BULUC, bulucuri, s. n. 1. Număr mare de oameni strînși la un loc; mulțime, grămadă, droaie, gloată. Curgeau [oamenii] pe uliță, o umpleau de umbre negre și de glasuri ce creșteau în strigăte și zarvă. Pe marginile bulucului unii alunecau în șanț. DUMITRIU, B. F. 71. Aruncă și el centura cu. pistolul cum observa că fac toți cei din bulucurile adunate. SADOVEANU, M. C. 107. Cînd a ieșit Coș din bulucul celorlalți sfetnici și a făcut doi pași, împăratul a ridicat fruntea și s-a uitat la el posomorit. SADOVEANU, D. P. 89. ♦ (Adverbial) a) în masă (compactă), în rînduri strînse, cu grămada, cu droaia, grămadă. E mai bine să ne. găsească pe toți buluc. PAS, L. I 17. După rînduiala călăreților osmanlii... slujitorii domniilor-sale Mihu și Ciornohut nu umblau buluc, că aveau pîlc de zece înainte, care să lumineze calea. SADOVEANU, F. J. 705. Iată-i toți buluc! ALECSANDRI, T. I 98. b) Unul peste altul, toți deodată, năvălind, îmbulzindu-se, înghesuindu-se; p. ext. repede, iute. V. buzna. O împușcătură... ne-a scos buluc afară. SADOVEANU, P. S. 127. Înhăță pe Ana și pe Antonia de după gît și ieși cu amîndouă buluc pe ușă. HOGAȘ, M. N. 42. Turcii casa-ncungiura Și-n casă buluc intra, ALECSANDRI, P. P. 131. 4 Fig. Belșug. Pe pîrăul care se împînzea la vale din butucul izvorului, înverzea o țesătură de buruiană străină, cu foaia grasă și lucie. SADOVEANU, F. J. 376. 2. (În vechea organizare a armatei din Țările Romînești) Unitate tactică, detașament corespunzînd aproximativ efectivului unei companii de soldați; p. ext. ceată de oameni înarmați. V. pîlc. Cu mare strășnicie a pătruns măria-sa în ordii, cît nimic nu-i putea sta în cale. Iar bulucurile sale de țărani și cazacii de la Nipru îl sprijineau. SADOVEANU, O. I 5.