norișor. GALACTION, O. I 439. 4. Fig. (Despre om și despre corpul omenesc) A se destinde în toată lungimea lui. Chipurile noastre de umbră se lungiră în aer trecînd pe deasupra stînii și se deșirară, mistuindu-se pe zările depărtate ale munților. HOGAȘ, M. N. 203. Atunci Păsărilă se deșiră o dată și se înălță pănă la lună. CREANGĂ, P. 268. 5. Fig. (Despre locuri și peisaje din natură) A se întinde în fața spectatorului, a se desfășura. Cîmpul verde se deșira fără sfîrșit. SAHIA, N. 86. O fîșie de apus se deșiră peste Dunăre și țărmuri. id. ib. 40.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNFIINȚA, înființez, vb. I. 1. Tranz. A face să ia ființă, a da ființă, a crea, a funda, a întemeia, a institui, a alcătui, a constitui. La Iași a fost înființată, în timpul domniei lui Vasile Lupu, «Academia Domnească» de la Trei Ierarhi. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2872. Oastea... o înființă tot din oameni unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 5. Alexandru I... înființează o ierarhie bisericească și politică. NEGRUZZI, S. I 271. ◊ Refl. pas. În timpul lui Brîncoveanu s-au înființat patru tipografii noi în țară. IST. R.P.R. 211. 2. Refl. (Despre oameni, uneori cu o ușoară nuanță peiorativă) A apărea într-un loc (pe neașteptate); a se prezenta, a se înfățișa. În sfîrșit, duminecă înainte de amiazi se înființă în strada Argintari. REBREANU, R. I 179. Mă arătai mirat că se înființaseră cu toții așa devreme. M. I. CARAGIALE, C. 9. Se ține concurs... Se-nțelege că Niță n-a lipsit a se înființa la vreme. CARAGIALE, M. 135.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap1 (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da3 (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PÎNĂ2 prep. Împreună cu adverbe și prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții compuse. I. Introduce un complement circumstanțial de timp. Va trebui cu dînșii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 5. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut. SLAVICI, N. I. 54. Pînă mîni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, O. A. 132. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (În prepoziții compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și nici nu a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei-sale. SADOVEANU, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, O. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. SLAVICI, N. I 132. (Corelativ) Din... (și) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-n deseară. COȘBUC, P. I 86. ◊ Loc. conj. Pînă cînd. Și merge Ivan și merge pînă cînd pe însărate ajunge la curțile cele. CREANGĂ, O. A. 206. Valurile rîd și mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedecat de stînci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei. EMINESCU, N. 67. Pînă ce. Ține cînele cu dînsa și-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. SADOVEANU, B. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec. EMINESCU, O. I. 116. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă știu bine, Doar tu mai rămîi și cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. BENIUC, V. 67. Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioanele de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins și pînă la urmă și întors acolo de unde a fugit. CARAGIALE, O. I 254. Pînă (la) una-alta = pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriți tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme. CAMILAR, N. II 384. Și pînă una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe. ISPIRESCU, L. 15. Pînă la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Pînă în zori = înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. II. Introduce un complement circumstanțial de mod. (În prepoziții compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creștea pînă la chiot. CAMILAR, N. II 383. Un fel de milă de el însuși umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaș. GALACTION, O. I 636. ◊ (În locuțiuni) Pînă acolo = în așa măsură, în așa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ți-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătușă. zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Acesta nu-i vrun lucru pîn’ pe-acolo, copilă hăi, zise baba. id ib. 173. Pînă și = chiar și. Pînă și privirea crîncenă a învățătorului se îmblînzise. SADOVEANU, A. L. 187. Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre pînă și urma sclavă. EMINESCU, O. I 60 (Toți) pînă la unul v. la. III. Introduce un complement circumstanțial de loc, urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric se-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, N. II. 303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. SADOVEANU, B. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntindea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. adv. De colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu știu ce-avea fata că-i era necaz Și umbla de colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 144. Fata tot șezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. CARAGIALE, S. N. 38. De sus pînă jos sau de jos pînă sus = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. Armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge, fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. (În prepoziții compuse) Pînă la. Trandafiri nu mai văzusem niciodată și îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION, O. I 57. Pînă în. Numai șivoaiele apelor... își mai trimeteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd. HOGAȘ, M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai țîn, Și-i cale pînă-n sat! COȘBUC, P. I. 227. Dar prin codri ea pătrunde, Lîngă teiul vechi și sfînt, Ce cu flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I. 103. (Corelativ) Din... pînă în... sau de (la)... pînă la (în)... Așa-i de întuneric afară! Din cer un iad pînă-n pămînt. COȘBUC, P. I 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Urmat de diferite prepoziții; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 135 [Marea] se mișca urcîndu-și apele pînă lîngă un boschet de chiparos și roze. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. prep. Pînă prin dreptul... Niște trandafiri zdrențuiți umpleau un colțișor întreg... și se cățărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, O. I 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de... Alta nu-i mai rămîne decît... să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roșu. CARAGIALE, S. N. 41.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
POL1, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei imaginare în jurul căreia se rotește pămîntul; p. ext. regiune din jurul acestor două puncte. Iată, într-un corn de luncă se adună oase de lupi și căprioare, schelete de paseri călătoare oprite din zborul lor spre pol. SADOVEANU, P. M. 128. Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nouă. ALEXANDRESCU, P. 59. ◊ Pol ceresc = nordul și sudul considerate ca puncte fixe ale bolții cerești în mișcarea diurnă a astrelor. ♦ (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o sferă este străpunsă de o axă care trece prin centrul ei. ♦ (Mat.) Punct fix la care se raportă depărtările care caracterizează poziția unui punct într-un sistem de coordonate polare. 2. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte de aplicație ale forțelor de sensuri contrare care acționează asupra unor corpuri cînd acestea se găsesc în anumite cîmpuri de forțe. ♦ Pol electric pozitiv sau negativ = fiecare, dintre cele două puncte care sînt centrele de sarcină electrică pozitivă sau negativă ale unui mic corp, fiind punctele de aplicație ale forțelor care acționează asupra corpului cînd acesta se găsește într-un cîmp electric. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte în care se aplică forțele care acționează asupra unui magnet cînd acesta se găsește într-un cîmp magnetic; b) partea unui corp din care ies sau în care intră liniile de cîmp ale inducției magnetice. ♦ (Impropriu) Fiecare dintre cei doi electrozi ai unei cuve de electroliză sau fiecare dintre cele două conductoare solide ale unei pile electrice. Electrozii unei baterii dezvoltă oxigen la polul pozitiv și hidrogen la polul negativ. 3. Fig. Fiecare dintre punctele aflate la două extremități, opuse unul altuia. Cu toate că se aflau la doi poli opuși ai vieții sociale și ai înfățișării fizice, uncheșul meu Haralambie și acea femeie tînără mi se părea că au multe asemănări. SADOVEANU, N. F. 176.- Pl. și: (învechit, n.) poluri (ALEXANDRESCU, M. 47).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCUFUNDA, scufund, vb.I. Refl. (Uneori în concurență cu cufunda) 1. A intra cu totul în apă (sau în alt lichid); a se da la fund, a se afunda. Cînd regimentul întră în valuri, cu puștile ridicate în sus... automatele din față prinseră a răpăi din sute de guri deodată – și capete în căști se scufundau unul după altul. CAMILAR, N. I 285. ◊ Fig. Vîntul... venea din zări, trecea pe întinderi, se scufunda în zări. SADOVEANU, O. I 131. Curtea se scufunda în tăcerea dintotdeauna. C. PETRESCU, R. DR. 116. Am tot răbdat, conașule! strigă Marin Stan. Și tot mai rău ne-am scufundat în sărăcie, dacă n-avem pămînt. REBREANU, R. I 144. ♦ Tranz. A băga ceva în apă sau în alt lichid, a trimite la fund, a face să se afunde; a cufunda, a afunda. Și iar îl scufundă un val uriaș. DUMITRIU, P. F. 29. ♦ Fig. (Despre aștri) A coborî dincolo de orizont, a apune. V. cufunda. Cînd am ajuns pe un colnic, am avut în față apusul de soare; pe orizontul purpuriu a apărut, puternic conturat, un plugar cu plugul și boii lui, venind spre mine dinspre soarele ce se scufunda. SADOVEANU, L. 7. Și soarele, se vede, s-a scufundat pe undeva În larg. D. BOTEZ, P. O. 54. Soarele se scufundase în desișul tihniților copaci. VLAHUȚĂ, O. A. 121. 2. A se adînci, a intra (adînc) în ceva, a dispărea în...; a se înfunda. Și se scufundă în bordei. DUMITRIU, N. 28. Iepuri... se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. SADOVEANU, O. I 64. Picioarele, la fitece pas, i se scufundă pînă la glezne [în zăpadă]. DELAVRANCEA, S. 33. ◊ Fig. Tăceau din nou... cum tăcea cătunul scufundat în somnul lui greu. V. ROM. ianuarie 1956, 34. Se uită împrejur la toată curtea scufundată în umbră. DUMITRIU, N. 162. ♦ (Despre pămînt) A se prăbuși. După ce se luptară de credeau că o să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. ◊ Expr. N-are să se scufunde pămîntul = n-are să fie cine știe ce pagubă, n-are să se întîmple nici un rău. N-are să se scufunde pămîntul dacă o muri unul ca el; tot are să moară el odată. ȘEZ. XII 110. ♦ Tranz. Fig. A aținti, a pironi, a adînci. O îmbrățișă și, scufundîndu-și privirea în ochii ei, îngînă răgușit. REBREANU, R. I 247. 3. Fig. A se lăsa absorbit de o activitate, de gînduri etc. V. cufunda. Scufundîndu-se în gazete, Titu își uită curînd necazul. REBREANU, I. 66. Se scufunda în gînduri și nu mai spunea nimic cîte o jumătate de ceas. VLAHUȚĂ, O. A. 237.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
buric, burice, s.n. – 1. Bucată de fier băgată în podaimă și în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crângului. 3. Bucăți de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunțele și făina sub moară (Felecan, 1983). 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face legătura cu Lumea Cealaltă; Buricul pământului = centrul pământului: „Voi mereți și vă câștigați de mâncare, da’ unu să fiți tot aici, pă când oi vini să mă puteți trage din buricu pământului” (Bilțiu, 2002: 313). – Lat. *umbilicus (DLRM, DEX).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
vremui, vb. intranz. (vremni) – (reg.) A se face vreme rea, a viscoli; a ometi: „Când era ger, sta cu ele [cojoacele] pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu, 1999: 89). – Din vreme (< sl. vrěme) + suf. -ui (Scriban, DEX, MDA).
- sursa: DRAM 2015 (2015)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
SPETIT, -Ă, spetiți, -te, adj. (Mai ales despre animale de tracțiune) Cu spinarea deformată, ruptă (de poveri sau de lovituri); deșelat. Mitru Cătănaș, vecinul lui Marcu, avea doi boi slabi și un cal spetit. SLAVICI, O. I 64. Cercetînd toți caii cîte unul, ajunse la unul bătrîn, slab și spetit, care abia se ținea pe picioare. POPESCU, B. I 51. Moșneagul a rămas liniștit din partea babei... Numai atîta că... a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba. CREANGĂ, P. 294. Calul spetit veșnic e șchiop. ȘEZ. IV 128.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SPRÎNCEANĂ, sprîncene s. f. 1. Linie arcuită deasupra orbitei ochiului, formată din fire de păr scurte și dese. Ochii fetei luceau neastîmpărați de sub sprîncene, scăpărînd în bătaia focului. SADOVEANU, O. VI 247. Și sprîncenele arcate fruntea albă i-o încheie. EMINESCU, O. I 79. Sprîncenele dumitale... Cînd le sui, cînd le cobori, Din picioare mă dobori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ Expr. A ridica sprîncenele (sau din sprîncene) = a privi mirat, a arăta mirare, surprindere sau nemulțumire, mînie. Apoi, ridicînd sprîncenele negre și stufoase, îl întrebă. DUMITRIU, N. 114. Ridică din sprîncene, surprinsă. C. PETRESCU, C. V. 168. (Cu altă construcție) Toma se opri locului cu sprîncenele ușor ridicate a nedumerire. CAMIL PETRESCU, O. I 36. A încreți (sau a încrunta) sprîncenele (sau din sprîncene) = a se posomorî, a se încrunta, a lua o înfățișare nemulțumită. Mihu își încruntă sprîncenele și-și întoarse o ureche către boier. SADOVEANU, O. VII 169. Toate-au fost cum au fost, zise moș Nichifor, încrețind din sprîncene și oțerîndu-se... așa-i că nu-i securea? CREANGĂ, P. 125. A se uita (sau a pîndi) pe sub sprîncene = a privi cu neîncredere, pe ascuns, pe furiș. Se uită la mine pe sub sprîncene. STANCU, D. 28. A alege pe (sau după) sprînceană = a alege ce e mai bun, mai prețios (sau ceea ce se consideră, în chip subiectiv, a fi astfel). Oastea... o înființă tot din oameni unul și unul, aleși pe sprînceană. ISPIRESCU, M. V. 5. Scoase pe sofragiu și pe stolnic sub cuvînt de mîncătorie și puse, în locul lor, pe alții aleși de dînsul după sprînceană. FILIMON, C. 119. Să-mi aleg batalioane Pe sprînceană – tot de zmei. BOLLIAC, O. 180. A fi cu ochi și cu sprîncene = a fi prea bătător la ochi, prea evident (pentru a mai putea fi tăgăduit); a fi cusut cu ață albă. 2. Fig. Parte mai ridicată a unui loc; muchie, culme, creastă, coamă (de deal). Aveau nemții o cățea de mitralieră... chiar la gardul de sîrmă ghimpată, după o sprînceană de dîmb. MIRONESCU, S. A. 119. Bateria călăreților... izbutește a se așeza pe sprînceana dealului din fața podului. ODOBESCU, S. III 601. 3. Fig. Petic, bucată, fîșie. Viața lor a urmat înainte... în zăvoiul cel plin de taine, sub sprînceana pădurii peste care se zăreau în fund munții în veșnica lor ceață. SADOVEANU, O. VIII 143. ♦ Fîșie de lumină. V. geană. Sprînceana însîngerată a soarelui se îneacă în apa viorie a mării, la asfințit. BART, E. 118. – Variantă: (Mold.) sprinceană (BUJOR, S. 81, ALECSANDRI, T. I 158, NEGRUZZI, S. I 168) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
suspensie (lat. suspensio „incertitudine”, „întrerupere”), figură retorică prin care vorbitorul, întrerupând, la un moment dat, enunțul, țintește să ațâțe curiozitatea interlocutorului (auditorului) față de ceea ce urmează; să-l țină adesea în incertitudine, pentru ca, apoi, enunțul să se completeze cu altceva decât s-ar fi așteptat (A): „Eu unul iți spui atâta, că de-oi fi vreodată crai – Lucrul este cu putință – ei, bine, de trei ori vai, Ce legi aspre n-aș mai face ca să dau peste hotară Și să gonesc într-o clipă toți moldovenii afară! Însă toți! Toți pân’ la unul! Nici un om! Nici un picior Numai pe Răzvan, el singur, l-aș lăsa... ca să-l omor!” (B. P. Hasdeu) S. se marchează cu trei puncte, numite „puncte de suspensie”, care anunță o pauză în expunerea ideii, urmată de o „surpriză”, ca în exemplul de mai sus, care însă poate fi și ironie: „Prefectul nu-și mai vede capul de treburi, căci e aproape să se declare o dizidență în partidul local guvernamental; și dacă guvernul pierde câțiva partizani, pierde și el funcția și... are familie grea.” (I. L. Caragiale) Sin. sustentație.
- sursa: DFS (1995)
- adăugată de Ladislau Strifler
- acțiuni
leonin1, ~ă a [At: (a. 1829) AR 59 / P: le-o~ / Pl: ~i, ~e / E: lat leoninus, fr léonin] 1 (Liv) Care aparține leului (1). 2 Privitor la leu (1). 3 Ca de leu (1). 4 Asemănător leului (1). 5 (Îs) Contract ~ Contract prin care una dintre părți își rezervă beneficiul cel mai mare sau prin care una dintre părți este scutită de a participa la pierdere. 6 (Îs) Societate ~ă Societate, companie etc. unde toate avantajele aparțin unuia sau numai unora dintre asociați. 7 (Înv; după ger Löwenthaler; îs) Taler ~ Monedă care circula în Imperiul Austriac.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
moară sf [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 210/22 / Pl: mori, (îvr) moare / E: ml mola] 1 Instalație special amenajată pentru măcinarea cerealelor. 2 Clădire, construcție prevăzută cu moară (1). 3 (Pop; îe) A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) gura (ca o) ~ (hodorogită, sau stricată, neferecată etc.) sau a băga în ~ ori a vorbi (ori a îndruga) ca la (sau ca în) ~ A vorbi foarte tare. 4 (Îae) A vorbi mult și fără rost. 5 (Îlav) Ca surdu la ~ Fără să ia în seamă nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui. 6 (Îe) A turui ca ~ra fără apă A tăcea. 7 (Îe) A spune un lucru în târg și la ~ A spune ceva în gura mare, la toată lumea. 8 (Îlav) Ca la ~ Pe rând, în ordinea sosirii. 9 (îal) într-un continuu du-te-vino. 10 (Îe) A-i veni (cuiva) apa la ~ A se schimba împrejurările în favoarea cuiva. 11 (Îe) A(-i) da sau a(-i) aduce (cuiva) apă la ~ A-i crea cuiva o situație favorabilă. 12 (Îae) A-i înlesni să facă un anumit lucru. 13 (Îae) A încuraja. 14 (Îe) A-i lua (sau a-i tăia) (cuiva) apa de la ~ A priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat. 15 (Îae) A întrerupe pe cineva în timp ce vorbește. 16 (Îae) A nu-i permite cuiva să mai vorbească. 17 (Îae) A face să renunțe Si: a descuraja. 18 (Îe) Unul macină la ~ Unul singur trage toate foloasele. 19 (Îe) A mâna apa la ~ra sa A căuta să tragă foloasele singur. 20 (Îe) A-i umbla (cuiva) ~ra A-i merge bine. 21 (Îae) A fi în putere. 22 (îe) A trăi ca găina la ~ A trăi bine Si: a huzuri. 23 (îe) A-i sta (cuiva) ~ra A nu-i mai merge bine. 24 (îae) A nu mai avea profituri, avantaje. 25 (îe) A ajunge de la ~ la râșniță A ajunge rău Si: a decădea, a scăpăta. 26 (îe) A nu avea (sau a nu fi) de ~ A nu avea cu ce trăi. 27 (îe) A isprăvi de ~ A-și epuiza toate proviziile, toate resursele materiale. 28 (Reg) A face (ceva) ~ A cheltui. 29 (Îae) A muri. 30 (Îe) A face dintr-un fus de ~ (o) coadă de teslă A-și irosi averea, cheltuind fără socoteală, pe lucruri mărunte. 31 (Reg; îe) A pleca ca de la o ~ frântă A pleca de undeva nemulțumit, dezamăgit. 32 (Îe) A strânge ca găina la ~ A risipi. 33 (Îe) A trimite (pe cineva) de la ~ la râșniță A face pe cineva să sărăcească. 34 (Îe) A dejuga la ~ rea A nimeri rău. 35 (Îae) A intra într-o afacere proastă. 36 (Îe) A se întoarce ca ~ra în vânt A fi nestatornic. 37 (Rar; îe) (A-și face) ~ în cap A-și crea complicații, încurcături. 38 (Îe) A-i face (cuiva) (o) ~ (de cap) A răsuci părul de pe capul cuiva, provocându-i o durere mare. 39 (Îe) A-i face (cuiva) o ~ de vânt A-și bate joc de cineva. 40 (Îe) A da la ~ A bea zdravăn. 41 (Liv; îe) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vânt A întreprinde acțiuni inutile, ridicole. 42 (îae) A se lupta cu dușmani imaginari. 43-44 (Dep; șîs ~ hodorogită, ~ stricată) (Gură considerată ca organ al vorbirii sau) persoană, mai ales femeie, care flecărește fară încetare Si: meliță (6, 8). 45 Mașină de lucru sau instalație folosită pentru mărunțirea fină a materialelor tari, minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice etc. 46 Clădire, construcție prevăzută cu moară (45). 47 (Înv) Fabrică în care materia primă era mărunțită, zdrobită, frământată. 48 Batoză. 49 (Șîs ~ de firez, ~ de ferăstrău, ~ de scânduri) Joagăr. 50 (Șîs – de vânturat) Vânturătoare de semințe. 51 (Șîs ~ de vânturat, ~ de ales)Trior. 52 (Reg; șîs ~ de zmircurat cucuruzul) Mașină de bătut porumbul. 53 (Reg) Stomac la om și la animale Vz râșniță. 54 (Arg) Ceasornic. 55 (Reg; șîcs de-a ~ra) Țintar. 56 (Reg; șîcs de-a ~ra) Joc de flăcăi, la priveghi, în care câțiva flăcăi închipuiesc o moară (1), unul făcând pe morarul, iar alții pe clienții care vin la măcinat. 57 (Reg; îcs) ~ cu carea Joc de copii pentru care se folosesc două cărți așezate astfel încât, atunci când sunt lăsate să se închidă, foile uneia se intercalează cu ale celeilalte, producând un fâșâit. 58 (Mun, îcs) De-a ~ra stricată Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 59 Obiect care se învârtește. 60 (Pop) Morișcă folosită ca jucărie. 61 (Șîs ~ de vânt, ~ în vânt) Zbârnâitoare de speriat păsările. 62 (Trs) Jucărie făcută dintr-un cărăbuș sau dintr-un alt gândac, imobilizat cu ajutorul unui ac și lăsat să se zbată din aripi pentru a produce zgomot Si: morișcă. 63 (Reg) Scrânciob. 64 (Reg) Vârtej în apă. 65 (Art.) Horă cu ritm vioi, ai cărei pași se fac alternativ, la dreapta și la stânga. 66 (Art.) Melodie după care se joacă moara (65).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
buric, burice, s.n. 1. Bucată de fier în care se sprijină fusul, la morile de apă (în Chioar). 2. Gaură în piatra zăcătoare, prin care trece fusul crângului. 3. Bucăți de lemn care se pun în gaura pietrii zăcătoare, ca să nu cadă grăunțele și făina sub moară. 4. (mit.) Deschizătură, orificiu, care face legătura cu Lumea Cealaltă. ■ Buricul pământului = centrul pământului: „Voi mereți și vă câștigați de mâncare, da' unu să fiți tot aici, pă când oi vini să mă puteți trage din buricu pământului” (Bilțiu, 2002: 313). – Lat. *umbilicus (DLRM, DEX).
- sursa: DRAM 2021 (2021)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.2 I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET2. I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 3682/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu1 (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117r/16, cf. 64r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 2471/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 351/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 42/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 1302/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Mens agitat molem (lat. „Spiritul mișcă materia”) – celebru aforism al lui Vergiliu. E începutul versului 727, cartea VI, din Eneida. În Infern, Enea se întîlnește cu bătrînul Anchise, tatăl său. Acesta îi descrie viața după moarte și-i spune: „Cerul întreg și pămîntul și-adîncul cel umed al mării, luna cu globu-i de foc și-al soarelui astru titanic; toate hrănite trăiesc de un spirit: prin totul străbate sufletul, unul mișcînd pe toate-n întregul cel vecinic”. Poetul caută să dea o explicație filozofică existenței pămîntești. El ajunge la concluzia că materia este însuflețită de un principiu spiritual, fără de care ea ar rămîne inertă. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MOARĂ s. f. 1. Instalație special amenajată pentru măcinarea cerealelor; clădire, construcție prevăzută cu asemenea instalații. Vîlcești cu 5 mori și cu 4 pio (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 210/22. Dereptu aceaia nimea să n-aibă a-i opri preste cartea domniei meale, că le-au cumpărat Stelea spătariul acel sat Dîlga și cu aceale moare (a. 1602). ib. 116/11. Loc de moară în Jijia ce iaste în ținutul Dorohoiului (a. 1620). GCR I, 62/22. De să va prileji apa morii să îneace hiscare pămînturi, sau vii, sau pomeate, . . . să plătească paguba stăpînul morii, iar de nu, să stia oprită moara. PRAV. 27. Locul. . . de mori, și cu tot venitul (a. 1651). GCR I, 151/36, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 229. Și i-au mai dat pe deasupra și 13 sate. . . pline de pîine și de hălășteie cu mori. NECULCE, L. 257. Vatra de moară este a Șerbeștilor și locul de iaz este al nostru (a. 1833). IORGA, S. D. XII, 217. Cîte mîni au trebuit pănă a să face moara cu care au măcinat făina ? DRĂGHICI, R. 77/28. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara, Să culeagă flori venit-au Marian și Mârioara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I, 60. Moara lui Arghir avea singură petre ferecate de schimb și apă destulă la iazul ei, ca să macine și zi și noapte la vreme de nevoie. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Din Rusia, care poseda mori perfecționate, venea făină picluită (cea mai fină). N. A. BOGDAN, C. M. 134. Mori țărănești. NICA, L. VAM. Sărmanii plopi de lîngă moară Cum stau de singuri, singurei. BACOVIA, O. 170. Pe urmă au să arunce sămînța în brazdă și iarăși au să fie holde de grîne și iar au să duduie morile. C. PETRESCU, R. DR. 192. Cumpărase un sac de grîu, îl dusese la moară la măcinat și dăduse să-i facă un cuptor întreg de pîine. CĂLINESCU, E. 110. Moș-Precu. . . ajunse la moara de scînduri negre, așezată pe tărași voinici, zguduită, de fierberea apelor, vuind și scîrțîind. SADOVEANU, O. I, 587. Moară, roată și morar Potmoliți-s în cleștar. ARGHEZI, S. P. 122. Eram închiși acolo. . . cu singura perspectivă . . . a unui drum la moară, a unei opriri în cîrciuma satului. DEMETRIUS, A. 192. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd. HODOȘ, P. P. 58, cf. ȘEZ. I, 13. Bietul moșneag. . . s-a hotărît s-o îndepărteze pe biata copilă, s-o înstrăineze, ducînd-o tocmai la moara pustie ca să se izărească pe-acolo. FURTUNĂ, V. 33. Unde scuipă o țară umblă o moară (= eforturile unite reprezintă o forță, unirea face puterea). Cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 378. Femeia nebătută e ca moara neferecată. ZANNE, P. II, 149. Stomahul, ca moara, cînd n-are ce măcina, atunci se strică. id. ib. 437. Dincotro bate vîntul se îndreaptă aripile morii, se spune despre cei profitori care știu să se orienteze în avantajul lor. Cf. id. ib. III, 234. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus, se zice despre cei care nu fac niciodată un serviciu, un bine, fără o recompensă. Cf. id. ib. Moara cînd stă, atunci se sfărîmă (= lipsa de activitate este dăunătoare). Cf. id. ib. 238. Dă foc moarei ca să gonească șoarecii, se spune despre cei care vrînd să remedieze un rău, fac un altul și mai mare. Cf. id. ib. 232, RĂDULESCU-CODIN, Î. 373. Moara bună macină orice. ZANNE. P. III, 235. Cine umblă la moară iese plin de făină. Cf. id. ib. 233. Lasă moară și fuge după cioară. Cf. PAMFILE, J. II, 155. (În ghicitori) Pe poduri ferecate Trec mii nenumărate Și le laie capelele Și le schimbă numele (Moara). GCR II, 370. Se udă și strigă și se ține de mal (Moara). SBIERA, P. 320. Am o vacă priană La tot satul dă hrană (Moara). id. ib. Am o pană-mpanată Pe apă lasată (Moara). ȘEZ. VII, 118. Merge și nu merge; De ascultat te-ascultă, Face gură multă, Ce-i dai îți dă, Cu talpa-n apă stă (Moara). ib. XIII, 26. Ce merge și noaptea Și drumul nu-l mai trece ? (Moara). ib. Moara lui Bubuță îmblă prin grăunțe (Șoarecele). GOROVEI, C. 365. ◊ (Cu determinări cure indică forța motrice sau tipul instalației) Moară de boi sau cai. LB. Mă suisem într-o moară de vînt. DRĂGHICI, R. 8/21. S-a sfîrșit ! strigă vecinul meu cu o oftare ce ar fi putut învîrti aripile unei mori de vînt. NEGRUZZI, S. I, 234. Faci sămne, ha ? Așa, cu mînile, ca o moară de vînt. ALECSANDRI, T. I, 357. Mori de apă și „de foc”, pentru pregătitul făinii, sînt multe. PAMFILE, I. C. 176. Morile de cai. . . în Ardeal se numesc soace. id. ib. 177, cf. 377. În Dumițrița e o moară de foc care face o făină ca aurul. REBREANU, I. 137. Glasul morilor de vînt Să-l asculți de dimineață pînă-n seară. MINULESCU, V. 72. Morile de vînt. . . acționează pompe care deșartă în canaluri apa de prisos. SADOVEANU, O. IX, 250. O moară de vînt își învîrtea cadențat în aer brațele obosite. BART, E. 126, cf. BENIUC, A. R. 41, H VII 171. Nouă mori de sub pămînt Ș-alte nouă mori de vînt. TEODORESCU, P. P. 88, cf. ALR II 6 713/2, 53, 316, 334. Moară cu vals (=valț). ALR II 6713/520. Moară cu vapor. ib. 6713/727, cf. 6 713/987. ◊ F i g. Veniră ca doi oameni trecuți prin moara vieții, cu gîndul unei munci cinstite. CONTEMP. 1953, nr. 376, 4/4. ◊ E x p r. A-i merge (sau a-i umbla, a-i toca) (cuiva) gura (ca o) moară (hodorogită sau stricata, neferecată ețc.) sau a-i umbla gura ca chichirezul la moară v. g u r ă. A băga în moară sau a vorbi (ori a îndruga) ca la (sau ca în) moară = a vorbi foarte tare; a vorbi mult și fără rost. Noi nu sîntem bunioară Să îndrugăm ca la moară, Ci dăm vorba mirelui, Iaca și firmanul lui. POP., ap. GCR II, 314, cf. ZANNE, P. III, 236. CIAUȘANU, V. 180. Ca surdu la moară, se spune despre cineva care nu ia în seamă nimic din ceea ce se întîmplă în jurul lui. Cf. ZANNE, P. II, 757. A turui ca moara fără apă = a țăcea. Cf. id. ib. M, 244. A spune un lucru în tîrg și la moară = a spune un lucru în gura mare, la toată lumea. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la moară = a) pe rînd, în ordinea sosirii. Stăi că nu-ț e gura chioară, ține rîndul ca la moară. PANN, P. V. I, 15/12, cf. ZANNE, P. III, 238 ; b) (în legătură cu verbele „a intra”, „a ieși” sau cu echivalente ale acestora) într-un continuu du-țe-vino. Pe ușile deschise larg, unii intrau și alții ieșeau ca la moară. REBREANU, R. II, 200. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Băieții încep a curge toți, care dincotro, cu blăstămurile părintești în mînă. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59, cf. PAMFILE, J. I, 127. Pînă ce n-oi vedea dușmanii mușcînd țărîna, nu mă las! Ochii lui Gînj licăriră: – A da Dumnezeu, stăpîne, și ne-a veni și nouă apa la moară. SADOVEANU, O. I, 200, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 370. ZANNE, P. III, 241, I. CR. III, 252. A(-i) da sau a(-i) aduce (cuiva) apă la moară = a-i crea. cuiva o situație favorabilă, a-i înlesni să facă un anumit lucru; a încuraja, a stimula. Orice slăbire a vigilenței aduce apă la moara dușmanului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 581. A-i lua (sau a-i tăia) (cuiva) apa de la moară = a) a priva pe cineva de anumite avantaje de care s-a bucurat. Cf. ZANNE, P. III, 242; b) a întrerupe pe cineva în timp ce vorbește, a nu-i permite să mai vorbească. Cf. PAMFILE, J. I, 127, ȘEZ. II, 73, ZANNE, P. III, 242; c) a face să renunțe, a descuraja. Unul macină la moară = unul singur trage toate foloasele. Cf. ZANNE, P. III, 239. A mîna apa la moara sa = a căuta șă tragă foloasele numai pentru sine. Cf. id. ib. 243. A-i umbla (cuiva) moara = a-i merge bine, a-i merge toate din plin; a fi în putere. Să ne veselim cît ne îmblă moara, că destul ne vom pocăi la bătrînețe. FILIMON, O. I, 189. Lasă să-i umble moara lui, ca pe urmă a umbla și a mea. PAMFILE, J. II, 155, cf. ZANNE, P. III, 244. A trăi ca găina la moară = a trăi bine, a huzuri. Cui nu-i place să trăiască ca găina la moară ! PANN, P. V. III, 71/27. A-i sta (cuiva) moara = a nu-i mai merge bine; a nu mai avea profituri, avantaje. Cf. ZANNE, P. III, 249. A ajunge de la moară la rîșniță = a ajunge rău; a decădea, a scăpăta. Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine. Sare din lac în puț Și ajunge de la moară la rîșniță. PANN, P. V. III, 105/8. A nu avea (sau a nu fi) de moară = a nu avea ce duce la măcinat; a nu avea cu ce trăi. Tu crezi că numai așa se ține femeia . ,. Vorba ceea: „cînd se-nsoară, nu-i de moară”. CREANGĂ, P. 155. Acum ce să facă el ? parale n-avea; de moară nici cît șă orbească un șoarece, ceva țoale. . . tufă ! ISPIRESCU, L. 207, cf. ZANNE, P. III, 248, IV, 395. Pe cînd eram mai mic, veni vremea șă însurăm pe tata și n-aveam de moară. Ce să facem ? RĂDULESCU-CODIN, Î. 184, cf. 340. A isprăvi de moară = a-și epuiza toate. proviziile, toate resursele materiale. Venitul îmi era prea mic pă lîngă cheltuielile și saltanațurile ce aveam, și, în sfîrșit, ișprăviiu de moară. GORJAN, H. IV, 135/15, cf. PANN, P. V, iii, 109/19, ZANNE, P. III, 249. (Regional) A face (ceva) moară = a cheltui; a prăpădi. Da-nțr-o seară, după ce am prăpădit aproape toți banii, se schimbă, măi dragă, cartea și ian și ou vreo cincizeci de leușcani. De ciudă, moară i-am făcut ! DUNĂREANU, CH. 46; b) a muri. MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A face dintr-un fus de moară (o ) coadă de teslă = a-și irosi averea, chelțuind fără socoteală, pe lucruri mărunte. Cf. ZANNE, P. III, 153. (Regional) A pleca ca de la o moară frîntă = a pleca de undeva nemulțumit, dezamăgit. Cf. CIAUȘANU, V. 180, A strînge ca găina la moară = a risipi. Cf. ZANNE, P. III, 238. A trimite (pe cineva) de la moară la rîșniță = a purta pe cineva de colo pînă colo. Ce tot mă trimeți de la moară la rîșniță ? PAMFILE, J. II, 155, cf. ZANNE, P. III, 247. A dejuga la moară rea = a nimeri rău, a intra într-o afacere proastă. De acolo polițaiul m-a întovărășit pînă la casa ce-mi pregătise. Am stat toată noaptea de mă gîndeam la povestirile ce auzisem, și-mi ziceam, vorba românului: „La rea moară am dejugat”. GHICA, S. 389, cf. ZANNE, P. III, 240. A se întoarce ca moara în vînt = a fi nestatornic. Cf. ZANNE, P. III, 247. (Rar) (A-și face) moară în cap = (a-și crea) complicații, încurcături. Cf. ALEXI, W. A-i face cuiva (o) moară (de cap) = a răsuci părul de pe capul cuiva, provocîndu-i o durere vie. „Te-am prins mizerabile, cu cărți măsluite !” Și mă înhață de păr, îmi făcu o moară, două, trei. CONTEMPORANUL, V2, 204. Fă-i o moară și dă-l pe uș-afară. S[GHINESCU, S. 33, cf. I. CR. IV, 111. (Regional) A-i face (cuiva) o moară de vînt = a-și bate joc de cineva. Se sfătuiră ca să facă și ei o dată tătarilor o moară de vînt, adică, dacă nu-i pot învinge și fugări din țară, cel puțin să-și bată joc de dînșii. MARIAN, T. 18, cf. ZANNE, P. III, 247. A da la moară = a bea zdravăn. Cf. ZANNE, P. III, 249. (Livresc) A se bate (sau a se lupta) cu morile de vînt = (cu aluzie la personajul Don Quijote din cartea lui Cervanțes) a întreprinde acțiuni inutile, ridicole; a se lupta cu dușmani ireali. Să ai o femeie frumoasă, o mîncare fină, . . . nu să te bați cu morile de vînt, ca un zevzec ca mine. C. PETRESCU, Î. II, 156. (Cu parafrazarea expresiei) Altul, în mînă cu-o pană seacă, Strigă că-i singur brav pe pămînt, Și că e gata rezbel să facă Cu lumea-n- treagă, cu mori de vînt. ALECSANDRI, T. I, 377. ♦ (De obicei urmat de determinări ca „hodorogită”, „stricată” etc.) Epitet depreciativ pentru gură (considerată ca organ al vorbirii) șau pentru o persoană (mai ales o femeie) care flecărește fără încetare; meliță (2). Bre, bre, bre ! ce moară stricată ! ALECSANDRI, T. 1043, cf. 241. Baba scîrșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. Vrei să-ți sfarm oasele, moară stricată ? I. NEGRUZZI, S. VI, 12, cf. PAMFILE, J. II, 155, ZANNE, P. III, 248. Țîne-ț moara ! ALR I 1383/268. 2. Mașină de lucru sau instalație folosită pentru mărunțirea fină a materialelor tari (minereuri, cărbuni, produse ale industriei chimice etc:) ; clădire, construcție prevăzută cu asemenea mașini sau instalații. Lucrătorii de la . . . cuptorul de var și de la moara de var. LEG. EC. PL. 310. De acolo merge din nou spre mori, morile de ciment. CONTEMP. 1950, nr. 180, 2/1. Banda rulantă poartă pietrișul alb, mărunt, mergînd pieziș spre morile brute. ib. O moară de pămînt macină argila, o face făinoasă. ib. 1955, nr. 481, 3/3. Am văzut cum se montează o moară de ciment. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4 838. 3. (Învechit; de obicei urmat de determinări care indică felul) Fabrică (în care materia primă era mărunțită, zdrobită, frămîntată). Moara făcătoare de hîrtie (a. 1643). BV I, 132, cf. KLEIN, D. 381, LB. Într-aceea Moise Șecheli și Beeteș-Bașa au venit la Brașov cu 10 000 de ostași și tăbărîndu-se la moara cea de hîrtie, s-au închis și el cu carele ce avea. ȘINCAI, HR. II, 300/33. Cercetînd, a găsit cu adevărat acea moară de tabac înființată – lucrînd și tabac din tutun din acest pămînt (a. 1847). DOC. EC., 934. Iobăgițele trebuie să dea trențe (zdramțe, cîrpe, rîze, petece) pentru morile de papir. BARIȚIU, P. A. I, 477. Edițiile lui Aldo erau . . . tipărite cu litere de o frumusețe neîntrecută, pe hîrtia fabricată de excelentele mori de la Fabriano. OȚETEA, R. 232, cf. ALRM SN I h 344/2. 4. (Regional) Nume dat la diferite mașini de lucru: a) Batoză (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR SN I h 83/353. b) (Adesea urmat de determinările „de firez”, „de ferăstrău”, „de scînduri”) Joagăr. Cf. KLEIN, D. 381, LB, ALR I 1850/118, 156, 215, 217, 223, 259, 266, 268, ALR II 6 423/105, 6 428/219. c) (Adesea urmat de determinarea „de vînturat”) Vînturătoare (de semințe), Cf. ALR SN I h 89. d) (Urmat de determinările „de vînturat”, „de ales”) Trior. ALR SN I h 89. e) (Urmat de determinarea „de zmicurat cucuruzul”) Mașină de bătut porumbul (Glimboca-Caransebeș). ALR II 5 163/27. 5. (Regional) Stomac (la om și la animale), V. r î ș n i t ă. Cf. ALRM I/I H 66, ALR I 1006/94, 186, 831, 835, ALRM SN I h 246/833, A II 7, 8, 12, III 9, 16, 18. 6. (Argotic) Ceasornic. Moara poate să fie nasoaíă, adică „ceas ordinar”, albă „ceas de argint” și roșie „ceas de aur”. GR. S. VII, 119, cf. CADE, IORDAN, L. R. A. 495. 7. Nume dat la mai multe jocuri: a) (Regional, și în construcția de-a moara) Țintar. Cf. ALR II 4 345, com. din ȚEPEȘ-VODĂ CERNAVODĂ. b) (Regional, și în construcția de-a moara) Joc de flăcăi, la priveghi, în care cîțiva flăcăi închipuiesc o moară (1), unul făcînd pe, morarul, iar alții pe clienții care vin la măcinat. Cf. MARIAN, Î. 205, ALR II 4 381/76. c) (Regional, în construcția); Moară cu cartea = joc de copii pentru care se folosesc două cărți așezate astfel încît, atunci cînd sînt lăsate să se închidă, foile uneia se intercalează cu ale celeilalte, producînd un fîșîit. Cf. PAMFILE, J. I, 69. d) (Prin Munt., în construcția) De-a moara stricată = joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H IV 90. 8) Nume dat la diferite lucruri și obiecte care se învîrtesc: a) (Popular, de obicei urmat de determinări ca „de vînt”, „în vînt”, „de apă”, „pe apă”, „în apă”, „de tuleu”) Morișcă (folosită ca jucărie). ALR II 4 377/36, cf. 4 377/64, 76, 95, 105, 272, 310, 316, 325, 386, 705, 728, 886. b) (Adesea urmat de determinările „de vînt”, „în vlnt”) Zbîrnîitoare (ALR II 4 376/531) de speriat păsările (ALRM SN I h 34). (Transilv.) c) Jucărie făcută dintr-un cărăbuș sau dintr-un alt gîndac, imobilizat cu ajutorul unui ac și lăsat să se zbată din aripi pentru a produce zgomot; morișcă. Moară de bumbari. ALR II 4 367/105, cf. 4 367/235, 279. Face moară (din cărăbuș). ib. 4 367/310, cf. 4 367/325, 346. d) (Regional) Scrînciob (Vălcani-Sînnicolau Mare). ALR II/47. e) (Regional) Vîrtej (în apă) (Mociu-Gherla). ALR I 427/247. 8) Numele unei hori cu ritm vioi, ai cărei pași se fac alternativ, la dreapta și la stînga. Cf. VARONE, J. R. 42. – Pl.: mori și (învechit și regional) moare. – Lat. mola.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOARTE s. f. 1. Încetare a vieții; oprire a tuturor funcțiilor vitale; (învechit, rar) mortăciune (III 2). V. d e c e s. De moarte nu te temei (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/25, cf. 453/3, 454/24. Înrema me turbură-se întru mene și frica morției cădzu spre mene. PSALT. 104, cf. 25, 85, 336. E plin de venin, moarte-purtătoriu (a. 1569-1575). GCR I, 10/7. Prentru păcatele unuia întră întru toți oamenii osînda și prentru greșalele, moartea și toate realele și toate boalele (a. 1579-1580). id. ib. 26/6. Și cînd veri naște coconul, cu moartea să ti să cumpănească (a. 1600-1625). id. ib. 64/10, cf. 67/19, 113/29. Nime să nu se tiamă de moarte (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 80/26, cf. 340/12. S-au nemerit de i s-au prilejit moartea de mănule lui (a. 1646). GCR I, 121/31. Moartea iaste lipsirea vieții, carea făcîndu-se, îndată înceată toate lucrările ceale viețuitoare. MAIOR, P. 99/11. Și moartea este viață pentru cei care o cer ! CONACHI, P. 114. Să fii blagoveștită în vecii vecilor că m-ai scăpat de la moarte. ALECSANDRI, T. I, 201, cf. id. O. 251. De a morții gălbeneală pieriți ei sînt la față. EMINESCU, O. I, 97. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai și mișcare, și. . . se amestecau cântecul bulinelor, miorlăitul mîțelor și mii de alte glasuri cari urlau a moarte. GANE, N. I, 142. Mai bine moartea decît dezonoarea ! CARAGIALE, O. II, 67. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44. Foșnește gálbenu-i frunziș a moarte. PĂUN-PINCIO, P. 86. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I, 265. Groaza de misterul morții îl îngheța, oprindu-i bătăile inimei. BART. E. 345. Se mai poate moarte fără pricină și nuntă fără minciună ? ȘEZ. II, 74. Cînd urlă clinii, vestesc a moarte. ib. VI, 27. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate. De la mîndră, de la moarte ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. id. ib. 189. Boală lungă, moarte sigură. N. LEON, MED. 3. Moartea, coada boalelor. ZANNE, P. VIII, 341, cf. 339. (Personificat, adesea sub înfățișarea unui schelet omenesc cu coasa în mînă) Moartea fără de veste vine, ca un leu răgîndu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 452/16. Se vinie moarte sprinși. PSALT. 105. Să arătă putearnic și biruitoriu mare, și împărat morției (a. 1600-1650). GCR I, 138/5. Brațul morții a izbit pe frații miei. MARCOVICI, D. 1/13, cf. 14/3, id. C. 4/1, 16/10. Dumnezeule! . . . m-ai mîntuit de săgețile morții. DRĂGHICI, R. 139/17. În țărnă toate Le-au prefăcut cruda moarte ! CONACHI, P. 211, cf. 83, 106, 286. Băzboiul e bici groaznic, care moartea îl iubește. ALEXANDRESCU, M. 16. cf. 7. Cînd mîna morții rece s-apasă Pe-al vieții fir, Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir ! ALECSANDRI, O. 158, cf. id. P. I, 144, id. T. I, 44, 451. Înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întîlni și cu moartea în cale. CREANGĂ, P. 192, cf. 311, 313. O palmă îi trase moartea lui. ISPIRESCU, L. 10. Moartea groaznică . . . Înghețată sărutare-și- aplecase peste ea. MACEDOSNKI, O. I, 70. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a luptat cu moartea ș-a biruit-o. VLAHUȚĂ, O. A. II, 167. Moartea pășise, parcă, peste hotarele vieții și viața se tupilase în adîncurile . . . firii încremenite. HOGAȘ, M. N. 165. Nu mai vine moartea să mă ia și să ne scape pe toți ! REBREANU, R. II, 64. l-am zis morții: – Mergi nainte Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu. MINULESCU, V. 35. Spovedește-te, nevastă, Că moartea e la fereastră. JARNIK-BÎRSEANU, D. 458, cf. 506. Moartea se arată bolnavilor sub forma unei babe hîde și urîte, numai ciolane, cu ochii duși în fundul capului, cu dinții mari, cu degete lungi și subțiri, avînd în mînă o coasă. ȘEZ. III, 113. Cînd mai îmbătrîni o leacă, mai veni moartea pe la cumătru-său. RĂDULESCU-CODIN, Î. 121. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar moartea ! PAMFILE, J. I, 127. Dare-ar moartea-n gîtul tău, morticica ! id. ib. ◊ (Învechit) Fără moarte = nemurire. Îmbrăca-se-va întru fără moarte (a. 1569-1575). GCR I, *14/35. Să va îmbrăca putredul acesta în neputredire, și mortul acesta întru fără moarte (a. 1650-1675). id. ib. 233/33. Moarte ta, D[oa]mne, fără moarte fu îngerilor. MOLITVENIC (sec. XVII), 306. ◊ L o c. a d j. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor. Ce veniți să strigăm înpâratului celui fără de moarte. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Mort pre cruce unul făr' moarte și în groapă ca un mort pusără-te. ib. 305. Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii. ISPIRESCU, U. 19; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. Bocanci făra moarte ! reflecta Ioniță. PREDA, D. 141. De moarte = a) l o c. a d j. și a d v. mortal. Ranele unele sîmnt de moarte. . . mai vărtos aceaste rane, ce să ating de inimă, sau de crierii capului. PRAV. 125. Niște oameni mulți vor ucide pre vrunul cu rane de moarte. ib. 272. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte. C. PETRESCU, Î. II, 45. (F i g.) „Cuvintele din bătrîni” și „Magnum etymologicum” ale d-lui Hăsdeu sînt de la sine lovitura de moarte a dicționarului academic. MAIORESCU, CR. II, 204; b) l o c. a d j. (rar) funerar, mortuar. Ce ai, de cînd pe sînu-ți tu porți o neagră pată, De-ți plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ? EMINESCU, O. I, 97; c) l o c. a d j. (Învechit, în textele bisericești, despre păcate, greșeli) care atrage osînda veșnică. Nece ura vină de moarrte nu aflară întru menre. COD. VOR. 102/8, cf. 56/5. Cela ce va face acest lucru . . ., face o dată trei păcate mari di ceale de moarte. PRAV. 195. Atunci aș fi curățit de toate, De greșeale cealea ce-s de moarte. DOSOFTEI, PS. 59/20; d) l o c. a d j. și a d v. f i g. grozav, cumplit, teribil. Trebuie să cerceteadze acela giudeț. . . cel ucis de-i va fi fost stăpînu-său cu vrăjmășie de moarte. PRAV. 323. Mă-mpresoară greutăți de moarte. DOSOFTEI, PS. 49/15. Veade un om mare foarte Cît s-au spăimîntat de moarte. BĂRAC, A. 35/12. Atuncea la orice sunet, la lovirea cea mai mică, Omul spăimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. CONACHI, P. 268. Cel care jacaș fiind de moarte A luat pelea de pe sărman . . . De-l vezi deodată blînd, smerit foarte. . . Să fugi de dînsul că-i comedian. ALECSANDRI, T. 548. O altă femeie. . . ar fi ieșit. . . jignită de moarte din casă. EMINESCU, N. 115. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. id. O. I, 174. Slabă și stîlcită, cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. Un geamăt ieși de lîngă pom, și apoi o tăcere de moarte se făcu. ISPIRESCU, L. 83. În cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei. REBREANU, I. 217, cf. 106. Noi alergam prin vagon împleticindu-ne. . . călcînd de moarte călătorii morți de oboseală. BRĂESCU, A. 95. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. El se plictisește de moarte. SADOVEANU, O. IV, 145. O tăcere de moarte cuprinse totul. CAMIL PETRESCU, O. II, 692. Că tu poți încăleca, Multe buți a deșerta, Și de moarte a te-mbăta. ȘEZ. II, 33. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate, Cu trupul beteag de moarte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 273. Bolnav de moarte și ar mînca de toate. PAMFILE, J. II, 155. ◊ L o c. v b. (Învechit și popular) A face moarte (de om) sau a-i face cuiva moarte = a omorî, a ucide. De vor cunoaște c-au făcut numai o dată, să-l ciarte cu ocna; iară de va fi făcut și altă dată, să i să facă moarte. PRAV. 33. Ori cine-ș va găsi fata sa cia de trup curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, ib. 101. Cum vreai moartea să ți-o fac, Ori cu pușca împușca-te-om, Ori cu sabia tăia-te-om? BIBICESCU, P. P. 291. (F i g.) Vai de mine, ce să fac, Că toate fetele-mi plac. . . Nevestele moarte-mi fac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 365. Una mie foarte-mi place, Cealaltă moarte-mi face. BIBICESCU, P. P. 384. A-și face moarte (singur sau el însuși, cu mîna lui) = a) a se omorî, a se sinucide. Eu singură îmi voi face moarte: FL. D. (1680), 91 v/10. Alții zic cum el însuși să-și fie făcut moartea (începutul sec. XVIII), ap. ddrf. De mi-i da unde n-oi vrea, Moarte-mi fac cu mîna mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 274, cf. 173; b) f i g. a face eforturi disperate, a se da de ceasul morții. Pisica își făcea moarte să ajungă untul. CIAUȘANU, GL ◊ E x p r. Ceasul morții (sau de moarte) v. c e a s. Fiorii morții sau fiori de moarte v. f i o r. Somnul morții v. s o m n. Sudoare (sau sudori) de moarte sau sudoarea (sau sudorile) morții v. s u d o a r e. Soră cu moartea v. s o r ă. Pe viață și (sau ori) pe moarte = din toate puterile, cu înverșunare, punîndu-și în joc viața ; pentru totdeauna. Tecla se îndrăgosti de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. 51. (Cu topica inversată) Lupta era pe moarte ori pe viață. ISPIRESCU, L. 19. A fi (ori a se afla pe (patul de) moarte sau pe patul morții sau a se lupta cu moartea sau (regional) a trage a moarte (sau de moarte sau pe moarte) a trăgîna de moarte, a (se) chinui de moarte, a fi la chinul morții, a fi în gura morții, a da în rostul morții, a-i fi (cuiva) moartea pe ascultate = a fi în agonie. Stancu lui Stîncilă înțelegea că e pe moarte. PREDA, Î. 157. Trage să moară, chinuie de moarte. ALR II 4 170/105.A dat în rostu morții, trage să moară. ib. 4 170/769, cf. MAT. DIALECT, I, 231. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. (Cu topica inversată) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11/7. Ca de frica morții = înfrigurat; febril. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. Cu limbă (sau cu grai) de moarte v. l i m b ă. Cu moartea-n suflet = extrem de mîhnit, îndurerat; desperat, deznădăjduit. Arald cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I, 94. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate ; a se frămîntă extrem de mult. Muma smeului. . . se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. Un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul morții, că nu-l putea mișca. ZAMFIRESCU, R. 71. A băga (pe cineva în groaza (sau în grozile) morții v. b ă g a. (Regional) A da (sau a intra) moartea în cineva = a-l cuprinde pe cineva o spaimă îngrozitoare. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A arunca (sau a azvîrli, a băga) moartea în țigani = a învinui pe nedrept pe cineva, a arunca vina pe alțií. Poate că tu ai pățit așa lucru și-acum arunci moartea-n țigani ! JIPESCU, O. 149. A da mîna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL., id. V. 180. A scăpa din gura morții = a scăpa dintr-o mare primejdie. Chiar din gura morții scapă. BĂRAC, A. 63/22. (Regional) S-a strîmbat moartea la el, se spune despre cineva care a murit. Cf. MAT. DIALECT, I, 231. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrîn. De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I, 93. A nu avea moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. Lucrul acesta nu mai are moarte,(așa-i) de bun. PAMFILE, J. II, 155. E rău de moarte v. r ă u. Moartea cu coasa (în mîini) = epitet depreciativ pentru un om slab. Cf. PAMFILE, J. I, 127. A fi murit și moartea (în cineva) = a fi prăpădit, lipsit de vlagă. Cf. id. ib. II, 155. Nu-i moartea chioară ?, se spune cînd moare cine nu trebuie. ♦ (În limbajul bisericesc, și în sintagma a doua moarte) Pierdere a vieții veșnice. Nu cruță de moarte sufletul. PSALT. HUR. 66v/12. Deaci pohta începîndu, naște-se păcatu, și deca se sfîrșaște pâcatulu, naște moarrlea. cod. vor. 114/2. Se știe, că cinre întoarce păcătosulu din rrătăcirea caiei lui mîntui-va sufletulu lui dintru moarrte. ib. 136/19. Izbăvit-ai sufletul mieu de moarte. PSALT. 108. Nu voiu moartea păcătosului, pînă se va întoarce și viu să fie. CORESI, EV. 22. Că Dumnezău porunci, grăind, cinsteaște tatâ-tău și mumă-ta, și cela ce va grăi rău tătăni-său, sau mîni-sa, cu moarte să moară. N. TEST. (1648), 20r/3. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. DOSOFTEI, PS. 39/11. Brațul unui înger nu este destoinic să mă scape de moarte. MARCOVICI, c. 12/8. ♦ F i g. (Rar) Ceea ce urmează după încetarea vieții; (în limbajul bisericesc) împărăție a celor morți. În moarte nu-i nime să te pomenească. DOSOFTEI, PS. 23/7. Și-n moarte tot va mai suna Un cîntec de iubire plin. BLAGA, L. U. 23. ♦ F i g. Dispariție, pieire. Prieteșugul singur e nesupus el moartei. ALEXANDRESCU, O. I, 337. Moartea treptată a ceea ce este vechi și nașterea a ceea ce este nou constituie o lege a dezvoltării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 766. 2. Moarte (1) considerată ca moment final al existenței individului, sfîrșit al vieții. Aceasta cale gicăluiiu pânră la moarrte. COD. VOR. 38/15, De acolo, după moartea tătîni-său mută-se el întru această țeară. CORESI, l. 25/1 La murtea lui să fii a jipan Mărzea marele spat[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 173/17. Fu acolo până la moartea lui Irod. N. TEST. (1648), 4v/9. Înștiențare pentru moartea marelui Petru imperatorului a toată Rusii (a. 1757). GCR II, 53/15. Înaintea morții sale chemîndu-l, l-au sfătuit întîi cu multă înțelepciune. VĂCĂRESCUL, IST. 251. După moartea tatălui acestora, se dete împărăția la Aidin, fecioru cel dintîiu. GORJAN, H. I, 1/21. Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit și de la moartea Olgăi. NEGRUZZI, S. I, 54. Cel ce pentru lege, pentru țară moare, Își privește moartea ca o sărbătoare. BOLINTINEANU, O. 39. Nu-mi trebuiești nici la moartea mea. PAMFILE, J. II, 155. În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă. SADOVEANU, E. 95. După moarte și cal de ginere, se spune despre un lucru care a fost obținut prea tîrziu. Cf. DDRF. 3. (De obicei urmat de determinări) Moarte considerată în raport cu cauzele care au provocat-o, cu felul cum s-a petrecut. Eu da-te-voiu spre mare muncă, și ea moarte omori-te- voiu (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 153/17. Și-i pierdea cu groaznice morți. MOCA, 365/7. Vinele și păcatele lui au făcut munca și moartea cea grea a Domnului său lui Hristos. VARLAAM, C. 76. M-au înfricoșat tare: cum mă va omorî cu ră moarte. HERODOT (1645), 47. De va fi cel rănit mâncat niscare bucate greale . . . atunce nu-i i moartia de rană. PRAV. 128, cf. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Și pre carii tâlhari, pre unde i-au prinsu, cu rele și groaznice morți i-au omorît. NECULCE, L. 291. Voi suferi tristă foarte, Moarte tristă de ocară. AARON, ap. GCR II, 193/37. Ori să mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă. REBREANU, R. II, 90. Și cine ne-a despărțit Fie-i moartea din cuțit ! HODOȘ, P. P. 127. 4 Moarte bună v. b u n. 4. Omor, ucidere; (adesea determinat prin „de om”) crimă, asasinat; p. e x t. măcel, masacru. Mai apoi, să sculară tarandinii asupra lor, și, așa, mare moarte să făcia la războiul acest grecesc,. HERODOT (1645), 410. Vom să facem voroavă și pentru ucidere, ce să dzice moarte de om. PRAV. 84. Alte morți și ucideri ce să fac. ib. 110. S-au aflat o moarte de om pe aceștu hotar (a. 1649). BUL. COM. IST. IV, 166. Din ce tîmplare să feace acea moarte-n feredeu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 29r/1, cf. id. PS. 26/10, 47/14. [Cain] cu moarte lui Avel pre Dumnezău mînie (cca 1750). GCR II, 63/22, Boiarii văzînd atîta moarte și vărsare de sînge nevinovat al creștinilor, le păru rău. MINEIUL (1776), 145v2/17. Împungîndu-l cu sabia sa, au omorît pre Asan, și fugind de acolo, îndată au mers la pretenii săi, și spuindu-le moartea, s-au sfătuit să se desbine. ȘINCAI, HR. I, 229/2. Prunci. . . hotărîți morții, din pricina fricii sau a rușinii maicii lor. GOLESCU, Î. 33. Se învoiră apoi a amâna pentru cîtăva vreme moartea unora díntr-înșii. BĂLCESCU, M. V. 393. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. CREANGĂ, P. 33. A fost moarte de om. . . – Zici că omul a fost ucis de aprozi. DELAVRANCEA, O. II, 142. E pace! Auzi? E pace ! S-a terminat cu moartea și tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53, cf. BOUREANU, S. P. 1. ◊ (Jur.; înv.) Moarte grabnică (sau de grabă) v. g r a b n i c. Moarte vajnică (sau apestitoare) v. v a j n i c, apestitor. ◊ L o c. v b. (învechit) A da morții = a ucide, a omorî. Din cei vinovați pre nici unul morții n-au dat. R. GRECEANU, CM II, 194. ◊ E x p r. (Familiar) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ (Învechit, și în sintagmele pedeapsa morții, certarea morții) Pedeapsă capitală; execuție. Nemică n-au faptu dos[to]inicu morrției. COD. VOR. 82/29, cf. 68/10. Certaria ucigătoriului nu iaste alta numai moartia. PRAV. 86. În voia și putearia giudețului stă acest lucru, să sâmășluiascâ certaria morții, ce să cade să dia celuia, ce-ș va hotri muiaria sa. ib. 178, cf. 323. ◊ E x p r. La moarte, formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. Se strigă din mulțimea care a intrat: – La moarte ! . . . La moarte ! CAMIL PETRESCU, O. II, 470. (Învechit) Vinovat morții = pasibil de pedeapsa capitală. Toți giudecară pre el a fi vinovat morției. N. TEST. (1648), 61v/17. 5. (Învechit și regional) Mortalitate provocată de un flagel; p. e x t. molimă, epidemie. Trimite-voiu pre voi moarte de ciumă și de lingoare (cca 1560). CUV. D. BĂTR. I, 10/8. În vremile acealea să făcu pre la satele ce sănt împrejurul Ierusalimului foamete mare și moarte de ciumă (cca 1705). GCR I, 354/20. În cetatea Solunului au potolit și foametea și moartea. MiNEiUL (1776), 161r1/31. De va fi la Ovidenie. . . vînt, peste an vor fi boliști și moarte chiar. PAMFILE, VĂZD. 11. Cînd lupii urlă mereu, însemnează moarte, război și nerodire. ȘEZ. XIII, 104. Șî după asta s-a-ntîmplat o moarte, o ciumâ-i zicea atunci. VÎRCOL, V. 21.6. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). Tu vrei cu moartea în mînă oamenii a îngrozi. HELIADE, O. I, 421. Bietile dobitoace, neștind cursa piste care era să dee, trecea fără grijă. . . pe lîngă moartea lor. DRĂGHICI, R. 65/23. ◊ E x p r. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e. . . sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. Cf. CIAUȘANU, V. 180. 7. (Regional) Joc la priveghi, în care cineva personifică moartea (1) (Marginea-Rădăuți). ALR II 4381/386. 8. Compuse: (regional) moartea-găinii sau moartea-calului = groapa de după urechi. M-a lovit la muartia găinii. ALR I 51/744, cf. 51/100, 148, 170, 247, 269, 270, 273, 285, 289, 308, 350, 542, 684, 748, 760, 768; (regional) moartea-calului sau moartea-cailor = tîmplă. ALRM I/I h 20; moartea-găinilor = a) (Med. vet.) cobe. Paserile și mai ales găinile mor de boală, numită și boala, ciuma, holera sau moartea-găinilor. PAMFILE, R. 74, cf. ALRM SN I h 251; b) epitet depreciativ pentru un om sau un animal (în special pentru un cal) slab, firav, jigărit. Cf. PAMFILE, B. 81. Moartea-găinilor . . . (i se zice calului „cînd nu e pe plăcerea stăpînului și anevoie se poate scăpa de el”. DR. V, 108; (Bot.; regional) moartea-porcilor = zîrnă (Solanum nigrum). Cf. PANȚU, PL. ; moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze păroase, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conyza). Cf. BRANDZA, FL. 269, DAMÉ, T. 186, PANȚU, PL. ; (regional) moartea-stelnițeior = păducherniță (Lepidium ruderale). La țară să întrebuințează o plantă numită păducherniță sau moartea stelnițelor (Lepidium ruderale). BIANU, D. S. 547, cf. N. LEON, MED. 54, PANȚU, PL. – Pl.: morți, a- Gen.-dat. și: (învechit și regional) moartei, (învechit) morței, morției. – Și: (învechit, suspect) múrte s. f. – Lat. mors, -tis.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOȘINÁR2 s. m. (Prin Bucov.) Țăran liber (proprietar al unei bucăți de pămînt). Într-un sat era mai mulți moșinari, toți avuți, numai unul foarte sărac. SBIERA, P. 193. – Pl.: moșinari. – Cf. m o ș i n a ș.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
vremuí, (vremni), v.i. (reg.) A se face vreme rea, a viscoli; a ometi: „Când era ger, sta cu ele [cojoacele] pe ea. Când se încălzea, tot țâpa câte unu. Atunci vremuia și era frig și ningea și făușea” (Bilțiu, 1999: 89). – Din vreme + suf. -ui (Scriban, DEX, MDA).
- sursa: DRAM 2021 (2021)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
NĂIMI vb. IV. Tranz. (Învechit și popular) 1. (Complementul indică bunuri mobile sau imobile) A închiria (de la cineva sau cuiva). v. arenda. Văzîndu vrajba între greci și slăbiți de războaie ce făciia între ei, năimind cu leafă vase de la Ghenua..., au trecut la Trațiia. ureche, l. 119. Va fi nămit acel loc. prav. 57, cf. 8, 77, 81, 83, 175. Precum nămindu eu doi boi de la Chirilă (a. 1729). ștefanelli, d. c. 33. Nu vor năimi loc de la tîrgoveți și vor vinde marfa lor la mahala (a. 1792). n. a. bogdan, c. m. 108, cf. 71. Trase la cel mai bun birt, unde nămi cele mai frumoase odăi. negruzzi, s. i. 84. Locuitorii de aici... sînt totdeauna siliți a năimi pămînturi. i. ionescu, d. 365. Trebuia să năimim o trăsură care să ne poarte, i. negruzzi, s. iii, 416, cf. v, 66. Se întoarse, nu după tîrzie vreme, dînd răspuns că a năimit un vas cam vechi, c-un preț cam scump, sadoveanu, o. x, 337, cf. 531, 636, h vi 4. Neplăcăndu-le să lucre, năimiră casele și locurile ce le-au moștenit de la părinți la niște oameni, marian, o. ii, 315. Sî strîng cu tățî-ntr-o casî din sat, nămnitî di cu vremi di băietani. șez. ii, 209, cf. v, 113, alr ii 3637/27. Și lui bine i-a părut, Îndată corăbii a năimit. ANT. LIT. POP. I, 635. 2. (Complementul indică oameni) A tocmi, a angaja cu plată (pentru executarea unei anumite lucrări) sau cu simbrie (pentru o slujbă). Năiemi de acolo oști mari, și se duse la Țarigrad. moxa, 378/6, cf. 370/22. Cu banii... au nămit oamenii întru credința lui Hristos. varlaam, c. 155. A nămit iarăși corintheni, ca să-l ducă într-o corabie, herodot (1645), 11. N-au vrut să cheltuiască, să năimească oști, să păzească cetatea. fl. d. (1680), 53v/7. Te-am năimit, pentru mandragurile feciorului mieu. biblia (1688), 221/12, cf. 1802/13. Sînt siliți a năimi cîte un culuc care să primblă în toate nopțile pe ulițe. Ist. am. 13r/10. Au aur și argint destul, ca să poată năimi orice plasă de slujitori. maior, p. 91/22. Cu acelaș hac să nămească 15 țămirași (a. 1814). uricariul, i, 45. Apoi au nămit pe un om... să meargă să vestească tatălui său. drăghici, r. 6/16. De-aș avea oi, nu mi-aș nămi un păstor cu numele Lupu. NEGRUZZI, S. I, 260, cf. BARONZI, L. 114. Batîr, de ce nu năimești un om, paralele tot le împărți toate, contemporanul, vi2, 218. Unu cîte unu, hamalii fură năimiți de neguțători și corăbieri. f (1889), 361. El izbutește a reîntocmi o armată, năimind în ea și un număr de poloni. xenopol, i. r. iv, 78. O femeie de treabă, năimită la muncă. murnu, i. 252. De păcurari se îngrijesc aceia dintre proprietari care au oi mai multe și-i tomnesc (nămesc, angajează). precup, p. 9. Mă, ce-o fi zicînd boierul că și-a năimit firoscos în loc de slugă? sadoveanu, o. xvii, 194. Amîndoi pufniră de rîs și îi ziseră: dacă nu ai altă patimă decît numai aceasta, apoi eu te năimesc. șez. xii, 55, cf. i. cr. xiii, 45. Răsai, soare, domnul mare, Șî-ncălzește lumea toată, Să-m ńimăsc patru boieri Să-mń are. arh. folk. i, 178. Am nămnit oameni la sapă. L. rom. 1961, nr. 2, 128. (Fig.) Năimește putrede guverne în stare țara să și-o sfarme, v. rom. septembrie 1954, 5. ◊ Absol. Ai slugi și cauți să năimești mereu, Și te visezi viteaz temut, cu pinteni înfipți în coasta omenirii greu. beniuc, m. 39. ◊ Refl. Se duse în Țarigrad și se năimi pre la oameni de se hrăniia. moxa, ap. gcr i, 61/8. Ca să nu mor de foame, m-am năimit și am slujit șeapte ani. țichindeal, f. 463/27. Mă băteam cu gîndurile, ca codrul cu vînturile, să mă năimesc la înciocălarea liniilor de tramvai. ciaușanu, r. scut. 57. Dară pe cît îi vrea să te năimești și ce simbrie ai cere? sbiera, p. 7, cf. 56, 150. Neavînd omul acela cu ce să-și are pămîntul s-a năimit plugariu la un alt om avut din sat. marian, s. r. ii, 146. Eu cu cît nu m-oi plăti, Slujnicuță m-oi nămi. bîrlea, c. p. 142. (Fig.) Să nu ne năiemim păcatului ca niște robi. coresi, ev. 529. ♦ (Prin vestul Transilv.) A mitui. frîncu-candrea, m. 103. – Pronunțat: nă-i-, -prez. ind.: năimesc. – Și: (învechit și regional) nămi, (învechit) năiemi, (regional) năcmi (gheție, r. m.), nimi vb. IV. – v. năiem.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de AteTas
- acțiuni
*UNITATE sf. 1 ± Numărul unul, din care sînt formate toate celelalte ¶ 2 Cantitate luată în mod arbitrar, care servește de bază pentru măsurarea tuturor celorlalte cantități de aceeași speță: metrul este ~a de lungime; ~ de suprafață, de greutate (👉 TAB. LXXIV); compania, escadronul, bateria sînt unitățile administrative ale infanteriei, cavaleriei, artileriei; corpul de armată este cea mai mare ~ tactică; unități fundamentale, cantități alese în mod convenabil, cu ajutorul cărora se pot exprima, în baza formulelor care le leagă, celelalte unități, numite unități derivate, care fac parte dintr’un sistem de măsură universal: sistemul de măsură C.G.S. (= centimetrul, gramul, secunda) are ca unități fundamentale centimetrul, gramul și secunda ¶ 3 Calitatea a tot ce este unul, în opoziție cu o „pluralitate” ¶ 4 Identitate, conformitate: ~ de păreri ¶ 5 Armonie care există între părțile unui tot: ~a într’o clădire, într’o operă artistică ¶ 6 📝 🎭 Regula celor trei unități ( = unitatea de loc, de timp și de acțiune), regulă după care o piesă de teatru trebue să fie desvoltarea unei acțiuni unice, care se desfășoară în același loc și într’un interval de 24 de ceasuri [lat. u n i t a t e m, cu accepțiunile fr. unité].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Andreea H-I
- acțiuni
NA I. adv. și interj. 1 Iată, ține!: lovește! ~ sînul, tirane barbar! (BOL.); scumpului niciodată să nu-i zici „dă-mi!” ci totdeauna „na!” (PANN). Adesea urmat de pron. ți sau vă: Vizirul îi zise: ...Na-ți-i pe toți, pîn’la unul și du-te cu Dumnezeu (PANN); scoate cele două carboave, zicînd: ...na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi-a da (CRG.); zicîndu-ne: ...na-vă marfa noastră, dar plătiți-ne-o scump (JIP.); na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o 👉 FRÎNT5 ¶ 2 Însoțește gestul loviturii, bătăii: prinde cucoșul și-i dă o bătaie bună, zicînd: na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea (CRG.) ¶ 3 Exprimă uimirea, surpriza, ciuda: na! că mi s’a stins luleaua (ALECS.); na! că făcui pacostea și frăține meu! (CRG.). II. Substantivat: decît doi „ți-oiu da”, mai bine un „na!” (PANN) [bg.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Andreea H-I
- acțiuni
TOTUNA adv. 1. La fel, același lucru. Expr. A-i fi (cuiva) totuna, se spune când, din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan. 2. (Rar) Întruna, fără a se opri. – Tot + una.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TUTTI-QUANTI [-CUAN-] loc. adv. toți câți au mai rămas, până la unul. (< it. tutti quanti, toți ceilați)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
aleatorică, muzică ~ (aleatorism) (< lat. alea „zar”; engl. aleatoric music, indeterminacy; fr. musique aléatorique), muzică supusă hazardului. P. ex., noțiunea a înglobat vastul câmp de situații din muzica post-serială* (v. și dodecafonie), unde a intervenit indeterminarea, ca o relație de ambiguitate ce tulbură demarcația competențelor dintre compozitor și interpret*. Nu lipsit total de „strămoși”, între care și acea sortisatio (lat.: muzică întâmplătoare) menționată de tratatele sec. 16 (în opoziție cu compositio – lat.: „muzică fixată”), a. se leagă până la un punct de fenomenul larg al improvizației*. Din perspectiva nivelurilor la care operează indeterminarea, se pot distinge două tipuri de situații: 1. Compozitorul își consideră formulată lucrarea o dată cu precizarea structurilor*, lăsând interpretului, în măsură mai mare sau mai redusă, libertatea modului de articulare și de suprapunere a acelor structuri precum și opțiunea asupra duratei operei. 2. Compozitorul propune un plan ferm pentru macrostructura piesei, interpretul având de concretizat nivelul microstructural sau având variate opțiuni pentru configurarea detaliilor la specia de evenimente pe care le articulează în cadrul acelui plan ferm. La acest nivel a. poate afecta unul, mai mulți sau toți parametrii* muzicii, în care se cuprind și specia și numărul instr. sau vocilor (2). Situațiile precedente se pot găsi și reunite în variate proporții, finalitatea fiind aceeași: stimularea capacității de inițiativă a interpretului și/sau obținerea unor sunete sau țesături acustice cu anumite însușiri globale. În evoluția muzicii contemporane, indeterminarea a fost un asalt împotriva serialismului instituționalizat. Reacția s-a conturat mai întâi în sânul școlii amer., unde a fost susținută ideologic de de John Cage. În acest sens a. muzical s-a definit ca un curent artistic. Prin a. au trecut, generând forme de realizare foarte diverse, compozitorii din avangarda muzicală a anilor ’60 și ’70. Indeterminarea, mai precis, aproximarea scriiturii, și-a avut o origine și în interiorul compoziției seriale, după ce practica mai îndelungată a sistemului a scos în evidență inutilitatea aplicării acelui determinism pur, unde fiecare sunet în parte trebuie să fie un element al unui șir controlat. Când s-a observat că, peste o anumită densitate a evenimentelor pe unitatea de timp, structura urmărită se poate obține mai economic prin operațiuni statistice (v. stochastică, muzică), s-a recurs la aproximarea detaliilor, practică larg răspândită în partiturile școlii moderne poloneze. Momentul de maximă implicare a a. a fost reprezentat prin grafism și prin (germ.) Textkomposition, forme de aproximare care justifică greu conceptul european de compoziție (1) și pun sub semnul întrebării dreptul de autor, având mai degrabă contingențe cu libera improvizație* inspirată din jazz* și din tradițiile extra-europ. De altminteri, manifestele unor teoreticieni ai a. (Cornelius Cardew, Michael Nyman) au propus anularea barierelor dintre activitățile muzicale de grup și cele individuale, dintre profesioniști și amatori, dintre condiția de executant și cea de auditor, dintre muzica de concert (1) și cea aspirând la o ecologie sonoră, care să neutralizeze zgomotele nocive ale orașului, în fine, dintre muzica-obiect-de-artă, personal și muzica înțeleasă ca obiect-sonor-pur-și-simplu însuflețit de un grup de oameni. Dar, dincoace de cazurile-limită, care trascend în mod programatic noțiunea de artă, a. muzical este cultivat pe scară largă la ora actuală, ca un corespondent al gândiri care discerne mai multe trepte de situare a realității în spațiul rațiunii, prin forme răspunzând muzical gândirii probabilistice și legilor operaționale ale logicii polivalente.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AB UNO DISCE OMNES (lat.) după unul cunoaște-i pe toți – Vergiliu, „Eneida”, II, 65-66. Enea descrie pe Sinon, care, viclean, ca toți aheii, încearcă prin cuvinte meșteșugite să-i convingă pe troieni să primească în cetate calul de lemn în care se ascundeau Odiseu și luptătorii săi.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Aeolus 1. Fiul lui Hellen, regele Magnesiei (Thessalia) și unul dintre întemeietorii seminției hellenilor. A urmat la domnie după tatăl său și a avut numeroși fii și fiice, printre care se numărau: Sisyphus, Athamas, Cretheus și Salmoneus. 2. Fiul lui Hippotes (sau, după o altă versiune, al lui Poseidon). Sălășluia în insulele Aeolice, unde Zeus îi dăduse în stăpînire vînturile. Aeolus le ținea închise într-o peșteră sau, după alții, într-un burduf. Cînd Odysseus s-a abătut prin insulele Aeolice a fost găzduit de Aeolus. Acesta i-a dăruit la plecare burduful în care erau închise toate vînturile, cu excepția unuia singur: Zephyrus, care avea să-l conducă pe erou în patrie. Crezînd că e plin cu vin, tovarășii lui Odysseus au deschis însă burduful, dînd drumul și celorlalte vînturi. În felul acesta s-a iscat o groaznică furtună pe mare (v. și Odysseus).
- sursa: Mitologic (1969)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
litanie f. 1. rugăciuni publice către Dumnezeu și către toți sfinții, invocându-i unul după altul; 2. fig. enumerațiune lungă și plictisitoare [Gr. mod.].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
solidar a. 1. care obligă a plăti pentru altul, în lipsa-i: cauțiune solidară; 2. care răspunde unul pentru altul, ║ adv. toți împreună și fiecare pentru toți.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TOTUNA adv. 1. La fel, același lucru. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) totuna, se spune când, din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan. 2. (Rar) Întruna, fără a se opri. – Tot + una.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CREZĂMÎNT s. n. 1. (Învechit și arhaizant) Crezare. Nu lua acest aer de blîndețe feciorească și de crezămînt. NEGRUZZI, S. III 352. ◊ Expr. A da (sau a pune) crezămînt (rar crezămîntul) = a da crezare. Nu punea crezămînt pe spusele fiicei sale. ISPIRESCU, L. 121. Rău la turci Că le părea: Crezămîntul Toți îi da, Numai unul Nu credea. TEODORESCU, P. P. 637. A afla (sau a avea) crezămînt = a se bucura de încredere din partea cuiva, a fi crezut. Pîra ei află crezămînt; eu nici că cerc a mă dezvinovăți. RETEGANUL, P. V 83. ◊ Loc. adv. Cu crezămînt = cu adevărat, într-adevăr. Dar dacă vrei cu crezămînt Să te-ndrăgesc pe tine, Tu te coboară pe pămînt, Fii muritor ca mine. EMINESCU, O. I 173. 2. Înțelegere (față de cineva sau ceva), considerație, milă. Înjuri ce-avem noi drag și sfînt; Nici milă n-ai, nici crezămînt. COȘBUC, P. I 208.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LĂUTOARE, lăutori, s. f. (Regional) Apă (fiartă cu leșie) pentru spălat pe cap. Îl întrerupse unul cu părul asudat tot, parcă atunci și l-ar fi scos dintr-o lăutoare. CAMILAR, TEM. 275. Fata suflecă mînicile și s-apucă de treabă. Întîi și-ntîi face lăutoare. CREANGĂ, P. 289. Una-i pune lăutoare, Ca să-i fie-opăritoare. ALECSANDRI, P. P. 372.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RĂZLEȚ, -EAȚĂ, răzleți, -e, adj. 1. (Despre ființe) Care s-a desprins din colectivitate, care s-a depărtat sau s-a rătăcit de ceilalți și a rămas singur. Soldați răzleți veneau dinspre codri. CAMILAR, N. I 65. Au mai rămas cîțiva oameni răzleți, ici și colo. BOGZA, Ț. 31. Răzleț din oștirea bătută... Căzu de pe cal, de durere, Pe marginea apei. COȘBUC, P. II 28. ♦ Izolat, situat la distanță (unul de altul). Pe toată costișa, în gospodăriile răzlețe, se auzeau chemări și îngînări de glasuri. SADOVEANU, B. 24. Se mai vede o pată albă – o casă mai răzleață. GALACTION, O. I 170. Doar nici eu nu mai rătăceam Pe-atîtea căi răzlețe, Și-aveați și voi în curte-acum Un stîlp la bătrinețe. GOGA, P. 32. ◊ (Despre abstracte) Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Ard răzleț mărgeanuri Roșii-n pară. COȘBUC, P. I 68. ♦ Care se produce la anumite intervale de timp; fără continuitate, izolat. Liniștea fu sfîșiată de cîteva împușcături răzlețe. SADOVEANU, O. VI 47. Un tunet răzleț încercă... să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase. HOGAȘ, M. N. 178. 2. Care rătăcește din loc în loc; pribeag, înstrăinat. Oleoleo! frate răzleț, Ce nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 379. ◊ (Substantivat) Noi bieții din Troia, răzleții Mărilor și dușii de vînturi. COȘBUC, AE. 23. 3. (Despre privire, ochi) Rătăcit, aiurit. Vînătorul zări... căpățîna lungăreață a unui dihor carele, cu ochii răzleți, căta drept la dînsul. ODOBESCU, S. III 184. ◊ (Adverbial) El a-ntrebat Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. – Variantă: răzneț, -eață (TEODORESCU, P. P. 281, ALECSANDRI, P. P. 280) adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TOTUNA adv. 1. (Pe lîngă verbul «a fi») La fel, același lucru. Boier, răzăși, țăran supus era totuna în fața lui. DELAVRANCEA, A. 102. Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănțuit. COȘBUC, P. I 257. Totuna-i dacă astăzi sau mîne o să mor. EMINESCU, O. I 127. ◊ Expr. A-i fi cuiva (sau a face pentru cineva) totuna, se spune cînd din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan. Spune-le ce-ți place. Că pentru ei, ori viu, ori mort, Totuna face. COȘBUC, P. I 78. De-acum ori să spun, ori să nu mai spun, că totuna mi-i. CREANGĂ, P. 30. 2. Într-una, fără a se opri. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PRIVEGHEA, priveghez, vb. I. 1. Intranz. A sta de strajă, a păzi, a străjui cu băgare de seamă. Zmeii toți dormeau, afară de unul, care avea trei ochi, cu doi dormea și cu unul priveghea. BOTA, P. 69. Ei se înțeleseră între dînșii ca să facă un foc la marginea cetății și acolo să stea să privegheze pe rînd cîte unul, pe cînd ceilalți să se odihnească. ISPIRESCU, L. 199. Ia-ți movila răzășie Ca s-o ai de plugărie, Dar în vîrfu-i să te-așezi Ca stejar să priveghezi. ANT. LIT. POP. I 511. ◊ Tranz. L-au găsit în foișor, cu ferestrele deschise, priveghindu-și cu ocheanul averile. SADOVEANU, M. C. 22. ♦ A fi cu băgare de seamă, a avea grijă să... Cucoana Mărioara cu pestelcă curată pe dinainte și cu părul în conci, umbla împrejur și priveghea să nu lipsească nimănui nimic. HOGAȘ, DR. II 105. 2. Tranz. A supraveghea, a îngriji (pe cineva sau ceva). Baba Chița stătea pe rogojină cu picioarele încrucișate subt ea, priveghindu-l pe Mitrea... îl pipăia și-l cunoștea că e copleșit de arșiță. SADOVEANU, M. C. 51. Mînjoloaia priveghea cuptorul. CARAGIALE, P. 33. ◊ Intranz. Lasă-mă să-ți priveghez la căpătîi. SADOVEANU, O. VII 153. 3. Intranz. A sta treaz, a nu dormi. Noaptea aceea a privegheat într-o odăiță de sub stăreție, după ce a stat multă vreme de vorbă cu femei venite din locuri depărtate. SADOVEANU, B. 73. ♦ Tranz. A sta de veghe noaptea la un mort, înainte de înmormîntare. Și în curînd mortul rămase numai cu Ichim, cu Profira și cu Marioara să-l privegheze. REBREANU, R. II 202. Înăuntru, în mucezeală și sărăcie, nu era nimeni care să privegheze trupul nemișcat și fără de dorinți. DUNĂREANU, CH. 74. – Variantă: privighea (GANE, N. III 76, ALECSANDRI, S. 169) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
UNUL, UNA, unii, unele, pron. nehot. 1. (Ține locul substantivelor, fără a da o indicație precisă asupra obiectului; în forma femenină adesea cu valoare neutră) Mîncași una peste bot. CONTEMPORANUL, I 836. Pune, frate, mîna-n șale, să cîntăm una de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Expr. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! exclamație de mirare (față de comunicarea unui fapt surprinzător sau neobișnuit) sau de nemulțumire (în legătură cu o întîmplare neplăcută). Mă! asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii. CREANGĂ, P. 41. ◊ (În alternanță cu altul) Unul are ureche și prinde toate cîntecele, altul are glas frumos. DAVIDOGLU, M. 55. Șiruri lungi de țărani legați cot la cot și unul de altul... se tîrîiau... de-a lungul satului. MIRONESCU, S. A. 23. Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plîng. EMINESCU, O. I 43. Lupul, cu toată prostia, Cîrmuia împărăția, Și ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. ALEXANDRESCU, P. 69. Unele cînd m-auzeau, Ușile le descuiau... Altele cînd m-auzeau... Focu-n vatră-l înveleau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. ◊ Expr. Unuia și altuia v. altul. (1). Unii (și) alții v. altul (1). Unul ca altul v. altul (1). ◊ (În corelație cu altul, exprimă un raport de reciprocitate) Își luară ziua bună unul de la altul. ISPIRESCU, L. 9. Își jură credință unul altuia. CREANGĂ, P. 279. Se vor răni între sine, ca să poată trece unul altuia înainte. BĂLCESCU, O. II 121. În care vreme ne uitam unul la altul. NEGRUZZI, S. I 68. ♦ Cineva; oarecare. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Bine-ți mai șade, jupîneșică, parcă ești una de ale noastre. id. ib. 129. Toate sînt așa, zise unul din noi rîzînd. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ (Cu determinări care indică mai precis sensul substantivelor înlocuite) Ajunse... una din cele mai frumoase provincii. BĂLCESCU, O. II 11. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. Cîte flori pe cîmpurele Nu seamănă mîndrei mele; Numai una mititea... Parcă seamănă cu ea. id. ib. 27. ◊ (Alternanța «unul... unul» corespunde alternanței «unul... altul», «unul... celălalt», «primul... al doilea») Lîngă carne, Două cane: Una-i cu vin îndulcit Și nu bea de necăjit, Una-i cu vin pipărat Și nu bea de supărat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Unul ca unul = deopotrivă, la fel. Avea trei fete, una ca una de mari. SBIERA, P. 129. ◊ Expr. (Construit cu alte pronume) Ca unul care (sau ce) = ca cel care, ca o persoană care. Vezi că el rămăsese cu ochii bleojdiți ca unul ce nici dînsul nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. Căpitanul avînd a mai zăbovi... ca să meremetisească corabia, ca una ce se hîrbuise. DRĂGHICI, R. 29. Unul ca acesta (sau acela) = un asemenea om, un astfel de om. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ (Uneori cu nuanță peiorativă, folosit pe lîngă nume de persoane) Unu’ Iorgu Badea. SADOVEANU, O. V 61. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. CREANGĂ, O. A. 45. ♦ (În alternanță cu «altul») Primul, întîiul. V. altul (2). Nu-ți face una copii, iei alta. CREANGĂ, P. 118. Și odată mi ț-o înșfacă ei, unul de-o mînă și altul de cealaltă. id. ib. 269. 2. (La pl.) O parte din..., o seamă dintre... Așa scrie și la noi în cărți, despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. ♦ (Adjectival) Niște, anumiți. De la el Lipan deprinsese și unele vorbe adînci. SADOVEANU, B. 7. Unii oameni îs mai al dracului decît dracul. CREANGĂ, P. 217. Dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd. NEGRUZZI, S. I 246. 3. (La sg. sau pl., cu formă feminină și valoare neutră) Ceva. Lupul... își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Taci! că i-oi face eu cumătrului una de și-a mușca labele. id. ib. 29. ◊ Expr. Una ca aceasta (ca asta sau ca aceea) = așa ceva, un asemenea lucru. Nu putea el crede una ca asta. ISPIRESCU, L. 20. Cînd a văzut unele ca aiestea... plesnea de ciudă. CREANGĂ, P. 69. Taci, nu spune una ca asta. ALECSANDRI, T. 754. ◊ (În alternanță cu «altul») N-apuc bine a scăpa de una, și dau peste alta. CREANGĂ, P. 234. De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. Unul una, altul alta, din una-n alta sau ba din una, ba din alta v. altul (1). Una și alta v. altul (1). Pînă una-alta v. altul (1). Una pentru alta, se spune cînd cineva plătește pentru o faptă (de obicei rea) cu alta, de același fel. Am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea, una pentru alta. CREANGĂ, P. 196. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. unuia, uneia, pl. unora.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STREPEZI, strepezesc, vb. IV. Refl. (Despre dinți) A se irita, producînd o senzație foarte neplăcută, din cauza consumului de fructe acre. Mi s-au strepezit toți dinții. TOPÎRCEANU, B. 91. Unul mănîncă aguridă și altuia i se strepezesc dinții sau părinții mănîncă aguridă și fiilor li se strepezesc dinții (= unul face greșeala și altul trage ponosul). ◊ Tranz. Ie o înghețată, doar te-i mai răcori... De care poftești?... De alămîie?... – Ba nu, că-mi strepezesc dinții. ALECSANDRI, T. I 159. La privire v-arătați prea bune, Dar verzi, în loc să folosiți, Voi dinții strepeziți. DONICI, la TDRG. (Fig.) Pe Manlache îl prinsese un neastîmpăr, care i-a strepezit tot sîngele din vine. POPA, V. 251. Mizeria aceasta îl strepezea pe Pașadia. M. I. CARAGIALE, C. 134.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
cuc2 av [At: SLAVICI, N. I, 173 / V: ~ca / E: mg kukra] (Înv) 1 (Îe) A sări ~ A sări în sus. 2 (La jocuri de copii; îe) A bate (sau a face cu) mingea ~ A azvârli pietre sau o minge drept în sus. 3 (La jocuri de copii; îe) A prinde mingea din ~ A prinde mingea din zbor. 4 (Îcs) De-a cucii Joc de copii în care unul aruncă mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă din zbor.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
totuna av [At: EMINESCU, O. I, 127 / E: tot2 + una] (Pop) 1 La fel. 2 Același lucru. 3 (Îe) A(-i) fi (cuiva) – sau (rar) a face ~(pentru cineva) spune când, din mai multe alternative, cineva nu dă preferință nici uneia, socotindu-le pe toate pe același plan Si: indiferent. 4 (Rar) Fără a se opri Si: întruna.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
printre pp [At: PRAV. 209 / V: (îvp) pi~, (îrg) pântă[1], pântră[2], pen~, pintră, (înv) pren~, ~ră, (reg) păntre, pinte, pintri, prântră / E: pre + între] 1-2 Exprimă situarea unui element, localizarea unei acțiuni sau a unei stări etc., care pot fi percepute, explicit sau implicit, prin intermediul simțurilor, între realități spațiale de același fel dispuse în mod discontinuu pe o suprafață nedefinită Domnitorul stătea printre oșteni. 3-4 Exprimă parcurgerea, străbaterea etc. unei traiectorii sinuoase, ocolite, nesigure, agitate etc. și delimitate de realități spațiale de același fel sau de elemente aparținând unei realități colective Umbla printre mese. 5-6 Urmat de un determinant cantitativ, exprimă precizarea numărului realităților spațiale de același fel ce delimitează intervale pe care se situează un element sau se desfășoară o acțiune, o stare, un parcurs etc. Drumul trecea printre cei patru pomi. 7-8 Exprimă orientarea (prin erupere sau) prin dispersare, diseminare etc. între elemente de același fel considerate ca reper spațial Au coborât printre noi. 9 Exprimă plasarea tăinuită, ferită, discretă etc. prin utilizarea spațiilor libere dintre realități spațiale de același fel sau dintre elementele unei realități colective Stă pitit printre tufe. 10 Exprimă intercalarea unor elemente într-un șir de alte elemente de același fel dispuse distanțat Printre pomi sădi flori. 11 Exprimă localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. între două realități diferite care își corespund prin poziție de paralelism, de simetrie Merge printre scaun și masă. 12 Arată încadrarea discontinuă a desfășurării unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. în intervalele dintre manifestările intermitente ale unei circumstanțe concomitente acestor acțiuni, acestor stări etc. Mărturisi printre lacrimi. 13 Arată încadrarea duratei unui parcurs în raport cu manifestările succesive ale unei circumstanțe concomitente acelui parcurs Înainta printre ovații. 14 Urmat de un determinant cantitativ, precizează numărul manifestărilor repetate ale unei circumstanțe ce întrerup desfășurarea în timp a unei acțiuni, a unei stări, a unui parcurs etc. Printre mii de urale a luat cuvântul. 15 Arată producerea bruscă a unei acțiuni în cursul desfășurării iterative a unei circumstanțe concomitente acelei acțiuni Năvăliră printre chiote. 16 Arată perceperea, interceptarea etc. unor sunete, a unor zgomote, a unor manifestări etc. datorită momentelor de întrerupere ale altora Printre țipete se auzea un glas. 17 Exprimă încadrarea accidentală sau liber aleasă a unei unități de timp sau a unei circumstanțe ce se desfășoară în timp într-un șir de unități temporale similare sau diferite Printre toți anii aceia tot mai găsești și unul bun. 18 Exprimă alternarea temporală a două acțiuni, a două stări, a două procese etc. contrare Râde printre lacrimi. 19 Arată cuprinderea unui element între elementele unei colectivități, unui grup etc. Se afla iarăși printre copii. 20 Arată străbaterea prin peregrinare, perindare etc. între elementele unei colectivități, unui grup etc. Vara asta a umblat printre pescari. 21 Urmat de un determinant cantitativ, arată gradul de extensiune al mediului, al circumstanțelor etc. în care este inclus un element Printre toți amicii săi, nu era nici unul mai de soi. 22 Exprimă provocarea unei anumite stări de spirit, a unei anumite atitudini în cadrul elementelor unei colectivități Grozavă spaimă s-a iscat printre oameni. 23 Arată utilizarea predilectă a unui element aparținând unei anumite categorii, unei anumite serii etc. de elemente de același fel, de aceeași natură, ca modalitate de efectuare a unei acțiuni, de atingere a unui scop Printre tropii folosiți, abundă sinecdoca. 24-27 (Îlav) ~ degete (Mod întâmplător) (superficial) (greu de sesizat ori) nesistematic etc. al efectuării unei acțiuni Toate îi trec printre degete. 28 (Îlav) ~ picături Sporadic Printre picături, se uita la televizor. 29 (D. transmiterea unei comunicări orale; îlav) ~ dinți sau (rar) ~ buze (Voit) ferit, neclar etc. ori trădând o anumită stare sufletească neexteriorizată prin vorbe Înjura printre dinți. 30 (D. transmiterea esenței unei comunicări; îlav) ~ rânduri Cu caracter aluziv Citeam printre rânduri. 31 Exprimă distribuirea într-o ordine accidentală ori liber aleasă între elementele unei sau unor colectivități, unui grup etc. Mâncarea este împărțită printre oameni. 32 Exprimă închiderea unui element într-o anumită categorie de aceeași natură, pe baza unei corespondențe, de obicei valorice Se numără printre cei mai destoinici. corectat(ă)
- În original, 2 variante pântă și păntre sunt incomplet scrise — LauraGellner
- Referința încrucișată recomandă această variantă în forma: pântre — LauraGellner
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
țel sn [At: (a. 1835) URICARIUL, XIV, 50 / V: (reg) țil, țir, țul, țuli, țev, țeu / Pl: ~uri / E: ger Ziel, rs цель, mg cél] 1 (Îrg) Punct care este ochit și care trebuie nimerit când se trage cu o armă Si: țintă1 (20). 2 (Reg; îcs) De-a lapta-n țir, de-a lopta-n țul, de-a mingea (sau mincea) pe (sau în) țel Oină1. 3 (Reg; îcs) De-a țălu Nume dat unui joc de copii în care unul bate mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă. 4 (Reg) Țeh2 (31). 5 (Reg; îf țuli) Răzor între două ogoare Si: miezuină. 6 Cătarea puștii. 7 (Îlav) În ~ sau în ~ul puștii În bătaia puștii. 8 (Reg; îe) A lua ~ul (ori pe ~) sau a ține ~ul (ori la ~) sau a se uita (ori a căuta) pe ~ A ochi cu pușca. 9 Punct spre care se îndreaptă cineva sau ceva Si: țintă1 (34). 10 (Pex) Țintă1 (39). 11 (Reg; îf țuli) Soroc.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ține [At: PSALT. HUR. 109r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura3 (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Idem (lat. înseamnă: „Același”, „de asemenea”, „tot așa”) – E un cuvînt foarte util și utilizat, căci înlătură revenirile obositoare. În cărți, manuscrise, liste etc., în loc de a se repeta ceva, se scrie pe scurt id., adică idem, la fel. Exemple se găsesc la tot pasul. Vom alege unul mai deosebit: în Icoane vechi și icoane nouă, Eminescu scrie: „Cu capul gol și cu punga idem”.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Jai voulu voir, jai vu (fr. „Am vrut să văd și am văzut”) – emistih al lui Racine din tragedia Athalie (act. II, sc. 7). Athalie, regina din Iudeea, vrînd să-și asigure domnia, i-a ucis pe toți pretendenții la tron. Unul singur a scăpat: un copil ascuns de marele preot. Într-o noapte, Athalie visează că se urzește un complot împotriva ei. A doua zi se duce la templu să se închine, dar acolo îl recunoaște în Ioas pe copilul apărut în vis că va fi proclamat rege, în timp ce ea va fi trimisă la moarte (ceea ce se și întîmplă mai tîrziu). Plecînd din templu, Athalie spune: „Jai voulu voir, jai vu !”. Cuvintele acestea au devenit o expresie, care atestă că: „bănuiala s-a adeverit”, „m-am convins cu ochii mei!” LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MÎNCÁ vb. I. Tranz. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca în gură și a înghiți (spre a-și potoli foamea); a folosi în alimentație, a consuma. Se uscă înrima mea că uitai a mînca pînrea mea. PSALT. HUR. 83v/5. Luo pănre și. . . începu a mînca. COD. VOR. 94/3, cf. 49/13. Mărăncu measerii și satură-se. PSALT. 38, cf. 208. Fericit amu cine are a mînca mîncare. CORESI, EV. 419, cf. 21, 25, 51. Avram va să dea mie carne de berbeace, de să mîrăncu (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 191/23. Să-i dai pîine să mânînce (a. 1600-1625). GCR I, 66/3, cf. 90/32. Carne. . . să nu mănînce. PRAV. GOV., ap. GCR I, 90/32, cf. PRAV. 128. Nu-ș spală mînile sale cînd mănîncă pîine. N. TEST. (1648), 19v/32. Mîncăm de ne săturăm. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80v/35. N-au fost leage să mănînce cineva azimă (a. 1699). GCR I, 330/37, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. De la doisprezăce ani înainte să nu mănînce pești (a. 1750). GCR II, 67/14. Au mîncat cu poftă cîteva cartofle. DRĂGHICI, R. 138/20. Mă culc cu dînsu alăturea, mănînc cu dînsu. ALECSANDRI, T. 615. Și mînîncă fata la plăcinte și mînîncă, hăt bine. CREANGĂ, P. 290, cf. 210, 289, 313. Vă trimit un pachețel cu zaharicale: să le mlncați sănătoși! CARAGIALE, O. VII, 200, cf. ODOBESCU, S. III, 10. Ce s-ar face popii, de-ar fi să nu murim? . . . Dar cei cîți ne mănîncă cu poftă din pomană? MACEDONSKI, O. I, 43, cf. SADOVEANU, O. II, 405. Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Parc-aș mînca ceva bun, ceva rar. CĂLINESCU, E. O. II, 179. Oamenii mîncau . . . hartane de pui. CAMIL PETRESCU, O. III, 176. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. Nu-mi tignește nici ce mînc. id. ib. 89, cf. 118, 120, 162, 183, 317, 394, 462, 506. ◊ (În proverbe și zicători) Cine va să mânînce miezul, trebuie mai întîi să spargă coaja. ZANNE, P. I, 226. Nebunii dau mese și înțelepții mănîncă. id. ib. 647. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pîini, ci cel ce i le dă. PANN, P. V. I, 129/19, cf. ZANNE, P. IV, 43, 80. De vei să mănînci pîne, nu-ți bate joc de tărîțe. ZANNE, P. IV, 50. Cazi, pară (sau stai, mămăligă), să te mănînc sau și a mînca e greu, se zice unui om leneș. Cf. id. ib. I, 244, III, 616, 627, ȘEZ. I, 219. Cine-și mănîncă sămînța de in, își mănîncă cămașa, se spune despre risipitori. Cf. ZANNE, P. I, 199. Cine mănîncă puțin, mănîncă de multe ori, se spune despre cei cumpătați și prevăzători. Cf. id. ib. III, 619. Cine cerne toată ziua, nu mănîncă mămăligă, id. ib. III, 519. Cel ce a mîncat-o îi știe gustul. id. ib. 357, cf. 571. Mănîncă-ți hreanul, Că ți-ai dat banul sau săpun ai cumpărat, săpun mănînci. id. ib. 577. Cine mănîncă (ou) și nu se pică (sau picură) ? id. ib. 622, cf. IV, 34. Cine se amestecă în tărîțe (sau în lături), îl mănîncă porcii. Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. III, 204. Cu lingura îi dă să mânînce și cu coada îi scoate ochii. ZANNE, P. III, 592. Cum îți vei săra, așa vei mînca sau cum a semănat, așa a(și) mîncat. Cf. id. ib. I, 284, IV, 102. Cu vorbe dulci mai multă pîine mănînci. id. ib. II, 810. Colacul nu-i al cui se menește, ci al cui îl mănîncă. id. ib. III, 532. În dorul căpșunilor (sau fragilor) mîncăm frunzele (sau foile). Cf. PANN, P. V. III, 101/15, 119/6, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. I, 132, 182. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. Cf. ALECSANDRI, T. 216, CREANGĂ, P. 319, ZANNE, P. III, 598. Unul mănîncă aguridă și la altul se strepezesc dinții sau părinții să mânînce merele și dinții feciorilor să strepezească. Cf. CORESI, EV. 168, ZANNE, P. III, 438. Vaci n-avem, brînză mîncam. Cf. ZANNE, P. III, 487. Vai de acela ce are pîine și n-are dinți să o mânînce. Cf. id. ib. IV, 52. Parcă mănîncă numai vinerea (sau gheață friptă). Cf. ISPIRESCU, L. 101, ZANNE, P. III, 630. Parcă a mîncat scurmuș (sau picior) de găină (sau de curcă), se zice despre cel care nu poate păstra un secret. Cf. ZANNE, P. I, 457, 466, III, 631. Boii ară și caii mănîncă sau orzul îl ară boii și-l mănîncă caii, unul seamănă și altul mănîncă, unul ține frigarea și altul mănîncă, cine adună și cine mănîncă. Cf. id. ib. I, 112, 229, 283, III, 542, 556, V, 10. Decît să mînînc pîine cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine (să mînînc) pîine cu sare Și să mă uit (la el sau la ea ca) la soare. Cf. PANN, P. V. II, 129/2, ZANNE, P. III, 607. ◊ Mănînci? = numele unui joc de copii. ȘEZ. IX, 10, cf. PAMFILE, j. I, 58. ◊ E x p r. A mînca ca în tîrgul (sau ca în satul) lui Cremene (sau ca în codru) = a mînca fără socoteală, cît poate, cum îi place. A mînca cît (sau ca) un lup (sau cît patru, cît șapte, cît un turc din cei calici, ca o căpușă, ca o lăcustă, ca un popă, ca diacul la pomene, de parcă n-a văzut fir verde) = a mînca mult și cu lăcomie. Cf. ZANNE, P. I, 398, 497, III, 624, 632, 636, ȘEZ. i, 218, CHEST. VIII 100/7. A mînca ca o pasăre (sau ca o vrabie) = a mînca puțin, ALEXI, W. A mînca de-a gata = a profita de munca altuia. Cf. SBIERA, P. 254, ZANNE, P. III, 632. A mînca pe sponci v. sponcă. A avea ce mînca = a avea din ce trăi. Slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. CREANGĂ, P. 188. A mînca pîinea (sau pîinea și sarea, pita) cuiva = a fi găzduit, întreținut de cineva; a fi în slujba cuiva, a se folosi de binefacerile cuiva. Cf. ZANNE, P. IV, 58, 109. Cine mănăncă părea mea, rădică spre mere sfadă. PSALT. 79. Dumnezeu i-au osîndit, căci s-au viclenit de către stăpînul lor, împăratul, a cărui au mîncat pînea și sare, și au vrut să se închine la svezul. N. COSTIN, ap. ZANNE, P. IV, 58. Taina stăpînului căruia i-am mîncat pita, n-am putut-o descoperi. NECULCE, L. 218. Eu mănînc pînea cocoanei Duduchii. FILIMON, O. I, 139. A mînca pîine și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a mînca toți o pîine și o sare sau a mînca (cu cineva sau toți) dintr-un blid (sau dintr-o zeamă) = a trăi la un loc, a conviețui; a se afla în raporturi de strînsă prietenie cu cineva. Pine și sare nu mai mâncăm împreună, dacă d-na doctor nu se ține de vorbă. CARAGIALE, O. VII, 90. Să facă ce va face cu pruncul său. . . că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I, 182. Bate-l, Doamne, om urît. . . Nu știu cum naiba-am brodit Să mînc cu el dintr-un blid ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167, cf. CHEST. II 2/51. A fi mîncat pîine (sau pită) din multe cuptoare sau a fi mîncat (mai) multe paști (sau mai mulți crăciuni decît cineva) = a fi-(mai) bătrîn; a fi cu (mai) multă experiență. Cf. ZANNE, P. IV, 69, VI, 528. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur foloasele. Cf. LM, ZANNE, P. III, 496. A-și mînca de sub unghii (sau de sub unghie, de sub tălpi, de sub dînsul) = a fi foarte zgîrcit. Cf. PANN, P. V. III, 77/17, IORDAN, STIL. 13, ZANNE, P. II, 444, 454, III, 633, CIAUȘANU, GL., COMAN, GL. Fata lui Hagi-Cănuță. . . n-a fost învățată la casa părintească să-și mânînce de sub unghie ! CARAGIALE, S. N. 28. De fapt sînt cam zgîrie-brînză. își mănîncă de sub unghii. IOVESCU, N. 94. (Regional) A mînca borșul (sau asmațuchi, calupul, lumînarea, mucul, schimbeaua, șofranul) cuiva = a se păcăli, a fi înșelat de cineva într-o afacere. Cf. ZANNE, P. I, 287, III, 53, 215, 251, 450, 482, IV, 116. A mînca răbdări prăjite (sau ciuperci, coaste fripte) = a nu mînca nimic, a răbda de foame. Cf. SBIERA, P. 184, ZANNE, P. III, 527, 534. A mînca praz (sau borș, haram, rahat, ciuperci) =a minți; a flecări. Cf. ZANNE, P. IV, 98, 100. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. (Parcă) a mîncat bureți (sau ciuperci, ceapa-ciorii, laur, măsălar) = (parcă) e nebun. Cf. ZANNE, P. I, 203, III, 499, 528, 633. A-i mînca colacul (sau colacii, coliva) cuiva sau a-i mînca (cuiva) din colivă = a) (de obicei în imprecații) a vedea mort pe cineva. Cf. id. ib. VI, 522; b) a nenoroci; a omorî pe cineva, id. ib. 525. A fi mîncat (sau a ști) moarea cuiva v. moare. Îi mănîncă cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se zice: a) despre un om mic de statură. Cf. ZANNE, P. I, 385, 635; b) despre un om prost, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. A mînca foc pentru cineva = a face orice pentru a servi pe cineva, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. Celor ce nu știau carte, le scria și le citea scrisorile. Iar soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I, 31. A mînca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată, cu patru telegari, de mîncau foc. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 182. Și-a cumpărat buiestraș, de mîncă foc, nu altceva, BRĂTESCU-VOINEȘTI, î. 59. Chiar pe drumul de care vorbirăm, venea în goana mare o droșcă cu niște armăsari cari mîncau foc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 161, cf. ZANNE, P. I, 182, 200. (Regional) A mînca nori de. . . = a fi extraordinar de . . ., fără seamăn de . . . Mîncă nori de frumoasă. COMAN, GL. (Regional) A mînca pămînt de durere = a suferi peste măsură. PAMFILE, J. I, 126. (Regional) A mînca lut și pămînt = a tăgădui cu încăpățînare. ZANNE, P. III, 631. A mînca piatră = a răzbi toate greutățile. Omul harnic mănîncă piatră. SLAVICI, O. I, 57. A(-și) mînca averea (sau banii, aurul) cu lingura = a cheltui fără măsură. E în stare să ia un bărbat tînăr. . . care i-a mînca toată averea cu lingura. ALECSANDRI, T. 807; b) a fi foarte bogat. ZANNE, P. I, 116, cf. V, 26, 73. A mînca (cuiva sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețele, norocul etc.) = a(-și) irosi existența, a(-și) distruge viața. Tu, Florine, nu ești făcut să-ți mînînci viața c-o țărancă ca Florica. ALECSANDRI, T. 908. Fată frumoasă. . . să-și mănînce ea tinerețele cu un ăla. CARAGIALE, O. VI, 16. Își mîncau zilele, lucrînd prin alte sate învecinate. SLAVICI, N. I, 9. Îi mîncasem tinerețele cu nebuniile noastre. BRĂESCU, V. 20. Mi-a mîncat viața . . .nu-l rabde pămîntul. REBREANU, NUV. 56. Mi-a mâncat tinerețea cu tine, ticălosule ! CĂLINESCU, E. O. II, 48. Noi cu ei ne mîncâm viața. CAMIL PETRESCU, O. II, 219. Suveica și ițele îi mănîncă zilele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 604. Trăsnita asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I, 52. Vezi cu cine-mi mînc viața. DOINE, 242. (Învechit și regional) A mînca (cuiva sau a-și mînca) capul = a (se) distruge, a (se) nimici. Aceaia apoi au mîncat capul lui Barnovschii Vodă, că pîră de la nepriieteni nu lipsiia. M. COSTIN, O. 102. C-ave mulți și mari neprieteni la Duca Vodă, de sta în tot ceasul să-i mînînce capul. NECULCE, L. 62. Venisă lucru de îmbla beizade să mănînce capul lui Neculachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III 271/1. Tu mi-ai mîncat capu, vere Gligore. PETICĂ, O. 238. Domnule, măria ta ! Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ți-a mînca. ALECSANDRI, P. P. 90. Atîția holtei își mîncaseră capul cu paza fetei. SBIERA, P. 52. A-și mînca credința (sau omenia, lefteria, regional leanca) = a-și pierde prestigiul, cinstea. Cf. GORJAN, H. I 45/32. Își mănîncă credința ca țiganul biserica. PANN, P. V. I, 51/14. (F i g.) Pîrîul nostru și-a mîncat credința la sfinția-ta ? GALACTION, O. 205, cf. ZANNE, P. III, 205, VI, 382. A-i mînca inima (sau sufletul cuiva) = a necăji (pe cineva) peste măsură. Cf. ȘEZ. IX, 146. (Îți vine) să-l (sau s-o) mănînci (din ochi ori de viu, de vie), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. Vezi ce frumușică-i diavoloaica ! Îți vine s-o mănînci de vie. ALECSANDRI, T. 415. Îți vine s-o mănînci de dragă. ap. TDRG, cf. ZANNE, P. ii, 356, III, 632. A mînca (pe cineva sau ceva) din ochi (sau cu ochii) (de viu) v. o c h i. Mînca-ți-aș ochii sau mînca(-mi)-te-aș, propoziție incidență prin care vorbitorul își exprimă afecțiunea față de persoana căreia i se adresează, căutînd să-i cîștige bunăvoința. Spune, cioară degrab, că te omor. – Spui, coconașule, mînca-te-aș. FILIMON, ap. TDRG. Răspunde: cum te cheamă ? – Vasile Corbu, mînca-ți-aș ochii. ALECSANDRI, T. 235, cf. ZANNE, P. II, 357. CIAUȘANU, V. 178. Mănîncă-l fript sau mănînc-o friptă, formulă care exprimă disprețul vorbitorului față de cineva sau de ceva (precum și renunțarea sa). Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu ! Uite și bucură-te și mănînc-o friptă ! REBREANU, I. 88. A mînca bătaie (sau trînteală, chelfăneală etc.) = a căpăta bătaie, a fi lovit, bătut; p. e x t. a fi învins (într-o luptă, la o întrecere, la un joc de societate etc.). Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. Știi c-am mai mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Toți strămoșii mei luptară. . . dar nici unul dintre ei N-a mîncat bătaie. EFTIMIU, Î. 12. Mai mîncă de la stăpîn o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III, 29. A mînca pumni (sau palme, bastoane etc.) = a fi bătut, lovit. Se încolți cu oamenii și mîncă la repezeală niște pumni. REBREANU, R. II, 175. Palmă bună de mînca, Din beție se trezea. TEODORESCU, P. P. 544. A mînca (o) săpuneală (sau papară) = a) a fi bătut, lovit. Cu toată stăruința lui moș Fotea . . . Smărăndița a mîncat papara. CREANGĂ, A. 3; b) a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămînt ori pămîntul) sau a mînca pămînt (ori pămîntul) (fugind ori alergînd) = a fugi foarte repede, în mare goană. Cum au văzut pre unguri, îndată, de ar fi fost mișei, ar fi fugit mîncînd pămîntu. MAIOR, IST. 76/5, cf. 220/16. De omul rău să fugi mîncînd pămîntul. PANN, P. V. I, 167/20. Aleargă de groaza pieirei bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, F. 29, cf. GÎRLEANU, L.. 113. Vor începe nemții să fugă, mîncînd pămîntul. BENIUC, M. C. I, 383, cf. ZANNE, P. II, 572. F i g. (Sugerînd iuțeala, rapiditatea unei mișcări, a unei acțiuni) Cîndí toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele. CAMILAR, N. II, 101. ◊ (Prin analogie) Soba asta mănîncă multe lemne. CADE. R e f l. p a s. Ostropielul. . . să mănîncă cu găinuși de pădure. (a. 1749). GCR II, 44/29. (În proverbe) Nu se mănîncă în toate zilele plăcinte. Cf. ZANNE, P. IV, 91. Ce s-a mîncat s-a și uitat. Cf. id. ib. III, 622. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a fost dulce s-a mîncat. id. ib. 538. Cu greu se mănîncă pita lui vodă, se spunea, în trecut, despre greutatea serviciului militar. Cf. id. ib. IV, 688. Nu știe încă cum se mănîncă mămăliga. Cf. ISPIRESCU, L. 14, ZANNE, P. IV, 610. După ce umblă el, nu se mănîncă. Cf. CREANGĂ, P. 99. Spune și el ce nu se mănîncă. Cf. PAMFILE, J. II, 153. Nu tot ce zboară se mănîncă. Cf. NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 115, 643, 644, 645. (E x p r.) A crede că tot ce (sau toate cîte) zboară se mănîncă = a-și imagina că poate obține orice, a-și face iluzii, a fi naiv. Cf. PANN, P. V. I, 86/4, NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 643, 644, II, 768. R e f l. i m p e r s. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi ? SAHIA, N. 57. ♦ l n t r a n z. A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Am fost flămînd și nu mi-ați dat să mănînc. VARLAAM, ap. GCR I, 104/16. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Pare că nu mîncase de o lună. ISPIRESCU, L. 17. Omul nu trăiește să mănînce, ci mănîncă să trăiască. ZANNE, P. III, 617. ♦ (Azi familiar) A trăi din . . . Truda rodului tău mînca-veri. PSALT. 275. Mănîncă den fărîmele cealea ce cad den masa domnilor săi. N. TEST. (1648), 20v/10. Mănîncă munca altuia. CHEIA ÎN. 97v/27. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Complementul indică un bun material) A lua, a-și însuși (pe nedrept), a răpi; a cheltui, a risipi. Fiulŭ tău acesta mîncă avuțiia ta. CORESI, EV. 31. Bînd și alte cheltuiale rrele făcînd . . . mînîncă (talantul) cu ceia ce n-au. VARLAAM, C. 247. Nu vor să li dea venitul și-l mănâncă ei de 20 de ani și mai bine (a. 1 707). IORGA, S. D. VI, 128. Și au mîncat banii toți Dumitrașcu Vodă. NECULCE, L. 86. Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților. MINEIUL (1776), 186r2/15. Dobîndise un complice cu care să poată mînca în siguranță starea postelnicului. FILIMON, O. I, 142, cf. 94. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moștenire. BOLiNTiNEANU, O. 351. Crîșmariul nostru așa-i că ți-a mîncat nouă sute de lei ? CREANGĂ, A. 17, cf. 76. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șeptezeci de zloți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 376, cf. 181, 280. (R e f l. p a s.) Nu li se plătește . . . li se mănîncă lefile de capi. BĂLCESCU, M. V. 257. ♦ F i g. (Învechit și popular; complementul indică oameni, popoare) A exploata, a spolia, a jecmăni. Era la Gălaț păn' la Bîrlad tot tătari. . . de-au șădzut toată vara, de-au mîncat pre bieții oameni, de-au rămas numai cu sufletele. NECULCE, L. 354, cf. 116. Mîncați și păscuți am fost noi săracii de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Am așteptat să-mi vie bărbatul. . . L-am întrebat: – De mult te mânîncă megieșii și neamurile ? STANCU, D. 21. ♦ F i g. (Complementul indică un sentiment de durere, un necaz etc.) A suferi, a pătimi, a avea parte de . . . Cît necaz o mîncat el pin țări străine ! ALECSANDRI, ap. CADE. Are să mănînce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă ! REBREANU, I. 184. De cînd d-acas-am plecat, Mult dor de voi am mîncat. BIBICESCU, P. P. 102. ♦ (Învechit și regional, cu complementul „otravă”) A înghiți, a lua. De frica împăratului au mîncat otravă singur și-au murit. NECULCE, L. 353. ♦ (Familiar; la jocul de șah; complementul indică o piesă) A cîștiga de la adversar. Eu am să mănînc pionul. SADOVEANU, O. XI, 675. (Familiar; complementul indică un sunet, o literă sau un cuvînt) A omite (în vorbire sau în scris). 2. (Despre animale și păsări sălbatice) A rupe în bucăți, a sfîșia (și a devora). Mărăncă elu (s t r i c a t u – a u D., o r r o a s e a H) mascur de luncă și un singuru sălbatec măncatu-l-au. PSALT. 166. De să va prileji să piară acealt dobitoace, sau să le mănânce lupii, acesta să le plătească. PRAV. 18. Să aseamănă unui om ce fugea de un inorog. . . ca nu cumva sâ-l ajungă și să-l mănînce (a. 1654). GCR I, 165/22. Poate într-această noapte mă vor mînca fiarăle ! DRĂGHICI, R. 45/31. De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat ! CREANGĂ, P. 25, cf. 133. Mai bine mă făcea maica un mînz și mă mînca un lup ! SADOVEANU, O. I, 157. Ce-a mîncai lupul e bun mîncat. ZANNE, P. I, 523. (R e f l. r e c i p r.) Lupii nu se mănîncă între dînșii. id. ib. 525. ◊ (În imprecații) Hi, mînca-o-ar lupii. ALECSANDRI, T. 394. Mînca-l-ar corbii. MARIAN, O. II, 24. (Prin analogie, despre oameni) Vai, cum m-ai mîncat, dușmane. BĂRAC, A. 62/5. Da unde-s ticăloșii, să-i mănînc ! ALECSANDRI, T. I, 91. Cu nevastă-mea, mizerabile ! Te-am mîncat! CARAGIALE, M. 47. M-ai mîncat friptă ! fecior de lele. ISPIRESCU, L. 195. Mai vorbești l Vai, trâsni-m-ar, c-acuma-l mînc ! DAVIDOGLU, M. 65. Savină, drăguța mea, Ia, leagă tu bîrnețul Că mă mîncă păgînul ! PAMFILE, Ț. 92. ◊ F i g. Vorincea . . . mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele sale. VLAHUȚĂ, N. 29. ◊ E x p r. A mînca carne de (sau din) om sau a-și mînca din carne (sau carnea de pe el), se spune despre un om rău, crud. Cf. LM, ZANNE, P. II, 62, 63. ♦ R e f l. r e c i p r. (Popular) A se bate. ALR SN II h 376. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Despre indivizi sau colectivități sociale) A se certa, a se dușmăni; a se prigoni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. Și așe tot să pîrîe și să mînca unii pe alții. NECULCE, L. 100. Stavarachi se mînca cu socrul său Manoli (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 238/34. Cu prilegiul acesta au început Solomon a se mînca cu Geza. ȘINCAI, HR. I, 206/14, cf. 260/28. Niște republice ce să mînîncă între iale. BELDIMAN, N. P. II, 63/25. Femeie, taci! Nu te mînca cu mine. SLAVICI, ap. TDRG. Începură . . . să se mănînce una pe alta, să-și facă o sumedenie de mici mizerii. AGÎRBICEANU, A. 486. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Așa m-am mîncat eu cu părinții mei de v-am adus pe feciorul d-voastră acasă. ȘEZ. I, 230, cf. 220. Să mîncă zua cu noaptea = se înnoptează. ALR SN III h 769/157. ♦ R e f l. r e c i p r. (Regional) A se cicăli, a se certa în glumă (Chișindia-Vașcău). CV 1952, nr. 2, 37. Nu te teme, măi Petre, că numa se mîncă cu tine. ib. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. Tremise pre ei muște cînrești și-i mînca. PSALT. HUR. 66r/24. Te voi unge cu miere și te voi lega de stîlpul porții, ca să te mănînce muștele. FILIMON, O. I, 133. Fugi d-aci te du la luncă, Că puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326, cf. ȘEZ. I, 127, 153. Așa joacă și caii Cînd îi mîncă țînțarii. DOINE, 279. ◊ (În imprecații, adesea glumeț) Om bun, mînca-te-ar puricii, să te mănînce ! CREANGĂ, P. 172. Să te mănînce păduchii ! Com. PAȘCA. ♦ (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau părți ale corpului) A produce senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina. Mă mănîncă mîna. . . de mă prăpădește. I. NEGRUZZI, S. IV, 491, cf. ȘEZ. III, 47. Mă mănîncă tot trupul. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Impersonal) Îl mănîncă într-o parte și se scarpină în alta. ZANNE, P. II, 603. Unde-l mînîncă, acolo-l scarpină. Cf. id. ib. ◊ E x p r. (În superstiții) ÎI mănîncă palma dreaptă = simte o senzație de mîncărime în palma dreaptă, semn că va țrebui să dea o sumă de bani. îl mânîncă palma stîngă = simte o senzație de mîncărime în palma stîngă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mînca spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar cere fie bătut. ÎI păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul ! CREANGĂ, P. 24. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici. . . ori te mănîncă pielea. . , PREDA, Î. 50. Ci tot numai el a bătut-o pre dînsa cînd o mînca pielea și căuta vreo pricină. MARIAN, O. I, 347, cf. ZANNE, P. II, 421. A-l mînca ( cineva) mîna (sau palma) = a fi dornic, nerăbdător să bată pe cineva. ZANNE, P. II, 388. A-l mînca (pe cineva) tălpile = a nu avea astîmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece Cf. ZANNE, P. I, 206. Da acasă nu puteai sta măi femeie ? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15. A-l mînca (pe cineva) să . . . = a simți impulsul, îndemnul să . . ., a fi tentat să. . . Ei, parcă mă mănîncă, să-ți rup cîte coaste! COȘBUC, S. 133. Mă mănîncă să mă duc la iarmaroc. PAMFILE, J. I, 126. 4. (Complementul indică un lucru necomestibil) A roade cu dinții, a-și înfige dinții în . . . (din pricina enervării, a neastîmpărului etc.). Șiruri lungi de călăreți viteji. . . își reped caii care sforăie, mîncîndu-și zăbalele. DELAVRANCEA, O. II, 164. Cînd Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pămînt și-și mîncă unghiile cîteva minute. REBREANU, I. 360. 5. (Despre viermi, molii, agenți fizici s chimici) A roade, a distruge. Veșmentele voastre moliile mîncară-le. COD. VOR. 132/10. Vădzu. un om spîndzurat. . . și-l mînca viermii (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 326/20. Voiu fi ca o haină ce iaste mîncată de molie (a. 1633). GCR I, 81/37. Viermii aceia vor mînca și vor roade pre oamenii aceia. CHEIA ÎN. 97v/27, cf. GCR I, 112/11. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I, 140. Pe rîpoasa, nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. SLAVICI, ap. CADE. Prutul. . . mîncîndu-și mereu malurile-i nisipoase. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Ursuz, platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 37. Profesorul. . . a izbutit să dezlege deplin chrilicele mîncate de ploi. SADOVEANU, O. VII, 354. Merg pe lunga săliță a celulelor cu podeaua ei de cărămidă, mîncată de umezeală. CAMIL PETRESCU, O. I, 388, cf. II, 80, III, 191. Avea mîinile subțiri, albe și degetele mîncate de leșie. T. POPOVICI, SE. 39. Viermii îl mănîncă de viu, se zice despre un om leneș. Cf. PANN, P. V. III 128/10, ZANNE, P. I, 690. L-a băgat mumă-sa în ladă și l-au mîncat moliile, se zice a) despre cei care de mici copii au fost răsfățați de părinți. Cf. PANN, P. V. II, 139/13, ZANNE, P. 555; b) despre un om urît și ciupit de vărsat. Cf. ZANNE, P. I, 555. ◊ (În imprecații, uneori glumeț) Auzi, tu muiere, da unde-i Traian, ăla mic. – O murit amu-s două luni, păgînule, mînce-te viermii cei neadormiți ! T. POPOVICI, SE. 127. Mînca-te-ar, bade, viermii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 251, cf. 281. Mult mi-e dragă, mînce-o viermii! HODOȘ, P. P. 171. ◊ Refl. Fundul buții s-a mîncat și acuma se prelinge încet toată moarea. Com. din FRATA-CLUJ. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără agiutor nu s-ar fi mai putut întoarce acasă. RUSSO, S. 30. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. ÎI mîncă racul. ALR I 1645/578. ◊ (În imprecații) Mînca- v-ar ciuma să vă mînînce. CREANGĂ, P. 11. Mînca-l-ar brînca să-l mînînce [de purcel]. . . că mult mă mai înăduși cu dînsul! id. ib. 76. Ciofule, mînca-te-ar boala, La ce-ai stricat lelii oala. MARIAN, O. I, 229. **F i g. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face (pe cineva) să sufere; a chinui. Ba de la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. Omulețul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta și lui Cornean sîmbetele. AGÎRBICEANU, A. 475. Mi se pare mie că alte necazuri te mănîncă pe tine. REBREANU, I. 109, cf. 317. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 191, cf. 121. Luncă, luncă, vale-adîncă, Doru-n tine mă mănîncă. RETEGANUL, TR. 96, cf. 183. Nici un gînd nu l-o mîncat în viață. id. P. III, 55, cf. II, 49. ◊ E x p r. (Regional) A fi mîncat ca alba (sau iapa) de ham = a fi sătul, plictisit de ceva. SCRIBAN, D. (R e f l.; regional) A se mînca cu lucrul = a se chinui, a se speti muncind. Să știu cînta ca cucul, nu m-aș mînca cu lucrul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Nu mă mîne cu lucrul. RETEGANUL, TR. 62, cf. 80. ♦ (Rar, despre crăpături, galerii etc.) A sparge, a găuri (un teren). Muntele întreg e mîncat de ganguri, de goluri mari. AGÎRBICEANU, A. 424, cf. 523. Stîncile aspre. . . sînt mîncate de crăpături. BOGZA, Ț. 24. 6. F i g. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. Foc aprinse-se de mănia mea. . . și mărăncă pămîntul. PSALT. 315. Și focul lui fi-va de va mînca tot pămîntul. CORESI, EV. 36. Ascuțitul săbiei vă va mînca. MINEIUL (1776), 143v1/3. Cumplită sabia împărăției mele te va mînca. DIONISIE, C. 186. Mînă, blestematule, acuma la furci să te mănînce. BĂRAC, T. 62/4. Sabia atunci mănîncă carne și nu cruță pe nimine. RUSSO, S. 131. Noroc ai tu că nu sînt eu primar, că pușcăria te-ar mînca. PETICĂ, O. 235. Pe ea ar fi mîncat-o mînăstirea, iar pe tine și pe mine ne mînca spînzurătoarea. GALACTION, O. 72. S-a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O să-l mănînce ocna. ARGHEZI, C. J. 239. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457. Pămîntu pă toate le mănîncă. ȘEZ. III, 100. ◊ (în imprecații) Nu șezi cu dînșii. . . să-ți scoată peri albi, mînca-i-ar pămîntul, să-i mănînce. CRFEANGĂ, A. 38. Ridică-te neguriță. . . De pe casa badiului, Să i-o văz, mînca-o-ar focul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 161, cf. 386, Of, mînca-te-ar focul, moarte, Cum mai faci și tu dreptate. MARIAN, Î. 120. Mînca-te-ar funia. ȘEZ. II, 228. Mînca-te-ar sîcreata (pustia). Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. – Prez. ind.: pers. 1 mănînc și (regional) mîninc, mînc, 2 mănînci, (regional) mînîncă, mînci, 3 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă, 4 mîncăm, 5 mîncați, 6 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă. – Lat. manducare.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ALEGE (-eg, pf. -esei, part. -es) I. vb. tr. 1 A lua un lucru dintre mai multe, socotindu-l mai potrivit pentru un anumit scop: ai ales ce e mai bun; proverb: cine alege culege sau alege pînă culege, se zice despre cineva care așteaptă mereu ceva mai bun și pe urmă se mulțumește cu ori-ce ¶ 2 A deosebi, a lua pe cineva dintre mai mulți: l-a ales de bărbat; 👉 SPRÎNCEANĂ ¶ 3 A arăta pe cineva cum este din fire; proverb: vinul alege pe om (ZNN.), la beție se vede firea fie-căruia ¶ 4 A despărți: am ales părul în două; își alegea cărarea la oglindă (VLAH.) ¶ 5 A despărți un lucru de altul, a curăți: cum alege păstorul oile din capre (BIBL.); am ales mazărea; proverb: a ~ neghina din grîu, a despărți un lucru bun de altul rău, a deosebi pe cei vrednici de cei nevrednici ¶ 6 Din două, ori mai multe lucruri, a se hotărî pentru unul: alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă dreaptă să ne luptăm (ISP.); ~ din două una, a se hotărî într’un chip ¶ 7 A hotărî într’un fel, a decide: Numai sabia va alege (TEOD.) ¶ 8 A da cuiva prin simplu consimțîmînt sau prin vot anumite drepturi, o distincțiune: l-au ales Domn; ~ deputat ¶ 9 A înțelege: Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit (CRG.) ¶ 10 ‡A despărți o moșie de alta, a o hotărnici ¶ 11 ‡A întrebuința la ceva, a folosi ¶ 12 ⚖️ ~ dreptatea, a arăta de partea cui e dreptatea ¶ 13 proverb: Urma alege, la sfîrșit are să se vadă, are să se hotărască ¶ 14 A țese desenuri sau flori pe o scoarță, etc.: țese, alege, coase și aruncă flori pe gherghef (SLV.). II. vb. refl. 1 A se desface din ceva, a ieși la iveală; proverb: bate apa să s’aleagă unt, muncește în sec; proverb: s’alege brînza (sau urda) din zer (ZNN.), s’alege binele din rău ¶ 2 A se desface dintr’o mulțime: din toți lupii, se alege unul cu o gură cît un braț de mare (GR.-N.) ¶ 3 A se deosebi de alt cineva, a se distinge: Să m’alegi dintre toate celelalte fete, Cum se alege păunul din pene (R.-COD.) ¶ 4 A se găsi: tocmai tu te-ai ales să-mi vorbești? ¶ 5 A se arăta limpede, a se desluși: nu știu ce este că nu mi se alege, fiind prea departe (ISP.) ¶ 6 A ieși, a rezulta: să vedem ce se va alege și din aceasta; el nu vede nici un spor să s’aleagă din toată vrednicia lui (VLAH.) ¶ 7 A rămînea cu ceva, a avea un cîștig, a profita: din două miișoare de lei, m’am ales numai cu două sute (FIL.) ¶ 8 A fi hotărît, a fi menit: Arde-mi-te-ai, codru des, Văd bine că s’a ales, Din tine să nu mai ies (ALECS.) ¶ 9 A ajunge, a deveni: ai noștri s’au ales tot oameni harnici și de ispravă (VLAH.) ¶ 10 A-i veni cuiva poftă de ceva, a avea gust de ceva: nu i se alegea nici de mîncare nici de odihnă (ISP.) ¶ 11 ‡A se hotărî (o luptă, etc.): și s’au lovit în vre-o două trii rînduri și nu s’au putut alege (NEC.) ¶ 12 ‡A hotărî: ale cîtor vecini hotare se vor amesteca, să se aleagă și să se descopere cu cărțile lor de hotărnicii (LEG.-CAR.) ¶ 13 ‡A se întîmpla să fie, a veni pe lume: să-i fie lui direaptă ocină... lui și cuconilor săi și a tot rodul său cine să va alege (GAST.) ¶ 14 proverb: A se ~ praf și pulbere (praf și cenușă, fum și scrum, sau numai praf, pulbere), a nu mai rămînea urme; de aci, dese-ori, în blesteme: zice că-i negustor, alege-s’ar praful! (CAR.) ¶ 15 proverb: Nu se alege cîștigul din pagubă, se zice cînd nu iese nici un profit dintr’o afacere [lat. allegěre].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
ALT1, ALTĂ I. adj. nehot. (pl. alți, alte; gen.-dat. sg. altui, altei, pl. altor), 1 Care nu e aceeași persoană sau același lucru: alți oameni; alte împrejurări ¶ 2 Pe lîngă alte adj. num. ori pron.: am mai mers ~e trei ceasuri și abia am ajuns; ~ cineva nu știu să mai fi fost ¶ 3 pop.: ~ă-aia, ~e-alea, expresiune pentru a arăta ceva nehotărît, ceva ciudat ori neplăcut: parcă-i ~ă-aia; de aici înțelesul de ceva urît, ceva monstruos ce se arată: credeai că este ~ă-aia, nu ființă de om (ISP.); ceva ce te face să te bolnăvești: tremura de gîndeai c’au dat ~e-alea peste el (GR.-N.), de unde, sensul de boală grea, epilepsie, ș. a.: Mama Stanca, apucată ea de ~e-alea... o rupse la picior (DLVR.); mă faci să intru în ~e-alea cu nebuniile tale (CAR.) ¶ 4 Pe lîngă adv.: ~ nimic nu știu să-ți mai spun ¶ 5 ~ fel 👉 ALTFEL ¶ 6 proverb: Parcă-i (de) pe ~ă lume, se zice de cineva cufundat în gînduri, care e străin de ce se petrece; – a o întoarce pe ~ă foaie, a schimba mereu tonul sau a căuta să prezinte lucrurile cum îi convine mai bine; – asta-i ~ă căciulă, se zice pentru a arăta că un lucru s’a schimbat, că într’o convorbire nu s’a spus ce trebuia și pe urmă se ajunge la înțelegere: asta i ~ă căciulă, mai putem sta acum de vorbă (JIP.); cu același înțeles și: ~ă gîscă sau ~ă vorbă ¶ 7 De ~ă parte, și elipt. de alta (opus lui pe de o parte): de o parte mă îndemna să plec, de ~ă parte ar fi voit să mai rămîiu; pe de o parte l-a cuprins spaima, pe de alta s’a îndrăcit de ciudă (CRG.) ¶ 8 ‡De ~ă, de altfel: în zilele acestui Domn de ~ă trăia boierii bine (LET.) ¶ 9 ‡~ă oară odinioară (👉 ALTEORI) ¶ 10 ~ă dată 👉 ALTĂDATĂ. II. ALTUL, ALTA pron. nehot. (pl. alții, altele; – gen. dat. sg. altuia, alteia, pl. altora). 1 Cineva sau ceva străin, deosebit de cei de față sau de cei cunoscuți, care nu e aceeași persoană sau același lucru: fie-care se ține mai cuminte decît ~ul (PANN); nu e frumoasă pălăria asta, dă-mi alta; proverb: cine sapă groapa ~uia cade singur în ea; – ce ție nu-ți place, ~uia nu face; – îi intră pe-o ureche și-i iese pe alta ¶ 2 Pe lîngă adj. sau alt pron: cine (sau care) ~ ar fi putut face așa ceva? n’am mai văzut pe nimeni altul ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu unul: și-au jurat credință unul ~uia; proverb: unuia îi place popa, ~uia preoteasa; și unii și alții sînt tot așa de răi ¶ 4 Unul ca ~, deopotrivă: femei una ca alta de tinere (ISP.). III. ALTA, ‼ALT, †ALTĂ Mold. (pl. altele) pron. nehot. 1 Altceva, alt lucru: i-a trăsnit acum alta prin minte; biserica Episcopiei nu se deosebește prin altă decît prin o clopotniță (NEGR.); am altele acum pe capul meu ¶ 2 Alta... alta, una... alta: alta e a auzi și alta a vedea ¶ 3 Pe lîngă adj. sau alte pronume: mai știu eu multe altele despre tine; ce alta ți-aș mai putea oare spune acum? ¶ 4 Pe lîngă adv.: nimic alta (sau alta nimic) nu mai știu ¶ 5 Asociat sau în opozițiune cu una: unii susțin una, alții alta; una îI întrebi și alta răspunde (CAR.); una... și alta, întîiu... și al doilea: s’au sfătuit omul cu femeia să dee fata după dînsul, una că-i foarte harnic și cuminte și alta că și fata se cam trage după dînsul (SB.); pînă una alta, deocamdată; ce mai una alta? ce să mai lungim vorba? ce să mai pierdem timpul? din una, din alta sau din una în alta, întinzîndu-se la vorbă, trecînd de la un subiect la altul; nici una nici alta, nici mai mult nici mai puțin, fără vorbă multă: ei nici una nici alta, voiau să vîneze lighioi sălbatice (ISP.); una peste alta, a) una după alta, grămadă, b) toate la un loc: una peste alta fac o sută de lei ¶ 6 Nu alta, zău așa: Țiganul să crape, nu alta, de ciudă și de urgie (SB.) ¶ 7 Nu de alta, nu din altă pricină ¶ 8 Nu mi-i de alta, nu mă îngrijesc, nu-mi pasă de altceva; nu mi-i de alta, dar se poate să-l rog și să mă refuze ¶ 9 Între altele, pe lîngă alte lucruri: mi-a vorbit, între altele, de ce e hotărît să facă de acum înainte [lat. alt(e)rum, -ram].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
AB UNO DISCE OMNES (lat.) (Virgil, Eneida) = După unul poți judeca pe toți.
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
CIOC2 ! interj. 1 Imită o ciocănitură, o lovitură răsunătoare: cînd bătea vîntul, se loveau lemnele unul de altul și tot făcea cioc! cioc! (SB.); uneori sub forma cioc-boc sau cioca-boca: moșu, cioc-boc! pînă dădu de buzele cazanului (DLVR.) ¶ 2 Imită sunetul produs de bătaia în ușă: s’a dus plîngînd la furnică și a bătut în ușă: cioc! cioc! (BR.-VN.) [onom.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
NI1 conj. (Învechit și popular; repetat sau dublat de „nici”) 1. (Cînd înțelesul frazei e negativ, exprimă, prin repetare, negarea fiecărei alternative) Nici (II)..., nici... Eu spun că să vînd, să scap de belea, ea că nu... Ni așa, ni așa! Atunci ce vreai, fa? preda, m. 179. Umbla nici pe drum, ni pe lîngă drum, căci țapul nu ținea drumul drept. ispirescu, l. 179. Dar Gruița cel mai mic Ni nu bea, Ni nu mînca, Numa ședea supărat. densusianu, Ț. h. 183. Ni nu mîncă, ni nu bea. Mat. dialect, i, 82. Ni seamă, ni teamă (= nici nu-mi pasă, nici nu mi-e teamă), rev. crit. iii, 162. 2. (Cînd înțelesul frazei e afirmativ, exprimă, prin repetare, nehotărîrea între două sau mai multe posibilități) Cînd..., cînd... ; acum..., acum... ; ba... , ba... ; aici..., aici... Nu crede vizirul că vine și tot trimite ni pre unul, ni pre altul înaintea lui, să vie mai curund. neculce, l. 50. Lățcarachi tot triimite la sute de pungi de lua, ni c-o pricină, ni cu alta. id. ib. 101, cf. 161. Însă ghetii grecilor au fost mai cunoscuți, căci și mai adese peste îmbe malurile Dunării trecea și ni cu mesii, ni cu thrachii să amesteca. cantemir, hr. 73. Foarte bine, foarte bine! ni din buze mormăia, ni din colți clănțăia. id. ist. 121, cf. 29, 156, hem 919. A ostenit măicuța Tot mutîndu-ți pernuța Ni la umbră, ni la soare, Ni la cap, ni la picioare. teodorescu, p. p. 288, cf. marian, i. 38. Ni una, ni alta. rev. crit. iii, 162. Mirele s-a supărat Și-ntr-una s-a preumblat. Ni în tindă, ni în casă, Pe șinură de mătasă. bud, p. p. 15, cf. PAMFILE, C. T. 94, T. PAPAHAGI, m. 112, CIAUȘANU, v. 183, BUL. FIL. v, 169, ALR Ii/79. – Din slavonul ин.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de The Last David
- acțiuni
PROTEINĂ ~e f. Substanță organică complexă care constituie unul din principalii componenți ai tuturor organismelor vii. /<fr. protéine
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
impact s. n. ♦ 1. (fiz.) Fenomenul de intrare în contact a două sau mai multe corpuri dintre care cel puțin unul este în mișcare ◊ „După toate probabilitățile, fenomenele amintite au fost rezultatul impactului dintre un meteorit gigant și Lună.” Sc. 28 X 76 p. 4; v. și 24 VI 79 p. 6, R.l. 10 III 80 p. 6. ♦ 2. Ciocnire (neprevăzută) ◊ „V-ați aflat în situații-limită? În ce mod v-a ajutat experiența să ieșiți din impas? În sensul că în secunda impactului cu neprevăzutul, am știut ce să fac [...]” R.l. 15 VI 74 p. 2. ◊ „Unul din ei [dintre critici] trăiește direct impactul cu criteriile neadormite încă ale gherismului reactivat prin pana lui H.S.” Luc. 16 XII 78 p. 1; v. și Sc. 31 V 79 p. 5, R.l. 23 VI 79 p. 6. **3. Relație, întâlnire ◊ „«Furtuna» la «Bulandra» în regia lui Liviu Ciulei este un eveniment nu numai prin perfecțiunea artistică pe care o atinge, ci și prin impactul cu publicul: identificarea condiției actorului cu cea a spectatorului.” Sc. 7 II 79 p. 4; v. și Luc. 21 IV 79 p. 2. **4. Șoc, surpriză ◊ „În schimb, C.G., la început timidă, șovăielnică, în efort vizibil de colorare a personajului are în încheierea destinului său momente de impact emoțional.” R.l. 18 II 75 p. 2. ◊ „«[...] ce impact ar avea să auzim glasul lui Mihai Viteazul la Alba-Iulia [...]» – se întreabă, și pe bună dreptate, Ecaterina Oproiu în Contemporanul. Deschid dicționarul și citesc: «impact = ciocnire, incidență». Chiar așa!” Săpt. 10 II 84 p. 2; v. și 3 I 78 p. 6. **5. (în lb. vorbită, greșit) Conflict ◊ „Oameni în impact cu legea.” **6. Contact v. song (1979). **7. Influență, efect ◊ „Imensul impact actual al matematicii asupra întregii vieți sociale [...]” Cont. 10 I 79 p. 2. ◊ „Numai Revoluția din Decembrie a mai avut un impact comparabil prin spectacularitate, marcând o nouă irumpere românească pe scena internațională.” ◊ Rev. 22 40/93 p. 11; v. și Sc. 4 II 75 p. 4, R.l. 13 VI 79 p. 6. **8. Prezență v. L.P. (1974). **9. Importanță v. carură (1975) (din. fr., engl. impact; DMC 1950; CD; Fl. Dimitrescu în LR 3/80 p. 210214; DN, DEX – sens 1, DN3 – sensurile 12, DEX-S)
- sursa: DCR2 (1997)
- furnizată de Editura Logos
- adăugată de raduborza
- acțiuni
adún, a -á v. tr. (lat. adúno, -áre d. ad, la, și unus, unu; it. adunare). Reduc o mulțime la unu, fac adunarea: am adunat toate cifrele Strîng: a aduna banĭ albĭ pentru zile negre (Prov). Culeg: albinele adună mĭerea din florĭ V. refl. Mă reunesc: a tunat și s’aŭ adunat (Expresiune de dispreț p. societățĭ rele).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TUTTI QUANTI (it.) toți cât sunt (până la unul) – Formulă utilizată la sfârșitul unei enumerări (adesea depreciative) pentru a o completa: toți fără excepție.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
LARREY [laré], Dominique Jean, baron de (1766-1842), chirurg militar francez. A participat la toate campaniile lui Napoleon. Considerat unul dintre fondatorii chirurgiei militare de campanie; a creat un sistem de evacuare rapidă a răniților încă din timpul desfășurării bătăliei. A introdus (1793) ambulanța de campanie. Memorii.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
2) tir (vsl. terĭ, te, și; sîrb. ter, și, asemenea). Vest. Tot una, egal: tir și unu, tir și altu; tir mĭ-e Rada, tir mĭ-e Rada baba. – Și tirĭ...tirĭ (Hațeg), orĭ... orĭ: tirĭ că e mînzară, tirĭ că e stearpă (BSG. 1937, 87). V. tiz.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
mineiu n. carte bisericească conținând slujbele sfinților din toate zilele anului: sunt 12 minee, unul pe fiecare lună. [Gr. mod.].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ALERGA, alerg, vb. I. Intranz. 1. A umbla sau a se mișca în fugă, a merge cu viteză, a goni, a fugi. Săriră din nou șanțul, alergară un timp. PAS, L. I 53. Trenul alerga în cîmp deschis. BASSARABESCU, V. 15. Rada-i nălucire vie Cînd aleargă pe cîmpie. COȘBUC, P. I 96. Mai are două ceasuri bune de alergat. CARAGIALE, O. I 67. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. ◊ Fig. În sat vîntul aleargă pe uliță ca un cîine turbat și rătăcit. DUMITRIU, N. 188. Miresme de salcîm aleargă și îmbălsămează aerul. ANGHEL, PR. 114. Sub strașina veche și naltă Sînt cuiburi – și-n ele S-ascund rîndunele... Și vîntul aleargă pe baltă. DEMETRESCU, O. 79. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. ♦ (Franțuzism neobișnuit, despre o întindere de teren) A se desfășura, a se întinde. Și de ceruri se izbește [stepa] alergînd spre răsărit. MACEDONSKI, O. I 28. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a porni în goană pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. Alergă după ea s-o sprijine. DUMITRIU, B. F. 91. Aleargă după dînsul, bărbate, și nu-l lăsa. CREANGĂ, P. 178. De trei ani aleargă după mine, fără a-mi putea da de urmă. ALECSANDRI, T. I 370. Cine aleargă după doi iepuri nu prinde nici unul. ◊ Fig. Ah! prieteșugul, care toată lumea îl slăvește Și după care aleargă. CONACHI, P. 84. ◊ Tranz. fact. A face să fugă, a fugări. [Uliul] se ține după el [după porumbel], îl aleargă și vrea... să-l prindă. ISPIRESCU, la TDRG. Dacă-i alerga Și l-ăi ajuta, Zău, pre legea mea, Pe el l-oi lăsa Și te-oi alerga De te-oi îmbuca. TEODORESCU, P. P. 449. ◊ Expr. A(-și) alerga ochii = a-și arunca privirile. [Oșteanul] Numai ochii săi mișca, Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ Refl. Undeva se alergau niște cîini lătrînd turbat. DUMITRIU, B. F. 36. Roțile se aleargă una pe alta și nu se ajung niciodată. ◊ Tranz. fact. A mîna repede (calul), a-l face să gonească. Năvăliră deodată în goană... doi călăreți, alergînd fiecare cîte o pereche de cai. PREDA, Î. 43. De ți-s dragă, bade, dragă, De nu, iată, lumea-i largă, Ia-ți murgul, și ți-l aleargă, De-ți cată alta mai dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. 3. A se grăbi într-o direcție sau către un scop urmărit, a se repezi. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A alerga într-un suflet v. suflet. ◊ Fig. Măgulitorii... aleargă cu cățuia, tămîind stăpînitorii. CONACHI, P. 258. ◊ A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență. Aleargă totdeauna la mine după ajutor. 4. A umbla de colo pînă colo, fără țintă precisă. Alerg prin pădure buimac. BENIUC, V. 97. Iubea mai mult să-și petreacă vremea cu giucării, alergînd zadarnic încoace și încolo, decît să învețe. DRĂGHICI, R. 4. Măicuță bătrînă Cu brîul de lînă, Din ochi lăcrimînd, Pe cîmpi alergînd, De toți întrebînd... ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ A umbla mult după treburi sau afaceri. Leib aleargă de dimineața pînă noaptea... însă nu găsește o posibilitate de cîștig. SAHIA, N. 97. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. Scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. ♦ Tranz. (Rar; complementul arată locul pe care sau în care se face mișcarea) A cutreiera, a străbate. De-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Multe pățește el, alergînd lumea în larg și în lung. ȘEZ. V 139. Cățelușă șargă Tot cîmpul aleargă (Coasa). GOROVEI, C. 111. 5. (Despre cai) A fugi în cadrul unei curse de cai. Numai armăsari și iepe sînt primiți să alerge. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (Despre oameni) A participa la o cursă sportivă bazată pe alergare. Aleargă în cursa ciclistă București-Orașul Stalin. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) alerg (PANN, P. V. II 87).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ARVUNI, arvunesc, vb. IV. 1. Tranz. A aconta. A arvunit un dulap. ◊ Fig. (În forma arvoni) Scaraoschi îl întreabă [pe drac]: Ei, copile, ce ispravă ai făcut? Cîte suflete mi-ai arvonit? Dă-ți solia! CREANGĂ, P. 145. 2. Refl. A se angaja în slujba cuiva. De-ar veni un Tudorel, Arvuni-m-aș eu la el! PAS, L. I 49. ♦ Refl. reciproc. A lua un angajament reciproc, a se lega, a se înțelege. (În forma arvoni) Și după ce ne arvonim noi și pe la anul, cu jurămîut, să umblăm tot împreună, ne-am despărțit unul de altul, răbigiți de frig și hămesiți de foame. CREANGĂ, A. 44. – Variantă: (popular) arvoni vb. IV.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
APOZIȚIE s. f. (cf. fr. apposition, lat. apposition): 1. (în sens restrâns) atribut substantival, pronominal sau numeral în cazul nominativ, indiferent de cazul cuvântului determinat. ◊ ~ simplă: a. exprimată printr-un singur substantiv, pronume sau numeral – „Pe ziduri însă,... era și fiica regelui, Gebila” (Al. Mitru); „Și noi, copiii, avem obligația de a asculta de părinți”; „...eu, unul, drept să vă spun...” (C. Hogaș); „Cel venit pe urmă, al treilea, nu se prea grăbea la mâncare”. ◊ ~ complexă: a. alcătuită dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb explicativ (adică, anume), de precizare (chiar, tocmai), de întărire (tot) sau de exclusivitate (numai) – „Unul dintre colegi, anume Ovidiu, nu a răspuns la apel”; „Am găsit-o fărâmată, adică fără arc”; „Noul venit, chiar prietenul său, n-a fost de aceeași părere”; „Următorul, tot un țăran, a venit la grupul nostru”; „Ei, numai consilierii, puteau cere renunțarea la această vizită”. ◊ ~ multiplă: a. alcătuită din două sau mai multe părți de vorbire cu sens lexical suficient, aflate în raport de coordonare – „Răducu, colegul și prietenul lui, participase mai înainte la un concurs de șah.” ◊ ~ dezvoltată: a. exprimată prin substantiv, pronume sau numeral însoțit de determinări sau prin două sau mai multe substantive, pronume sau numerale – „Și Nic’ a lui Costache, dușmanul meu, și cu Toader a Catincăi, alt hojmalău, au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă” (Ion Creangă), (v. și atribut) A. se caracterizează prin următoarele trăsături: aduce o explicație a primului termen (termenul explicat); intră cu primul termen într-o relație de egalitate, putând lua locul acestuia sau putând fi înlocuită de acesta; este legată uneori de termenul explicat prin intermediul unuia din adverbele de mod explicative – adică, anume, mai exact, mai precis – care subliniază, fac mai limpede natura relației (de explicare și egalitate) dintre cei doi termeni; seamănă prin conținut cu o parte principală de propoziție (cu un subiect); seamănă prin formă cu un component al coordonării, deoarece aparține de multe ori aceleiași părți de vorbire prin care este exprimat termenul explicat; se așază întotdeauna după termenul explicat; apare de obicei izolată prin virgulă de termenul explicat. 2. (în sens larg) orice construcție sintactică de tip apozițional. În acest caz, a. poate fi echivalentă nu numai cu un atribut (v. la nr. 1), ci și cu un nume predicativ, cu un complement (direct, indirect sau circumstanțial) sau cu un element predicativ suplimentar. Ea poate fi exprimată nu numai prin substantive, pronume sau numerale (v. la nr. 1), ci și prin adjective, verbe la moduri nepersonale și adverbe: „El pare abătut, mai precis supărat”; „îmi aleg unul, anume pe acesta”, „I-am trimis colegului, adică lui Nicu, toate cărțile”; „Mergem spre bulevard, mai exact acasă”; „Se prezintă joi, adică de azi în trei zile”; „Noi am venit toți, adică douăzeci și cinci”; „îi văd alergând, adică grăbindu-se”.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura2. Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine2 (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine2 (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine2 (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap1 (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap1 (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DESCULȚ, -Ă, desculți, -e, adj. Fără încălțăminte, cu picioarele goale, descălțat. Bine, măi Onufrie... văd că ești desculț. CAMILAR, TEM. 33. Am umblat desculță și flămîndă. SADOVEANU, P. M. 67. Pornește desculță prin rouă, de culege o poală de somnoroasă. CREANGĂ, O. A. 234. Cu un picior încălțat și cu unul desculț. ȘEZ. II 196. ◊ (Substantivat) Toți lăcuitorii, pînă și cel mai sărac, sînt îmbrăcați curat; cîrpit sau desculț, nu să vede. GOLESCU, Î. 145. ♦ (Substantivat) Om sărac. Desculții aprind focul pe lîngă care. STANCU, D. 376.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
HĂIS interj. (În opoziție cu cea) Strigăt cu care se mînă boii înjugați ca să meargă spre stînga. Boii stau în jug supuși, Gata de plecare;... «Hăis și cea!» – gem sub poveri Carele greoaie. IOSIF, V. 74. Tot hăis! cea! și carul tot scîrțîie. SEVASTOS, N. 50. Cu hăis!... se mînă... boul din brazdă (din dreapta). ȘEZ. III 189. ◊ (Adverbial sau substantivat, în expr.) A trage (sau a fi) unul la hăis și celălalt la cea sau a zice unul hăis și celălalt ceala, se zice despre doi oameni care nu se înțeleg. Dacă se-nțeleg și nu zice unul hăis și celălalt ceala, tot merge. CONTEMPORANUL, VI 496. (În forma hăisa) A trage hăisa = a nu fi de acord cu alții. D-ta, bade, totdeauna ai tras hăisa. CAMILAR, T. 72. A face hăis (sau hăisa) = a o cîrmi la stînga. Am făcut hăisa pe după gardu jităriei. ALECSANDRI, T. I 266. ◊ Loc. adj. (Despre o vită din jug) Din (sau de) hăis (sau hăisa) = din stînga. Parcă v-a murit Sîmbotin din hăis! SANDU-ALDEA, D. N. 228. – Variantă: (în expr.) hăisa interj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
OLALTĂ adv. (în loc. adv.) Între olaltă = împreună, unul cu altul. S-asemăn între olaltă. EMINESCU, O. I 203. După olaltă = unul după altul (fără întrerupere). Cu setea cea eternă ce-o au după olaltă Lumina de-ntunerec și marmura de daltă. EMINESCU, O. I 232. Lîngă olaltă = unul lîngă altul. Mii de mii de țape Des lîngă olaltă s-afla înșirate. BUDAI-DELEANU, Ț. 295. (Rar) De olaltă = unul de altul, unul de celălalt. Se iubesc – și ce departe sînt de-olaltă amîndoi. EMINESCU, O. I 52. De la olaltă = laolaltă, împreună. Eu cu sergentul după el Sărim de la olaltă. ALECSANDRI, P. III 443. Toți de la olaltă... Țel au numai folosința. CONACHI, P. 285. Pe (sau peste) olaltă = unul peste altul. Durmea prăvăliți toți peste olaltă. BUDAI-DELEANU, Ț. 88.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
REFERINȚĂ, referințe, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Informații, lămuriri, explicații. Am adăugat unele referințe bibliografice la articole sau lucrări apărute ulterior. ROSETTI, S. L. 3. 2. (În expr.) Sistem de referință = a) (Geom.) sistem de coordonate la care se raportează pozițiile figurilor geometrice; b) (Fiz.) grup format din toate sistemele de coordonate imobile unul față de altul, la care se raportează pozițiile corpurilor sau pozițiile în cîmpurile de forță.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NUMĂR s. n. (cf. lat. numerus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre un singur exemplar și două sau mai multe exemplare ale aceluiași obiect. Este specific substantivelor. S-a extins prin acord la părțile de vorbire care se acomodează după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor), care îl înlocuiesc (la pronume) sau cu care intră în relație de inerență (v.), de intercondiționare (la verbele predicate). ◊ ~ natural: n. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția amintită mai sus. ◊ ~ singular: n. care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte, de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele tip: un băiat (un scaun, un dar, un secol, un fulger etc.), o fată (o casă, o coală, o ceață etc.), băiat (scaun, dar, secol, fulger etc.), fată (casă, coală, ceață etc. ◊ ~ plural: n. care indică două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de ființe, de obiecte, de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: mulți băieți (mulți ochelari, mulți secoli), multe fete (multe case, multe scaune, multe daruri, multe secole, multe fulgere, multe coli etc.), băieți (ochelari, secoli), fete (case, scaune, daruri, secole, fulgere, coli etc.). ◊ ~ comun: n. reprezentat printr-o formă invariabilă, fără opoziții de desinență vizibile. El include toate variantele substantivelor admise de contextele-tip: un ochi (un arici, un tei), mulți ochi (mulți arici, mulți tei); o învățătoare (o muncitoare, o țesătoare), multe învățătoare (multe muncitoare, multe țesătoare); un nume (un codice), multe nume (multe codice). ◊ ~ dual: v. dual. ◊ ~ trial: v. trial.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PLURAL s. n. (< lat. pluralis, cf. it. plurale, fr. pluriel, germ. Plural): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: mulți oameni, multe case (multe becuri), oameni, case (becuri) etc. ◊ ~ al modestiei: p. folosit spontan, mai ales în limba populară, în locul singularului, atunci când vorbitorul evită, din modestie, să vorbească despre sine la persoana I singular, cu un interlocutor căruia îi acordă considerație sau socotit de el superior, ca în exemplele „Ce vrei tu? – Noi? Bună pace!...” (M. Eminescu); „Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare? – Îl vedem, cucoane” (Ion Creangă). ◊ ~ al autorului: p. folosit deliberat în locul singularului, în operele științifice, publicistice și oratorice, ca în exemplul „Noi credem că această singură doină plătește cât Rossi întreg al D-lui N. Blaremberg” (B. P. Hasdeu). ◊ ~ al autorității (al majestății): p. folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele, sau în noile acte oficiale, când autoritățile vorbesc tot în numele lor, ca în exemplele „Noi, comisarul secției 55... constatând următoarele...” (I. L. Caragiale); „Noi, primarul municipiului București.... decidem...”. ◊ ~ al solidarității: p. folosit în locul singularului, în adresarea părinților către copii, ca în exemplul „Noi suntem copii cuminți și nu ne ducem la fereastră!”. ◊ ~ al politeții (al reverenței): p. folosit în locul singularului, într-o adresare respectuoasă către cineva, ca în exemplele „Sunteți un om cumsecade”, „Dumneavoastră aveți dreptate”. ◊ ~ poetic: p. folosit de poeți în operele lor pentru a sugera un anumit lucru, pentru a sublinia o anumită idee. Este frecvent în poezia latină, dar nu lipsește nici din cea românească: „Priami... regna” („regatele lui Priam”); „...cineres... animae... umbrae paternae” („...cenușile... sufletele... umbrele părintești”) în Eneida lui Virgiliu; încântări, în poezia lui Al. Macedonski, amurguri, în poezia lui O. Goga etc. Îl întâlnim magistral ilustrat și în proza lui M. Sadoveanu: „Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi”.
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
RUDĂ1, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sînge sau prin alianță. Venise la singura rudă rămasă în viață, fratele mamei. BART, E. 42. Toate rudele o mîngîiau cu vorba, ca să-i facă curaj. BUJOR, S. 39. Din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă, care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. ◊ A fi rudă (sau rude) cu cineva sau a-i fi (cuiva) rudă = a face parte din aceeași familie, a se înrudi (cu cineva). Om bun, dumneata trebuie să fii rudă măcar de departe cu unul Ion Creangă, care a trăit în tîrgul Ieșilor. SADOVEANU, E. 103. Toți sînt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, nași, că pe nume curat nu-și zic. DELAVRANCEA, S. 222. A se ține rudă cu (cineva) = a se socoti din aceeași familie, din același neam cu (cineva). ◊ Expr. Rude la Ierusalim = persoane care-ți fac protecție, care-ți acordă sprijin nemeritat; proptele. Dar oameni cu proptele! Nu știu cum vine asta... – Ce sînt proptelele? – Rude la Ierusalim, băiete... STANCU, D. 290. Pe rudă (și) pe sămînță = a) pe toți, fără excepție, pînă la unul, pe de-a-ntregul. Minunat om era pentru bolnavi căpraru Cărămidă. Îi cunoștea pe toți pe rudă și pe sămînță. MIRONESCU, S. A. 125. Păsări-Lăți-Lungilă ademenea zburătoarele – și jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă pe sămînță, de nu se mai stăvea nimene cu păseri pe lîngă casă de răul lui. CREANGĂ, P. 247; b) peste tot. O să-l caut pe rudă pe sămînță și o să-l găsesc, din pămînt, din iarbă verde. VISSARION, B. 96. 2. (Învechit și popular) Familie, neam, viță. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167. 3. (Popular) Soi, sămînță, rasă de animale, (mai rar) de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. ◊ (Rar, în legătură cu oamenii) Acuma nu mai sînt nici un fel de oameni opăciți pe pămînt, li s-a pierdut ruda la toți. ȘEZ. III 31.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SINGULAR s. n. (< lat. singularis, cf. fr. singulier): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică un singur exemplar dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: un om (un bec), o casă, om (bec), casă etc. ◊ ~ colectiv: s. cu semnificație colectivă, folosit la numele de popoare în limbajul poetic. El corespunde figurii de stil denumită sinecdocă și se referă la folosirea s. în locul pluralului, ca în exemplul „Că steagul turcului se-nchină” (G. Coșbuc). Îl găsim și în proză: „Pre Lenski iar nu-i bine să-l puie crai, că franțuzul este departe...” (I. Neculce).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PRISTAV1, pristavi, s. m. (Învechit) 1. Cel care anunța poporului știrile oriciale; crainic. A strigat și pristavul porunca. SADOVEANU, D. P. 26. Tunurile seraiului și pristavii în piețe vestiră moartea lui Murad al III-lea. BĂLCESCU, O. II 63. ♦ Slujbaș cu funcții administrative; ispravnic. Eu îs ficior boieresc... Pot s-ajung și pristav. ALECSANDRI, T. 665. Noi la pristav am strigat Și către el ne-am lăudat, Să ne dea drumul împăratul. PĂSCULESCU, L. P. 220. 2. Slujbaș pe moșia unui boier; vătaf. Cînd sînt mai multe pluguri pe brazdă... este unul pus mai mare peste toate plugurile; el se numește vătav sau pristav. PAMFILE, A. R. 51.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PULS s. n. Mișcare ritmică de dilatare și contractare a pereților arterelor, provocată de pomparea sîngelui de către inimă și perceptibilă prin palparea unei artere (în special a celei de la încheietura mîinii). Intrară doi oameni în chilia lui, pe cari Dan nu-i mai văzuse. Unul din ei, pleșuv și uscat, veni să-i cerce pulsul. EMINESCU, N. 79. Fior rece va trece prin ale tale vine; Răpide se va strînge, va bate pulsul tău. ALEXANDRESCU, M. 155. ◊ Fig. El nu simțea pulsul motorului ca pe al unei inimi vii, plină de viață. MIHALE, O. 168. De la Lonea la Lupeni, motoarele acestea merg, fiecare la locul lui, neștiind unul de altul, dar formînd toate la un loc viața, pulsul acestui trup gigantic, în neîntreruptă acțiune, care e Valea Jiului. BOGZA, V. J. 90. ◊ Expr. A lua (cuiva) pulsul = a număra (cuiva) bătăile inimii apăsînd cu degetul pe artera de la încheietura mîinii. A prinde pulsul (unei situații) = a-și da seama de o situație, de felul cum merg anumite lucruri. Alexe a prins pulsul ședinței, gîndi el, a știut unde s-o îndrepte. MIHALE, O. 324.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ULEI2, uleie, s. n. 1. Trunchi de copac scorburos în care se păstrează anumite lucruri; p. ext. vas făcut dintr-un lemn scobit. Sămînța de cînepă se pune în saci, uleie, postăvi sau alt vas, după ce se mai usucă. PAMFILE, A. R. 174. Se duseră înaintea bisericii și puseră trei uleie, depărtate deopotrivă unul de altul. ISPIRESCU, L. 305. Tot avutul din bordei Mi-e pe vatră un cotei Ș-un tăciune stins de tei Și cenușă-ntr-un ulei. ALECSANDRI, P. P. 285. 2. Stup, știubei de albine. Uleie cu albine ține două-trei... să aibă miere în casă. STANCU, D. 89. Județul acesta a fost odată foarte bogat în albine... cu un număr considerabil de uleie. I. IONESCU, M. 379.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SĂ conj. I. (Semn al conjunctivului) Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvînt de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei și să se amestece în becisniciile celorlalți? ISPIRESCU, L. 309. Bun lucru, bade, cu plugul! – Să trăiești, mîndră, cu prînzul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. ♦ (Ca semn al conjunctivului, în alcătuirea formelor familiare și populare de viitor) Dacă țara o să se ridice ca acum cîțiva ani fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere și fără plan, o să se întîmple la fel. STANCU, D. 286. Cred că ai să izbutești. ISPIRESCU, L. 5. Acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Știu c-ai să-mi pui înainte prieteșugul cel mare. CONACHI, P. 86. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă, după verbe și expresii impersonale) Îmi vine greu să-l ascult și-mi vine și mai greu să nu-l ascult. STANCU, D. 355. Mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea fără coadă. ODOBESCU, S. III 47. Așa-mi vine cîteodată Să mă sui la munți cu piatră... Așa-mi vine uneori Să mă sui la munți cu flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ (Precedat de «ca») Nu e bine ca omul să fie singur. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie om de înțeles. Seamănă să fie om cumsecade. A ajuns să moară de foame. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Pe Murăș și pe Cîmpie Nu-i mîndră să-mi placă mie, Pe Murăș și pe Tîrnavă Nu-i mîndră să-mi fie dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Ce-a făcut moș Gheorghe? A vrut să-și ia înapoi pămîntul și de la un vecin și de la celălalt. MIHALE, O. 121. Puteam chiar să nu mai fiu acuma. SADOVEANU, O. II 231. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocirlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie, Dar ea zboară. EMINESCU, O. I 82. Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ (Precedat de «ca») Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Destul, boieri! [zise Lăpușneanul] Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el. NEGRUZZI, S. I 140. 5. (Introduce o propoziție finală) [Neagu] se întoarse să controleze cîrma. BART, E. 397. Unchiașul... a ieșit să-i întîmpine. ISPIRESCU, L. 1. În aerul nopții Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o țăsusă din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. EMINESCU, N. 29. Oltule, Oltețule, Secați-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. ◊ (Precedat de «ca») Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. [Lupul] unge toți păreții cu sînge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. Tot orașul Chișinăului se adunase, ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. Frunză verde mărăcine, Du-mă, bade, și pe mine Unde mergi în țări străine; Fă-mă peană-n clopul tău, Ca să te umbresc mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 63. ◊ (Precedat de «cum»; neobișnuit) Își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Precedat de «de») Se răpezi... de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. Un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. id. ib. 41. ◊ (Precedat de «ca») E prea frumos, ca să fie adevărat. 7. (Introducînd o propoziție condițională, echivalează cu «dacă», urmat de optativ) Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. CREANGĂ, P. 264. Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia. HASDEU, I. V. 24. Pădurice, deasă ești, Mîndra mea, departe ești; Dar să știu că te-aș vedea, Păduricea o-aș tăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. Duce-m-aș, să am putere. id. ib. 48. III. (În loc. conj.) Măcar să (introduce o propoziție concesivă). Trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, macar să mă omori. id. A. 119. Numai să (introduce o propoziție condițională). Îți poate fi de folos, numai să vrea. DELAVRANCEA, V. V. 219. Pînă să (introduce o propoziție temporală). Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186. În loc să v. loc. (Să) nu (care) cumva să v. cumva. Pentru ca să = a) introduce propoziții finale. Nu era ziuă în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite semințele. SLAVICI, N. I 22; b) are valoare copulativă. A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să = a) introduce propoziții modale. Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă. NEGRUZZI, S. I 25; b) introduce propoziții concesive. Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
STÎRPI, stîrpesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la animale vătămătoare) A omorî (în număr mare); a extermina; (cu privire la plante dăunătoare) a scoate din rădăcină, a smulge cu rădăcini cu tot (pentru a face să dispară specia dintr-un loc) (v. extirpa). A stîrpi buruienile. ♦ (Cu privire la oameni) A distruge (în masă); a nimici, a extermina. Pe dușmanii țării să-i stîrpim cum omul Curăță de-omidă primăvara pomul. BENIUC, M. 151. ◊ (Rar, cu privire la un singur individ) Să mi-l cauți și, prinzîndu-l precum prinde plasa pești, Să mi-l strîngi și, de se poate, pe vecie să-l stîrpești. EFTIMIU, Î. 34. ◊ Refl. reciproc. Începură... neamurile a se scula unele asupra altora și a se stîrpi. SBIERA, P. 306. 2. Tranz. A desființa, a lichida, a nimici. Și aci trebuie... o mînă de fier, care să stîrpească specula. C. PETRESCU, C. V. 110. La rău a sta-mpotrivă... e chipul cel mai sigur De a-l stîrpi cu totul. NEGRUZZI, S. II 234. Nici unul din abuzurile pe cari legislatorii din 1851 voiseră a înlătura n-a putut fi stîrpit. KOGĂLNICEANU, S. A. 160. Abuzul, tîlhăria avem să le stîrpim. ALEXANDRESCU, M. 380. 3. Intranz. și refl. (Despre femelele animalelor, mai rar despre femei) A deveni sterp, steril; a avorta, a lepăda, a pierde. Femeia îngreunată care naște copii morți se zice... că a lepădat, a stîrpit. MARIAN, NA. 74. A poftit l-ardei prăjit Și, negustînd, s-a stîrpit. PANN, P. V. II 143. ◊ Tranz. fact. Boierule... mă bătuși pentru că nu te-am lăsat să-mi stîrpești iapa. VLAHUȚĂ, O. AL. II 56. ♦ (Despre animale) A înceta de a mai da lapte. Că de cînd ești pe la noi S-au scumpit brînza de oi, Și de cînd tu te-ai ivit Toate oile-au stîrpit. ALECSANDRI, P. P. 330.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DORONICUM L., CUJDĂ, IARBA CIUTEI, fam. Compositae. Gen originar din Europa și Asia, cca 30 specii erbacee, vivace, înfloresc toată vara. Florile dispuse în unul sau mai multe capitule mari, semiglobuloase sau turtite, terminale. Involucrul cu foliolele dublu- sau triplu-seriate. Fructul, achenă păroasă.
- sursa: DFL (1989)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
șlem sn [At: STAMATI, D. / V: (îvr) slam / Pl: ? / E: fr chelem, ger Schlemm] 1 (La unele jocuri de cărți cu licitație; șîs marele ~) Situație în care unul dintre jucători sau unul dintre cuplurile participante câștigă toate cele 13 levate posibile. 2 (La jocul de tenis; și îas) Situație în care un tenisman câștigă, în cursul aceluiași an, cele patru mari concursuri internaționale. 3 (La unele jocuri de cărți cu licitație; șîs micul ~) Situație în care unul dintre jucători sau unul dintre cuplurile participante câștigă 12 din cele 13 levate posibile.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Iacob Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume masc. Iácob continuă un vechi nume pers. ebr. Jaakób, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui Iacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mîna de călcîi pe Esau; și de aceea i-am pus numele Iacob”. Conform acestei ipoteze tradiționale, numele pers. ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. În aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvînteazâ pe Iacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, Iacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. În epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte”, sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui Iacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja” (în arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze Iacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 – 1251 î.e.n.) etc. Iacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de Iacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui Iosif (numit Iacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakób (în Septuaginta) și Iákobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakóbus, Jákobus, iar mai tîrziu Jácomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși Iacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redat în N.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie – rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789-1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui Iacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobșciak (la fel în Portugalia, mes de Sant Jágoa). La ucraineni, hipoc. Iakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui Iacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; Iacov, Iacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români, amintim pe Iacoviță, Iacă, Iacul, Iacșa, Iacobică, lacobuț, Iacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței latino-catolice). ☐ Engl. James (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jákobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jácomus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jacquette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline – nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobine, it, Giácomo (din lat. Jácomus), Giacobbe, Iácopo (din lat. Jácobus), sp. Jaime, Jayme (din Jácomus) și Jágo, port. Jágoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, Iakov, Iáko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, scr. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jákó, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. ☐ Scriitorii Iacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giácomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Robusti sau Tintoretto, Jakob van Ruysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giácomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. ☐ Jacques Fatalistul și stăpinul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., Iago din Othello al lui W. Shakespeare.
- sursa: MEO (1975)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Ab uno disce omnes (lat. "După unul îi poți judeca pe toți ) – Vergiliu, Eneida II, 65. Vorbind despre grecii care s-au introdus în Troia prin faimosul vicleșug al calului de lemn, poetul subliniază perfidia grecului captiv Sinon care i-a convins pe troieni să primească în cetate calul, obiectul pierzaniei lor, susținînd că era o ofrandă adusă zeilor. Cu alte cuvinte: cum era acel om prefăcut, erau toți! Devenite cu timpul o expresie curentă, vorbele lui Vergiliu sînt folosite mai ales în sens nefavorabil. Referindu-ne la un grup de oameni deopotrivă de neserioși, sau vicleni, sau cu alte trăsături negative, putem spune: Ab uno disce omnes. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
MĂTURA vb. I. T r a n z. 1. (Folosit și a b s o l.) A curăța de praf, de gunoi etc. cu mătura (1); (complementul indică gunoaie, resturi, praf, materiale etc. care trebuie curățate) a strînge, aîndepărta cumătura.Popa ce nu-ș va mătura sf[î]nta bisearică și să ocurățească și nu o va înfrămseța. . . să se lase de preoție. PRAV., ap. GCR I, 91/4. Care muiare avînd zeace costande și de va piiarde una dentr-însele au nu aprinde luminarea și mătură casa și caută cu deadinsul pînă o gâseaște? CHEIA ÎN. 64r/5. Ca paiele preste arie măturîndu-le. CANTEMIR, IST. 97, cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX., lb. Ulițile orașului sînt foarte late, pe care le udă și le mătură în toate zilele înaintea vremii plimbării. GOLESCU, Î. 95. Credinciosul împăratului. . . vine cu gîndul să măture scrumul afară, după rînduială. CREANGĂ, P. 255. Biata fata unchiașului torcea, țesea, făcea pline, mătura. ISPIRESCU, L. 347, cf. 149. Mai întîrzie puțin ca să curățe blidele și să măture fărîmiturile subt vatră. SADOVEANU, B. 31. Dumitrache apuca mătura de coadă și mătura casa mai abitir ca o fată. STANCU, D. 6. Iar de cînd m-am măritat, Nici un bine n-am aflat, De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. La mîndruța jucăușă E gunoiul după ușă. . . Curtea nu e măturată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 420, cf. ȘEZ. XII, 156. A doua zi iar merge băbîrca la lucrul ei, mătură ce are de măturat și pe când aduna gunoiul la ușă, zdrăng! scapă celalalt inel. MERA, L. B. 57. Măture fiecare la ușa sa. ZANNE, P. III, 227. Albișorii trieră, Socolaiul mătură (Dinții și limba). GOROVEI, C. 135. ◊ (Glumeț) De-o fi soacră-ta cam rea, Mătură casa cu ea. DOINE, 268. ◊ I n t r a n z. Derdicam și măturam prin casă ca o fată mare. CREANGĂ, A. 69. Fata mătura și dereteca prin casă. POPESCU, B. III, 118. ◊ R e f l. i m p e r s. Cu o săptămînă înainte de sf. Andrei. . . nu se mătură, nu se dă gunoiul afară. PAMFILE, S. T. 136. Noaptea nu să mătură casa. ȘEZ. I, 52. ♦ S p e c. (Rar; complementul este coșul casei) A curăța de funingine. Măturătoriul de coșuri (hornuri) dimineața își mătură coșul. ȚICHINDEAL, F. 117/23. ♦ A atinge în trecere. Haina-i măturînd pămîntul Și-o tîrăște. COȘBUC, F. 64. Își ridică ușor rochia să nu măture praful uliței. REBREANU, I. 29. Preotul bătrîn. . . murmura vorbe neînțelese, măturînd cu barba-i căruntă furnicile chirilice de pe ceaslovul dinainte-i. SADOVEANU, O. VII, 317. ◊ (În context figurat) Și iată suflete, începi Cu-aripa stelele să mături. BENIUC, V. 11. 2. P. a n a l. (Despre vînt sau apă) A înlătura din cale ; a purta, a duce cu sine; a lua cu sine praful, gunoiul etc. aflate pe o suprafață. Prahul cela ce-l mătură vîntul despre fața pămîntului. PSALT. HUR. 1r/17, cf. PSALT. 1. Cînd crivățul cu iarna din nord vine în spate Și mătură cu-aripa-i cîmpii întinse, late. . . îmi place-atuncea-n scaun să stau în drept de vatră. EMINESCU, O. IV, 81. Să pornești cu două mii de oameni dintr-un colț de țară și să mături ca o apă revărsată, crescînd mereu, tot ceea ce ți-e împotrivă. CAMIL PETRESCU, O. II, 37. Dacă bate vîntul, moleculele ieșite sînt măturate imediat. . . Așadar vîntul activează evaporarea. CIȘMAN, FIZ. I, 406. Pentru Europa, regiunea Islandei este un izvor continuu de cicloane. . . care o mătură dintr-o parte în alta. id. ib. 567. Pe cîmpiile vaste. . . vîntul despletit. . . mătură repede o pajiște. DEMETRIUS, A. 44. Așa zicea el de mulți ani, dar apa tot venea și-i mătura primăvara sâmănăturile și răsadurile. V. ROM. mai 1 955, 22. 3. (Complementul indică obiecte) A înlătura, a îndepărta, a da la o parte ; a arunca, a azvîrli. Mătură jos resturile de gazete ca să-și libereze masa. REBREANU, R. I, 182. Mîna clucerului Neagu mătură, cu latul palmei, de pe masă, răvașul neisprăvit. C. PETRESCU, A. R. 193. Lasă-mă! țipă el și, înfuriat, mătură cu o singură mînă toate paharele și sticlele de pe masă. V. ROM. august 1954, 97. ♦ (Rar) A lua. Unul sau doi jucători mătură toți banii din punga celorlalți. FILIMON, O. I, 180. ♦ F i g. (Complementul indică oameni) A alunga, a goni, a izgoni, a înlătura. Să fac o jucărie cum știu eu și acuși vi-l mătur de-aici. CREANGĂ, P. 310. Duca își mătură ușor potrivnicii din cale. SADOVEANU, O. X, 324. Îi mătur pe toți! se înfurie numai la gîndul că niște negustori ar putea îndrăzni să-i stea în cale. CAMIL PETRESCU, II, 325, cf. STANCU, U.R.S.S. 96. Dracii, văzînd că sfete Ilie o sâ-i măture șî n-o să mai rămîie nici picior dîn ei, au început să strige. ȘEZ. III, 78. 4. S p e c. (Mat.) A trece peste. . ., a parcurge, a străbate. Razele vectoare mătură arii egale în timpuri egale. CIȘMAN, FIZ. I, 207. În cazul particular cînd am putea să mergem în ambele sensuri pe aceeași curbă. . . cele două suprafețe ar fi egale, dar măturate în sens contrar. id. ib. 507. – Prez. ind.: mătur. – V. mătură.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
Unum pro multis (lat. „Unul pentru mulți”) – Vergiliu, Eneida (V, 815). Venera îi cere lui Neptun să-i ocrotească pe mare pe Enea și pe troienii lui. Neptun îi răspunde că Enea va călători cu bine, numai unul va fi jertfit pentru toți ceilalți (unum pro multis debitur caput). Versul se citează în sensul cum l-a și tradus Eugen Lovinescu: unul singur va plăti pentru toți. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
ZECELEA, ‡ZECELE num. ord. 1 m. al ~, f. a zecea, care ocupă locul, rangul, șirul arătat prin numărul zece: în al zecele an a domniei sale... au început Ștefan-Vodă a zidire mănăstirea Putna (GR.-UR.) ¶ 2 A zecea parte = ZECIME ¶ 3 ‡A zece(a), de-a zece(a), a zecea parte, unul din zece: Rîmlenii din toate olatele și țările lor lua a zece din oameni tineri (N.-COST.); Rîmlenii din toată lumea lua de-a zecea din oameni tineri, cum lua Turcii de la Rumile (N.-COST.); dau a zecea den toate cîte cîștig (BIBL.).
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Ciubzzz
- acțiuni
MURAHAZ s. m. (Învechit) Înalt demnitar, învestit cu depline puteri pentru a trata în numele unui guvern; plenipotențiar. Au triimes de amîndouă părțile oameni mari, murahazi, să se tîlnească la Focșeni, să vorovească acolo . (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 279/32. Mîine seară la Herăstrău este să fie adunare mare. . . și mosafiri murahazi și toată boierimea (a. 1812). DOC. EC. 144. Unul din adiotanții lui Halil pașa. . . întovărășisă pe plenipotențiarii seau murahajii congresului de Akerman. AR (1829), 2481/31. Dobîndesc de la Poartă. . . trimiterea de plenipotenti (murahași) la Akerman. GHICA, S. 129. – Pl.: murahazi și murahaji. – Și: murahas (pl. murahași) s. m. – Din tc. murahhas.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
HAM1, mai adesea pl. HAMURI sn. Toate curelele trebuincioase pentru înhămarea unuia sau mai multor cai (🖼 2507): cînd m’am deșteptat, caii erau prinși ~ (isp.); două mîrțoage de cai cu ~urile legate cu sfoară (I.-gh.); calul... slab, nețesălat, ros de ~ în toate părțile (br.-vn.); cai de ~, cal de trăsură sau de căruță, spre deosebire de „cal de șea” sau „cal de călărie”: gură de ~ 👉 GURĂ 17 [ung.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de alexandru.pd
- acțiuni
NĂSCUT1 s. n. (Învechit și regional) 1. Naștere (I 1). Mumă aceștiia zise-i mainte de născută, și Domnul dentru ea va să se nască zise. coresi, ev. 494. Și Evva grijia bărbatului-și și greul născutului să-l poarte. moxa, 347/20. Era zimislit în trupul maică-sa și, cînd fu aproape de născut, ea muri. id. 357/21. O murid d’in nascutu copt’ilului. alr ii/i h 145/95. ♦ (Regional; în descîntece și vrăji) Organ genital feminin; (regional) născătoare (v. născător I 1). Să ieșiți, Să periți Din cap, De su cap... Din șezut, Din născut. marian, d. 21, cf. id. v. 144. Așa să crăpe, să răscrăpe Toate pociturile... Din băierile inimei, Din născut, De sub născut. șez. i, 253. ♦ (Regional) Testiculele calului (Fildu de Sus-Zălau). dr. v, 313. 2. Naștere (II 1); p. ext. (și în sintagma ziua născutelor) ziua nașterii cuiva, naștere (II 1). Se tîmplă zi de trebuință, cănd Irod născutului lui cină făcea cu voivozii lui. coresi, ev. 541. Nărav era domnilor să prăznuiască în ziua născutelor sale. id. ib. 545. Alu I[su]s h[risto]s născutul așa era (a. 1580). ccr 1/8. Botezătoriul Ioann, de născutul lui și de tăiarea capul lui cade-se a le prăzdnui (a. 1640). gcr i, 89/39. Fiul de la născut Pînă la căsătorit Nu-i înaintea părintelui negreșit. marian, nu. 577. ◊ loc. adj. și adv. Din născută = de la începutul existenței; din naștere. În vreamea aceaia, mergîndu Isus, văzu om orb din născută. coresi, ev. 165, cf. 401, cp 212/32. ◊ Expr. (Bis.; învechit) A doua născută = înnoire a ființei individului, produsă prin taina botezului; a doua naștere. Toți ne sem frați dentru unul singur Domnul..., mai vîrlos cîți den muma ceaia sfînta ce iaste însăș scăldătura băiei a doua născută cu noirea duhului sfînt. coresi, ev. 93. ♦ Spec. (Adesea însoțit de determinări) Nașterea lui Hristos; p. ext. sărbătoare bisericească ținută în ziua acestei nașteri, Crăciunul. Cum ați auzit la Născut de împărații și de filosofii aceia că nu se întoarseră să spuie lui Irod. varlaam, c. 411, cf. 397. Pre cîșlegile Născutului, cu toată putearea sa, s-au apucat de tătari a-i bate. ureche, l. 62. Era atuncea Născutul D[o]mn[u]lui h[risto]s. dosoftei, v. s. octombrie 39v/20. În anul de la Sfî[n]tul Născut 1674. id. ib. octombrie 84v/18, cf. decembrie 222r/14. Cîntă beserica noastră în sara Născutului. n. costin, l. 94. Da-i sara Născutului, Că s-a născut un fiu sfînt. viciu, col. 25. ♦ (Învechit) Viață, ființă, existență. Limba... păleaște împregiurul născutului (împregiurul nasceriei n. test. 1648, roata nascerii biblia 1688, aria vieții b 1938) nostru. cod. vor. 124/16. Izbăveaște de armă sufletul mieu și de mărule cărilor [= cîinilor] născutul mieu (viața mea b 1938). psalt. 37, cf. 63, gcr i, *10/3, coresi, ps. 53/6. – pl.: (rar) născute. – Și: (învechit, rar) născută s. f. - v. naște.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de dianartemis
- acțiuni
NĂDRAG s. m. (Popular; de obicei la pl. cu valoare de sg.) 1. Pantaloni (țărănești). V. cioareci, ițari. Nadragi [de] Karagiu (a. 1589). cuv. d. bătr. i, 258. [Egiptenii] încă poartă și nădragi de păr. herodot (1645), 115. Și vei face lor nădragi de in, să acopere rușinea trupurilor lor, de la brîu pînă la coapse să fie. biblia (1688), 592/56, cf. 822/9, anon. car., lex. mars. 191. N-au fost avînd mestei la nădragi. neculce, l. 12. Feciorul meu s-au dus și i-au tras nădragii (a. 1770). iorga, s. d. xii, 85. Am luat... o dulamă roșie de anglie veche și o părechie de nădragi (a. 1775). id. ib. 90. Și luînd toate de la Frater și Sekeli, pre ei numai în nădragi și niște dulmăni rele i-au lăsat. șincai, hr. ii, 310/8. L-au pus într-un car cu doi boi, numai cu anteriu și cu nădragi, id. ib. iii, 104/16. Dar iacă zmeoașii de toată parte Năpădind, m-apucă unul de nădragă, Altul de cizme. budai-deleanu, t. v. 92. Se dezbrăcă d-anteriu, nădrag. pann, p. v. i, 43/10. Niște strimți nadragi. negruzzi, s. ii, 249. Poți să te îmbraci după modă. În locul nădragilor acelor roși, să pui un pantalon elegant. id., în pr. dram. 478. Nae Gîrcănescu îmbrăcat husărește, cu nădragi strimți și cu chiveră. alecsandri, t. 128. Femeia toarce, urzește, țese; ea coase, face nădragi, zechi, cămașă. jipescu, o. 35. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie, Petece pe ei o mie. creangă, p. 148. Unul dintre negustori se căuta cu multă stăruință în fundul buzunarului de la nădragi. caragiale, o. iii, 143. Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?... Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi? maceDONSKI, o. I, 43, cf. MOLDOVAN, ț. n. 127. Straiele făcute de abagii sînt tuzluci, nădragi, mintene. pamfile, i. c. 288. Cioarecii, numiți nădragi, se fac din postav alb, bătut la piuă, au o lărgime potrivită și la glezne se vîră în ciorapi. păcală, m. r. 120. Au cioareci, numiți și nădragi albi, de lînă sau pănură. varone, d. 7. Un dulău... îl apucă de pulpa piciorului și-i sfîșie nădragii pînă jos la imineu. galaction, o. 282. Bărbații în ultimul timp de asemeni au părăsit portul bătrînesc, înlocuindu-l cu nădragi în loc de cioareci. pribeagul, p. r. 46. Aveau pe ei ceva care se putea numi suman, pe lîngă cămăși și nădragi suflecați. sadoveanu, o. ix, 390. Deasupra nădragilor suflecați, o cămașă roșie care-l slujea probabil de ani mulți. id. ib. xviii, 580. Din pînza de lînă se fac haine și nădragi. ionescu-muscel, țes. 691. Văd că lucrul nu ți-e drag, Coși de-o zi la un nădrag. arghezi, s. p. 27, cf. 16. Zdrențăros, cu nădragii peticiți și cămașa ferfeniță. camil petrescu, o. i, 618. Au intrat sanitarii cu nădragii, mantalele, bocancii și capelele. pas, z. iv, 19. Da, șmecherii vor spune că-i imbecil să lupți... Cu visuri zvăpăiate și cu nădragii rupți. beniuc, v. 60. S-a apropiat zîmbind un bărbos cu cămașa de tîrgoveț purtată lipovenește, peste nădragi. galan, z. r. 371. Avea nădragii roșii, dolman vînăt..., pinteni și sabie. t. popovici, se. 7. Mitru își trase repede nădragii și ieși. id. ib. 379, cf. h ii 31, 132, 147, iv 57, 98, v 258, vi 31, xii 132. Și nădragi vineți, frumoși, Abia-i port de petecoși. hodoș, p. p. 227. Tu n-ai cap de comanac, Nici picioare de nădragi. șez. ii, 199, cf. iii, 38, vii, 109. Io mi t-oi loa Cîn mi s-oi vedea Ursu cu nădragi Umblîn după vaci. vîncol, v. 73, cf. chest. v 165, alr sn iv h 1 176, 1 177, a i 23, iii 13. N-are pe sine nădragi Și își cumpără desagi. zanne, p. iii, 252. Oricîți cu nădragi, Toți îi sînt ei dragi. id. ib. 253, cf. iv, 512, v, 189. Prin pădure, printre fagi, Merge-un om făr’ de nădragi (Vîntul). gorovei, c. 397. ◊ Expr. A-i scutura (cuiva) nădragii de praf = a bate (pe cineva). cf. zanne, p. iii, 253. ◊ Compus: (Bot.; regional) nădragu’-țiganului = jale (Salvia officinalis). alr sn iii h 656/29. ♦ (Ironic) Pantaloni prea largi, scri-ban, d. 2. Izmene. Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de jos, cum ai scutura un sac, și bătrînul apăru în niște nădragi largi de stambă colorată, legați jos, în lipsa șireturilor rupte, cu bucăți de sfoară. călinescu, e. o. ii, 159. – Pl.: nădragi. – Și: (Învechit, rar) nădragă s. f., (învechit și regional) nadrăg s. m. – Din slavonul надраги, magh. nadrag.
- sursa: DLR - tomul X (2010)
- furnizată de Universitatea "Dunărea de Jos" din Galați
- adăugată de Artemys
- acțiuni
CÎINE (Mold. Tr.-Carp. CÎNE sm. 1 🐒 Animal domestic, foarte inteligent, supus și credincios omului; după specii și rase, poartă diferite numiri: ~ ciobănesc (🖼 1249); ~ de vînat; ~ de Teranova (🖼 1248), bernardin, boldeiu brac, buldog, copoiu, coteiu, dulău, fox(terier), mops, mozoc, ogar, prepelicar, zăvod etc.; ~ lup, varietate de cîine care are înfățișarea unui lup; (P): ~le care latră nu mușcă, nu toți aceia cari fac mai multă gură sînt cei mai primejdioși; din coadă de ~, sită de mătase nu se face, dintr’un lucru prost, dintr’un om mojic, nu poți face ceva bun; nu e numai un ~ scurt la coadă, se zice cînd cineva caută să identifice o persoană numai după aparență, după unele trăsături pe care le au și alții; și ~le iese din iarnă, dar numai pielea lui o știe, se zice cînd cineva a izbutit să săvîrșească un lucru, să scape dintr’o nevoie, dar cu multe necazuri și cu pierderi însemnate; vîntul bate, cîinii latră, gura lumii, bîrfelile, înjurăturile, etc. nu mă pot atinge; trăesc ca ~le cu pisica, nu se învoesc de loc unul cu altul, o duc tot cu ceartă și bătaie; a tăia cîinilor frunză, a umbla fără rost, fără a face ceva; a-i mînca cîinii din traistă (CRG.), a fi un netrebnic; sat fără cîini, țară, loc, casă unde fie-care face ce-i place, fără să-i pese de nimeni și de nimic; 👉 ALBIE, APĂ, BRÎNZĂ, LĂTRA, OGAR ¶ 2 Ⓕ Om rău la inimă: atîta am avut, pe Lixandru, și mi l-au mîncat cîinii ăștia (BR.-VN.) ¶ 3 F Porc de ~, om rău din cale afară, cu inima împietrită ¶ 4 💫 CÎINELE-MARE și CÎINELE-MIC, două constelațiuni numite de popor „dulăul” și „cățelul” (OT.) (🖼 1250) ¶ 5 🐦 Bucov. ~ -TĂTĂRESC -NAGÎȚ; după legendă, Tătarii ar fi dresat aceste păsări; slujindu-se de ele spre a se descoperi, în timpul năvălirilor lor, pe Românii ce se ascundeau ¶ 6 🐙 Mold. Bucov. CÎINELE-BABEI1, larva mai multor specii de fluturi (MAR.) (🖼 1251): --CÎINELE-BABEI2, mic crustaceu care trăește prin locurile umede și întunecoase, prin pivniți, etc.; numit și „molie” sau „mîța-popii” (Oniscus asellus) (🖼 1252) ¶ 7 🌿 IARBA-CÎINELUI, plantă ierboasă, cu frunzele păroase, numită și „pir-gros” sau „curcubeu” (Cynodon dactylon) (🖼 1253) ¶ 8 🌿 LAPTELE-CÎINELUI, numele a mai multor specii de Euphorbia, 👉 ALIOR, AIOR, LAPTELE-CUCULUI, LAPTELE-LUPULUI ¶ 9 🌿 LEMNUL-CÎINELUI 👉 LEMN-CÎINESC ¶ 10 🌿 LIMBA-CÎINELUI – ARĂRIEL ¶ 11 Cîine-cîinește, loc. adv. Cu mare greu, mai mult în silă: și d’abia, cîine-cîinește, putu să urnească din loc acea murdărie (ISP.) [lat. canis, canem].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
ASCUNS1 s. n. Faptul de a (se) ascunde. ◊ De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. ◊ Loc. adv. În sau pe (sub) ascuns = tainic, pe furiș. – V. ascunde.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de cata
- acțiuni
A SE DEZUNI mă dezunesc intranz. rar 1) (despre obiecte unite) A se desprinde unul de altul sau dintr-un tot. 2) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrăma; a se dezagrega. 3) (despre două sau mai multe persoane) A trăi în vrajbă; a se vrăjmăși; a se dușmăni; a se învrăjbi; a se urî. /dez- + a uni
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
CUANTIFICATOR s.m. (Mat.) Simbol care arată că o proprietate se aplică tuturor elementelor unei mulțimi sau numai unora dintre ele. [Pron. cuan-. / < fr. quantificateur].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ascunde (ascund, ascuns), vb. – 1. A pune într-un loc ferit. – 2. A tăinui. – Mr. ascundu, ascundire, megl. șcund, istr. ascundu. Lat. abscondĕre (Pușcariu 139; Candrea-Dens., 97; REW 41; DAR); cf. it (n)ascondere, v. prov., v. fr. escondre, cat. ascondir, v. sp., v. port. asconder. Part. și perf. simplu reproduc lat. absconsum, absconsi, forme paralele cu absconditum, abscondi(di), ca it. ascoso, v. sp. en ascuso, a escuso (RFE, 1919, 24). Der. ascuns, s. n. (ascunzătoare); ascunsă, s. f. (înv., secret); ascunzătoare, s. f. (loc în care se poate ascunde); ascunzător, adj. (prefăcut, care se ascunde); ascunzătură, s. f. (ascunzătoare); ascunziș, s. n. (loc tainic); (v-ați) ascunsele, s. f. (joc de copii în care toți se ascund în afară de unul care îi caută), de la întrebarea v-ați ascuns?, interpretată ca s.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CUANTIFICATOR s. m. 1. operator logic prin care se fixează sfera de aplicativitate a unei variabile într-o anumită expresie. 2. (mat.) fiecare dintre simbolurile care arată dacă o proprietate se aplică tuturor elementelor unei mulțimi sau numai unora dintre ele. 3. (lingv.) denumire dată determinanților care indică cantitatea prin care un nume este definit. (< fr. quantificateur)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
REUNIUNE s. f. 1. adunare, întrunire. ◊ competiție sportivă. 2. (mat.) operație care atașează la două mulțimi date mulțimea tuturor elementelor ce aparțin cel puțin uneia dintre ele. (< fr. réunion)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
ASCUNS1 s. n. 1. (În expr.) De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii, în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. În sau pe (sub) ascuns = în taină, pe furiș. 2. (Înv.) Loc tăinuit, ascunzătoare, ascunziș. [Formă gramaticală: (în expr.) ascunselea]. – V. ascunde.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
atáre pron. demonstrativ (var. din acătare). Vechĭ. Azĭ lit. În această calitate, asemenea, ast-fel de: eștĭ milostiv, și ca atare l-aĭ ajutat. Vechĭ. Azĭ Trans. Vre-unu, vre-una: atare om. – Pl. tot atare, ca și acătare și cutare.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Heracles, vestit erou grec, neîntrecut în forță și vitejie și care, după moarte, a fost primit în rîndul zeilor, devenind nemuritor. Heracles – numit de către romani Hercules – era fiul lui Zeus și al Alcmenei. Pentru a se uni cu Alcmene, Zeus a luat chipul și înfățișarea soțului ei, Amphitryon, plecat să lupte împotriva teleboenilor (v. și Amphitryon). Din unirea Alcmenei cu Zeus s-a născut Heracles, iar din unirea Alcmenei cu Amphitryon, sosit imediat după aceea, s-a născut Iphicles, frate geamăn cu Heracles. Dîndu-și seama de originea divină a lui Heracles, Amphitryon a consimțit să-l crească în casa sa, alături de Iphicles. Gelozia Herei față de Alcmene s-a manifestat însă de timpuriu, încă înainte de nașterea copilului. Fiindcă Zeus – ca să-și ocrotească viitorul fiu – făgăduise regatul Argosului primului urmaș care se va naște din Perseus, Hera a îndemnat-o pe fiica ei, Ilithyia, care patrona nașterile, să întîrzie nașterea lui Heracles și s-o grăbească în schimb pe cea a lui Eurystheus, fiul lui Sthenelus. Datorită acestui fapt, Eurystheus se naște la șapte luni, revenindu-i lui Argosul (v. și Eurystheus), iar Heracles e purtat zece luni în pîntece de Alcmene. Mînia Herei continuă să se reverse și după naștere, de data asta însă asupra copilului. Într-o noapte, cînd cei doi frați se aflau în leagănul lor, ea le trimite doi șerpi cu gîndul să-l ucidă pe Heracles. Fără să-și piardă cumpătul, Heracles, deși avea numai zece luni, îi apucă pe fiecare cu cîte o mînă și-i sugrumă, în timp ce Iphicles, îngrozit, trezește toată casa cu țipetele lui. Este un semn în plus pentru Amphitryon cu privire la originea divină a copilului. El îl crește însă mai departe în casa sa, ca pe propriul său fiu. Cînd Heracles crește, el își înspăimîntă părintele, ucigîndu-și dascălul, pe Linus, și acest fapt îl determină pe Amphitryon să-l trimitp pe Heracles la țară să-i păzească cirezile. Eroul stă acolo pînă la vîrsta de optsprezece ani, cînd săvîrșește primul său act de vitejie: ucide leul din Cithaeron, care atacase cirezile tatălui său. Cu această ocazie el se unește cincizeci de nopți la rînd cu cele cincizeci de fiice ale regelui Thespius, la care stă în gazdă tot timpul cît durează vînătoarea. După ce ucide fiorosul animal, Heracles se întoarce acasă. Pe drum se întîlnește cu solii regelui Erginus, trimiși să ridice tributul la care erau supuși tebanii. El se luptă cu Erginus și îl învinge. Drept mulțumire că i-a scăpat pe tebani de tributul înjositor, regele Creon i-o dă în căsătorie lui Heracles pe fiica sa, Megara. Cu Megara eroul a avut mai mulți copii. Urmărindu-l mai departe cu mînia sa divină, Hera îi ia mințile și, într-un delir furios, îl determină să-și ucidă copiii. În urma săvîrșirii acestei fărădelegi, eroul consultă oracolul de la Delphi. Pentru ispășire, Apollo îi poruncește să-i slujească timp de doisprezece ani lui Eurystheus. La cererea acestuia, care-l pune la felurite munci, Heracles săvîrșește cele douăsprezece mari fapte de vitejie cunoscute sub numele de muncile (sau isprăvile) lui Heracles. – Prima muncă este uciderea leului din Nemea, o fiară înspăimîntătoare care pustia ținutul respectiv. Eroul îl sugrumă apoi îl jupoaie de pielea îngrozitoare la vedere. Înfățișîndu-se mai apoi îmbrăcat în această piele lui Eurystheus, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi poruncește să-și depună prada înaintea porților. Cu această ocazie eroul înființează Jocurile Nemeiene. – A doua muncă a lui Heracles este uciderea hidrei din Lerna. Născută din Typhon și din Echidna, hidra era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simțea duhoarea. Ea avea nenumărate capete, care pe măsură ce erau retezate, creșteau la loc. Unul dintre capete era nemuritor. Heracles a reușit să-i reteze capetele și, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să-i ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a le împiedica să mai regenereze. La urmă el îi retează și capul cel nemuritor și, îngropîndu-l în pămînt, împinge deasupra lui o stîncă uriașă. Sîngele hidrei era și el aducător de moarte. De aceea, la plecare, eroul și-a muiat săgețile în el, făcîndu-le astfel veninoase. – A treia muncă a lui Heracles este prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Groaznicul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi înalte, pînă cînd, sleit de puteri, a fost prins. – A patra muncă a lui Heracles este prinderea unui căprior cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Vestit prin iuțeala lui, căpriorul a fost fugărit un an încheiat de către erou, care, în cele din urmă, l-a ajuns în Arcadia și, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă. – A cincea muncă a lui Heracles este curățarea grajdurilor lui Augias. Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Eurystheus, Heracles s-a legat să le curețe într-o singură zi, cerîndu-i o răsplată lui Augias, dacă avea să reușească. Augias s-a învoit. Atunci eroul a schimbat cursurile rîurilor Alpheus și Peneus și, abătîndu-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape pînă-n seară. Cînd și-a cerut însă plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala, fapt pentru care avea să fie pedepsit mai tîrziu de către erou. – A șasea muncă a lui Heracles este distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Tsymphalis din Arcadia sălășluiau puzderie de păsări de pradă, care pustiau ținutul. Heracles le-a stîrpit ucigîndu-le cu săgețile sale otrăvite. – A șaptea muncă a lui Heracles este prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, îl cruțase. Zeul mării se răzbunase, făcînd taurul să devină furios. Heracles a reușit să-l prindă și i l-a adus lui Eurystheus, care însă i-a redat libertatea. – A opta muncă a lui Heracles este îmblînzirea iepelor lui Diomedes. Diomedes, regele Thraciei, avea niște iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracles l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănînce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpînului lor, iepele au devenit blînde și s-au lăsat ușor prinse. Heracles i le-a dus și pe acestea lui Eurystheus. – A noua muncă a lui Heracles este dobîndirea cingătorii purtate de Hippolyte, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracles i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Eurystheus. – A zecea muncă a lui Heracles este aducerea boilor lui Geryon (v. și Geryon), tot la porunca lui Eurystheus. Cirezile de boi ale lui Geryon se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libyei, apoi Oceanul, iar ca să pună mîna pe boii lui Geryon, l-a ucis mai întîi pe Orthrus, cîinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurytion, uriașul care-i păștea și, în sfîrșit, pe însuși Geryon, monstrul cu trei trupuri, căruia-i aparțineau. După multe peripeții, Heracles ajunge cu bine din nou la Eurystheus, nu fără să fi avut însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care-l atacaseră, vrînd să-i fure boii. – A unsprezecea muncă a lui Heracles este culegerea merelor din Grădina Hesperidelor. Merele acestea erau de aur, și ele aparțineau Herei, care le primise în dar, cu prilejul nunții ei cu Zeus, de la Gaea. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucasus unde-l eliberează pe Prometheus (v. și Prometheus), Heracles ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le aduce lui Eurystheus. – A douăsprezecea – și cea din urmă – muncă a lui Heracles este aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpămîntene, cea mai grea încercare la care a fost supus eroul. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracles s-a întîlnit cu umbra lui Meleager – căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit s-o ia în căsătorie pe Deianira (v. și Deianira) – cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfîrșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strîngîndu-l cu amîndouă mîinile de gît, Heracles a reușit să-l stăpînească pe Cerberus și să-l tîrască după el, pe pămînt. La vederea lui Cerberus însă, Eurystheus a fost atît de înfricoșat încît s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavînd ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi în Infern. În afara acestor isprăvi, eroul a săvîrșit, în diferite împrejurări, numeroase alte acte de curaj și vitejie, care i-au dus faima și l-au făcut renumit. Printre ele se numără: 1. Expediția întreprinsă împotriva Troiei. Laomedon, regele Troiei, a refuzat să-i dea lui Heracles răsplata cuvenită pentru faptul că eroul a salvat-o pe Hesione, fiica regelui, din ghearele unui monstru îngrozitor. Heracles atacă cetatea, îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui și i-o dă de soție pe Hesione lui Telamon, unul dintre tovarășii lui de arme (v. și Hesione 1.). 2. Războiul împotriva giganților, în care eroul a luptat alături de olimpieni (v. Gigantes). 3. Războiul împotriva lui Augias, întreprins de erou datorită faptului că regele din Elis refuzase să-i dea plata cuvenită pentru că i-a curățat grajdurile. Cu ocazia victoriei, eroul a înființat Jocurile Olimpice. 4. Expediția organizată împotriva Pylosului, unde domnea regele Neleus (v. și Neleus), expediție în cursul căreia Heracles îl ucide pe rege împreună cu toți fiii lui în afară de unul singur, Nestor. Cu această ocazie Heracles a rănit mai mulți zei, printre care pe Hera și pe Ares. 5. Războiul împotriva Spartei (v. și Hippocoon), în cursul căruia, deși învingător, eroul este rănit la mînă și vindecat apoi de către Asclepius. 6. Lupta împotriva driopilor, în care, învins la început, Heracles iese în cele din urmă învingător, îi bate pe driopi și-i pune pe fugă. Motivul izbucnirii conflictului între erou și driopi a fost faptul că, o dată, pe cînd trecea prin ținutul lor călătorind împreună cu Deianira și cu fiul său Hyllus, driopii au refuzat să-i dea să mănînce copilului, care era înfometat. 7. Lupta cu centaurii, stîrniți de mirosul vinului pe care eroul îl băuse în peștera lui Pholos. Cu această ocazie a fost ucis din greșeală de către Heracles și bunul centaur Chiron. 8. Readucerea Alcestei din regatul subpămîntean (v. Admetus). 9. Lupta cu Antaeus (v. Antaeus). 10. Lupta cu Cycnus (v. Cycnus 2.), pe care l-a ucis în drum spre Grădina Hesperidelor. 11. Eliberarea lui Prometeus. Traversînd Caucazul, pe drumul spre aceeași Grădină a Hesperidelor, eroul a ucis vulturul care devora ficatul titanului Prometheus înlănțuit de o stîncă. 12. Lupta împotriva lui Lycaon, fiul lui Ares și al Pyrenei, care, opunîndu-se trecerii lui Heracles spre Grădina Hesperidelor, a fost învins și el de către erou. 13. Lupta cu gigantul Alcyoneus pe care l-a omorît cu măciuca sa, ajutat fiind și de zeița Athena. 14. Prinderea cercopilor (v. Cercopes). În sfîrșit, viața eroului, bogată în peripeții, cuprinde și alte episoade menite să-i ilustreze forța și vitejia. De pildă, este cunoscut episodul luptei dintre Heracles și zeul apei Achelous, pentru a obține mîna Deianirei, sora lui Meleager, căruia, în Infern, eroul îi făgăduise s-o ia de soție (v. mai sus). După căsătorie, omorînd din greșeală o rudă a soției sale, Heracles este silit să pornească în exil împreună cu Deianira și cu fiul lor, Hyllus. Pe drum Deianira este atacată de centaurul Nessus, care vrea s-o violeze. Heracles îl rănește mortal cu una din săgețile sale otrăvite. Înainte de a muri, centaurul îi dăruiește Deianirei un filtru miraculos, filtru care – după spusele lui – avea să i-l aducă înapoi pe Heracles atunci cînd ei i se va părea că eroul n-o mai iubește. Șiretenia lui Nessus și gelozia Deianirei aveau să pricinuiască, mai tîrziu, moartea eroului (v. Deianira). În urma uciderii nedrepte a lui Iphitus, fiul regelui Eurytus (v. și Iphitus), Heracles e atins de nebunie. Pentru a fi „purificat” el se duce la Delphi, dar acolo, insultînd oracolul, își atrage asupră-și mînia lui Apollo. În urma omorului și a sacrilegiului comis, el nu mai poate fi purificat decît dacă se va vinde ca sclav, timp de trei ani, pentru a-i sluji unui stăpîn. Așa ajunge Heracles în slujba Omphalei, regina Lydiei. E răstimpul în care eroul, robit și iubit de regină, participă la vînătoarea mistrețului din Calydon. După împlinirea termenului, Heracles se războiește cu regele Eurytus. Pe vremuri, Eurytus îi refuzase mîna fiicei sale, Iole. Eroul se luptă cu Eurytus, îl ucide și, cum dragostea pentru fiica acestuia persistă, o ia cu el pe Iole. Aflînd, Deianira îi trimite o cămașă îmbibată cu filtrul lui Nessus, pe care Heracles îl ucisese odinioară. Departe de a-i aduce înapoi soțul, filtrul – răzbunare perfidă a centaurului – Face ca veșmîntul o dată îmbrăcat să se lipească de trupul eroului și să ia foc. În zadar se luptă Heracles cu desperare să scape de cămașa ucigătoare. O dată cu ea își smulge de pe trup fîșii de carne și flăcările mistuitoare îi ajung pînă la oase. Atunci, simțindu-și sfîrșitul aproape – în timp ce Deianira îngrozită de fapta ei se sinucide – eroul își înalță singur un rug și se pregătește de moarte. El o încredințează fiului său Hyllus pe Iole și lasă cu limbă de moarte ca, mai tîrziu, cei doi să se căsătorească. Își dăruiește arcul și săgețile lui Philoctetes și se urcă pe rugul de mai înainte pregătit. În timp ce flăcările rugului se înalță, un nor pogoară din ceruri și cade un trăsnet. Cînd ceața se risipește, corpul eroului nu mai există. El a fost luat în Olympus, unde va petrece după moarte în rîndul nemuritorilor. Vechea ură a Herei se șterge. Ea îl primește acum pe Heracles în lăcașul zeilor, căsătorindu-l cu fiica ei, Hebe, zeița veșnicei tinereți. Eroul devine nemuritor, drept răsplată pentru vitejia, curajul și nedreptățile îndurate pe pămînt.
- sursa: Mitologic (1969)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
harțág n., pl. urĭ (ung. harcag, întîlnire, încăĭerare, luptă). Vechĭ. Încăĭerare, harță. Azĭ. Est. Gust de ceartă. Tot arțagu îșĭ are pîrțagu (Triv.), unu gata de ceartă dă peste altu care-l învață minte. – În vest arțag, în Ban. hărțag.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
comună f. 1. odinioară în apusul Europei (Italia, Franța), corpul burghezilor unui oraș sau târg cari se guvernau ei înșiși: emanciparea comunelor; 2. azi, diviziune teritorială administrată de un primar, asistat de un consiliu comunal: mai multe comune formează o plasă; în România sunt comune urbane sau orașe și comune rurale sau sate; 3. reunirea tuturor locuitorilor unei comune; 4. Camera Comunelor, unul din cele două corpuri ale Parlamentului englez: Camera Comunelor și Camera Lorzilor; 5. Comuna, putere revoluționară instalată la Paris în 1792 și în 1871.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
fecioară f. 1. fată cu totul nevinovată: Sfânta Fecioară, Maica Domnului; 2. unul din cele 12 semne ale zodiacului. [V. fecior].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
jumătate f. una din părțile unui tot împărțit în două părți egale: unu și jumătate fig. foarte șiret. [Cf. lat. DIMIDIETATEM].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
un n. 1. cel dintâiu dintre toate numerele: 2. cifră ce arată pe unu. [Lat. UNUS]. ║ a. 1. simplu, care nu admite pluralitate; 2. singur, care nu e niciodată contrar sieș: adevărul este totdeauna unul; unul și unul, ales dintre mulți, eminent; unul și jumătate, fig. șiret, viclean. ║ pr. nehotărît: un om.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ASCUNS1 s. n. Faptul de a (se) ascunde. ◊ De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea = numele unui joc de copii în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. ◊ Loc. adv. În sau pe (sub) ascuns = tainic, pe furiș. – V. ascunde.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nicio parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ABATE2, abat, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin «din drum», «din cale») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. «de la») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. AL. I 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe la» sau «prin») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. Tranz. fact. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; Fig. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. Tranz. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lîngă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ARMĂSAR, armăsari, s. m. Cal mascul bun de prăsilă; p. ext. cal falnic, mîndru, iute. Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, I,. 3. Și în umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. BOLINTINEANU, O. 35. Mîndri-s bravii călăreți Pe-armăsarii șoimuleți. ALECSANDRI, P. A. 96. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar = a exagera. - Variantă: (regional) harmăsar (ALECSANDRI, P.P. 169) s. m.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ASCUNS1 s. n. 1. (Rar) Taină, enigmă, tîlc. Nu putea el ghici ascunsul vorbelor bătrînului. ISPIRESCU, la HEM. ◊ (Mai obișnuit în loc. adv.) În (sau, rar, întru) ascuns sau pe (sub) ascuns sau (rar, pentru nevoile rimei) pe ascunsul = în taină, pe furiș. Sfetnicii... nutreau într-ascuns alte gînduri. PAS, L. I 110. Vorbim răstit și ne-ngînăm răspunsul, Și-n sat cred toți că asta-i vrajbă veche, Iar seara noi ne sărutăm p-ascunsul! COȘBUC, P. I 174. Una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură... și le dete pe sub ascuns o copaie de mere, două azime și un fedeleș cu apă. ISPIRESCU, L. 354. Fata, într-ascuns, îi făcu merinde. EMINESCU, N. 21. Ioan Cantacuzino însoțit de Scarlat Cîmpineanu fugiră pe ascuns și, mergînd pe la Măgureni, trecură în Transilvania. BĂLCESCU, O. I 87. 2. (Numai în expr.) De-a ascunsul sau de-a (v-ați) ascunselea (sau, mai rar, ascunsele) = numele unui joc de copii, în care toți jucătorii se ascund, afară de unul, care îi caută pe ceilalți. De-a «v-ați ascunsele» în fine Ne-am mai jucat prin văi și lunci. IOSIF, T. 130. Cine vrea [să se joace] d-a «v-ați ascunselea»? DELAVRANCEA, S. 225. ◊ Fig. Acest joc d-a ascunselea, ațîțîndu-mi curiozitatea, da mai mare preț ochirii strălucitoare și zîmbetului sfieț ce scăpau uneori printre pedicele rădicate cătărilor mele indiscrete. ODOBESCU, S. I 385. 3. (Învechit) Ascunzătoare, ascunziș. Sucnă-Murgă... au auzit toate sfaturile... zmeoaicelor și, ieșind din ascunsul său, au zburat la căruță. SBIERA, P. 105. ◊ Expr. În ascunsul inimii (sau sufletului) = în partea cea mai ascunsă a conștiinței cuiva. El era împăcat cu cugetul său și se bucura în ascunsul sufletului său de izbîndele sale. ISPIRESCU, L. 156. – Forme gramaticale: (în expr.) ascunselea ascunsele.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
FRĂMÎNTA, frămînt, vb. I. Tranz. 1. (Folosit și absolut; cu privire la aluaturi sau la pîine în cursul procesului de fabricație) A apăsa cu mîinile, amestecînd bine, spre a transforma într-o masă uniformă. Cine nu va să frămînte toată ziua cerne, zice proverbul. BOLLIAC, O. 54. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut, Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Fig. (Cu aluzie la acțiunea de amestecare) Eram de-abia la jumătate calea; conacul lui Hagi-Pancu era încă departe și Harap frămînta apa și noroiul pînă la genunchi. GALACTION, O. I 79. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și al strămoșilor noștri! BĂLCESCU, O. I 186. ◊ A frămînta pămîntul = a bate pămîntul cu piciorul prin lovituri puternice și repetate. Fetele jucau ușurel, fără să zîmbească, cu genele plecate; iar flăcăii frămîntau pămîntul, se răsuceau pe loc, băteau din călcîie tactul horii și strigau. SADOVEANU, O. I 73. Ei frămîntau pămîntul sub un brîu sau o bătută nebună. HOGAȘ, DR. II 180. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 144. ♦ A lovi de repetate ori o persoană trîntită la pămînt. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Nu l-am frămîntat, nu l-am zdrobit subt picioarele mele pe omul acesta! NEGRUZZI, S. III 301. 2. Fig. (Cu privire la gînduri, idei, planuri) A examina pe toate părțile. A gîndit, a frămîntat singur, lung, cele spuse. CAMIL PETRESCU, T. II 59. Lucra, nu lucra Că toată ziua Din ochi măsura, Gîndu-și frămînta. TEODORESCU, P. P. 462. ♦ (Cu privire la cap sau minte considerate ca sediu al gîndurilor) A supune unor eforturi, unor sforțări. Tot frămîntîndu-mi mintea să știu cum a venit... am adormit. ISPIRESCU, L. 300. Îmi băteam capul și mintea-mi frămîntam. NEGRUZZI, S. II 233. Neavînd ce să fac, îmi frămînt capul cu gînduri de tot felul. RUSSO, O. 136. ◊ Refl. De vreo trei zile mă tot frămînt cu mintea... Ca o fiară-n cușcă umblu de colo-colo. VLAHUȚĂ, O. A. 493. Toată noaptea cea dinainte de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel și chip. CREANGĂ, A. 122. ♦ (Despre stări sufletești și despre cauzele exterioare ale stărilor sufletești) A neliniști, a preocupa, a agita, a îngrijora. El cîștiga atît cît existența-i să nu-l frămînte. PAS, Z. I 95. Polixenia rămăsese cu o părere de rău, care o frămînta zilnic. BASSARABESCU, V. 11. Nici vreau să știu de ce te doare, De grijile ce te frămîntă. VLAHUȚĂ, O. A. 29. Radu iute-ncăleca... Nebăut și nemîncat, De dor mare frămîntat. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Refl. Frămîntîndu-se de mîhnire, se gîndea ce să răspunză el împărătesei. ISPIRESCU, L. 109. Nu sînt de părere că trebuie să te frămînți așa tare cu firea. ODOBESCU, S. III 48. 3. A mișca puternic, a agita. Alte vînturi, proaspete, frămîntă Codrii tineri. BENIUC, V. 80. Vîntul îi frămînta poalele mantalei. CAMILAR, TEM. 6. Roata frămînta apa și valuri mici veneau la mal. DUNĂREANU, CH. 48. ◊ Fig. Îți gîngurește glasul, Vorbe să frămînte. COȘBUC, P. II 270. Viscolul frămîntă lumea! ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Refl. (Despre lucruri văzute în mișcare) Pe cer se frămîntă norii goniți spre apus. STANCU, D. 23. Pe cînd Mureșul curge liniștit printre coline, Oltul se frămîntă, se întoarce din drum. BOGZA, C. O. 11. Trenul trecu vuind peste podul alb, și sălciile de dedesubt se frămîntară ca smulse de furtună. C. PETRESCU, S. 33. Izbind s-or frămînta Eternele valuri. EMINESCU, O. I 225. ◊ Refl. Fig. Inima i se frămînta într-o emoție aproape dureroasă. REBREANU, P. S. 22. Se frămînt-o lume-n minte-i, Ca-n adîncul unei mări. VLAHUȚĂ, O. A. 168. ♦ Refl. (Despre ființe) A se mișca de colo pînă colo sau încolo și încoace, a nu avea astîmpăr; a se agita. Un cal părea că se frămîntă în zăbale, bătînd pămîntul uscat cu copitele. SADOVEANU, O. VII 28. Se frămînta sucit, de parcă avea un pumnal între umeri. CAMIL PETRESCU, N. 152. Lăutarii... se frămîntau mai abitir ca jucătorii, mutîndu-se de ici-colo, îndemnîndu-se unul pe altul. REBREANU, R. I 125. Toată ziua era în picioare, se frămînta căutîndu-și de lucru de la un pat la altul. BART, E. 313. ♦ A învîrti, a răsuci (un obiect) în mînă. Se juca Zarinca, frămîntînd crenguța de salcie între degete. STANCU, D. 11. ◊ (În unele construcții fixe) A-și frămînta mîinile = a-și freca mîinile puternic și repetat (sub stăpînirea unei stări sufletești puternice). Își frămînta mîinile neliniștit, parcă-i lipsea ceva. CAMILAR, TEM. 15. ♦ A fricționa, a face masaj. Ne așază cu capul în poala ei, ne trage pe la tîmple, ne trage pe la grumaz, apoi ne frămîntă încheieturile mîinilor, degetele. STANCU, D. 276.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
CALUP, calupuri, s. m. (Popular) 1. Calapod, tipar, formă după care se fac diferite obiecte. Calup de pălărie. ▭ Lăsă coșurile jos și se așeză cu liniște lîngă calupurile vechi. DUNĂREANU, N. 17. Nu ți-e destul că m-ai amețit, puindu-ți sfîrloagele (= ciubotele) pe calup, trăgîndu-le la șan și ungîndu-le aici pe cuptor la nasul meu în toate diminețile? CREANGĂ, A. 106. ◊ Fig. Am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. Tălmăcirile europenilor au fost sau necomplete, sau înghesuite în calupuri consacrate. SADOVEANU, D. P. 6. Orice scrii intră în calupul clasei tale; lira ta e deja pusă, fatalmente, în serviciul unei clase: a clasei din care faci parte. IONESCU-RION, C. 43. Ne-am deprins unul cu altul, ne semănăm în toate, parc-am fi făcuți tot pe-un calup. ALECSANDRI, T. 1231. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în calup sau a pune (sau a trage) cuiva calupul = a păcăli, a înșela (pe cineva). L-am pus în calup pe ciubotar. ALECSANDRI, T. 1067. A mînca (sau a înghiți) calupul = a se lăsa păcălit. 2. Bucată (de săpun, de brînză etc.) de forma tiparului în care a fost făcută.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
CETLUI, cetluiesc, vb. IV. _ Tran z. 1. A lega strîns, a lega fedeleș, a fereca. Dar pe coasta muntelui, Armata poporului, Străjerii dreptăților, Umblă-n calea hoților. Și mi-i cetluiesc în fiare Și-i așază sub zăvoare. DEȘLIU, N. 28. Îl cetluiseră și-l scrijelaseră niște soți ai săi, lepădîndu-l subt o laiță, la han. SADOVEANU, F. J. 411. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cîtuși. CREANGĂ, A. 8. ◊ Fig. Roibul lui... cetluit în pulpe vînjoase, de oțel, zbura sălbatec. SANDU-ALDEA, U. P. 16. ◊ (Poetic) Gîndurile-n muncă Bat și rup zăgazul păcii, și din matca lor s-aruncă, Toate lacome-nsetate d-a ieși din haos, clare, Ferecate-n cetluita versurilor încleștare. VLAHUȚĂ, P. 84. 2. A bate. Toți treziți pun pe el mîna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-l țasălă oleacă, cetluindu-l colea bine: EMINESCU, L. P. 127.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DESLUȘI, deslușesc, vb. IV. Tranz. 1. A distinge, a deosebi, a prinde cu urechea; a auzi. Dintre toate tunurile care trăgeau... Filipoiu desluși unul cu un geamăt sec. CAMILAR, N. I 297. Din cauza lacrimilor nu mai desluși cuvintele. SAHIA, N. 90. 2. A distinge, a deosebi, a recunoaște, a percepe (cu ochii); a vedea, a observa în semiîntuneric sau într-o lumină slabă. Cu ochii ațintiți prin noaptea sumbră, Deslușim Urcînd spre noi o umbră. CAMIL PETRESCU, V. 46. Cînd m-am ridicat în sus, doi haidamaci sar de după colibă-n fața mea. Eu, buimac nițel de somn, nu i-am putut desluși deodată bine. SANDU-ALDEA, U. P. 104. ◊ Fig. Azi le-aș putea desluși [faptele], numai dacă mi s-ar vopsi în alb cele mai bune și în negru cele rele. CAMIL PETRESCU, T. I 356. ◊ Refl. impers. În livadă se deslușiră în curînd pomii încărcați de floare. SADOVEANU, O. V. 417. La stînga se deslușea mai bine incendiul de la Lespezi, parcă s-ar fi apropiat și s-ar fi înviorat. REBREANU, R. II 159. ♦ A scoate la lumină, a face să iasă în evidență, a reliefa. Focul... lumina omul, deslușea amănunțimile. CONTEMPORANUL, VII 194. ♦ A descifra, a citi. Gîngăvea glasul celui mai vechi dintre baci, deslușind cu caznă slovele ceaslovului. CAMILAR, T. 14. 3. A desprinde dintr-un complex de idei, a descurca, a clarifica, a lămuri, a limpezi, a înțelege. Vorbea cu ironie despre stăruințele mele de a desluși chestia influenței mediului asupra artistului. GHEREA, ST. CR. II 16. ◊ (Cu pronumele în dativ) Mehmet Padișah... dorea pe Rabia Gülnuk, fără a-și putea încă desluși dacă făgăduința pe care o dăduse privea o moarte de om ori un colan de mărgăritare. SADOVEANU, Z. C. 275. Niciodată n-am putut să-mi deslușesc lămurit aceste două cuvinte: moarte și nimicire. RUSSO, O. 136. ◊ Refl. (Subiectul este lucrul clarificat) Toate i se deslușiră și-i veni în minte popasul în colonie. SADOVEANU, P. M. 244. După cîtva timp, un gînd se desluși bine în mintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 180. Cîte lucruri, neînțelese bine pe-atunci, i se deslușeau acum în minte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 14. ♦ Refl. A se lămuri, a se clarifica (asupra unui lucru). Afurisita de gramatică îmi scoate peri albi... poate cu tine, care ai trecut pe la părintele Duhu, să mă pot desluși. CREANGĂ, A. 87. ♦ (Complementul indică lucrul explicat) A explica, a face pe cineva să priceapă. Pantalemon se așezase pe bancă și-i deslușea agitat faptele sale lui Micluț. DUMITRIU, V. L. 80. Sava ne desluși între altele că nevasta e la ogor, că a prins-o acolo furtuna și că trebuie să pice dintr-o clipă în alta. C. PETRESCU, S. 30. ◊ (Complementul indică persoana căreia i se explică) Pe Roșul ți-am dăruit, Dar nu mi te-am deslușit Că nu-l poate-ncălica Decît stăpîn’su, Corbea. TEODORESCU, P. P. 530.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IAZMĂ, iezme, s. f. (În superstiții; adesea folosit în literatură) Arătare foarte urîtă și rea, produs al fanteziei. V. stafie, strigoi, nălucă. Îngrozită a scăpat cuțitul Sîngeros și a tulit-o iazma Lumii vechi, turbată de mînie. BENIUC, V. 41. Călări pe beznă, ca prin basme, Zăresc un șir grozav de iazme, Ce sînt a iadurilor oaste. MACEDONSKI, O. I 121. ◊ Fig. Iazma neîncrederii o urmărea pretutindeni. ODOBESCU, S. I 171. ♦ Fig. Persoană cu o înfățișare respingătoare (din cauza slăbiciunii, a urîțeniei etc.). Dar stăi că vine încă unul... E cel mai oribil dintre toți! E iazmă spăimîntătoare. GALACTION, O. I 244. Sta ghemuită ca o momîie în fundul patului... Și să fi dat mult să nu o vezi... o iazmă. M. I. CARAGIALE, C. 128.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IROSI, irosesc, vb. IV. 1. Tranz. A consuma făcînd risipă; (cu privire la bani, la avere) a cheltui în mod ușuratic; a risipi. Vaca, ca vaca; îmi irosea ogrinjii din căruță. CREANGĂ, P. 115. ◊ Fig. Sînt acuma de șaizeci de ani fără unul și din ei vreo patruzeci tot la țară i-am irosit. REBREANU, R. I 14. 2. Refl. Fig. A se răsfira, a se împrăștia în toate direcțiile; a dispărea, a se stinge. Stelele cerului se irosiră din albastrele adîncuri. GALACTION, O. I 286. Gîndurile pline de cruzime s-au irosit, iar durerea din trecut a rămas surdă în el. POPA, V. 341. Noaptea se irosi ca bruma toamnei în răsăritul soarelui. ARDELEANU, D. 126. Se irosește în aer, cucernic, busuiocul. IOSIF, PATR. 12.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNCĂLECA, încalec, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales absol.) A se sui călare (pe cal sau pe alt animal). Dacă poftești să mergi și d-ta, încalecă îndată. ISPIRESCU, L. 9. Genarul încălecă și zbură... în urma fugiților. EMINESCU, N. 15. Încălecînd, se înturnă la palat. NEGRUZZI, S. I 149. Mîndra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca. ALECSANDRI, P. P. 49. ◊ Intranz. (Complementul indică un cal sau alt animal) Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 22. Hai, încalecă iute pe cal și te du la nuntă. CREANGĂ, P. 170. Încălecați pe cai, pe măgari... și, după zmeu, la goană! ALECSANDRI, T. I 420. (Complementul indică un lucru) Încalec pe copacul doborît și-l curăț de crengi. STANCU, D. 142. Încalecă pe un biet de lemn. ȘEZ. III 192. (Formulă în povestiri) Am încălecat... pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. (Fig.) Mă hotăresc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei. ALECSANDRI, C. 95. ◊ Refl. (Rar) Pe cal s-a încălecat. SEVASTOS, N. 119. ♦ (Cu privire la persoane) A așeza călare. Pe un cal l-încălica, La Brăila-l trimetea. TEODORESCU, P. P. 575. ♦ (Cu privire la cai) A călări. Iapa sură pe care o încăleca un jocheu, a nu știu cărui domn... NEGRUZZI, S. I 42. Purta platoșă ostășească și încăleca un cal negru. BĂLCESCU, O. II 242. 2. Refl. reciproc. A se suprapune (trecînd sau stînd unul peste altul). Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alții. D. ZAMFIRESCU, R. 254. Pe sus stînci uriașe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Fig. Meșterul Roman simți cuvintele încălecîndu-i-se încă din gîtlej. GALAN, Z. R. 87. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A se face stăpîn, a pune stăpînire pe ceva, a subjuga, a supune. ♦ Intranz. (În expr.) A încăleca pe nevoie = a răzbi, a ieși deasupra unei nevoi. Munceau în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. – Variantă: încălica (COȘBUC, P. II 177, SEVASTOS, N. 169, ALECSANDRI, P. P. 387) vb. I.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ÎNECA, înec, vb. I. 1. Refl. A muri prin asfixie în apă (sau în alt lichid). Dacă mă înec eu acuma, se prăpădește bătrîna. DUMITRIU, P. F. 22. Gălăciuc e al șaselea care se prăbușește cu puntea înecîndu-se. SAHIA, N. 41. Să dau prin apă, mă tem că m-oi îneca cu cal cu tot. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A se îneca la mal = a suferi un eșec într-o acțiune tocmai în momentul cînd era pe punctul de a fi dusă la bun sfîrșit. Am pățit-o chiar ca cela care s-o înecat la mal. ALECSANDRI, T. I 120. ◊ Tranz. fact. (Subiectul este o persoană, un agent exterior sau un lichid) Sîngele cerbului o dată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile, îndreptîndu-se și năboind în groapă peste Harap-Alb, de cît pe ce era să-l înece. CREANGĂ, P. 226. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. I 147. Un vînt... pre toți corăbierii I-a-necat, Numai unul a scăpat. TEODORESCU, P. P. 164. ◊ Fig. Apa Bistriții voi trece, Dar dorul o să mă-nece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 92. ♦ A se sinucide aruncîndu-se în apă. Să știi dară că de azi încolo n-ai să mă mai vezi; mă duc să mă înec. ISPIRESCU, L. 271. 2. Refl. (Despre o navă) A se scufunda. Vaporul s-a înecat. (Tranz.) Doi cîrmaci o corabie o îneacă. PANN, P. V. II 165. ◊ Expr. A i se îneca (cuiva) corăbiile = (glumeț) a fi trist, a fi indispus. Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile. STANCU, D. 14. Părea că într-una îi ninge și-i plouă... Ori neguțător închipuindu-ne că ar fi fiind, parcă i s-ar fi înecat corăbiile în Marea Neagră. SADOVEANU, V. F. 146. Iar te-o apucat năbădăicile, vere Ghiftui?... Iar ți s-o înecat corăbiile? ALECSANDRI, T. 561. ♦ Fig. A se cufunda, a se afunda, a se înfunda. Calea pe care o urmam se îneca în orzuri și în fînețe. GALACTION, O. I 37. Vechea zidire se îneacă în întuneric. VLAHUȚĂ, N. 180. (Tranz.) Cît de plăcut e să-ți îneci ochii în albastrul fără fund al cerului. DELAVRANCEA, T. 65. 3. Tranz. (Cu privire la terenuri, semănături etc.) A acoperi cu apă, a inunda. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Munți se pornesc, stînci se sfarmă... păraiele pietre-neacă. CONACHI, P. 114. ◊ Fig. A venit și ziua nunții... satul a înecat porțile și șatra. GALACTION, O. I 73. Că mi-l plîng surorile Cu toate plînsorile, De-neacă inimile. TEODORESCU, P. P. 206. 4. Tranz. Fig. A copleși, a înăbuși. Și-n fund lunca de lozii verde-deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Aceste buruieni aproape întotdeauna, crescînd mai repede decît semănăturile, le îneacă. PAMFILE, A. R. 94. Ghica Grigore, viind la domnie, a găsit țara secată cu totul în belșugul ei, înecată în datorii. GHICA, S. 6. 5. Refl. A nu mai putea respira din cauza opririi în gît (sau a pătrunderii pe trahee) a unui aliment (sau a unui corp oarecare); a se sufoca, a se asfixia, a se înăbuși. De cum începu să soarbă din cafea, se înecă, tuși. DELAVRANCEA, la TDRG. Mă-nec din piept Și n-am puteri de vorbă multă. COȘBUC, P. I 197. Poate [cocoșul] va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca și-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ♦ Tranz. A înăbuși, a sufoca. Tusea mă îneacă. Fumul de țigară îl îneca. ◊ Absol. Puterea patimei... îneacă și nădușește. CONACHI, P. 282. ♦ (Despre voce, vorbe etc.) A se stinge brusc, a deveni neclar. Copilul țipa și se zbătea, spunînd mereu aceleași vorbe din ce în ce mai înecate în hohote de plîns. DUMITRIU, V. L. 14. Vocea soldatului părea că se îneacă. SAHIA, N. 75. ♦ Tranz. (Despre plîns, lacrimi) A podidi (împiedicînd respirația). Nu știa singură ce e, – dar simțea c-o îneacă lacrimile. VLAHUȚĂ, N. 69. Cu mînile-amîndouă eu fața îmi ascund, Și-ntăia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. Dor cumplit inima-i seacă, Plîns de jale mi-l îneacă. ALECSANDRI, P. P. 145. ◊ Refl. Mai mult nu putu zice, căci se înecă de un plîns amar. RETEGANUL, P. II 56. Plînge mîndra de se-neacă. HODOȘ, P. P. 80.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NEDEZLIPIT, -Ă, nedezlipiți, -te, adj. Care nu este sau nu poate fi dezlipit, despărțit sau izolat; inseparabil. A lăsat... ca danie un ținut la hotar, neam de neamul ei să-l stăpînească, rămînînd ținutul nedezlipită parte din trupul împărăției. CARAGIALE, O. III 87. ♦ (Despre persoane) Care este nedespărțit (de altul). Toată vremea și-o petreceau nedezlipiți unul de altul. CARAGIALE, O. III 85.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
OUĂTOARE, ouătoare, adj. f. (Despre păsări) Care face (multe) ouă. Găină ouătoare. ◊ (Substantivat) Bune ouătoare, am încuviințat eu, ca unul ce eram dator să știu toate. SADOVEANU, A. L. 159.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun4. O bună parte din (sau dintre) v. bun4. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIPĂRUȘ, pipăruși, s. m. 1. (Mold.) Ardei mic și iute. Pipărușul pipără. PĂSCULESCU, L. P. 96. ◊ (Metaforic) [De ger] i se făcuse nasul pipăruș și obrazul pătlăgea vînătă. La TDRG. 2. (În forma articulată) Numele unui dans popular, care se joacă mai ales la nunți. Trăgeau cu foc la niște hori, bătuta, brîul, ca-la-ușa-cortului, de unul singur, pipărușul și cîte jocuri toate. ISPIRESCU, L. 238.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TABĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staționează oastea (în corturi sau sub cerul liber) un timp mai îndelungat. V. bivuac, lagăr, cantonament. După ce ajunseră a doua-zi la tabăra Nohailor [prietenii] căzură la hodină. SADOVEANU, O. VII 145. Se trimiseră mulțime de deputați în tabăra turcească. BOLINTINEANU, O. 262. ◊ Expr. A lega tabără v. lega (I 5). A înfige tabăra v. înfige (1). ♦ (Cu sens colectiv) Tot ce ține de o oaste (oameni, corturi, care, animale etc.) care poposește într-un loc. Tabăra întinsă, plină de murmur greu și de furnicar pestriț, se liniștea încet-încet în soarele fierbinte. SADOVEANU, O. VII 16. Toată tabăra cu bogățiile sale, cu o sută de steaguri picară în mînele moldovenilor. ARHIVA R. I 99. ◊ Expr. A lăsa totul (sau toate) tabără = a lăsa toate claie peste grămadă, în dezordine, unul peste altul. ♦ Popas; etapă. Drumul cotea în valea Șomuzului, într-un loc unde se mai cunoștea urmă de tabără a oștilor ce dăduseră zdruncin craiului Matiaș. SADOVEANU, F. J. 104. [Amiralul Cicala] își urmă calea... făcînd cinsprezece tabere din Constantinopol pînă în cîmpiile Dobrogii. BĂLCESCU, O. II 79. 2. Așezare vremelnică în corturi; campament. Se afla în popas, în laturea șoselii, la intrarea satului, o tabără de nomazi. SADOVEANU, E. 45. Vin de-mi vezi țara de atîtea minuni plină, arabii cum stau în taberi cu-a lor femei și copii. NEGRUZZI, S. II 131. 3. Așezare situată în cîmp sau în pădure, pentru adăpostirea (în corturi) a copiilor, elevilor, muncitorilor aflați la odihnă sau pentru antrenamentul sportivilor. Copii ai ceferiștilor au petrecut zile plăcute în coloniile și taberele de la munte sau mare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2902. 4. (De obicei determinat prin «de care») Grup de care în mers sau în popas. V. caravană. Tabăra de cară a poposit în Poiana Țiganului. SADOVEANU, P. 46. Focul taberii s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. O tabără de care mergea la tîrg cu oale. DONICI, F. 105. 5. Oaste; ceată; p. ext. mulțime, gloată. Avea și dînsul trei feciori Și i-au plecat toți trei deodată La tabără. COȘBUC, P. I 99. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să stee înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. ◊ (În metafore și comparații) De s-ar rîndui [diavolii] asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. STĂNOIU, C. I. 157. ◊ Fig. Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. 6. Grup opus altui grup; grupare, partid sau front politic, asociație formată din mai multe partide sau chiar națiuni și state, care luptă pentru o cauză comună. V. lagăr. Aș fi răbdat să fii din tabăra cealaltă, te-aș fi admirat chiar... văzînd cum renunți la tot pentru religia ta nouă. DEMETRIUS, C. 54. (Glumeț) N-apucasem încă bine să mă așez pe spetele Pisicuții, cînd sosiră și cînii și lupta se începu crîncenă între cele două tabere dușmane. HOGAȘ, M. N. 186. – Pl. și: taberi (SADOVEANU, O. VIII 219, BOLINTINEANU, O. 34, NEGRUZZI, S. II 131).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ȚESĂLA, țesăl, vb. I. Tranz. 1. A curăța, a peria cu țesala. Vezi de țesală caii, după moda nouă care am aflat-o aici, și-i întărește cu orz. SADOVEANU, B. 289. Fata... s-a dus în grajd și și-a ales un cal bun, și-l hrăni bine, și-l țesălă frumos. RETEGANUL, P. III 13. Fata... se duse să-și adape și să-și țesale singură călușelul și singură să-i dea de mîncare. POPESCU, B. I 59. ◊ Absol. Hai, Drăghici... De țesală, înșală, Pe vînătu-l scoate afară. TEODORESCU, P. P. 612. 2. Fig. A bate, a chelfăni. (Cu pronunțare regională) Toți, treziți, pun pe el mîna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-l țasălă oleacă, cetluindu-l colea bine. EMINESCU, L. P. 127. – Variantă: (regional) cesăla vb. I. corectat(ă)
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PUȚIN2, -Ă, puțini, -e, adj. 1. (În opoziție cu mult2) Care este în cantitate mică, nițel, oleacă, un pic. Puțin păr alb la tîmple, puțină chelie în creștet... Încolo, nu prea multă schimbare. C. PETRESCU, C. V. 103. Dar ia mai aveți puțină răbdare. CREANGĂ, P. 262. Unde este vorbă multă, acolo e treabă puțină. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor. Un bou ca toți boii, puțin la simțire... Dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, M. 353. ♦ (Substantivat, n. sg.) Cantitate mică, lipsită de importanță. Profităm mai mult de puținul ce-l dobîndim cu anevoință, decît de multul ce-l dobîndim foarte lesne. BOLLIAC, O. 261. Mult a fost, puțin a rămas. ◊ Expr. A lipsi (sau a rămîne, a fi) puțin să... sau puțin de nu... = a fi cît pe ce să..., a fi pe punctul de a... Aici, pe prispa unui rotari, puțin de nu era să rămînem chiori. CREANGĂ, A. 125. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161. Pentru puțin! formulă de răspuns la o mulțumire. 2. Care nu e de ajuns; insuficient. Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi același d. Cațavencu?... – E puțin, onorabile. CARAGIALE, O. I 136. Slobozind însă pre ostași pe la casele lor, [oștile] le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I 143. 3. (În opoziție cu mare) De proporții și dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. A putut trimite cu primejdie mai puțină decît oricînd răvașul său. SADOVEANU, Z. C. 109. Unde-i hornul mare, fumu-i puțin, se spune despre cei lăudăroși. ◊ Expr. (Om) puțin la trup = (om) scund (și subțire), mic, firav. ♦ De mică intensitate. Tîrziu, cînd conteni zloata, vorbi iar, cu mai puțină asprime. SADOVEANU, B. 30. 4. (Despre noțiuni de timp) De durată mică, scurt. Și tinereță cu tinereță găsindu-se, fiecare își agonisește un dram de plăcere în puțina și trecătoarea noastră viață. SADOVEANU, N. P. 102. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. Lutul... în puțină vreme s-au făcut ca un zid prea tare. DRĂGHICI, R. 164. 5. (Cu valoare de numeral nehotărît, mai ales la pl.) în număr mic; cîțiva. Sălbăticiuni aripate zburau puține și cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. Și-aprinsă e lupta-ntre cete, Și toți de zăpadă sînt plini. COȘBUC, P. II 47. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, P. 121. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste cîteva zile; în cîteva zile. Rănit în războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri. ALEXANDRESCU, M. 139. În puține zile au lărgit peștera. DRĂGHICI, R. 54. ◊ (Substantivat) Unde mai pui că puțini se vor mai întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj. CAMIL PETRESCU, U. N. 412. Cîți puțini au mai rămas... s-au împrăștiat care încotro. CARAGIALE, O. III 194. Toate merg cu capu-n jos; unul macină la moară; puțini suie, mulți coboară. CREANGĂ, P. 248.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
UMBRIT, -Ă, umbriți, -te, adj. 1. Care se află la umbră; plin de umbră; umbros. Cunosc o fîntînă pe valea umbrită. MACEDONSKI, O. I 99. Prin cursul apei cu gleznele lor sfîșiau valurile pînă la umbritul lor izvor. EMINESCU, N. 16. ◊ Fig. Ochiul tău cel dulce și umbrit mă-ncîntă. EMINESCU, O. IV 365. 2. Întunecos. Uite-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. ♦ Fig. (Despre voce, glas) Scăzut, voalat. Unul spune cu glas umbrit gîndul tuturor. CAMIL PETRESCU, U. N. 307. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară. VLAHUȚĂ, O. A. 236.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
UNDE adv. I. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Părintele egumen nu-i aici... – Da unde-i? – Unde-i? Nu știu. SADOVEANU, O. VII 205. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? id. ib. 120. Bietul Pepelea, unde-a fi oare? ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Precedat de prep. «de») De la cine? din ce loc? Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului? ISPIRESCU, L. 141. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? id. ib. 27. Nevastă! de unde ești, Cu bărbatul cum trăiești? MARIAN, S. 3. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin ce loc? Copilăria mea, pe unde ești? D. BOTEZ, P. O. 15. ♦ (În legătură cu verbe care arată gîndirea, visarea etc.) La ce? La cine? Avu impresia că nici unul din cei trei soldați nu privea la el... Unde s-or gîndi? SAHIA, N. 74. ◊ Loc. adv. Unde și unde = a) din loc în loc, ici-colo. Prin ramuri se zărea unde și unde cer albastru-întunecat. SADOVEANU, O. I 62. Casa ei rămase în urmă pustie, cu ușile deschise, cu ferestrele sparte și, împrejur, unde și unde, cîte un strop de sînge. GANE, N. I 211. Unde și unde, cîte un felinar clipește în frunzișul umed. VLAHUȚĂ, O. A. 413. Cîteva stele pribage se iveau unde și unde printre nori. NEGRUZZI, S. I 57; b) din cînd în cînd, cînd și cînd. Trăbuie unde și unde și celui învățat să i se ierte. ȚICHINDEAL, F. 147. ◊ Expr. A (nu) avea de unde (să) = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să..., a (nu) dispune de mijloace materiale. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimeată. CREANGĂ, A. 100. Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. Cînd se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. CREANGĂ, P. 11. 2. (În stil narativ, în propoziții principale afirmative sau, mai rar, negative cu sens afirmativ) Deodată, numai ce. Pe la mijlocul nopții, unde începe vîntul a urla și valurile a crește cît munții și-a izbi vaporul, cînd într-o parte, cînd într-alta. DUNĂREANU, CH. 109. Și unde se-ncinge o bătaie, cică țipa doamna și striga ca din gură de șarpe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. La a zecea zi, unde se scutură odată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? GANE, N. III 105. Vă ocupați cu lucrul cîmpului? – Aida de!... Unde mă ocup eu cu secături de alea. id. ib. 186. Dar aș! Unde vrea să știe pocitul de toate astea! ISPIRESCU, L. 43. ◊ Expr. De unde (și) pînă unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? Ca băiet străin ce se găsea... de unde pînă unde, s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos. CREANGĂ, P. 139. Cucoana Lucsița la mine?... de unde și pînă unde? ALECSANDRI, T. 800. (Da) de unde! = a) imposibil, nu se poate, cu neputință, nici vorbă. – Stăi culcat, c-adormi îndată... – Da de unde! CONTEMPORANUL, I. 198. El doarme! - Da de unde... Cu ochii închiși ascult mai bine. GANE, N. III 153; b) (în fraze negative) ba chiar așa, întocmai așa. Îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-a călcat porunca. Și de unde să nu fie așa! ISPIRESCU, L. 52. II. Cu valoare de conjuncție. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Au început... a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție. CREANGĂ, P. 89. Calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el Știe și eu! ALECSANDRI, P. III 12. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. ◊ (Cu nuanță temporală) Spune-mi, bade, cînd te duci, Să-ți dau două mere dulci, Unde-i ședea să le mînci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. ◊ (Precedat de prep. «pe») Dormea prin șuri, în paie, mînca pe unde și ce putea. CĂLINESCU, E. 126. 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă și, de aici încolo, mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169. Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. Să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. CREANGĂ, P. 96. Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, O. I 83. 3. (Introduce o propoziție completivă) O întrebă dincotro vine și mai ales unde are de gînd să poposească. SADOVEANU, B. 153. S-ar fi lăudat... că știe unde este Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Precedat de prep. «de») Sirene, fluiere, bubuituri se încrucișau repetate la intervale regulate, fără să știi de unde vin. BART, E. 386. Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. Suflă vîntul, alinat, Io-l cunosc că nu-i curat Și știu de unde-i mînat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 4. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială de timp) Cînd. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea. REBREANU, I. 21. Idolii unde-au aflat, Drept la rai năval’ au dat. TEODORESCU, P. P. 33. ◊ (Precedat de prep. «de») Dar de unde-mbătrînește, Dorul să călătorește, Nimărui nu-i trebuiește. SEVASTOS, C. 52. 5. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială cauzală) Pentru că, din cauză că, deoarece. M-am gîndit că unde e aproape cu casa și era spre seară, vrea să se scalde și ea. PREDA, Î. 46. Bucuria tatălui său era așa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit. ISPIRESCU, L. 183. Pesemne, boierule... ți s-a făcut urît, unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine care trăiesc pe la noi. ODOBESCU, S. III 197. 6. (Precedat de prep. «de», introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. Și așa, de unde pînă atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huciu-marginea. CREANGĂ, O. A. 285. Au adus zece căpățîni de zahăr... de unde făgăduise 12 căpățîni. ALECSANDRI, T. 503. ◊ (Cu nuanță adversativă) De unde ceilalți... se ascundeau prin pivniți... Aleodor se ascunsese astfel încît fata intră la grijă. ISPIRESCU, L. 45. Vezi să nu pați și tu ca simigiul și de unde, cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit... să nu capeți de la mine decît un encomion fluturatic. ODOBESCU, S. III 10. 7. (Condițional, în expr.) De unde nu = dacă nu. Așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. ISPIRESCU, M. V. 46.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SCENĂ, scene, s. f. 1. Parte specială a unei săli de spectacol, de obicei mai ridicată decît restul, pe care se desfășoară reprezentațiile. Cînd d-na Pascali apăru pe scenă, i se aruncară buchete și cununi de flori. CĂLINESCU, E. 135. Urcat pe un scaun care reprezenta scena, mînca pahare. SAHIA, N. 66. Actorul, pe sub masca ce pe scenă și-a luat, Pe cînd rîde, are-n pieptu-i al său suflet sfîșiat. MACEDONSKI, O. I 241. ◊ (Metaforic) Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actori-n scenă, Te momește în vîrteje. EMINESCU, O. I 196. ◊ Expr. A pune în scenă v. pune. ♦ Teatru. Piesa a fost jucată cu succes pe mai multe scene ale țării. ◊ Expr. A părăsi scena = a părăsi profesia de actor, a nu mai juca teatru; fig. a se retrage dintr-o activitate, a părăsi o situație de frunte. Un om ca tine... Cînd lumea îl aclamă nu părăsește scena. ALECSANDRI, T. II 217. 2. Subdiviziune a unui act dintr-o operă dramatică, delimitată prin momentul cînd intră sau iese un personaj. Toată scena aceasta a fost însoțită de rîsete și rumoare. Dascălii au dat afară pe Cetățeanul turmentat. CARAGIALE, O. I 158. 3. Acțiune capabilă de a impresiona, de a atrage atenția cuiva; întîmplare interesantă. Călătorii noștri deteră peste o scenă destul de neplăcută... Căpitanul de poște bătea cu gîrbaciul îndoit pe unul dintre slujitori. CARAGIALE, S. U. 27. Toți alergară pe acasă... gîndind la scena ce văzuseră. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. A-i face cuiva o scenă (sau scene) = a aduce cuiva imputări violente (însoțite de amenințări, lacrimi etc.). – Variantă: (învechit) sțenă (KOGĂLNICEANU, S. 97, GOLESCU, Î. 16) s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SEMĂNA2, semăn și seamăn, vb. I. Intranz. 1. A avea trăsături, calități, defecte comune cu cineva; a se asemui, a se asemăna, a aduce cu cineva. Nu semănau amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. VLAHUȚĂ, O. AL. 108. Azi le semeni tuturor La umblet și la port, Și te privesc nepăsător C-un rece ochi de mort. EMINESCU, O. I 192. Nu voi vorbi... nici de farmecul ochilor ei, nici de glasul ei ce semăna cu suspinul amorului, nici de a ei talie mlădioasă. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă (sau tăiată) = a semăna mult cu altul, a fi leit altul. Îmi seamănă mie... bucățică tăietă. ALECSANDRI, T. I 173. ◊ Refl. reciproc (Cu pronunțare regională) Sîntem amîndoi prietini și tovarăși de 30 de ani; ne-am deprins unul cu altul, ne sămănăm în toate, parc-am fi făcuți tot pe-un calup. ALECSANDRI, T. 1231. 2. A părea, a arăta că..., a da impresia de... Băiatul nu e așa prost cît seamănă. NEGRUZZI, S. I 65. El sta înfipt pe șea și atît de neclintit, încît omul și dobitocul semănau un trup, un centaur. id. ib. 42. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a» și indicînd obiectul comparației) Băgară de seamă că hainele lor sînt murdare și terfelite de bucate, încît nu mai semăna a haine puse pe om. ISPIRESCU, L. 40. Armele să-ți oțelești, Hainele să-ți priminești, Ca să pari un biet sărac, Să nu semeni a Novac. ALECSANDRI, P. P. 144. La tulpina nucului Cîntă muma cucului, Și mai sus, pe vîrf de nuc, Îmi cîntă drăguțul cuc: Unde-l auz, Mă usuc, Parcă seamăn a pierdut. TEODORESCU, P. P. 345.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Delia În onomastica romană de la finele republicii încep să apară o serie de nume feminine grecești, purtate fie de persoane străine (mai ales de origine greacă), fie de personaje literare. Alături de → Corina, Cynthia, Lesbia etc., din aceeași categorie face parte și actualul prenume Délia, cunoscut mai ales din opera poetului Tibul (50-18 î.e.n.), care îi închină Deliei o parte din elegii. În greacă, Delia (la Tucidide, numele unei sărbători ateniene în amintirea plecării lui Teseu în Creta) și delia (locuitoare din Delos), folosite cu valoare de substantive comune, au la bază numele insulei Délós, locul de naștere al lui Apolo și al sorei sale, Artemis. Probabil creație literară, desemnînd la origine proveniența locală, Délia a fost preluat în epoca modernă, devenind unul dintre prenumele feminine cunoscute în toată Europa, fără a avea însă o frecvență prea mare.
- sursa: MEO (1975)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
văita vb. I. refl. 1 (despre oameni) A scoate strigăte (prelungi), vaiete, gemete (din cauza unei dureri, a unei suferințe etc.); a-și exprima prin cuvinte durerea, suferința, jalea, nemulțumirea etc; a se tîngui, a se lamenta, (înv., reg.) a se văiera. Erau în totul vreo doisprezece răniți, dar nici unul nu se văita de dureri (CA. PETR.). ◊ Expr. (A se văita) cît îl ține (ori îl ia) gura sau în gura mare v. gură. ♦ (tr.) A plînge, a compătimi pe cineva. Trebuie să părăsesc țara. Bietul om începu a mă văita (SIO.). ♦ (reg.; tr.; compl. indică morți) A boci, a jeli (la înmormîntare). 2 Analog. (despre unele păsări sau animale) A scoate sunete, țipete lugubre, tînguitoare (și prelungi). 3 Fig. (despre vînt, ape etc.) A produce zgomote prelungi, triste. Doi plopi -singuri în tot satul- se văitau îndoiți spre pămînt (BART). 4 Fig. (despre unele instrumente muzicale, despre clopote) A produce sunete triste, tînguitoare. Cele trei clopote mici și sărace se pornesc deodată să țipe și să se vaiete (CAR.). • prez.ind. vait. și văieta vb. I. /de la vai.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
vreme s.f. I (în concurență cu „timp”) 1 Dimensiune a Universului care reprezintă succesiunea (și simultaneitatea) fenomenelor, evenimentelor etc.; derulare ireversibilă, considerată în mod absolut, a fenomenelor și a evenimentelor în succesiunea lor, a existențelor în schimbarea lor; succesiune (și simultaneitate) a proceselor realității obiective; timp. Altul caută în lume și în vreme adevăr, De pe galbenele file el adună mii de coji (EMIN.). ◊ expr. Roata vremii v. roată. 2 (de obicei urmat de determ. în gen. sau precedate de prep. „de”) Interval (oarecare) de timp limitat de două evenimente, întîmplări, acțiuni etc. sau definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, luni, ani etc.); durată, perioadă (măsurată în ore, zile, luni, ani etc.) în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune etc.; succesiune de momente care corespunde desfășurării, evoluției unui fenomen, unui eveniment, unei acțiuni etc.; interval, perioadă, răstimp; timp. Ea nu va ști și va bea numai apă în vremea luptei cu tine (EMIN.). ◊ (cu determ. adj.) Destulă vreme răbdasem răutățile lui (CAR.). ◊ Loc.adv. (În) toată vremea = în fiecare clipă, tot timpul; în permanență; continuu, întruna, fără întrerupere, mereu. Titu Herdelea se simțea de prisos, cum se simțise toată vremea (REBR.). Cu vremea = treptat, pe măsură ce trece timpul; după un timp oarecare; odată și odată. Tabla roșie a acoperișului se decolorase cu vremea (PHIL.). Din vreme sau (înv., reg.) de cu (bună) vreme = de timpuriu; mai înainte; cu un timp oarecare înainte de momentul prezent, obișnuit, prevăzut, așteptat; înainte de a fi prea tîrziu. Noul argat adusese, de cu vreme, brațe de despicături în casă (AGÂR.). Din vreme în vreme = uneori; din cînd în cînd; din timp în timp. Din vreme-n vreme, numai de dincolo de dealuri Părea c-auz un sunet, un uiet depărtat (ALEX.). În ultima vreme sau în vremea din urmă = în intervalul de timp care precedă momentul de față sau în care este cuprins acesta. În special în ultima vreme, studiul formării cuvintelor se bucură, la noi, de o atenție deosebită (HR.). ◊ Loc.conj. În vreme ce (sau, înv., în vremea cînd) = a) (introduce o prop. temp., adesea cu nuanță cauz. sau de opoz.) în timp ce, pe cînd, atunci cînd. Soțul consumă mulțumit, în vreme ce pierde la cărți (ARGH.); b) (introduce o prop. cauz.) fiindcă, deoarece, întrucît. În vreme ce... ard în pară, De ce să nu fiu o piatră din lume scoasă afară? (CON.); c) (introduce o prop. opoz.) (pe) cînd. Ea be putere, în vreme ce dușmanul ei numai apă (EMIN.). Cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, în toată perioada în care... Cîtă vreme avu oarecare trecere la Ministerul de Externe, fu luat în deriziune de aristrocrație (CĂL.); b) (introduce o prop. cond.) dacă. Cîtă vreme nu se ridică nici o pretenție asupră-i, el n-are voie să ia nici o măsură (CAR.). Pe cîtă vreme = a) (introduce o prop. temp.) cît timp, atîta timp cît, în toată perioada în care... Lasă pe unul să-ți ție locul, pe cîtă vreme vei lipsi din el (EMIN.); b) (introduce o prop. opoz.) în timp ce. Toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe cîtă vreme dumneaei sufere pe lîngă astea și de foame (CAR.). Atîta vreme cît = (introduce o prop. opoz., cu nuanță cond.) cît timp. Rezultă că atîta vreme cît sunt folosite mijloacele materiale, existențialiștii au deplină dreptate și condiția umană e deznădăjduită (STEINH.). ◊ expr. O vreme = o perioadă de timp. O vreme ne-am lăsat în derivă, așteptînd să ne ducă oceanul spre ele (TUD.). A-și pierde (sau a-și trece, a-și omorî) vremea = a-și irosi timpul în zadar; a lenevi. a) a-și irosi timpul, a-și pierde vremea; b) a-și petrece timpul mai ușor, mai repede; a-și omorî timpul Iar vă pierdeți vremea cu cîinele ăsta de pripas? (VOIC.). A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) vremea (cu ceva) = a-și ocupa timpul într-un anumit fel, a-și petrece timpul (cu...); a face să treacă timpul mai ușor (cu lucruri neimportante). Trecură din tindă în grădină, ca doi oameni fără grabă, care vor să-și omoare vremea (SADOV.). Fără a (mai) pierde vreme (sau vremea) = repede, neîntîrziat, imediat. Fără a pierde vreme, începu a se găti spre a se porni la oaste (BĂLC.). (Că sau doar) n-a intrat vremea în sac v. intra. Nu-i vreme de numărare v. numărare. Nu e vremea trecută v. trece. ♦ (mai ales în legătură cu vb. „a avea”) Timp liber, disponibil (pentru a face ceva); răgaz (acordat cuiva sau solicitat de cineva). D-ta spune că, de-i avea vreme să te duci mai pe urmă, bine-de-bine, iară de nu, să te ierte (CR.). ♦ (înv.) Răstimp de viețuire, durată a vieții omului; viață. Vreamea lui Izmail aceasta e 137de ani (P. OR). ◊ expr. (În sau la) vremea mea (ori a ta, a lui etc.) = (în) tinerețe, (în) floarea vîrstei. Ehei, dumneata nu știi ce număr a fost soacră-mea la vremea ei (VIN.). Acum mi-i (sau ți-i etc.) vremea = aceasta este vîrsta cînd trebuie să mă bucur (ori să te bucuri etc.). Aveți dreptate, băieți, acum vi-i vremea (CR.). ♦ (înv., reg.) An. Ficioară nevastă, nevastă ficioară, Peste șese vremi roada să-i coboară (CANT.). ◊ expr. (A fi) nins de vreme v. nins. ♦ (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care precizează sensul) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții; restr. ceas, oră. Singur, pe vremea-nnoptării, M-opresc pe-o colină și cînt (COȘB.). ♦ (relig.) Vremea de apoi sau, înv., pop., vremea cea de apoi = perioada de timp (nedefinită) în care va fi sfîrșitul lumii; existența de după moarte; judecata de apoi. 3 (urmat de determ. gen. sau precedate de prep. „de”) (Interval de) timp delimitat în funcție de anumite practici, obligații, cerințe etc., care este destinat, consacrat (și obligatoriu) pentru desfășurarea unei activități, a unei acțiuni etc. Vremea pescuitului întîrzia (VOIC.). 4 (de obicei constr. cu vb. ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”) Timp (considerat) prielnic, favorabil etc. pentru desfășurarea unei acțiuni, a unei activități, pentru luarea unei decizii etc.; prilej, ocazie; moment. Veni vremea să plec la Socola (CR.). ◊ Loc.adv. La vreme = la momentul potrivit, oportun. Poetul, dacă n-are toate bucuriile vieții la vreme, e lipsit de avînt și închipuire (CĂL.) La vreme de... = a) în timpul..., pe timp de...; b) cînd se întîmplă, cînd e nevoie. Într-o vreme = la un moment dat, cîndva. La vremea asta = într-un moment (nepotrivit) al zilei sau al anului. Pînă la o vreme = pînă la un moment dat. A mers această împestrițare pînă la o vreme (HEL.). La o vreme = la un moment dat; într-un tîrziu. Dintr-o vreme sau de la o vreme (încoace) = începînd de la un moment dat, după un timp, într-un tîrziu. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri (ISP.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) (sau înainte de) vreme = de timpuriu, înainte de termen; prematur. Astă născare fără vreme cam supără pre tata (c. NEGR.). Ne supără, ne îmbătrînesc fără vreme (CAR). ◊ Loc.conj. De vreme ce = din moment ce; fiindcă, deoarece. Trebuie să fie ceva neînțeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească! (CR.). De vreme ce vouă vi se cuvine această cinste..., hotărîți (SADOV.). ◊ expr. La vremea sa (sau a ei, a lui, a lor) = la momentul potrivit. Fă tot lucrul la vremea lui (c. NEGR.). A apuca (sau a prinde) (pe cineva) vremea = a fi, a se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. Nu știi (sau mai știi) cum vine (sau veni) vremea ori așa vine vremea, se spune pentru a evidenția caracterul imprevizibil sau accidental al unor situații sau întîmplări la un moment dat Era și vremea, se spune atunci cînd intervine, în ultimul moment, o schimbare (în bine), un eveniment favorabil, așteptat. (înv., reg.) Vreme cu prilej = ocazie potrivită; moment potrivit, favorabil. Turcii căutau vreme cu prilej ca să-și scoată din capete (ISP.). Am venit în preajma Iașilor, așezîndu-mă la pîndă și așteptînd vreme cu prilej (SADOV.). 5 (adesea la pl. cu val. de sg.; de obicei urmat de determ. în gen. care precizează felul) Perioadă (lungă) de timp (determinată cronologic) marcată de un eveniment istoric, cultural, științific etc. important, de o personalitate (excepțională) ori de o trăsătură dominantă privind stări, situații, fapte etc.; totalitatea evenimentelor, a faptelor, situațiilor etc. care caracterizează această perioadă; veac, epocă, secol. A istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare (EMIN.). ◊ Loc.adv. După vremuri = în decursul veacurilor. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod (EMIN.). Pe (sau în) vremea aceea (sau acea vreme) = (pe) atunci. Ion Negru era pe vremea aceea omul cel mai avut din sat (AGÂR.). Pe vremuri = odinioară, cîndva, în trecut. Pe vremuri, nici nu așteptai să exprim o dorință, o ghiceai și mi-o îndeplineai (CA. PETR.). (Mai) înainte vreme = odinioară; (de) mai demult. Înainte vreme..., domnia Moldovei era teacă fîră sabie (SADOV.). ◊ Loc.adj., adv. Din (sau de pe) vremuri = (care este) din timpurile vechi, din străbuni. Făcea oamenilor semn să intre în lan, așa cum apucase dumnealui din vremuri (ANG.). ◊ expr. În negura vremii = în trecutul îndepărtat. Vremea trecută (ori veche, de demult) = trecutul (îndepărtat). În vremea veche trăia un împărat întunecat și gînditor ca meazănoaptea (EMIN.). 6 (la pl.) Stare de lucruri; împrejurări, circumstanțe. O carte cu scoarțe străvechi... stătea de mărturie atîtor vremi nesigure, povestind viața unui sfînt (ANG.). II (meteor.; adesea urmat de determ. care arată felul) Stare a atmosferei la un moment dat și într-un loc determinat, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc.; ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc sau variația valorilor fenomenelor meteorologice într-un interval oarecare; timp. Era vremea cam ploioasă și oamenii au rămas pe acasă (SLAV.). ◊ expr. (pop.) Bună vreme (sau vremea) = formulă de salut, folosită la întîlnire sau la despărțire. Bună vreme, măi băiete! (EMIN.). Manta de vreme (sau vremea) rea v. manta. III (gram.; înv.) Timp. • pl. -uri, (înv.) -i. /<sl. veche врѣмѧ.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni