PÎLC, pîlcuri, s. n. 1. Grup mic și neorganizat de oameni (v. ceată), mai rar, de păsări (v. stol), de animale (v. turmă), uneori și de plante sau de alte lucruri. a) (În legătură cu oameni) Pe uliță, dinspre Ruginoasa, se văzu venind un pîlc de oameni, fluierînd de zor parcă nici nu s-ar fi sinchisit de prăpădul din urma lor. REBREANU, R. II 107. Un pîlc de soldați trecu pe sub ferestre, mergînd drept prin băltoacele de apă. D. ZAMFIRESCU, R. 36. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. b) (În legătură cu păsări zburătoare) De-afară, cînd depărtate, cînd aproape de tot, chiar deasupra pavilioanelor, veneau zvonurile de jale ale pîlcurilor întunecoase de ciori. SADOVEANU, O. VI 255. Un pîlc întreg de pasări pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. c) (În legătură cu plante) Calul mă aștepta la scară, lîngă pîlcul de salcîmi care străjuia casa. SADOVEANU, O. VI 646. Pe pietrișul roșu-n parc Zboară pîlcuri frunze roșii. ARGHEZI, V. 34. Jos în vale, schitul se tupila după dese și înalte pîlcuri de verdeață. HOGAȘ, M. N. 151. d) (În legătură cu alte elemente) Prin cer, treceau, unul după altul, mînați de-un vînt, pîlcuri de nouri roșii. CAMILAR, N. I 120. Prin albastrul limpede, pîlcuri de nourași albi lunecau ca niște bucăți de zăpadă. Lumina se strecura pieziș prin ramuri verzi. SADOVEANU, O. IV 78. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare Prin pîlcuri lungi de praf întunecate. IOSIF, P. 26. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (mai rar în pîlc) sau pîlcuri-pîlcuri = în grup. În fața cîrciumii, pe prispă și în uliță, pîlcuri – pîlcuri de oameni închinau. REBREANU, I. 36. În pîlc sorțarii sînt porniți La drum; din mers, cu ochi mîhniți, Mereu ei caută spre sat, Și foc de greu li-i apăsat Amarul suflet. NECULUȚĂ, Ț. D. 100. Hora se sparge în pîlcuri, mulțimea se-mparte pe cărări. VLAHUȚĂ, O. A. II 160. 2. (Învechit) Unitate militară formată dintr-un anumit număr de ostași; ceată, stol. Pîlcuri de cavalerie treceau pe după înălțimile ușoare, resfirîndu-se și strîngîndu-se. SADOVEANU, O. VI 243. ◊ Loc. adv. În pîlcuri (-pîlcuri). [Mihai] împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri, și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. La dreapta, sub pădure, romînă oaste-apare în pîlcuri și în cete pe cîmp orînduită. ALECSANDRI, P. III 220.