CETLUI, cetluiesc, vb. IV. _ Tran z. 1. A lega strîns, a lega fedeleș, a fereca. Dar pe coasta muntelui, Armata poporului, Străjerii dreptăților, Umblă-n calea hoților. Și mi-i cetluiesc în fiare Și-i așază sub zăvoare. DEȘLIU, N. 28. Îl cetluiseră și-l scrijelaseră niște soți ai săi, lepădîndu-l subt o laiță, la han. SADOVEANU, F. J. 411. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cîtuși. CREANGĂ, A. 8. ◊ Fig. Roibul lui... cetluit în pulpe vînjoase, de oțel, zbura sălbatec. SANDU-ALDEA, U. P. 16. ◊ (Poetic) Gîndurile-n muncă Bat și rup zăgazul păcii, și din matca lor s-aruncă, Toate lacome-nsetate d-a ieși din haos, clare, Ferecate-n cetluita versurilor încleștare. VLAHUȚĂ, P. 84. 2. A bate. Toți treziți pun pe el mîna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-l țasălă oleacă, cetluindu-l colea bine: EMINESCU, L. P. 127.