APARTE adv. Separat. ♦ (Teatru) Spus sie însuși, vorbind cu sine, dar tare (ca să audă publicul). // adj.invar. Deosebit, special. [Cf. fr. à part].

singur, ~ă [At: COD. VOR². 61^r/13 / V: (înv) săn~ / Pl: ~i, ~e / E: ml singulus] 1 a (D. ființe) Care se află și acționează fără a fi însoțit de (alt)cineva. Si: neînsoțit, neîntovărășit, solitar (7), (îvr) singurățit (1), (înv) solt¹. 2 a (Îlav) De unul ~ Fără să fie însoțit sau asistat de (alt)cineva. 3 a (D. ființe, mai ales d. oameni) Care se găsește de obicei departe de alte ființe ori de (alți) oameni, preferând singurătatea Si: izolat, pribeag, rătăcit, răzleț, retras, sihastru, singuratic (1), solitar (10), (rar) însingurat, pustnic, (îvr) retirat, (reg) singuriu, (îvr) singurățel, singurățit (2), (rar, d. oameni) părăsit, (rar; d. oameni) stingher. 4 a (D. ființe, mai ales d. oameni) Prin forțe proprii, fără ajutorul cuiva. 5 a (D. ființe, mai ales d. oameni) Din proprie inițiativă. 6 a (D. operații efectuate de lucruri; înv, și îla de sine ~ De la sine. 7 a (Adesea precedat de „un”, „unul”, sau „o”, care-i întăresc sensul; precedă substantivul pe care îl determină) Numai unul Si: unic, (asr) singuratic (6). 8 a (Îcn) Nici un. 9-10 a, av (Care este) exclusiv (...), numai (...). 11 a (Cu sens de întărire, adesea substituind subiectul sau obiectul) (Eu, tu, el etc.) însumi (însuți, însuși etc.), chiar eu (tu, el etc.) Si: în persoană, nemijlocit, personal. 12 a Cu sine însuși Vorbea singur.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui taică-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl; gen.-dat. sg.: tatii și tatei] – Lat. tata.

VOCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire, aptitudine pe care o au unele persoane de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

A MONOLOGA ~ghez intranz. A vorbi numai cu sine însuși; a vorbi în formă de monolog. /<fr. monologuer

VOCE, voci, s. f. 1. Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; glas. ◊ Expr. A ridica vocea = a vorbi răstit. 2. Însușire a cuiva de a cânta frumos din gură. ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. ◊ Voce caldă = voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. Voce metalică = voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. Voce profesională = voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică cântăreților, actorilor, crainicilor. Voce robot = denumire dată vocilor lipsite de inflexiunile specifice vocii umane. Voce sintetică = voce produsă prin intermediul unui sintetizor de vorbire. 3. Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. – Din lat. vox, vocis.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau acestui bărbat copiii săi când i se adresează sau când vorbesc despre el ori pe care și-l dă el însuși când vorbește cu copiii săi; taică, părinte, tătân, babacă. ◊ Tată de familie = bărbat care are copii pe care îi crește; cap de familie. Tată mare sau tata-moșu = bunic. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adj. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor, prin descendență directă, din generație în generație. ◊ Expr. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (rele). Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune despre un copil care seamănă perfect tatălui său. Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se zice despre un om rău, lipsit de scrupule. Unde dă tata, crește carnea, se spune când părintele își pedepsește copiii pentru binele lor. Măi tată! exclamație de uimire sau de satisfacție. 2. (La vocativ) Termen cu care se adresează cineva unui copil (sau unei persoane tinere străine) pentru a marca un raport de familiaritate și de simpatie. 3. (Uneori determinat prin „socru”) Nume dat de ginere sau de noră socrului. 4. (Fam.) Nume dat unui bărbat (mai în vârstă) în semn de respect sau de afecțiune. ♦ (Pe lângă un nume de persoană) Nume dat unui bărbat considerat ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. 5. (În credința creștină) Dumnezeu, creatorul lumii. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștine. ◊ Expr. (A ști) ca (pe) Tatăl nostru = (a ști) foarte bine, pe de rost, fără greșeală. 6. Fig. (Fam.) Creator, făuritor, fondator. 7. Fig. (Glumeț) Cel care întrupează cele mai înalte calități, care este deasupra altora, îi covârșește pe toți. [Nom. sg. art.: tata și tatăl, gen.-dat. sg.; tatii și tatei] – Lat. tata.

MAMĂ, mame, s. f. 1. Femeie care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre dînsa; maică. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII 101. Vocea mamei tremura de plîns. SAHIA, N. 56. Nici flăcări, nici potopul, nici mii de limbi infame Nu pot să pună stăvili pornirii unei mame. COȘBUC, P. II 189. Încetul cu încetul, icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte, VLAHUȚĂ, O. AL. 101. (În forma mumă) Și mumă, frați, prieteni, și toți pe cîți iubisem, Coprinși de-o jale-adîncă plîngîndu-mă-i vedeam. MACEDONSKI, O. I 42. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. ◊ (Familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv de pers. 2 și 3 sg.) a) Copilul pășește lîngă mamă-sa. b) (În forma prescurtată mă- din vechiul îmă-. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I 230. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. c) (La gen.-dat., în forma mumîne, mumîni – prescurtat mîne- sau mîni- Au spus mîni-sale ce au aflat. SBIERA, P. 23. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15. Fără voia mîni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Mamă-eroină = titlu oficial acordat unei femei care are cel puțin zece copii în viață. Unui mare număr de femei li s-a decernat înaltul titlu de «Mamă-eroină». SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă = (ca) al mamei, matern. Dragoste de mamă. ◊ Expr. Vai de mama lui = vai de el. N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor? C. PETRESCU, Î. II 8. Mamă-mare = bunică. Mam’mare, mamițica și tanti Mița au promis tînărului Goe să-l ducă în București. CARAGIALE, O. II 159. Mamă vitregă = a doua soție a cuiva în raport cu copiii acestuia dintr-o căsătorie anterioară. Și această mamă vitregă... îi apăruse... ca o madonă a fatalității. GALACTION, O. I 144. (În opoziție cu mamă vitregă) Mamă bună = mamă adevărată. Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20. (În basme) Mama-pădurii (sau pădurilor) = personaj cu puteri miraculoase și înfățișare înfricoșătoare, simbolizînd elementul rău. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. EMINESCU, N. 7. (În imprecații, amenințări sau în exclamații de mirare, de ciudă, de necaz etc.) Mama-dracului = personaj imaginar, socotit a fi mai rău decît dracul. Nu blestema, babo, că te ia mama-dracului. PAS, Z. I 51. Dar oare pe acesta cum mama-dracului l-a mai fi chemînd? CREANGĂ, P. 245. (Expr.) La mama-dracului = să nu-l mai văd; foarte departe. ♦ (Uneori determinat prin «soacră») Nume dat de ginere sau de noră soacrei sale. ♦ (În vorbirea afectivă, adesea cu funcțiune de atribut genitival pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însăși femeia, vorbind cu copiii ei. Dragii mamei copilași! eu mă duc în pădure. CREANGĂ, P. 19. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei îngeraș! ALECSANDRI, P. A. 60. Draga mamei torcătoare, Cînd te-i duce-n șezătoare, Spune-i badei la urechie, Că ești tinerică vechie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ (La vocativ) Nume pe care femeia îl dă copilului ei, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Radule mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7. Nume dat unei femei (mai în vîrstă), în semn de respect sau de afecțiune. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese. VLAHUȚĂ, N. 9. 4. (În expr.) O mamă de bătaie = o bătaie strașnică, grozavă. Cea întîi se chema bătaie, iar a doua o bătaie ca aceea, ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, B. 12. Se așterne tata să ne burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. De mama focului = cu mare intensitate, cu încordare, în gradul cel mai înalt; extraordinar, strașnic. Mitralierele prinseră a răpăi de mama focului. CAMILAR, N. I 196. Se apucase, că n-avea nici o treabă, să mai dreagă gardul și cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II 62. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. – Variantă: (regional) mumă (ISPIRESCU, L. 384) s. f.

TATĂ, tați, s. m. 1. Bărbat care are copii; nume pe care i-l dau copiii cînd i se adresează sau cînd vorbesc despre el; taică, părinte. Așteptăm pe tata. Vine din război. SAHIA, N. 48. Făt-Frumos... zise: tată, a venit vremea să-mi dai ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Fiul a făcut altfel de cum făcuse tatăl. CARAGIALE, P. 120. Zburătoru-ți este tată și pe el Călin îl cheamă. EMINESCU, O. I 84. M-ai făcut, maică, fecior Să fiu tatei d-ajutor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. Unde dă tata, crește carnea (= părintele își pedepsește copiii pentru binele lor). ◊ (La sg., familiar și popular, nearticulat, urmat de adjectivul posesiv) Prevestit de tată-so de la Țarigrad... a fugit la Brașov. GHICA, S. 17. Sinziana va face tot ce voi vrea eu, pentru ca să scape pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 424. (Rar, la gen.-dat.) S-a dus cel din urmă suflet prietenesc ce-mi mai rămăsese de pe urma tată-meu. GANE, N. III 42. Aș vrea să pot deschide al tată-meu mormînt. MACEDONSKI, O. I 269. (În forma prescurtată tat-, tatu- sau ta-) De departe zări și pe cei doi frați cu tat-său, mergînd pe jos, obosiți de zăduf și de cale lungă. VISSARION, B. 22. Fiul craiului... se înfățișează înaintea tatu-său. CREANGĂ, P. 192. Pînă ta’său ajungea, Ea-mpinsă și oranița, Sări și ta’său în ea. PĂSCULESCU, L. P. 246. ◊ Tată de familie = bărbat care are soție și copii; cap de familie. Tata-mare sau tata-moșu = bunic. De cîte ori trecea pe lîngă o copilă, el îi spunea un cuvînt de tată-mare întristat. ARGHEZI, P. T. 117. Tată vitreg = al doilea soț al unei femei în raport cu copiii ei dintr-o căsătorie anterioară. (În opoziție cu tată vitreg) Tată bun = tată adevărat. ◊ Loc. adv. Din tată în fiu = transmis de-a lungul generațiilor prin descendență directă. Moșia Ilovenilor, moștenită din tată în fiu. C. PETRESCU, R. DR. 202. ◊ Expr. Bucățică ruptă tată-său sau tată-său în picioare, se spune cînd fiul sau fiica seamănă leit cu tatăl. Bucățică ruptă tată-său în picioare, ba încă și mai și. CREANGĂ, P. 250. Calcă pe urmele lui tată-său, se spune despre cel care seamănă cu tatăl său în apucături și obiceiuri (mai ales rele). A scăpa de dracul și a da peste tată-său = a căuta pe dracul și a găsi pe tată-său, v. drac (1). A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său v. drac (1). Se leapădă și de tată-său sau vinde și pe tată-său, se spune despre un om lipsit de scrupule. Să fie de sufletul tatii, exclamație de consolare pe care o spune un zgîrcit cînd suferă o pagubă sau cînd este silit să facă un dar. Aproape de Boiște vine satul Blebea, care mai mult de jumătate, după ce-și scapă căciula pe baltă, zice: «să fie de sufletul tatei!». CREANGĂ, A. 72. Măi tată = exclamație de uimire sau de satisfacție. Scripcarii cîntă, și unde, măi tată, mi se prind de mînă la joc, de pare că-s draci de pe comoară. ȘEZ. III 183. 2. (În vorbirea afectivă, mai ales la genitiv cu funcțiune de atribut pe lîngă «dragul», «puiul» etc.) Nume pe care și-l dă însuși părintele vorbind cu copiii lui. Taci, dragul tatei, zicea împăratul. ISPIRESCU, L. 2. Din trei feciori, cîți are tata, nici unul să nu fie bun de nemica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mîncarea, dragii mei. CREANGĂ, P. 188. ◊ (Prin personificare, cînd cineva vorbește cu animalele sale) Hi!!! zmăoaicele tatei, îndemnați înainte. CREANGĂ, P. 119. ♦ (La vocativ) Termen cu care cineva se adresează copilului lui, adesea și unei persoane străine, pentru a marca un raport de familiaritate și de afecțiune. Ce-i Nicachi, tată? Ce s-a întîmplat? C. PETRESCU, R. DR. 251. Iorgule, tată, tu n-ai luat cafeaua. DELAVRANCEA, la TDRG. Ședeți, tată, aicea lîngă foc. ȘEZ. I 161. 3. (Uneori determinat prin «socru») Nume dat de ginere sau de noră socrului. Ipate... zice socru-său: – Tată, eu n-oi putea merge. CREANGĂ, P. 169. 4. Nume dat unui bărbat (mai în vîrstă) în semn de respect sau de afecțiune. Mulgem astă-seară, tată-baciule? GALACTION, O. I 66. Mulțumim, tată-moșule, mulțumim. ISPIRESCU, L. 336. ♦ (Adesea pe lîngă un nume de persoană) Nume dat unei persoane considerate ca strămoș, ca fondator al unei dinastii, al unui neam etc. Eu țiu cu tata Traian și nu aprob zisele poetului. ODOBESCU, S. III 25. 5. (În credința creștină) Dumnezeu. ◊ Tatăl nostru = numele unei rugăciuni creștinești. ◊ Expr. A trage (una) în numele tatălui v. nume (1). (Mai ales în construcție cu verbul «a ști») Ca tatăl nostru = foarte bine, putînd fi spus pe de rost fără greșeală. Rolurile au să se împartă chiar de pe acum, pentru ca să fie știute ca tatăl nostru. ALECSANDRI, S. 114. 6. Fig. Creator, făuritor. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl... Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, E stăpînul fără margini peste marginile lumii. EMINESCU, O. I 132. 7. Fig. (De obicei ironic) Cel care întrupează cele mai înalte calități, este deasupra altora, îi covîrșește pe toți. Înălțimea-sa este tata flămînzilor și al însetaților. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: nom. art. sg. tata (gen.-dat. tatii și tatei) și tatăl.

voce sf [At: LAURIAN, F. 109/4 / V: (îrg) voace, (reg) bo~, boa~, (ltî, rar) vocs sn / Pl: voci, (îvr) ~ / E: ml vox, vocis] 1 Facultatea specifică omului de a emite sunete articulate Si: glas (2), grai (13), (îrg) vorbă (227), voroavă (57). 2 Ansamblu de sunete individuale, specifice, produse de vibrarea coardelor vocale umane sub efectul unei excitații nervoase ritmice Si: glas (1), grai (7). 3 (Pex; în legătură cu verbe de declarație) Exprimare orală a gândurilor, a sentimentelor, a voinței. 4 (Îlav) Cu jumătate (de) ~ În șoaptă. 5 (Îal) În taină. 6 (Îal) Cu ton nesigur, ezitant. 7 (Înv; îlav) Prin ~ vie sau prin via ~ Oral. 8 (Îlav) Într-o ~ (Toți) deodată. 9 (Îal) În unanimitate. 10 (Îe) A ridica ~a A vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, răstit. 11 (Îae) A protesta. 12 (Lpl) Larmă de voci. 13 (Pm) Persoana însăși care vorbește. 14 (Îs) ~ artificială Sunet complex, obținut prin mijloace tehnice, ale cărui caracteristici corespund în mod sensibil celor ale vocii umane. 15 (Rel; îe) A auzi voci A percepe un mesaj mistic pe cale auditivă. 16 (Pat sau irn; îae) A avea halucinații auditive. 17 (Îvp) Cuvânt (1). 18 (Mun; îf boace) Gură (1). 19 Ton al unei voci (determinat de o anumită stare sufletească, emoțională). 20 Intonație. 21 Fel de a vorbi al cuiva. 22 Aptitudine pe care o are o persoană de a cânta frumos din gură. 23 Succesiune de sunete emise de om în timpul cântării. 24 (Pm) Persoana care cântă. 25 (Îla) Din ~ Cântat din gură. 26 (Îe) A fi în ~ A fi în bună dispoziție vocală. 27 Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cânta. 28 (Îs) ~ caldă Voce în care predomină componentele de frecvență joasă, accentuate natural sau artificial. 29 (Îs) ~ metalică Voce dură, aspră, în care predomină componentele de frecvență înaltă. 30 (Îs) ~ profesională Voce care corespunde unor exigențe înalte, specifică actorilor, cântăreților, crainicilor. 31 (Îs) ~ robot Voce lipsită de inflexiunile specifice vocii umane. 32 (Îs) ~ sintetică Voce produsă prin intermediul unui sintetizator de vorbire. 33 Linie melodică încredințată fiecărui instrument dintr-o compoziție. 34 (Pan) Ciripit, cântec al păsărilor. 35 (Pan) Strigăt produs de unele animale. 36 (Pex; poetic) Ansamblu de sunete produse de un instrument muzical, de frunzișul mișcat de vânt, de ape, de anumite aparate etc. 37 (Fig) Manifestare lăuntrică a propriei conștiințe. 38 (Fig) Intuiție. 39 (Fig) Avertisment dictat de propria conștiință sau venit de la cineva. 40 (Fig; îs) ~a sângelui Atașament obscur, independent de rațiune, între membrii aceleiași familii. 41 (Fig) Expresie a unei opinii personale. 42 (Pex) Opinie. 43 (Fig; pm) Persoană care își exprimă propria opinie. 44 (Fig) Expresie a unei capacități interioare creatoare, a unui talent înnăscut. 45 (Fig; pm) Persoană înzestrată cu un talent înnăscut. 46 (Îvr) Vocală (1). 47 (Grm; sst) Diateză¹.

APARTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special, anumit. Trăsătură aparte. – A³ + parte (după fr. à part).

MONOLOG, monoloage, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care personajul supune introspecției propriile sentimente. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monologuri] – Din fr. monologue.

SOLILOCA vb. I. intr. A vorbi cu sine însuși. V. monologa. [< fr. soliloquer].

MONOLOG s.n. 1. Scenă dintr-o piesă de teatru în care vorbește un singur personaj. ♦ Mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ Monolog interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. Vorbire cu sine însuși a cuiva. [Pl. -oage, -oguri. / cf. fr. monologue, gr. monologos < monos – singur, logos – vorbire].

APARTE adv. Separat. ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori). Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. ♦ (Adjectival) Deosebit, special. Avea un fel aparte de a vorbi. – Din parte (după fr. à part).

APARTE adv. În mod separat, deosebit (de...). ♦ (În teatru, ca indicație pentru actori) Cu glas mai scăzut, ca și cum ar vorbi cu sine însuși. ♦ (Adjectival) Deosebit, special; anumit. Trăsătură aparte. – A³ + parte (după fr. à part).

MONOLOG, monologuri, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care este reprodus fluxul gândirii personajului. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monoloage] – Din fr. monologue.

APARTE adv. Separat. ♦ (În teatru, indicînd felul în care trebuie dată o replică) Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare (ca să audă publicul). ♦ (Adjectival) Deosebit, special. În alegerea aceasta a motivelor durerii, Beldiceanu merită un loc aparte. IONESCU-RION, A. 125.

ÎNAINTAȘ¹, înaintași, s. m. 1. Persoană care prin activitatea sa sau prin lucrările sale a pregătit activitatea altora; precursor. Într-unul din rarele momente, cînd acest scriitor vorbește despre el însuși, l-am auzit spunînd că înaintașii săi literari sînt Ion Neculce și Creangă. IBRĂILEANU, S. 27. Urmează și tu pe frumoasa cale ce înaintașii tăi ți-au deschis. CARAGIALE, S. U. 96. 2. (Sport) Jucător din linia de atac a unei echipe de fotbal, handbal etc., al cărui rol este în special să înainteze spre poarta adversă și să înscrie puncte.

MONOLOG, monoloage, s. n. Lucrare dramatică de proporții reduse, cu un singur personaj; scenă dintr-o lucrare dramatică, în care vorbește un singur personaj. Anca, într-un lung monolog, își exprimă nehotărîrea. GHEREA, ST. CR. II 161. Serghe ținea la monologul lui, decît nu știa boabă din rol, ca de obicei. CARAGIALE, N. S. 106. ♦ Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. Ivan îmi curmă monologul. NEGRUZZI, S. I 61.

MONOLOGA, monologhez, vb. I. Intranz. A vorbi singur, a vorbi cu sine însuși. Va rămîne ghemuit într-un colț... abia îndrăznind să monologheze în gînd. C. PETRESCU, O. P. I 58. Am impresia că monologhez, oricîtă atenție ar arăta vorbelor mele. IBRĂILEANU, A. 108.

PLURAL s. n. (< lat. pluralis, cf. it. plurale, fr. pluriel, germ. Plural): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: mulți oameni, multe case (multe becuri), oameni, case (becuri) etc. ◊ ~ al modestiei: p. folosit spontan, mai ales în limba populară, în locul singularului, atunci când vorbitorul evită, din modestie, să vorbească despre sine la persoana I singular, cu un interlocutor căruia îi acordă considerație sau socotit de el superior, ca în exemplele „Ce vrei tu? – Noi? Bună pace!...” (M. Eminescu); „Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare? – Îl vedem, cucoane” (Ion Creangă). ◊ ~ al autorului: p. folosit deliberat în locul singularului, în operele științifice, publicistice și oratorice, ca în exemplul „Noi credem că această singură doină plătește cât Rossi întreg al D-lui N. Blaremberg” (B. P. Hasdeu). ◊ ~ al autorității (al majestății): p. folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele, sau în noile acte oficiale, când autoritățile vorbesc tot în numele lor, ca în exemplele „Noi, comisarul secției 55... constatând următoarele...” (I. L. Caragiale); „Noi, primarul municipiului București.... decidem...”. ◊ ~ al solidarității: p. folosit în locul singularului, în adresarea părinților către copii, ca în exemplul „Noi suntem copii cuminți și nu ne ducem la fereastră!”. ◊ ~ al politeții (al reverenței): p. folosit în locul singularului, într-o adresare respectuoasă către cineva, ca în exemplele „Sunteți un om cumsecade”, „Dumneavoastră aveți dreptate”. ◊ ~ poetic: p. folosit de poeți în operele lor pentru a sugera un anumit lucru, pentru a sublinia o anumită idee. Este frecvent în poezia latină, dar nu lipsește nici din cea românească: „Priami... regna” („regatele lui Priam”); „...cineres... animae... umbrae paternae” („...cenușile... sufletele... umbrele părintești”) în Eneida lui Virgiliu; încântări, în poezia lui Al. Macedonski, amurguri, în poezia lui O. Goga etc. Îl întâlnim magistral ilustrat și în proza lui M. Sadoveanu: „Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi”.

aparte ain, av [At: I. NEGRUZZI, S. V, 144 / E: fr à part] 1-2 (În mod) separat. 3-4 (La teatru) Ca și cum ar vorbi cu sine însuși, dar cu glas tare. 5-6 Deosebit.

monolog sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~loage, ~uri / E: fr monologue] 1 (Rar) Vorbire prelungită a cuiva, neîntreruptă prin nici o replică a altcuiva. 2 (Rar) Vorbire cu sine însuși. 3 Lucrare dramatică de mici proporții, cu un singur personaj, de obicei cu caracter comic. 4 Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, rămas singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. 5 (Îs) ~ interior Analiză a propriilor stări sufletești ale unui personaj, specifică literaturii de analiză psihologică.

plural, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 113 / Pl: ~i, ~e / E: lat pluralis, ger Plural, Pluralis, it Plurale] 1 a (Grm, d. număr, persoană, părți de vorbire) Care indică două sau mai multe ființe, lucruri, fenomene etc. de același fel. 2 a (Fig) Multilateral. 3 a (Rar; îs) Atenție ~ă Atenție distributivă. 4 sn Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau mai multe ființe, lucruri, fenomene etc. de același fel. 5 sn (Îs) ~ul autorității (sau al maiestății) Plural (4) folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. 6 sn (Îs) ~ul autorului Plural (4) folosit de către autor cu referire la persoana proprie, în locul singularului, în opere științifice, publicistice și oratorice. 7 sn (Îs) ~ul modestiei Plural (4) folosit mai ales în vorbirea populară în locul singularului, cu referire la persoana proprie, în discuție cu cineva considerat superior. 8 sn (Îs) ~ul politeții (sau al reverenței) Plural (4) folosit în locul singularului, ca formă de adresare respectuoasă către cineva.

soliloca vi [At: DN³ / Pzi: ~chez / E: soliloc] A vorbi cu sine însuși Si: a monologa.

MONOLOG s. n. 1. (Rar) Vorbire prelungită a cuiva, neîntreruptă prin nici o replică; vorbire cu sine însuși. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ivan îmi curmă monologul. NEGRUZZI, S. I, 61. 2. Lucrare dramatică de mici proporții, de obicei cu caracter comic, cu un singur personaj; scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj (rămas singur pe scenă) își exprimă cu glas tare gîndurile. Cf. NEGULICI, POLIZU, COSTINESCU. Serghe ținea la monologul lui, decît nu știa boabă din rol, ca de obicei. CARAGIALE, N. S. 106, cf. 107. Caragiali.. . , strîmtorat în convențiile teatrale, în monologări. . . , varsă toate observațiile atît de fine, atît de exacte, în paranteze. GHEREA, ST. CR. I, 358, cf. II, 161. Monologul e ceva în afară de felul normal de a vorbi. PU;CARIU, L. R. I, 101. Monoloagele ating în teatru momente de adîncă respirație artistică, în timp ce în film ele ar frîna acțiunea. CONTEMP. 1956, nr. 521,1/3. ♦ Monolog (interior) = analiză a propriilor stări sufletești ale unui personaj, specifică literaturii de analiză psihologică. Răsunătoarele lui articole porneau ca niște monoloage interioare, dictate penei care le așterne pe hîrtie. CAMIL PETRESCU, O. II, 32. – Pl.: monoloage și monologări. – Din fr. monologue.

MONOLOGA vb. I. I n t r a n z. A vorbi singur (fără a se adresa unui partener); a vorbi cu sine însuși. Fără ochii ei, am impresia că monologhez. IBRĂILEANU, A. 108. Va rămíne ghemuit într-un colț. . . abia îndrăznind să monologheze în gînd. C. PETRESCU, O. P. I, 68. Monologă. . . trăgînd cu ochiul la Mircea. TEODOREANU, M. II, 27, cf. 393. Pe urmă a monologat, răspunzîndu-și lui, nu întrebărilor. id. M. U. 81. Rămas pe marginea drumului, continuă să fiarbă, monologînd tare, cu fel de fel de schime. V. ROM. iulie 1954, 12. Belega monologa: M-am purtat ca un laș, ca un fricos, ca un om lipsit de dignitate. T. POPOVICI, S. 238. – Prez. ind.: monologhez. – Din fr. monologuer.

ADJECTIV, adjective, s. n. Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinînd substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. – Fr. adjectif (lat. lit. adjectivum).

ADJECTIV, adjective, s. n. (Și în expr. adjectiv calificativ) Parte de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect sau a unei ființe, însoțind și determinînd substantivul care exprimă numele acelui obiect sau al acelei ființe. ◊ Adjectiv determinativ v. determinativ. Adjectiv demonstrativ v. demonstrativ.

INVARIABILITATE s. f. (cf. fr. invariabilité): însușire a unei părți de vorbire (adverb, interjecție, prepoziție, conjuncție sau a unor adjective și pronume) de a nu-și schimba forma, de a nu flexiona.

PRETENȚIOZITATE s. f. (Rar) Faptul de a avea pretenții exagerate, neîntemeiate. Zadarnic autorii Vor nu se pun pe ei în joc. Sub numele eroilor ce născocesc, nu vorbesc nimeni alții decît ei înșiși. Totul se reduce deci la o simplă chestiune de ipocrizie și la o pretențiozitate ridicolă. MACEDONSKI, O. IV 108.

locvacitate sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (îvr) ~ație / E: fr loquacité, lat loquacitas, -atis] (Liv) 1-2 (Însușire sau) obișnuință de a vorbi mult Si: (fam) limbuție.

MATURITATE s. f. 1. Calitatea de a fi matur¹, stare de deplină dezvoltare (fizică și intelectuală) ; p. e x t. perioadă din viața omului între tinerețe și bătrînețe. Cf. NEGULICI. Maturitatea începe de pă la 22-23 și ține pîn-la 50 de ani. POLIZU, P. 217/32. Scrierile care au rămas nepieritoare sînt toate opere ale maturității. VLAHUȚĂ, O. A. 462. Jean Cristophe este genial, și geniul este persistența copilăriei în maturitate. IBRĂILEANU, S. L. 35. Pe baza textului original am arătat apoi că această scriere nu este o operă de maturitate, ci chiar „începătura” letopisețului de la romani. BUL. COM. IST. II, 104. Deși era în plină maturitate. . ., Ladima nu putea să scrie decît la foi sărace, mai curînd obscure. CAMIL PETRESCU, N. 37. Ultimii ani ai maestrului sînt tot așa de fertili ca și cei ai maturității sale. CONTEMP. 1956, nr. 494, 4/3. ◊ F i g. Apreciația ce am făcut despre redacția d-tale, am făcut-o cu toată maturitatea spiritului și în deplină cunoștință a cauzei. ROM. LIT. 185¹/17. Ipsilanti prezenta răscoala tuturor provinciilor grecești ca o revoluție plănuită de mult, pregătită de mai mulți ani de societăți secrete și patriotice și ajunsă acum la maturitate. OȚETEA, T. V. 181. ♦ Stadiu de dezvoltare deplină (a plantelor) ; coacere (a fructelor). Frunza de tăbac, ajungînd la măturitatea sa, [se ia] de pe tuleu. ÎNV. TAB. 65. Maturitatea, adecă coacerea carea se cade să o socotim în strugur. ÎNV. VIN. 3/11. Fructul a sosit atunci la a sa maturitate. BREZOIANU, A. 314/19. Grinele ajung repede la maturitate și se pot scutura în bătaia ploilor sau a vîntului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 389. ♦ F i g. Stadiu înaintat de experiență, de însușire a cunoștințelor. Și fiindcă vorbim de educarea maselor populare, credem că ele au ajuns la maturitatea înțelegerii a oricărui fel de artă, fie ea cît de subtilă. BACOVIA, O. 241. Nu antichitatea a format spiritul modern, ci maturitatea spiritului modern a descoperit antichitatea. OȚETEA, R. 39, cf. 214. A debutat ca poet francez în plină maturitate literară. V. ROM. februarie 1 957, 205. Dezvoltarea și consolidarea mișcării comuniste constituie expresia maturității politice crescînde a clasei muncitoare. LIPTA DE CLASĂ, 1960, nr. 10, 99, cf. SCÎNTEIA, 1960, nr. 5 010. 2. Seriozitate, profunzime (pe care o dă vîrsta, experiența). Dacă s-ar fi pus cu tot dinadinsul, cu toată maturitatea, poate ar fi izbutit. KOGĂLNICEANU, S. A. 115. Ceea ce s-ar mai cere de la acest compozitor este de a studia mai cu matoritate gustul muzical al românilor. FILIMON, O. II, 215, cf. PONTBRIANT, D. [Chestiunile organizării] trebuiesc studiate cu maturitate și cer o discuțiune mai lungă și mai cugetată. MAIORESCU, D. I, 107, cf. id. CR. I 364. Om ca dînsul, care a trăit viața din plin, nu se hotărăște să se însoare decît atunci cînd maturitatea sentimentelor îl leagă pentru totdeauna de o femeie. D. ZAMFIRESCU, R. 185. ◊ Examen de maturitate = examen de cultură generală pentru absolvenții liceului. Esamenele scripturistice de maturitate s-au început la 15 l.c. și s-au încheiat la 21. F (1891), 238. Era în clasa a opta de liceu și... se pregătea pentru examenul de maturitate. AGÎRBICEANU, L. T. 48. Abia atunci s-a dezmeticit candidatul, amintindu-și de unde a cumpărat penițele, cerneala, hîrtia pentru acest examen de maturitate. I. BOTEZ, B. I, 124. - Și: (învechit) matoritáte, (prin adaptare la sistemul fonetic popular) măturitate. – Din fr. maturité, lat. maturitas, -atis. – Matoritate, influențat de mator¹.

țață [At: POLIZU / V: ța / Pl: ~țe / E: ngr τσάτσα] 1 (Reg) Mătușă. 2-3 (Reg) Termen de respect folosit la țară pentru a vorbi cu (sau despre) o soră mai mare, cu (sau despre) o mătușă, o verișoară Si: lele, (reg) țaică² (2-3), țâțaie (2-3). 4-5 (Reg) Termen cu care se adresează o persoană (tânără) unei femei mai în vârstă sau cu care vorbește despre aceasta Si: lele, (reg) țaică² (4-5), țâțaie (4-5). 6 Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăși, când se adresează unui copil Si: țaică² (6). 7 (Reg) Termen de alintare dat de un bărbat femeii iubite Si: mândră, iubită. 8 Termen folosit de o femeie referindu-se la sine însăși când se adresează iubitului sau când vorbește despre el Si: țaică² (7). 9 (Dep) Epitet dat unei femei flecare. 10 (Dep) Epitet dat unei femei vulgare, lipsite de gust și de finețe Si: mahalagioaică, mahalagiță. 11 (Arg) Patroană a unei case de toleranță Si: proxenetă. 12 (Bot; reg; îc) ~ Marghioala Rujă-galbenă (Rudbeckia laciniata).

MUNTENIZA, muntenizez, vb. I. Refl. A-și însuși felul de a fi sau de a vorbi al muntenilor (1). – Muntean + suf. -iza.

ADJECTIV s. n. parte de vorbire (flexibilă) care determină un substantiv, denumind o însușire. (< lat. adiectivum, fr. adjectif)

MUNTENIZA, muntenizez, vb. I. Refl. și tranz. (Rar) A-și însuși sau a face să-și însușească felul de a fi sau de a vorbi al muntenilor (1). – Muntean + suf. -iza.

LIMBAJ, limbajuri, s. n. 1. Procesul de exprimare a ideilor și sentimentelor prin mijlocirea limbii (II 1); vorbire. Limbajul este instrumentul necesar al gîndirii. Dar de aici nu rezultă că procesul gîndirii se reduce la limbaj, că a gîndi înseamnă a vorbi tare sau în gînd. Deosebirea dintre gîndirea însăși și expresia ei verbală se vede din faptul că aceeași idee poate fi exprimată în diferite limbi. PSIHOLOGIA 135. 2. Limbă (II 1). O carte povestește, în limbaj simplu, despre istoria Armatei Sovietice. STANCU, U.R.S.S. 34. Vorbele lui atinseră inima acelei femei; ea auzea vorbindu-se un limbaj care îi era cunoscut. BOLINTINEANU, O. 421. ♦ Fel de a se exprima, mod specific sau caracteristic de exprimare a sentimentelor și gîndurilor, în cadrul limbii comune sau naționale. În genul dramatic, limbajul are tot rolul: prin el se zugrăvește personajul. IBRĂILEANU, SP. CR. 237. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretențios, limbă obișnuită; b) fig. mijloc, bază de înțelegere. Putința delegaților care reprezintă diferite țări, de a se înțelege, de a găsi un limbaj comun, provine din unitatea intereselor vitale ale tineretului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2740. ♦ Fig. Orice mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor. O iubire foarte eterică, alcătuită... din declarații timide, exprimate în limbajul florilor, al mărcilor sau al culorilor. REBREANU, I. 63. Arta a fost limbajul unei anumite clase. IONESCU-RION, C. 39. ♦ (Impropriu) Ramificație a limbii naționale unice. Caragiale dă dovadă... de perfecta lui cunoaștere a limbajului de mahala. IBRĂILEANU, S. 61. – Variantă: (învechit) limbagiu (ODOBESCU, S. III 89, GHICA, S. 150, NEGRUZZI, S. I 278) s. n.

MUNTENIZA, muntenizez, vb. I. Refl. A-și însuși felul de a fi sau de a vorbi al muntenilor (2). Interveni Sabina, parodiind accentul lui Nelu, atît de subit muntenizat. C. PETRESCU, C. V. 98.

TACHINA, tachinez, vb. I. Tranz. A contraria pe cineva în lucruri mărunte, a necăji în glumă, a glumi pe socoteala unei persoane cu însăși acea persoană. Mă tachinează întotdeauna cînd îi vorbesc despre suvenirurile mele din tinerețe. C. PETRESCU, C. V. 200. Astă-seară... pe toate am să le tachinez. CARAGIALE, O. I 206. Te tachinez față cu toți colegii. CONTEMPORANUL, V_II 485. ♦ Fig. A obseda. Bucata muzicală care te tachinează... o știu toată. CARAGIALE, O. VII 90.

posăcie sf [At: GORJAN, H. II, 183/9 / Pl: ~cii / E: posac + -ie] 1-2 Caracteristică a cuiva (de a nu vorbi deloc sau) de a vorbi foarte puțin. 3 Proastă dispoziție. 4 Lipsă de veselie. 5 Însușire a cuiva care este mereu prost dispus. 6 Însușire a unui om care întotdeauna este lipsit de veselie.

CARTE cărți f. 1) Scriere tipărită, legată sau broșată în volum. ◊ ~ de căpătâi lucrare preferată de cineva, absolut indispensabilă într-un domeniu de activitate. 2) fig. Bagaj de cunoștințe pe care le posedă cineva; învățătură; studii. ◊ A face ~ a însuși cunoștințe. A ști ~ a fi om învățat. A vorbi ca din ~ a vorbi ca un om învățat. A lega ~ea de gard a renunța la învățătură. 3) Document oficial, cu date personale care confirmă drepturile unei persoane; carnet. ~ de muncă. 4) Bucată de carton de dimensiuni mici, care conține diferite însemnări și servește la anumite scopuri. ~ de vizită. ~ poștală. ~ de joc. 5) înv. Comunicare în scris trimisă cuiva; scrisoare; răvaș. A trimite ~. 6) înv. Caiet unde se fac diferite însemnări cu caracter administrativ; registru. ~ de imobil. [G.-D. cărții] /<lat. charta

SOLILÓCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însăși; monolog (2). 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog (ex. „Solilocviile” Sf. Augustin).

De mortuis nil nisi bene (lat. „Despre morți, numai bine, adică: să nu vorbești decît de bine”). Dictonul, răspîndit în versiune latină, e de fapt de origine greacă. El aparține lui Chilon din Sparta, unul din cei șapte stîlpi ai înțelepciunii antice grecești (Vezi: „Cei șapte înțelepți”). Faptul e consemnat de scriitorul grec Diogene Laerțiu în cartea a doua din lucrarea sa: Despre viețile și doctrinele filozofilor. Autorul dictonului era de părere că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele și că despre decedați nu trebuie deci să vorbim decît în cuvinte binevoitoare. Multă lume și-a însușit părerea înțeleptului Chilon. Dovadă că această favoare făcută morților mai trăiește și astăzi în numeroase graiuri și în obiceiul oamenilor. LIT.

Festina lente (lat. „Grăbește-te încet”) – Istoricul latin Suetoniu, care a scris Viețile celor 12 cezari, povestește, făcînd portretul lui Augustus (cap. 25), că acest împărat era de părere că nimic nu-i mai puțin recomandabil pentru un cap de oștire decît graba. De aceea deseori spunea: „σπεῦδε βραδέως” (cuvintele sînt citate de Suetoniu în grecește, căci „pătura de sus” din imperiul roman strecura în vorbire expresii din vechii elini). Multe popoare și-au însușit ideea și au tălmăcit-o în limba lor. Francezii folosesc un vers celebru din Boileau: „Hâtez-vous lentement”. Germanii: „Eile mit Weile” ș.a.m.d. Se apropie de vorba noastră: „graba strică treaba”. Gala Galaction, în Profir și Policarp, a utilizat expresia ca un corectiv la Carpe diem. Policarp: Atunci grăbește-te, Profire. Carpe diem, cum a zis meșterul ăla de Orațiu. Profir: Da, mă, a mai venit unul după el, mai încoace, și a spus: Hâtez-vous lentement. IST.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE (în lat. cîștigarea bunăvoinței) Partea de la început a unui exordiu, prin care oratorul caută să-și atragă bunăvoința și atenția auditoriului prin tonul folosit, sublinierea importanței temei, ținută și atitudine etc. Condiționată de subiectul discursului, poziția socială a oratorului, împrejurările în care este rostit discursul, cum și de auditoriul căruia îi este adresat, captatio benevolentiae, odată realizată, contribuie la dezvoltarea mai departe cu succes a discursului. Procedeu folosit de marii oratori ai antichității, ca Demostene în Filipicele sale, Cicero în Catilinare, iar la noi de M. Kogălniceanu, în discursul sau privitor la îmbunătățirea soartei țăranilor (1862), Simion Bărnuțiu, în cuvîntarea ținută în fața adunării poporului pe Cîmpia Libertății de lîngă Blaj (1848). Iată, începutul discursului Pentru îmbunătățirea soartei țăranilor, în care Kogălniceanu, după ce arată cît de importantă și grea este această problemă socială, caută a-și atrage bunăvoința celor de față, vorbind despre patriotismul și spiritul lor de dreptate socială. Ex. „Domnilor mei! Dacă în țară este o chestiune mare și grea, negreșit că este chestiunea ce astăzi ni se înfățișează spre deslegare. Vreau să vorbesc de îmbunătățirea soartei țăranilor, da îmbunătățirea prin urmare a însăși temeliei naționalității noastre. În adevăr, domnilor, nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegațiune totdeodată, decît marea reformă ce sîntem chemați de a face; reformă care a fost grea și în țările cele mai puternice și mai luminate ale Europei [...]; reformă care și în principate se urmărește fără succes, de mai mult de un secol; reformă grea și spinoasă a cărei soluțiune părinții noștri ne-au lăsat-o ca o fatală moștenire, – căci, cînd sîntem chemați a deslega această chestiune, a săvîrși această prefacere în ideile noastre, în trebuințele noastre, în viața socială economică a proprietarilor de moșii și a trei milioane de țărani? În mijlocul transformării noastre naționale și politice, în mijlocul luptelor de partidă, în timpul cînd tot ce este vechi este căzut, cînd tot ce este nou nu are încă rădăcină, cînd Convențiunea, marea noastră revoluțiune, – da, domnilor, Convențiunea este o mare, o întreagă revoluțiune în țara noastră! – cînd, zic, această Convențiune este abia la întîiul period al punerii sale în lucrare, iată epoca cînd sîntem chemați a hotărî și chestiunea socială. Nu mă îndoiesc, domnilor, de patriotismul nimănui; cred, domnilor, că toți cîți sîntem aci, din orice partid am fi, sub orice steag am fi adunați, toți voim îmbunătățirea soartei fraților noștri, ridicarea țăranilor din starea înjositoare în care se află; toți voim să dăm acestei chestiuni soluțiunea cea mai bună, căci toți – cel puțin așa cred eu – văd în această soluțiune însăși consolidarea naționalității române. Însă, domnilor, pe lîngă patriotism, avem oare și toate studiile pregătitoare, toate luminile trebuitoare, toată înțelepciunea cerută și mai ales acea ochire dreaptă, acea liniște de suflet, acel sînge rece, acel simț nepărtinitor, condițiuni neapărate ale legislatorilor, condițiuni fără de care legile ieșite din mîinile noastre, niciodată nu vor putea fi expresiunea echității și a nepărtinirii, niciodată nu vor putea îndestula legiuitele interese ale țării, niciodată nu vor putea aduce în mijlocul nostru liniștea, pacea și fericirea generală? Cît pentru mine, domnilor, – cu durere o spui – eu nu o cred.”

PROPUNERE (< lat. proponere, a pune înainte) Sumarul clar și precis al subiectului, sumar ce urmează după exordiu. Propunerea poate fi: simplă, cînd ea are ca obiect un singur lucru de dovedit; „Vreau să vorbesc de îmbunătățirea soartei țăranilor, de îmbunătățirea prin urmare a însăși temeliei naționalității noastre.” (M. Kogălniceanu) compusă, cînd cuprinde mai multe lucruri de dovedit.

munteniza vr [At: C. PETRESCU, R. DR. 125 / Pzi: ~zez / E: muntean¹ + -iza] (Rar) A-și însuși felul de a fl, de a se comporta, de a vorbi al locuitorilor din Muntenia.

Ipso facto (lat. „Prin însuși acest fapt”) – formulă frecvent folosită, atît în scris cît și în vorbire, cu înțelesul de: „Chiar prin aceasta”, sau „în virtutea faptului însuși”.

MUNTENIZA vb. I. R e f l. (Rar) A-și însuși felul de a fi, de a se comporta, de a vorbi al locuitorilor din Muntenia. Bună dimineața, nene Zaharia. – Nene ? Te-ai muntenizat rău ! se ridică Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 125. – Prez. ind.: muntenizez. – Muntean¹ + suf. -iza.

AGITATOR², -OARE, agitatori, -oare, s. m. și f. Persoană care duce muncă de agitație politică, de lămurire, convingere și mobilizare a maselor în vederea unei acțiuni. [Propagandistul] trebuie să dea «multe idei», atît de multe, încît numai un număr (relativ) mic de persoane vor putea să-și însușească dintr-o dată toate aceste idei în totalitatea lor... Agitatorul însă, vorbind despre aceeași chestiune, va alege exemplul cel mai izbitor și mai cunoscut auditorului. LENIN, C. 79. Datoria agitatorilor este de a sprijini puternic extinderea sistematică a metodelor înaintate, de a fi ei înșiși, prin munca lor, în aplicarea metodelor înaintate, un exemplu vrednic de urmat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2664. ♦ Organ, mijloc prin care se realizează agitația. Ziarul nu este numai un propagandist colectiv și un agitator colectiv, ci și un organizator colectiv. LENIN, O. V 10.

ÎNCHIPUI, inchipuiesc și închipui, vb. IV. 1. Refl. (Cu pronumele în dativ) A-și face o părere sau o imagine despre un lucru, înainte de a-l vedea sau despre un fapt înainte de a avea loc; a-și imagina, a crede. Închipuiește-ți răniții, luptînd cu valurile toată noaptea. CAMIL PETRESCU, U. N. 328. Greu și-ar fi închipuit cineva o așa apropiere de sentimente între acești doi oameni. VLAHUȚĂ, O. A. 263. Închipuiește-ți, Iliescule... asară, cînd m-am dus acasă, ce să văd? NEGRUZZI, S. I 30. ◊ (Urmat de o completivă directă) Nevasta administratorului zise: Își închipuie că i-am dat ieri mai puțin. DUMITRIU, N. 261. Dacă își închipuie că își bat joc de mine, se înșală. CAMIL PETRESCU, U. N. 216. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița. CREANGĂ, A. 28. ♦ A-și face o părere (exactă sau greșită) despre înfățișarea sau caracterul unei persoane (necunoscută sau necunoscută bine). Mi-l închipuiam mai serios. ▭ Lui Zalmoxis [Dacii] nu-i făceau chip cioplit, ci și-l închipuiau sub forma cerului senin. IST. R.P.R. 34. 2. Refl. A se vedea pe sine însuși într-o situație sau o împrejurare (care n-a avut loc). Vorbind și răspunzîndu-și singur, inchipuindu-se pe el în luptă cu ceilalți. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. Tranz. A imagina, a proiecta, a alcătui. V. inventa, scorni. Unde e-ndrăznețul care-o lume închipuise Și trăia închis într-însa? MACEDONSKI, O. I 276. Ce-ați zice, dac-aș închipui eu un plan care să realizeze dorința d-voastre? ALECSANDRI, T. I 294. Socotința mea este să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. 4. Tranz. A reprezenta, a simboliza; a forma. Deasupra porții, crengi de verdeață închipuiau un arc. PAS, Z. I 121. O masă, la un capăt al sălii ceva mai înălțat, închipuia tribuna. CĂLINESCU, I. C. 97. Baia era pardosită cu tot felul de marmură lustruită și adusă din meșteșug așa, încît închipuia fel de fel de flori, de paseri. ISPIRESCU, L. 38. 5. Tranz. A face, a întocmi; a înjgheba; p. ext. a face rost (de ceva), a procura. Rugai pe prietinul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele. HOGAȘ, M. N. 7. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești ș-un car? CREANGĂ, O. A. 147. Fieșcare muncitor își are locul închipuit întocmai ca o grădină. GOLESCU, Î. 118. ◊ Intranz. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. 6. Refl. (Construit cu un nume predicativ sau cu o complinire introdusă prin «ca») A lua chip de..., a se preface, a se transforma, a se deghiza în... Băieții... se închipuiesc cîni, sar la babă și o trîntesc jos. ȘEZ. II 61. Împărăteasa își încleștă dinții într-un măr... Pe dată îi sări inima din loc... iar ea se închipui o măgăriță. ib. IX 121. – Variantă: chipui vb. IV.

MARCĂ s. f. (< ngr. márka, fr. marque, it. marca, rus. marka, germ. Marke): semn distinctiv, trăsătură specifică, însușire caracteristică, particularitate a unei categorii sau a unei unități gramaticale. Se vorbește astfel despre m. diatezei reflexive (care este pronumele reflexiv, formă neaccentuată de dativ și de acuzativ), despre m. unui anumit mod (de exemplu, m. modului gerunziu este sufixul modal -ind sau înd) sau a unui anumit timp (de exemplu, m. timpului mai mult ca perfect este sufixul temporal -se-), despre m. unei propoziții (reprezentată prin existența unui singur predicat, prin predicație unică), despre m. unei fraze (reprezentată prin existența a două sau a mai multor propoziții, prin predicație multiplă) etc.

ZĂMISLI, zămislesc, vb. IV. (Învechit și arhaizant) 1. Tranz. A concepe fătul. Pe urmașul meu... nu-l voi zămisli pînă n-ei fi pregătit să domnești în locul lui. DELAVRANCEA, O. II 93. Și-i puse numele Pipăruș Petru, căci dintr-un fir de piper era zămislit. RETEGANUL, P. V 27. Tu nu ești a lui fiică; pre tine Mnemosina Te-a zămislit în sînu-i cu cine știe cine. NEGRUZZI, S. II 215. 2. Refl. A se naște, a se întrupa, a lua ființă. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec, căci în lume de-ați trăit Este o satiră-ntreagă faptul că v-ați zămislit, MACEDONSKI, O. I 97. ◊ Intranz. Se uită la boierii pre carii el i-a înălțat și i-a îmbogățit; prevede vrajba, neunirea, nesațiul și trădarea zămislind în inimile lor. NEGRUZZI, S. I 272. 3. Tranz. Fig. A crea, a produce; a forma, a înfiripa. Tresare-un gînd și moare-o simfonie Din cîntecul cel zămislit de mult. GOGA, C. P. 141. Sărăcia prin ea însăși are tendința de a zămisli sentimentele și caracterele de care am vorbit. GHEREA, ST. CR. III 77. Precum vremea închisă zămislește visuri spăimîntoase, așa poate că oi fi avînd și eu peri răi și te înșală părerile. ISPIRESCU, L. 288. ◊ (Rar, cu privire la obiecte concrete) Oleana ridica de pe fereastră paianjinișul perdelei și pe trandafirii pe care îi zămislea în gherghef lăsa și mai adînc obraji de trandafiri. GALACTION, O. I 70. ◊ Refl. Fără îndoială că în capul lui Năstase Blîndu se zămislise un gînd mare. SADOVEANU, O. VI 353. Atunci, înfricoșata arătare pe care maica Rahila o aștepta se zămisli sub largă undire a dimineții. GALACTION, O. I 322. Căci vecinicia ce nu-ncepe și nu sfîrșeșle niciodată Se zămislește-n toată clipa printr-o zidire neîncetată. MACEDONSKI, O. I 230.

MONOLOG (< fr. monologue < gr. monologos, vorbire de unul singur) Procedeu literar care constă în vorbirea cu sine însuși a unui personaj, procedeu folosit în tragedia clasică franceză din secolul XVII, cum și în drama romantică, dar apărînd și în proză (nuvele, romane etc.) sau în film. Monologul este folosit ca un procedeu artistic, în teatru. Prin el, personajul dezvăluie intențiile, sentimentele sale, de unde rezultă o mai bună înțelegere a acțiunii piesei. În același timp, el contribuie și la caracterizarea personajului dramatic. O altă formă a monologului este aceea a monologului interior ce apare îndeosebi în romanul modern. În tragedia antică, monologul uneori lipsește, corul, prin comentariile lui, făcînd inutilă folosirea acestuia. În teatrul modern, gustul pentru adevăr i-a restrîns tot mai mult folosirea, pentru a dispărea în teatrul realist și verist. Exemplu de monologuri în dramaturgia universală: acela al lui Hamlet, asupra morții; al lui Figaro, din piesa lui Beaumarchais; al lui Carol Quintul, în fața mormîntului lui Carol cel Mare, din Ernani de V. Hugo etc., iar în literatura noastră dramatică, monologul lui Despot Vodă, în închisoare, din drama Despot-vodă de V. Alecsandri. Ex. DESPOT (pe scaun lîngă masă): „O, soartă schimbătoare ce rîzi de omenire! Nebun cine se-ncrede în tine cu orbire! Nebun cine se urcă pe-al muntelui suiș. Prăpastia-l așteaptă, cu-adîncu-i prăvăliș! Așadar eu, sărmanul, a soartei jucărie, Ajuns, iubit de-un înger, aproape de domnie, Iată-mă-acum aice din raiul meu căzut Și din lumina lumii în umbră iar căzut!” Scurt text dramatic, de natură comică, rostit de un singur actor pe scenă (Clevetici, ultrademagogul, Sandu Napoilă, ultraretrogradul de V. Alecsandri).

analiză, demers muzicologic care vizează studierea și determinarea componentelor structurale – disocierea în prealabil – ale unui text muzical, informând eventual și asupra tehnicii generale a elaborării acestuia. A. poate fi înțeleasă fie ca metodă de investigare fie ca specialitate muzicologică de sine stătătoare, după cum ea se subordonează anumitor discipline (ca de ex. teoria* superioară a muzicii, etnomuzicologia*) ale căror teze este chemată să le demonstreze sau își are propriul obiect, propria finalitate și propria metodologie. În măsura în care se menține la nivelul simplei descrieri morfologice, a. interferează modalitățile didactice de abordare a tehnicii de compoziție (1, 2). Însăși nașterea ca noțiune și afirmarea ca modalitate de studiu ale a. s-au petrecut în cadre scolastice, anume în acelea ale unui tratat din sec. 17 [Burmeister, Musica poetica, 1606 – v. afectelor, teoria; figură (2)], pentru ca în sec. următor (la J. Mattheson, de pildă) a. să devină o componentă a așa-numitei Kompositionslehre („învățătura compoziției muzicale”), domeniu de care, în parte, va continua să fie legată și în decursul evoluției ulterioare. (Limitele a. muzicale ca gen s-au datorat însă, multă vreme, tocmai nedepășirii nivelului didactic în a. practicate în afara școlii). Statutul a. se diferențiază începând din sec. 19; ea apare integrată în monografii și tratate de istoria muzicii (la Ph. Spitta, F.J. Fétis, A. W. Ambros ș.a.), comportând în această calitate caracterul circumscris al unei „specialități în specialitate”; continuă, de asemenea, să slujească pedagogia compoziției (V. d’Indy); se emancipează, în fine, se constituie și se consolidează ca disciplină de sine stătătoare, fie în limitele a. de tip hermeneutic inițiată de H. Kretschmar (urmat direct de A. Schering) – a. care urmărește modul în care „poetica” muzicală se incorporează și se traduce prin structură, moment cu moment al desfășurării operei, începând cu elementul tematic și continuând cu peripețiile trasformării lui pe tot parcursul compoziției – fie ca a. de tip formal, precum aceea „reductivă” instituită de H. Schenker – a. chemată să demonstreze că mecanismul de generare a operei (tonale) rezidă în constituirea acesteia în trei „straturi” structurale de complexitate progresivă, deductibile unul din altul, pe o structură armonică profundă (relația T-D-T), subiacentă oricărui text muzical (Mittelgrund), apoi a treia, de suprafață (Vordergrund) – fie, în sfârșit, în strânsă relație cu domeniile teoriei*, esteticii*, psihologiei* muzicii; o seamă de concepte cum sunt funcție* și funcționalitate muzicală, „reprezentare sonoră” (Tonvorstellung), formă*, ritm*, armonie*, stil*, „dinamică interioară” (Innerdynamik) etc., așa cum se conturează ele în primele decenii ale sec. 20, la teoreticieni ca H. Riemann, G. Adler, E. Kurth, H. Mersmann ș.a., hotărăsc (la aceiași) și sensurile a. muzicale, asigurând acesteia o solidă bază sistematică și metodologică și ferind-o implicit de descriptivismul și riscul șablonizării ce vor deveni inerente, cu timpul, a. de tip kretschmarian (mai ales în formele ei „popularizate” prin ghidurile de concert, programele de sală etc.). Autonomia a. și corelația ei cu marile sinteze teoretice, departe de a se exclude una pe cealaltă, constituie, în toate cazurile citate, mai sus ca și în altele, aspectele complementare ale unui proces de maturizare a demersului analitic, al cărui ultim țel devine acum unul supramorfologic: fie „logica muzicală” (Riemann), fie „stilul” (Adler), fie problematica formei* muzicale (B. Asafiev, H. Degen), fie fluxul de „energie”, „dinamica interioară” (Kurth, în parte Mersmann) (v. energetism), ca principii ce definesc, dintr-o perspectivă fenomenologică (v. fenomenologie), specificitatea, esența, ce-ul ireductibil nu numai al operei ci și al gândirii muzicale înseși. (De notat că în sistemul a. riemanniene pot fi deslușite anticipări ale a. muzicale structuraliste, „logica muzicală” fiind pe de o parte logica unor „relații” ce se stabilesc în cadrul fiecărui parametru* – melodic, armonic, ritmic etc. – al structurii*, logica funcțiilor motivului* pe plan orizontal și vertical etc., iar pe de altă parte cea care face posibilă comunicarea dintre autor și ascultător). Sarcina de „a ține pasul” cu noua problematică de creație și mai ales cu diversificarea caleidoscopică a acesteia, proprii muzicii sec. 20, revine a. în perioada inter- și postbelică. Cea mai fermă angajare a a. în această direcție se produce în lucrările teoretice ale unor compozitori marcanți ai sec. (Schoenberg, Hindemith, Messiaen ș.a.), preocupați să-și definească, explice, fundamenteze propria concepție și tehinică de compoziție, propriul „sistem” de gândire muzicală. În situația în care scopul a. continuă să fie unul fenomenologic, de dezvăluire a „identității” – fie ea și de ordin formal – a operei sau a specificității unor componente de limbaj, devine evident că metodele prestabilite de a. sunt incompatibile cu extrema varietate a obiectelor analizate, că „o metodă unică sau preferențială de a. nu poate exista” (R. Stephan), că deci condițiile eficacității a. este adaptarea metodei ei la realitățile noilor tehnici de compoziție, netonale (serialismul* sau muzicii neomodale – v. mod (10) – de pildă) sau aplecarea ei aupra unor laturi formale sau/și principii formative ale unei opere sau unui corpus muzical, laturi și principii decelate în prealabil (de către analist) drept caracterizante pentru obiectul studiat (sunt edificatoare în acest sens: a. ritmului ca factor polarizant al tututor dimensiunilor structurale ale discursului, efectuată de P. Boulez în Le sacre du printemps de Stravinski; identificarea de către E. Lendvai a secțiunii de aur* ca principiu unificator al micro- și macrostructurii în opera bartokiană; în muzicologia* românească, determinarea dimensiunilor modală, eterofonică [v. eterofonie], variațională a muzicii lui Enescu). A doua jumătate a sec. 20 aduce cu sine o accentuată scientizare a a. muzicale, mai exact, o potențare a ei ca demers științific (maximizarea rigorii abordării obiectului și a exactității determinărilor lui formale) prin conexiuni interdisciplinare (procese de aceeași natură au loc în întreg arealul științelor umane și sociale în perioada postbelică). Permeabilitatea a. muzicale față de bagajul metodologic și conceptual al diferitelor discipline contemporane (lingvistică structurală, semiotică, cibernetică, subdiscipline și teorii ale matematicii moderne; informatică etc.) reprezintă o constantă a dezvoltării ei de-a lungul aproximativ ultimei treimi de sec. În tot acest răstimp, a. muzicală nu a contenit să-și intensifice, multiplice, înnoiască, atât strategiile disociative cât și pe acelea vizând studiul raportului diversitate-unitate dintre componentele structurale (morfologice / sintactice) ale textului. Lucrul s-a petrecut inițial sub impactul acelei „emergențe a structuralismului” (J.-J. Nattiez) și a „conjuncției semiotică-lingvistică” (idem) ce se produceau în anii ’70 în câmpul lingvisticii; aplicată din totdeauna structurii – „substanța [muzicii] fiind întrucâtva structură” (V. Nemoianu) – a. muzicală s-a găsit atunci în situația paradoxală de a fi desemnată structuralistă, în virtutea faptului că redefinirea concepției și instrumentarului ei s-a produs ca urmare a unor transferuri (cu adaptările necesare) din domeniile lingvisticii struturale și semioticii. Considerând realitatea struturală a operei întru-un sistem de referințe teoretice, în categorii și legi de organizare, în ultima instanță, într-un ansamblu de convenții esențialmente diferite de cele clasice, demersul analitic structuralist este – din perspectivă atât istorică cât și epistemologică – un „cap de serie” al transformărilor profunde pe care a. muzicală le parcurge în ultimele decenii ale sec. 20. ♦ Se vorbește spre finele acestui secol de modelări analitice ale domeniului muzical, a. muzicală însăși fiind concepută drept model, drept simulare a faptului muzical. Se pot depista, cu pornire din faza sa structuralistă, două asemenea tipuri de modelare a domeniului muzical: cea lingvistică și cea matematică. Primul caz include, printre altele: a) metoda paradigmatică de a. a lui N. Ruwet (pliată pe distribuționismul lingvistic american al lui Z.S. Harris și axată pe factorul melodic, urmărind modul de distribuire și variere în plan temporal-sintagmatic a unităților minimale de vocabular muzical, apartenența axei paradigmatice) și b) strategiile analitice deduse din teoria generativă a muzicii tonale, elaborată de F. Lerdahl și R. Jackendoff și centrate în principal pe muzica omofonă (teorie de influență post-chomskiană și, totodată, post-schenkeriană – același post-schenkerianism prezent în Franța la N. Meeùs, C. Deliège, și în mare vogă în S.U.A., printre alții la A. Forte). Un pas important în formalizarea matematică a a. muzicale îl constituie așa-numita teorie a claselor de înălțimi (pitch-class theory) (M. Babbit, J. Rahn, A. Forte, J.N. Straus, L. Solomon), cu derivatele sale operante în domeniul intervalicii și al ritmicii; fiind modelată prin teoria matematică a mulțimilor (sunetele sunt substituite prin numere, iar grupările de sunete sunt tratate ca mulțimi, submulțimi și familii de mulțimi, între care se stabilesc relații și se efectuează operații algebrice), teoria – împreună cu metoda sa aferentă de a. – era inițial aplicabilă exclusiv muzicii serial-dodecafonice; ulterior, ea vizează întregul câmp muzical post-tonal – la această extensie contribuind și varianta modală a teoriei, elaborată de A. Vieru. Pe un alt palier al modelării, aplicațiile cibernetice și informatice (teoria informației, a. asistată de computer) au, prin caracterul lor algebric, corelat cu acela statistic-probabilistic, rolul de a valida sau invalida rezultatele a., de a automatiza raționamentul analitic prin intermediul unor metode de cuantificare și, în final, de a algoritmiza întregul proces analitic și componistic. Datele astfel obținute sunt pertinente îndeosebi în a. și sinteza comparată a stilurilor (Lomax). Un caz special al modelării lingvistice în a. muzicală îl reprezintă semiotica* muzicală, într-o primă fază interesată de sintaxă (semiologia muzicală a lui J.-J. Nattiez), mai nou centrată pe factorii semantic-referențiali (un rol important îl joacă aici aplicarea principiilor naratologiei literare) și pragmatici ai faptului muzical conceput pe trei nivele (J. Molino): poetic, neutru, estezic. Atitudinea poststructuralistă față de a. este una esențialmente critică și, în consecință, negativă. Metadiscursul muzical postmodern, pledând pentru o viziune con- și intertextualistă, se îndepărtează din ce în ce mai mult de însăși cerințele și obiectivele a. muzicale, așa cum au fost ele concepute până acum. Tezele radicale ale relativismului și antiraționalismului contemporan aplicate în muzicol. conduc la afirmarea inoperabilității a. muzicale și, în consecință, la estomparea până la eliminare a practicării acesteia. ♦ În muzicologia românească a. apare relativ târziu (sec. 20), mai întâi ca instrument de cercetare în serviciul unor discipline ca istoriografia (G. Breazul), folcloristica (C. Brăiloiu) sau bizantologia (I.D. Petrescu), în etapa interbelică a dezvoltării acestora. Constituirea a. ca gen muzicologic autonom (prin aplecarea ei exclusivă și univocă asupra compoziției) se produce în deceniile postbelice, în contextul general al maturizării muzicol. și din necesitatea lichidării unor „datorii” ale acesteia față de activitatea de creație. Se poate spune că într-o durată istorică minimă, a. muzicală românească a atins, grație dezvoltării numerice, diversificării tipologice, varietății obiectivelor (problematicii), bunei înzestrări tehnice și teoretice, principalele etape de evoluție pe plan mondial al acestei specialități, distingându-se nu o dată, și prin contribuții originale. O panoramare a a. muzicale după criteriul naturii și extensiei obiectivelor ei evidențiază, firește, și în peisajul muzicologic autohton categorii de a. raportate la o partitură sau un corpus muzical anume, sau la laturi anume ale limbajului unui compozitor, ca și ale a. care instrumentează cercetarea unor stiluri sau studiul unor parametri, sisteme (II) sau subsisteme muzicale istoric determinate. A. precum cele consacrate cvartetelor de Beethoven (T. Ciornea), melodicii palestriniene (L. Comes), polifoniei vocale a Renașterii (M. Eisikovits), formelor muzicale ale barocului la J.S. Bach (S. Toduță), servind determinării „specificului românesc” al armoniei lui Enescu (Speranța Rădulescu) sau unor exegeze teoretice în domeniile modalului și armoniei modale (G. Firca, W.G. Berger, A. Vieru) etc. răspund (și) unor importante deziderate de sinteză muzicologică; amploarea obiectivelor acestor a. sau a studiilor care le înglobează este, de la caz la caz, conjugabilă cu amploarea orizontului și relevanței teoretice ale scrierilor în cauză. Unul dintre domeniile de cercetare care au prilejuit manifestarea din plin a capacităților sintetizatoare în studiul analitic, și astfel, accesul real al analiștilor la esența structurală a muzicii a fost cel al exegezei enesciene: surprinderea într-o serie de a. a procesualităților ciclice*, variaționale*, eterofonice, a specificului modal* etc. din muzica lui Enescu constituie mărturiile unui atare rezultat.

limbut, ~ă [At: ANON. CAR. / Pl: ~uți, ~e / E: ml *linguutus] 1-2 smf, a (Om) care vorbește mult și fără rost Si: guraliv, vorbăreț, (reg) limbăreț, limbuțelnic (1), (liv) locvace. 3 a (Înv) Care este înzestrat cu elocvență Si: (reg) limbuțelnic (2). 4 a (Înv) Care dă dovadă de elocvență Si: (reg) limbuțelnic (3). 5 a (D. stări, manifestări ale oamenilor) Care se manifestă printr-un exces verbal Si: gălăgios, zgomotos. 6 a (Înv; d. gesturi, atitudini ale oamenilor) Care este elocvent prin el însuși, făcând inutile cuvintele. 7 a (Înv) Calomniator. 8-9 smf, a (Om) care nu poate vorbi bine Si: gângav. 10-11 smf, a (Reg) (Om) peltic. 12-13 smf, a (Om) bâlbăit.

prolixitate sf [At: NEGULICI / Pl: ~tăți / E: fr prolixité, lat prolixitas, -atis] 1 Însușire de a fi prolix (1). 2 Lipsă de concizie, de simplitate, de claritate în vorbire, în scriere, în stil etc.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. și refl. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. A atins în zbor vârful copacilor. 2. Tranz. A lovi, a izbi (ușor). L-a atins pe umăr. ♦ (Arg.) A trage cuiva o bătaie. ♦ Refl. și tranz. Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vătăma, a leza. S-a atins de instituția justiției. ♦ Fig. A jigni, a insulta, a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa, a mișca. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-și însuși ceva. Nu s-a atins de bani. 4. Tranz. A pomeni, a aminti, a vorbi despre un lucru în treacăt. ♦ Refl. (Înv.) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu sau în timp) sau la o anumită limită. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. și refl. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. A atins în zbor vârful copacilor. 2. Tranz. A lovi, a izbi (ușor). L-a atins pe umăr. ♦ (Arg.) A trage cuiva o bătaie. ♦ Refl. și tranz. Fig. A aduce prejudicii, a provoca pagube; a vătăma, a leza. S-a atins de instituția justiției. ♦ Fig. A jigni, a insulta, a ofensa. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa, a mișca. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A se apropia de ceva cu scopul de a trage un profit, a-și însuși ceva. Nu s-a atins de bani. 4. Tranz. A pomeni, a aminti, a vorbi despre un lucru în treacăt. ♦ Refl. (Înv.) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu sau în timp) sau la o anumită limită. [Perf. s. atinsei, part. atins] – Lat. attingere.

PERSOANĂ, persoane, s. f. 1. Ființă omenească; individ, ins. Tînără persoană care mă onorase cu vecinătatea ei era cam de aceeași vîrstă cu mine. GALACTION, O. I 57. Publicul Bucureștilor nu suferă nulități; el cere persoane cu talente, care să știe a ocupa rolurile sale. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ (Familiar, urmat de pronumele posesiv, indică pe cel care, cu care sau despre care se vorbește) Prieteni are, gîndește, Care persoana lui o slăvesc. ALEXANDRESCU, M. 350. ◊ Loc. adj. În persoană = a) însuși, personal, singur (fără intermediul altora). Iată că se pomenește la redacție c-un tînăr... Era Dinicu în persoană. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Cum spusei, cocoana a venit să mă roage să merg la văru-său... – De ce nu te duci d-ta în persoană? îți este văr bun. CARAGIALE, O. II 335; b) întruchipat în carne și oase, personificat. Tartuffe este ipocrizia în persoană. ◊ Persoană juridică v. juridic. 2. Categorie gramaticală a pronumelui și a conjugării verbelor, indicînd pe vorbitor, pe cel căruia i se adresează vorbitorul sau pe cel despre care se vorbește. La persoana a III-a se deosebesc forme pentru genul masculin și genul feminin. GRAM. ROM. I 192.

discursivitate sf [At: DEX / Pl: (rar) ~tăți / E: discursiv + -itate] 1 Caracterul discursiv (1) al unei idei, fraze, expuneri etc. 2 Însușire a unei expuneri de a fi clară, explicită, întemeiată pe raționament. 3 (Rar) Întindere exagerată (în vorbire, stil etc.)

Adonis – Dintre toți muritorii despre care vorbește mitologia greacă, Adonis este prezentat ca fiind mai frumos decît cel mai frumos dintre zei. Însăși Afrodita, zeița frumuseții, s-a îndrăgostit de el. Heine, în poezia Sărbătoare de primăvară (tradusă de Șt. O. Iosif), descrie durerea cumplită a fecioarelor la moartea lui Adonis. Numele lui Adonis a ajuns astfel, ca antonomază, termenul superlativ de comparație și de apreciere pentru înfățișarea fizică a unui bărbat. În poezia Fata craiului din cetini, Coșbuc folosește comparația: „lat-aci pe Făt-frumosul… El, un Adonis”. MIT.

SOLILOC s.n. (Liv.) Convorbire cu sine însuși; monolog. ♦ Scriere cu caracter de monolog. [Pl. -curi. / < fr. soliloque, cf. lat. solus – singur, loqui – a vorbi].

se¹ [At: PSALT. HUR. 54^r/8 / V: sine (D: sie, sieși, îvr, șie, șieși / Ac: (îvr) sinemi, sineți, sinene, sinevă, sinele, sineși, (înv) săneș / D: își / A: (îvp) să / E: ml se] 1 prf Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor despre care se vorbește și care sunt obiectul asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului al căror subiect sunt. Se ferește de mine. 2 prf (Îf sine) Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor despre care se vorbește și care sunt, reciproc, obiectul asupra căruia se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului al cărui subiect sunt Se bat ca chiorii. 3 prf (Îf accentuată sine, la p. 3, înv. și la p. 2, 4, 5, 6). Înlocuiește numele persoanei sau persoanelor aspra cărora se exercită, direct sau indirect, acțiunea verbului, subliniind perticiparea singulară a subiectului la acțiune, izolat de alte subiecte posibile Se cunoaște pe sine <se întrece pe sine însuși. 4 prf (Îf neaccentuate își, și-, -și, ș-) Înlocuiește numele persoanelor în folosul cărora se acționează, accentuând implicarea lor în acțiune Chemându-l să-și aleagă o carte... 5 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; indică posesiunea) Care este al persoanei despre care se vorbește. 6 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; d. o parte a corpului, indică apartenența) Care aparține persoanei despre care se vorbește. 7 aps (Îf neaccentuate își-, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; indică dependența) Care se află într-o anumită legătură (de rudenie) cu persoana despre care se vorbește. 8 aps (Îf neaccentuate își, -și, înv, -ș, îf accentuată șie; cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvârșit etc. de persoana despre care se vorbește. 9 ppr (Îvp; îf accentuată sine; precedat de diverse prepoziții; p. 3, înv, p. 2, 4, 5, 6) Înlocuiește numele persoanei care săvârșește acțiunea, asupra căruia se răsfrânge acțiunea etc. Luă cu sine și pe fiul cel mic. Furară tot de pe lângă sine. 10 ppr (Reg; îlav) De sine Morocănos Om de sine. 11-12 ppr (Îljv) De (la sau, înv, din, dintre) sine (sau, înv, sineși, sinele) sau înv, singur de (sau de la, din dintru) sine (sau însuși) sau de sine singur (ori însuși) (Care este făcut) din inițiativă proprie. 13-14 ppr (Îal) (Care este realizat) cu (sau prin( mijloace, resurse proprii. 15-16 ppr (Îal) (Care acționează) independent (de cineva sau ceva). 17-18 ppr (Îrg; îljv) Fără sine ((În mod) neechilibrat. 19-20 ppr (Îrg; îal) (Ca) nebun. 21-22 ppr (Îljv) De sine stătător (Care poate exista sau se poate menține) prin puterile sale, prin însușirile care îl caracterizează, nedepinzând de nimeni sau de nimic. 23-24 ppr (Îljv) În sine (sau, înv, pentru sine, de sineși) (Care există) prin (sau în) ceea ce are esențial sau specific. 25-26 ppr (Îal) (Care există) în (sau prin) el însuși. 27 ppr (Înv; îla) În sine Neamestecat. 28 ppr (Îe) A fi (sau a se înțelege, a vorbi etc.) de la sine (înțeles) sau (înv) de la sine (sau de sineși) se înțelege A se subînțelege. 29 ppr (Îae) A fi evident. 30 sm (Îf sine, înv, sineși; de obicei art) Ceea ce fiecare (în mod potențial sau real, conștientizat ori nu) este pentru el însuși. Si: eul. 31 sm (Pex; îaf) Entitate materială și spirituală. 32 sm (Îlav) În (sau, înv, întru) sine (sau sine-mi, sine-ți, sine-și etc) sau în sinea mea (sau ta, lui etc.) În gândul cuiva (fără a fi exteriorizat). 33 sm (Înv; îe) A-și veni în sine A-și reveni (dintr-o stare proastă, anormală etc.). 34 sm (Îvr; îe) A-și ieși din ~ A nu se mai comporta normal. 35 sm (Îvr; îe) A se afla aflară din sineși A fi bolnav psihic. 36 sm (Înv; precedat de diverse pp) Propria persoană. 37 sm (Înv; precedat de diverse pp) Suprafață. 38 sn (Înv; pex; precedat de diverse pp) Interior. 39 pnh (P. 3) Cineva Se cere să încetați. 40 prf (Indică diateza reflexivă; scoate în evidență subiectul) Înlocuiește numele unei persoane sau ale unor persoane care, ca subiecte, au o anumită stare, devenire sau participă intens, au un interes special etc. Se bucură de cadou. 41 prf (P, 3, 6) Arată că acțiunea are loc fără a sugera cine o săvârșește Ce ți se va întâmpla?. 42 prf (P. 3, 6) Înlocuiește numele persoanei sau ale persoanelo asupra cărora se răsfrînge acțiunea săvârșită de altcineva Se aud zgomotele străzii. corectat(ă)

unu, una [At: PSALT. HUR. 49^r/10 / V: ~l (Pl: unii, G-D: ~ia, unora) pnh, nc, (înv) ună (Pl: rar une) nc, pnh, anh, un, (Pl: unii, G-D sg: unui, (îrg) unuia, Pl: unor), o (Pl: unele, (înv) une, G-D sg: unei, (îvp) unii, (reg) uneia, uniia, unea, Pl: unor) nc, arn, anh, pnh, on (G-D: și, înv, oniia) nc, pnh, arn / Pl: unii, unele și (pop) uniia (S și: unia), (înv, monosilabic) uni, (îvr) un ie, (reg) unelea G-D sg: unui, unei și unuia, uneia (cu arh antepus) lui unu, (îvr) unii, (înv) uniia:, Pl: unor și unora, (îrg) unilor, unelor / E: ml unus, -a] 1 nc (Și în componența unor numerale cardinale compuse; ca numeral simplu, cu valoare adjectivală în formele un, o când precedă substantivul; cu valoare substantivală la masculin, adesea în forma unul, cu excepția cazurilor când se folosește la numărare, la calcule sau în componența unor numerale cardinale compuse) Primul număr din șirul numerelor naturale, care reprezintă unitatea Si: (înv) unic² (1), (hip) unicei (1), (reg; hip) unuc, (reg; hip) uniiț. 2 a Caracteristica de numeral poate fi subliniată în vorbire prin accent; adesea în contexte cu alte numerale I-a tras un pumn. 3 nc (Înv; astăzi mai ales în limbajul comercial și administrativ; îf unu, una, îvr ună, precedând substantivul sau așezat după substantiv) Exprimă un element dintr-o enumerare, indică data, în numeralele formate cu „sută”, „mie” etc. I-au dat și l-au miluit cu una siliște, anume Pulberenii Astăzi, miercuri 27 oct anul una mie nouă sute. 4 nc Exprimă un element în enumerări în care mai apare el însuși sau, uneori, și alte numerale; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât Pe birou văzu un stilou și o coală mâzgălită. 5 nc În contexte conținând cuvinte care exprimă un număr neprecizat, substantive la plural sau colective Toți sunt angajați ai unui stăpân. 6 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe restrictive ca „măcar”, „cel puțin” sau de exclusivitate ca „numai”, „doar”, iar în propoziții negative „decât” Au plecat trei jucători, nu numai unul. 1 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență de prezența în context a unor adverbe de cantitate care exprimă ideea de cumulare, precum „mai”, „încă”, „și” Mai e încă unul. 8 sn (Spt; îc) Un-doi Pasare repetată a mingii între jucătorii din aceeași echipă de fotbal. 9 sn (Spt; îae) Serie de două lovituri pe care un boxer le aplică adversarului. 10 sn (Îvr; îla) Tot ca ~l Identic. 11 sn (Olt; îlav) Ca -l (în legătură cu aprecieri cantitative) Cu siguranță Si: precis, exact (1). 12-13 sn (Îljv; precedat mai ales de pp „întru”, „dintru”) într-un cuvânt, a avut dreptate. 14-15 sn (Îlav și îlpp; cu sens local, conținând adesea și ideea de solidaritate, de unitate) Se adunară cu toții într-un loc. 16 sn (Îe) ~ și același Se spune pentru a sublinia că este vorba de un unic¹ (1) obiect, fenomen etc. 17 nc (Spt) În corelație cu un numeral sau cu „zero” de care se leagă prin pp „la”, indică scorul. 18 nc Precedă substantive care indică măsura, cantitatea, durata etc. O jumătate de cană de lapte. 19 nc (Pe lângă substantive care exprimă o măsură sau o valoare neprecizată; și în locuțiuni și expresii; valoarea de numeral este atenuată în unele contexte) Avea în mână o fărâmă de pâine. 20 nc Caracteristica de numeral este pusă în evidență prin faptul că determină substantive denumind obiecte, părți ale corpului etc. al căror număr este fix, cunoscut în prealabil, de obicei pereche Dacă închid un ochi, văd creionul mai mic. 21 nc Întărit prin „singur” sau „singurel”, care îi urmează în imediata apropiere sau, rar, după substantivul determinat I-a lipsit un singur punct. 22 nc (Îlav) De ~l singur Neînsoțit de nimeni, fără participarea altcuiva Si: singur, izolat. 23 nc Precedat de „până la” sau „până întru”, în contexte în care este exprimată epuizarea unei cantități, a unei sume Și-au plătit datoria până la un ban. 24 s (Îe) (Toți) până la ~l (sau, rar, într-unul) Toți, fără excepție. 25 nc (În propoziții negative; adesea cu valoare substantivală) Nici un N-a rămas nici unul dintre invitați. 26 sf (Cu valoare neutră) A rămas numai una: să se descurce singur. 27 sf (Reg; îlav) Una la una în mod egal Si: deopotrivă (2). 28 sf (Rar; îlav) Până la una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 29 sf (Îe) La una Până la ultima, de tot Si: complet² (6). 30 sf (Îe) Una și cu una fac două Fără vorbă multă Si: scurt, concis (1). 31 sf (Îae) Limpede. 32 sf (Îe) Una-i una și două-s mai multe Fără multă vorbă. 33 sf (Îae) Pe scurt. 34 sf (Îe) Din două una sau una din două Ori..., ori... 35 sf (Reg; îe) A da toate pe una A fi dominat de o singură preocupare, de un singur sentiment etc. 36 sf (Reg; îae) A eșua într-o acțiune. 37 sf (Reg; îe) Una ca o mie Se spune pentru a exprima hotărârea cu care se face o afirmație. 38 nc (În corelație cu doi, indică un număr aproximativ, nedefinit, de obicei mic; substantivul determinat se găsește adesea între cele două numerale) Un minut, două, de ezitări fără rost. 39 nc (La feminin; cu valoare neutră) Tu știi una, două – prea puțin, după părerea lor. 40 nc (Îlav) Una-două Repede. 41 nc (Îlav) Nici una, nici două Fără multă vorbă Si: imediat, repede. 42 nc (Îal) Pe neașteptate Si: brusc (1). 43 nc (Îlav) Cu una (sau, îvr, ~l) (rar, sau) cu două (În propoziții sau construcții negative) Fără dificultate Si: ușor⁴ (71). 44 nc (Îal) Repede. 45 a (Precedat de substantivul „număr”, având rol de identificare; în limbajul matematic, de obicei, cu elipsa substantivului, îf unu) Numărul abstract corespunzător Orice număr înmulțit prin 1 dă ca product numărul însuși. 46 a (Îf unul, una, rar unu, îvr un) Care este singur de felul său Unul Dumnezeu ne știe. Si: unic² (3), unișor (1). 47 a (Înv; îs) Unul născut Unicul copil. 48 a (Înv; spc; în textele bisericești; îas) Iisus Hristos. 49 a Întărește un pronume personal, de obicei la persoana I singular, exprimând și ideea de restricție Eu unul nu l-am văzut. 50-51 sm (Îla și, legat de un adjectiv prin pp „de”, exprimând ideea de superlativ absolut, îlav) (Tot) ~l și (sau, rar, ca) ~l ori (tot) ~ și ~ Care excelează printr-o calitate, într-un domeniu etc. Si: care mai de care, extraordinar (5). 52 a Tot acela Si: același (1). 53 a De același fel. Au răspuns cu un glas și o voință Si: la fel, identic. 54 a (Îvr; îlav) De una dată În același timp Si: deodată (3). 55 a (Îe) A fi toți o apă A fl toți la fel, egali. 56-57 a (Îe) A (se) face (tot) o apă (și un pământ) A (se) distruge (1). 58 sf (Cu valoare neutră) întru Hristos suntem toți una. 59 sf (Îla) Tot una La fel Si: neschimbat. 60 sf (Îe) A fi tot una de... A fi egali dintr-un anumit punct de vedere Si: a fi la fel de... 61 sf (Îe) A(-i) fi (cuiva) tot (pop, de) una A(-i) fi indiferent. 62 av (Îvr) În același fel. Ținea una cu el și la glume și la bărdacă Si: în aceeași măsură, la fel. 63 smf (Cu valoare substantivală, la feminin și cu valoare neutră) Tot organic și indivizibil. Eu și tatăl mieu unul suntem Si: ansamblu (1), unitate (12). 64 smf (Legat de elementele componente ale întregului prin pp „cu” exprimă ideea de unitate, de ansamblu coerent, armonios) Fiiul lui Dumnezeu ..., născut însă nu făcut, unul cu tatăl, prencine toate făcute sunt. 65-66 sf (Înv; cu valoare neutră; îljv) Întru una sau într-una La un loc Si: împreună. 67-68 sf (Olt; cu valoare neutră; îljv) (Tot) la una La un loc Si: împreună. 69 sf (Cu valoare neutră; îlpp) Una cu... Împreună cu..., alături de... 70 sf (Olt; cu valoare neutră; îlpp) La una cu... Împreună cu... 71 sf (Cu valoare neutră; îe) A face una cu pământul A distruge (1). 72 sf (Cu valoare neutră; îe) A (se) face (sau a fi, a sta, a (se) ține etc una (cu...) A face corp comun (cu...) Si: a (se) uni³ (1), a (se) contopi . 73 sf (Îae) A (se) uni³ (11) sau a fi unit (cu...) având aceleași idei, interese, sentimente etc. 74 sf (Cu valoare neutră; îe) A se ține tot (de) una sau (îvr, ~l) A fî așezat unul lângă altul, formând un tot. 75 a (Pop; contribuie la accentuarea ideii de durată, de continuitate, exprimate de substantivul determinat, adesea în relație cu „a ține”, „a o duce”) O ținu tot numai într-un râs și un chicot. 76 a (Îe) A fi (tot) un... A fi acoperit în întregime cu... 77 a (Îe) A fi (sau a se face) tot o apă A fi (sau a deveni) plin de transpirație. 78 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) Una-ntruna Mereu. 79 sf (Reg; cu valoare neutră; îlav) În una Continuu (1). 80 sf (Mol; cu valoare neutră; îlav) De una Continuu (7). 81 sf (îrg; îal) Imediat. 82 sg (Cu valoare neutră) A fi (sau a se face) tot una de... sau a se face una cu... A fi (sau a deveni) acoperit în întregime de..., plin de... 83 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține sau, înv, a o duce una cu... A continua fără întrerupere cu... 84 sf (Cu valoare neutră; îe) A o ține una A dura fără întrerupere. 85 sf (Îae) A vorbi întruna, repetând același lucru. 86 sf (Îvr; cu valoare neutră; îe) A se ține una după... A merge în urma cuiva stându-i foarte aproape. 87 nc (Precedând substantive de tipul „doime”, „zecime”, „sutime” etc. formează împreună numerale fracționare, indicând numărul corespunzător de părți din întreg; îf o) A pierdut deja o zecime din suma moștenită. 88 nc (Intră în componența unor construcții echivalente cu numerale fracționare, indicând întregul fracționat; îf unu, una) Una a treia înmulțit cu șapte a noua. 89 nc (Urmat de substantivul „dată”, formează numeralul adverbial corespunzător; indică numărul realizării unei acțiuni, al existenței unei situații; îf o) De l-aș mai vedea o dată!. 90 na (îlav) Nu o dată De mai multe ori Si: adesea (1). 91 na (îe) A fi om (sau băiat, fată etc.) o dată A fi om (sau băiat, fată etc.) cu calități deosebite, desăvârșit. 92 nc (Urmat de substantive cu valoare de numerale fracționare) Indică raportul numeric în care se află o calitate sau o cantitate a unui obiect față de aceeași calitate sau cantitate a altui obiect Cartea aceasta este o dată și jumătate mai groasă decât cealaltă Si: unic² (2). 93 na (Îe) A fi om (sau bărbat etc.) o dată și jumătate Se spune, despre persoane, pentru a exprima ideea de superlativ. 94 na Precedă numerale cardinale, arătând de câte ori numărul indicat de acestea este luat în considerare O dată unul iaste unul trebuie să-l învețe toți de rost. 95 nd Precedat de „câte”, formează numeralul distributiv corespunzător, exprimând repartizarea, gruparea, succesiunea obiectelor, a ființelor etc. Au ieșit din cameră tot câte unul. 96 nd Cu repetarea numeralului cardinal, accentuându-se ideea de distribuție A pus oalele jos, câte una, una. 97 nd Cu repetarea numeralului cardinal, „câte” aflându-se între cele două numerale; se accentuează, adesea, ideea de succesiune Au început unul câte unul a protesta. 98 nd (Cu valoare nehotărâtă; păstrează, atenuată, ideea de distribuție; îlpp) Câte ~l sau (reg) câte unii (Exprimă raritatea, izolarea unor obiecte, persoane, fenomene etc.) Câte ceva, câte cineva. 99 nd (Înv; îal) Fiecare în parte, fiecare pe rând S-au strâns pe la câte unul din ei acasă. 100 nd (înv) Cu prepoziția care introduce substantivul detenninat plasată între „câte” și numeralul cardinal Gustul câte de o mâncare de carne nu-i lipsă. 101 nd (La feminin; cu valoare neutră) Câte una Câte ceva (deosebit, extraordinar). 102 nd În corelație cu doi exprimă și ideea de aproximație Puțini au venit, și abia câte unul-doi, la timp. 103 a Substantivul se află între cele două numerale cardinale Mai aranjă câte-o carte, două pe birou. 104-105 no, a (Înv; în enumerări corelat cu alte numerale ordinale sau cu echivalente ale acestora; a îf unu, una) întâi Cea una putere a omului este mintea, ... a doua putere a omului este cuvântul. 106 av (Îvp; la feminin) Cantemir Vodă nu s-au potrivit. Una, că știa rândul leșilor ..., a dooa, îi era ficiorul la Poartă zălog. 107 a (Astăzi, urmează după substantive care denumesc obiecte, unități organizatorice etc. numerotate; îf unu, neacordat în gen cu substantivul) Are rol de identificare Volumul doi, capitolul șase, paragraful unu. 108 a Cu elipsa substantivului determinat, de obicei subînțelegându-se „ora”, „cifra” etc. A sunat pe la unu după-amiază. 109 a (Fam; îla) Numărul ~ sau clasa una Se spune pentru a exprima ideea de superlativ. 110 sm Semn grafic care reprezintă numărul unu (1). 111 sm (Pex) Desen, figură în formă de unu (111) Trei de unu. 112 sm Prima notă și cea mai mică. 113 pnh (Ține locul unui substantiv, adesea exprimat în prealabil, fară să dea o indicație precisă asupra obiectului sau a ființei; îf unul, una) La singular păstrează, într-o oarecare măsură, ideea de număr; la plural exprimă un număr nehotărât de obiecte, ființe etc., detașate dintr-un întreg Unul rămase pe loc, ceilalți plecară Si: unic² (4). 114 pnh (Îe) Acela (sau acesta) încă-i ~l Se spune despre cineva care are un fel neobișnuit de a fi, de a se purta. 115 pnh (îe) Nici de unele Nici un lucru Si: nimic. 116 pnh (îe) A nu avea nici de unele A nu avea cele necesare, a fi sărac. 117 pnh (Îvr; îe) A fi tot de unii sau a se face tot de unii A fi sau a deveni uniți, având aceleași idei, țeluri, sentimente etc. 118 pnh Cu determinări care aduc precizări în legătură cu sensul substantivelor înlocuite (Cu determinări atributive) Rana unui tovarăș de-al meu este și rana mea. 119 pnh (Îvr; îf un) David, ca un mai bătrân, tocmește cinurele, cântările. 120-121 pnh (Reg; îla și legat de un adjectiv prin pp „de”, îlav) Unul ca unul La fel Si: identic. 122 pnh (După o descriere, o relatare etc., cu referire la cele afirmate; îe) Unul ca... (sau, îrg, de) acesta (sau acela, pfm, ăsta, cela etc.) (Adesea dep) Un asemenea om, o astfel de persoană. 123 pnh (Îae) Un om neobișnuit. 124 pnh Suplinește un substantiv existent în contextul anterior, delimitând și reliefând din categoria exprimată de acesta un tip precizat prin detenninarea atributivă a pronumelui Toate nemulțumirile lui sunt numai unele nefondate și ridicole. 125 pnh În determinări atributive Își cunoscu soacra, una grasă și urâtă. 126 pnh Cu determinări partitive, introduse prin pp „dintre”, „din”, îvr „de” Unul din ei s-a ridicat și a luat cuvântul. 127 pnh Urmat de un nume de persoană, exprimă faptul că aceasta nu este cunoscută de către destinatarul mesajului sau este lipsită de importanță A răspuns unul Șerban. 128 pnh (Înv) Întărit prin pronumele nehotărâte „fieștecare”, „cinescu”, „cinescuși” Avem unul fieștecare și datorii de ordin superior. 129 pnh (Îrg) Precedat de numerale distributive, indică ființa, obiectul etc. căruia îi revine o parte din întreg Toți copiii au primit câte 1 pol leu de unul. 130 pnh (La feminin, cu valoare neutră) Ceea ce nu a fost încă identificat sau precizat mai îndeaproape (precizarea făcându-se adesea ulterior, printr-o determinare sau printr-o propoziție atributivă) Eu m-am așteptat la una și a ieșit cu totul altceva. Si: ceva (1). 131 pnh (Reg; îlav) De una într-un fel, dintr-un punct de vedere. 132 pnh (Îe) Una ca (rar, de) aceasta (sau aceea pfm, asta etc.) Un astfel de lucru Si: așa ceva. 133 pnh (Îae) Un lucru neobișnuit, neașteptat etc. 134 pnh (La feminin) Ține locul unui substantiv care desemnează o femeie ușuratică A apărut cu una ...cu jachetă de blană și cu o fustă până deasupra genunchilor. 135 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a da”, „a trage”, „a arde” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează o lovitură I-a tras una de l-a doborât. 136 pnh (La feminin; cu valoare neutră) în legătură cu verbe ca „a spune”, „a zice”, „a afla”, „a auzi” sau în construcții în care asemenea verbe sunt subînțelese, sugerează ceva spus, o informație, o noutate I-a spus una, și anume să nu se încreadă în el. 137 pnh (La feminin; cu valoare neutră) Știi (sau știți) una? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului asupra faptului că se va comunica ceva deosebit. 138 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A(-i) face (cuiva) una (și bună) sau (îvr) a face una cu cineva A-i pricinui cuiva un neajuns, o neplăcere Si: a face un rău. 139 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) Asta-i încă una sau asta încă-i una Se spune pentru a exprima mirarea față de un fapt surprinzător, neobișnuit sau nemulțumirea în legătură cu o întâmplare neplăcută. 140 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A-i juca (cuiva) una (și bună) A-i face cuiva o farsă Si: a păcăli. 141 pnh (La feminin; cu valoare neutră; îe) A avea una A avea o ciudățenie. 142 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt sau cu anumite pronume și adjective demonstrative exprimă opoziția, distribuția, enumerarea, însoțirea etc. Unii ascultau cu atenție, alții chicoteau nepăsători. 143 pnh (Pop) În constmcții cu prepoziția „până (la)”, prin care se exprimă un interval de timp neprecizat, având ca limite evenimente în desfășurare, nespecificate Până una-alta, te sfătuiesc să aștepți. 144 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul; îe) Unii-alții sau unii și alții Persoane multe și diferite. 145 pnh (Îe) ~l-altul sau ~l și (ori, rar, sau) altul Diferite persoane. 146 pnh (Îe) Una-alta (ori, îrg, ună-altă) sau una și alta Diferite lucruri, vorbe, motive etc. 147 pnh (Îe) Ce mai una (și) alta? Se spune pentru a arăta că nu mai au rost cuvintele, motivările, explicațiile. 148 pnh (Îe) ~l una, altul alta (pronumele la feminin cu valoare neutră sugerează cuvinte, afirmații) Fiecare câte ceva. 149 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul, mai rar cu adjectivul nehotărât alt, sau cu anumite pronume și adjective demonstrative) Pronumele corelative sunt legate între ele prin prepoziții sau adverbe de comparație și exprimă opoziția, distribuția etc. Au ales unul de altul și, în final, au dat premiile. 150-151 pnh (Îljv) (Tot) ~l ca altul (sau, îvr, alt, alalt) (de...) La fel (de...) Si: deopotrivă (de...). 152 pnh (Îe) ~l mai... decât (sau, înv, de) altul (sau, îvr, alalt) Se spune pentru a arăta că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 153 pnh În constmcții cu prepozițiile corelative „de la.. .la” De la una la alta era cale mică și ajunse imediat. 154 pnh (În corelație cu pronumele nehotărât altul) Legate între ele prin prepoziții, formează construcții cu valoare modală, exprimând adesea și ideea de reciprocitate Stăteau lipiți unul de altul. 155 pnh (Îlav) ~l peste altul În dezordine Si: de-a valma. 156 pnh (Îal) În total. 157 pnh (Fam; la feminin; cu valoare neutră; îlav) Una peste alta sau (cu) una cu alta Toate la un loc, în totalitate, în întregime (compensându-se). 158 pnh (Îlav) ~l (sau, îvr, un) după altul În mod succesiv (și repede sau în număr mare). 159 pnh (Îrg; îlav) ~l-într-altul (sau, îvr, alalt) Foarte aproape unul de altul. 160 pnh (Îrg; la feminin; cu valoare neutră; Îlav) Una într-alta (sau în alta) Continuu (7). 161 pnh În construcții cu prepoziții corelative precum „de la... la”, „din... în” Trecu de la unul până la altul, privindu-i atent. 162 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Din una în alta sau dintr-una într-alta Luându-se cu vorba, din vorbă în vorbă. 163 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau cu prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă alternanța Se uita când la unul, când la altul. 164 pnh (în corelație cu pronumele nehotărât altul) În construcții cu conjuncții, cu adverbe sau prepoziții, repetate înaintea fiecărui termen al corelației, se exprimă atât alternanța, cât și ideea de mulțime sau varietatea Și unii, și alții alergau. 165 pnh În construcții cu pronumele corelativ la dativ sau la acuzativ cu prepoziție și cu un verb, de obicei la plural, se exprimă reciprocitatea S-au închinat unul altuia. 166 pnh (La feminin, cu valoare neutră; îe) Una pentru alta Se spune când cineva îi face cuiva un rău ca revanșă. 167 pnh (La singular; păstrează mai pregnant ideea de număr, referindu-se la un obiect, o ființă etc. dintre mai multe, numărate în prealabil sau în număr cunoscut) Mi-a adus două cărți... Pe coperta uneia am citit un titlu ce îmi părea cunoscut. 168 pnh În corelație cu sine însuși, exprimă și ideea de opoziție, de distribuție în cadrul unei enumerări Au intrat doi copii, unul gras și unul slab. 169 pnh În corelație cu pronumele nehotărât altul, exprimând și ideea de numeral ordinal, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative Avea două femei: numele uneia era Irina și numele alteia, Ana. 170 av (Îvp; îf una, în corelație cu alta) În enumerări Se certau des, una pentru că el o tachina mereu, alta pentru slujba lui. 171 anh (Însoțește un substantiv, fără să-l identifice sau fară să dea o indicație precisă asupra lui; îf un, o; lpl; îf unii, unele; exprimă o valoare partitivă) Unor oameni li s-a explicat în detaliu. 172 anh (Înv; îlav) Une date (adesea în corelație cu alte date) Uneori (1). 173 anh (Îe) Pe unele (sau, înv, une) locuri Pe alocuri, ici și colo. 174 anh În corelație cu pronumele nehotărât altul, cu adjectivul nehotărât alt sau, rar, cu pronume și adjective demonstrative, se exprimă de obicei opoziția, distribuția într-un chip o înțelegea cu mintea, într-alt chip cu inima. 175 anh (Îvr; îla) Une și alte Diferite, diverse. 176 anh în corelație cu pronumele nehotărât unul sau cu sine însuși; în unele contexte cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărâtă izbucnit un foc aici, apoi unul la vecini, altul la parter. 177 anh În construcții cu conjuncții cu adverbe repetate în fața fiecărui termen al corelației, servește la exprimarea alternanței Merse când pe-o parte, când pe alta, până ajunse la țintă. 178 anh (Lsg; cu referire la obiecte în număr cunoscut în prealabil, păstrează mai pregnant ideea de număr) În corelație cu sine însuși, cu pronumele nehotărât unul, altul, cu adjectivul nehotărât alt, cu pronume și adjective demonstrative A fost de două ori la Ion: o dată să-i dea vestea, o dată să-l consoleze. 179 anh Cu valoare apropiată de cea a articolului nehotărât; precedând cuvinte ca „timp”, „moment”, „loc”, „punct” și în locuțiuni adverbiale, exprimă limitarea la un loc, la un timp, la o măsură, nedeterminate precis Geanta i se zgâriase într-un loc. 180 anh (Reg; îe) Una lume Anumite persoane, o parte din oameni. 181 am (îf un, o) Precedă un substantiv pe care îl individualizează, îl detașează din clasa lui, fără a-l defini mai precis; contribuie la exprimarea cazului gramatical; la singular cumulează și valoarea de adjectiv nehotărât A auzit un om strigând. 182 arn (Îrg; îf un, o) Determină substantive neflexionate, fiind unica marcă a cazului Grădina la una vecină găzdacă. 183 arn (Prezența articolului este impusă de anumite elemente ale enunțului) Substantivul articulat este determinat de adjective nehotărâte, precum „oarecare”, „oarecine” Pe atunci, un om oarecare nu l-ar fi înțeles. 184 arn Precedat de anumite prepoziții, în formele într-un, dintr-un, printr-un; și în locuțiuni adverbiale și expresii Într-un colț chemându-l i-a zis. 185 arn Precedă cuvinte care comportă ideea de cantitate; cu valoare mai apropiată, în unele contexte, de valoarea numeralului O mulțime de cărți. 186 arn Precedă substantive care indică un ansamblu de elemente dispuse în succesiune, iar substantivul care specifică felul elementelor este introdus prin prepoziția „de” În fața lor se întindea un șir de coline. 187 arn Determină substantive nume de materie sau substantive cu forme identice pentru singular și plural, mai ales în structura unui termen de comparație A folosit o făină mai fină decât cea obișnuită. 188 arn Pe lângă substantive care denumesc obiecte, elemente etc. socotite unice însoțite de determinări care precizează aspectul la un moment dat Un cer înstelat, o noapte senină m-au înveselit. 189 arn Precedă nume proprii Un Popescu a fost ales primar. 190 arn Determină un numeral ordinal Un al treilea îndrăzni să râdă. 191 arn Determină substantive care desemnează o categorie, o specie etc. pe care o pune în evidență; adesea în comparații A săsâit ca un șarpe. 192 arn (Marcă a substantivării) Pe lângă adjective sau locuțiuni adjectivale, care se substantivează și denumesc posesorul unei calități; adesea în comparații Ai scăpat de un egoist. 193 arn Substantivele provenite din adjective sau adverbe, pe care le însoțește, denumesc o însușire I-a făcut un bine pe care ea nu l-a apreciat. 194 arn Însoțește alte părți de vorbire sau grupuri de cuvinte (în afară de adjective sau substantive provenite din adjective și adverbe) El nu e un cine, el e un ce. 195 arn Precedă substantive care comportă ideea de calitate Nu-i nici un înger, nici un demon. 196 arn Însoțește adjective substantivate Care n-o să vină e un spurcat. 197 arn Însoțește alte părți de vorbire substantivate I-au spus că e un nimeni. 198 arn (Fam) Precedă pronumele demonstrativ „ăla”, având valoare depreciativă Un ăla, un prăpădit de sărăntoc. 199 arn (Fam; la feminin) Precedă pronumele demonstrativ „aia” sau „asta”, sugerând o femeie decăzută din punct de vedere moral Am văzut-o după mai mulți ani, arăta groaznic, ca una d-alea. 200 arn Cu suspensia cuvântului determinat, în lipsa unui termen adecvat sau pentru a evita rostirea lui Nici să nu vă gândiți că am de gând să vorbesc cu un... 201 arn Prin articulare substantivul pierde din exactitatea sensului, denumind ceva asemănător, ceva apropiat de conținutul lui obișnuit Simte o sete care-l mistuie. 202 arn Precedă substantive însoțite de determinări, marcând ideea exprimată prin determinant I-a dat un sfat părintesc. 203 arn Precedă adjectivul nehotărât „alt” O, cere-mi Doamne, orice preț, Dar dă-mi o altă soarte. 204 arn Precedă adjectivul demonstrativ „același” Un același compozitor. 205 arn Precedă adverbele „așa”, „atât”, legate, de obicei, de adjectivele pe care le determină prin prepoziția „de” A avut un atât de sfânt noroc. 206 arn Precedă epitetele care se leagă de termenul calificat prin prepoziția „de” Adoptă un drag de copilaș. 207 arn Precedă un numeral ordinal sau adjectivul nehotărât „alt”, adjectivul „nou” etc., împreună exprimând o asemănare accentuată Un al doilea Shelley. 208 arn Mai ales pe lângă substantive care denumesc sentimente, manifestări, acțiuni, cărora le conferă ideea de intensitate (mai) mare, exprimată adesea în context și prin verbe precum „a trage”, „a se pune” Aș fi tras un chef cu dumneata. 209 arn În enunțuri afective, contribuie la exprimarea unei calități superlative a obiectului, ființei, materiei etc. exprimate de substantivul determinat Și trandafirii aceia aveau un miros! 210 arn (Precedă nume proprii) Numele propriu servește ca exemplu pentru o categorie sau ca termen de comparație Un Voltaire nu poate să greșească. 211 arn Precedă nume proprii ce denumesc referenți cărora în context li se relevă o calitate într-un anumit moment, într-un anumit raport etc. Alături de un Oxford conservator, există și un Oxford ultramodern. 212 arn Prin metonimie, atribuie numelui propriu conținut de substantiv comun ca urmare a unei elipse lexicale Și-a cumpărat un Grigorescu excepțional.

vorbăreț, -eață s.m., s.f, adj. 1 s.m., s.f, adj. (Persoană) căreia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, (înv., reg.) vorbăreț, (reg.) vorbar. Era vorbăreț din fire și-i plăcea și lui însuși cum povestește (REBR.). ◊ (subst.) Nici dinspre convoiul lung de călăreți și căruțe care-i urma pe vorbăreții din față nu se auzeau alte zgomote (BĂN.). 2 adj. Fig. Care este expresiv, elocvent. Atunci, cu gesturi mai vorbărețe decît vorba lui... ne-a povestit că semnalul acela însemna în oștire porunca stingerii tuturor focurilor (BRĂT.). • pl. -eți, -ețe. /vorbi + -ăreț.

melodramă. Născută în cadrul genului teatral cu același nume, noțiunea de m. mai desemnează, după unii autori, însuși principiul declamației* însoțite de, și subliniate prin muzică, definitoriu pentru genul susmenționat. Acest tip de „conlucrare a cuvântului vorbit cu muzica” (R. Stephan) datând de la sfârșitul sec. 18 se extinde cu timpul, ajungând să fie asimilat în teatrul muzical sau implicat în muzicile de scenă (momente de m. apar în Freischütz de Weber sau în muzica de scenă a lui Beethoven pentru Egmont). Producțiile realizate integral în această manieră (începând cu sfârșitul sec. 19) nu au supraviețuit epocii lor, m. socotită pe drept cuvânt un hibrid din punct de vedere estetic nereușind astfel să se impună ca gen artistic, cel puțin creatorilor de muzică. Un reviriment al m. se produce totuși în sec. 20, când ea se dovedește aptă a oferi sugestii de revitalizare a raportului dintre vorbire și muzică; cuLtivată într-o accepțiune mai mult sau mai puțin apropiată de cea originară în unele dintre creațiile dramatice ale lui Humperdinck, Stravinski, Milhaud, m. pare să fie în bună parte, în cazul lui Schönberg, inspiratoarea declamației de tip Sprechgesang* (piesa schönbergiană Pierrot lunaire, care consacră acest tip de declamație, este, în opinia lui R. Stephan, „un ciclu de melodrame”). De altfel, în lexicografia germ. noțiunea de m. este cuprinsă nu o dată în sfera aceleia de Sprechgesang* (Seeger, Thiel).

MEMÓRIU s. n. 1. Expunere scrisă amănunțită și documentată a unei probleme, a unei situații etc. V. r a p o r t. Asupra proprietăților numerilor se poate cineva ajutori din citirea frumoaselor memorii ale lui Euler. HELIADE, A. 31/25. Îți voi trimite peste puțin copie de memoarul ce am dat comisiei întru aceasta. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 429. Memoar asupra alegerilor din ținutul Romanului (a. 1857). CAT MAN. I, 16, cf. STAMATI, D. Era cel dintîi memoriu al profesorului Alexandru Opriș asupra săpăturilor din piscul Voievodesei. C. PETRESCU, R. DR. 45. Contele Capo d'Istria publică un memoriu asupra „Mijloacelor de a îmbunătăți soarta grecilor”. OETEA, T. V. 122. Divanul a redactat apoi un memoriu către Poartă, în care aruncă toată vina de cele întîmplate asupra lui Șuțu. id. ib. 188. Într-un memoriu din 1923, E. Cartan a introdus noțiunea generală de spații cu conexiune conformă. VRĂNCEANU, G. D. II, 105. ♦ (Jur. ; învechit) Expunere scrisă a faptelor și a motivelor referitoare la un proces. [Un avocat] se îndeletnicește asupra facerii memoriilor (tacrirurilor), raporturilor, jâlbilor și asupra tutulor acturilor ce se cuvin în pricinile judecătorești și ale oblăduirei. CR (1830), 204²/29, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 2. (La pl.) Colecție de conferințe, comunicări, discuții și dezbateri ale unei societăți științifice. Memoarele Academiei. FM (1847), 96. Memoriile Academiei. ȘĂINEANU, D. U. 3. (La pl.) Scriere care cuprinde însemnări asupra evenimentelor petrecute în timpul vieții autorului, și la care el a luat parte. V. a m i n t i r i, m e m o r i a l, j u r n a l. Petreceau citind istorii militare: campaniile lui Napoleon, memoriile lui Frederic cel Mare și scrieri de ale poeților în renume. GHICA, S. 660. Memoare personale nu a lăsat din timpul ministerului său. MAIORESCU, D. II, 55, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF. Cronica lui Dumitrachi Varlaam e, propriu vorbind, niște memorii. IORGA, L. II, 111. Cameristul citea memoriile. KLOPȘTOCK, F. 310. Cînd copia memoriile prințesei, avea sentimentul că el însuși devine un personaj istoric. CĂLINESCU, S. 300. (Rar, la sg.) Te îndemn. . . a scrie memoriul vieței tale. EMINESCU, N. 61. 4. Petiție, cerere (semnată de mai multe persoane) în care motivele sînt expuse pe larg; (învechit) memorial (1). Cantemir. . . fu însărcinat de partizanii săi să alcătuiască memoarul. NEGRUZZI, S. II, 145. Acea teamă nu v-au stînjenit a trimele memuare la Petersburg și jalbe la Țarigrad? ALECSANDRI, T. 1339, cf. CAMIL PETRESCU, T. II, 586. 5. (Franțuzism) Stat de plată cuprinzînd sumele datorate pentru efectuarea unor lucrări sau pentru furnizarea unor bunuri. V. d e v i z, c o n t. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U., CADE. 6. (În vechea organizare a armatei) Dosar personal cuprinzînd date biografice și notări periodice, făcute de șefii ierarhici, asupra activității, capacității și comportării unui ofițer sau a unui subofițer. Notat rău în memoriu și permutat în Reg. 11 de călărași din Brăila. SANDU-ALDEA, A. M. 65. O să vă notez și eu în memoriu, zise încruntat colonelul. BRĂESCU, V. 39. Nu e vorba de protecție, dar te gîndești la memoriu ! Zece note bune nu fac cît una rea. id. V. A. 32. 7. (În sintagmele) Memoriu de titluri și lucrări = document în care sînt consemnate titlurile (universitare, științifice etc.) și lucrările de specialitate (publicate) ale unei persoane. Memoriu de activitate (științifică sau didactică) = expunere scrisă a activității desfășurate de o persoană într-un anumit domeniu. – Pl.: memorii. -Și: (învechit) memoár (scris și: memuar; pl. memoare) s. n. – Din lat. memorium, fr. mémoire.

simplitate sfs [At: MUMULEANU, C. 6 / V: (înv) sem~ / E: simplu + -itate] 1 Stare a ceea ce este compus din elemente esențiale, comportând puține adaosuri Si: simplicitate (1), sobrietate (9), (înv) simpleță (1). 2 Lipsă de ornamente Si: simplicitate (2), sobrietate (10), (înv) simpleță (2). 3 (Pex) Lipsă de strălucire Si: modestie, simplicitate (3), (înv) simpleță (3). 4 Caracterul a ceea ce este alcătuit din puține feluri de mâncare (și din mâncare puțină) Si: frugalitate, (înv) simpleță (4). 5 Caracterul a ceea ce este pe înțelesul tuturor, semănând sau confundându-se cu aspectul vorbit (sau scris) obișnuit al limbii Si: simplicitate (4), (înv) simpleță (5). 6 Lipsă de artificialitate, de afectare etc. Si: modestie, (înv) simpleță (6). 7 Însușire de a comporta o calitate inferioară Si: (înv) simpleță (7). 8 Caracterul a ceea ce are un preț relativ mic Si: (rar) ieftinătate, (înv) simpleță (8). 9 Caracterul a ceea ce este fără prea mare valoare sau fără pretenție Si: modestie, (înv) simpleță (9). 10 Caracterul a ceea ce se bazează pe mijloace materiale și spirituale reduse Si: modestie, simplicitate (5), sobrietate (3), (înv) simpleță (10). 11 Caracterul a ceea ce are o structură cu puține elemente Si: simplicitate (6). 12 Trăsătură a ceea ce este necomplicat și lesne de înțeles, de rezolvat, de făcut, de manevrat etc. Si: facilitate, simplicitate (7), (rar) lesniciune, ușurință, ușurătate Vz accesibilitate. 13 Însușire (a cuiva sau a ceva) de a fi sincer, lipsit de afectare etc. Si: cinste, sinceritate, simplicitate (8), (liv) franchețe, lealitate, loialitate, (înv) prostie, prostime, sadacat, simpleță (11). 14 Însușire (a cuiva sau a ceva) de a fi natural Si: degajare, dezinvoltură, naturalețe, (liv) nonșalanță, spontaneitate, simplicitate (9), simpleță (12). 15 Naivitate. 16 Însușirea unei persoane de a fi fără prea multă știință de carte, fără cultură Si: ignoranță, incultură, (înv) simpleță (14). 17 Lipsă de rafinament Si: simplicitate (10), (înv) simpleță (15). 18 Stare a ceea ce este format dintr-un singur element sau din elemente de același fel. 19 Caracterul a ceva nedivizibil în elemente de natură diferită.

SUBIECT, subiecte, s. n. 1. Totalitatea acțiunilor, evenimentelor din care reiese conținutul esențial al unei opere artistice. Subiectul ce va lua artistul e mai mult ori mai puțin indiferent. GHEREA, ST. CR. II 84. Nu s-așeza niciodată la scris pînă cînd nu-și avea în cap un subiect lămurit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 77. ♦ Chestiune despre care vorbește sau scrie cineva. Subiect de conversație. ♦ Cauză, pricină, motiv. Subiect de ceartă. 2. Partea principală a propoziției care arată cine săvîrșește acțiunea exprimată de predicatul verbal sau cui i se atribuie o însușire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ. Subiectul poate fi exprimat printr-un substantiv sau prin orice altă parte de vorbire cu valoare de substantiv. GRAM. ROM. II 64. 3. Persoană aflată în centrul atenției unui cercetător. Maladia prezintă ceva cu totul particular, anume, subiectul nu simte... vreo durere. CARAGIALE, O. VII 46. 4. (Logică) Parte principală a judecății, al cărei conținut este precizat și determinat de predicat. – Pl. și: (3) subiecți (CARAGIALE, O. VII 46).

voce s.f. 1 Facultate specifică omului de a emite sunete articulate; sunet sau ansamblu de sunete produse de vibrarea coardelor vocale umane sub efectul unei excitații nervoase ritmice; mijloc prin care se realizează vorbirea; glas. Vocea bătrînului Iuga se schimbase și se înmuiase (REBR.). ◊ Loc.adv. Cu jumătate (de) voce = a) încet, în șoaptă; în taină. Domnișoara mea trebuie oprită la Luncavâț, hotărî el pripit, cu jumătate de voce (SADOV.); b) cu ton nehotărît, nesigur, șovăitor. Aristia fu destul de încurcat... îi răspunse cu jumătate voce omului cu barba pătrată și umeri largi din fața sa (CA. PETR.). ◊ Expr. A ridica vocea v. ridica. ♦ Persoană care vorbește. Poftește ș-o aprinde..., zise o voce... lîngă el (AGÂR.). 2 (urmat de determ. care arată felul) Tonalitate a vocii (determinată de o anumită stare sufletească, emoțională etc.); intonație, inflexiune; fel de a vorbi al cuiva. Zace palida vergină, cu lungi gene, voce blîndă (EMIN.). ◊ Voce plină v. plin. Voce de stentor v. stentor. 3 Însușire, aptitudine a cuiva de a cînta frumos din gură. Au descoperit însă că are voce și l-au învățat cîteva arii, pe care trupa le cînta în cor (GAL.). ♦ Registru de sunete muzicale, mai înalte sau mai profunde, în care cineva poate cînta. Salonul cel mare... vibra de un zgomot asurzitor de voci soprane (PAPAD.). 4 Analog. Ciripit sau cîntec al păsărilor. Voci de gaițe... fac să scoboare ploaia (COȘB.). 5 Analog. Strigăt produs de unele animale. Se auzi de sus Vocea leului răpus (ARGH.). 6 (muz.) Linie melodică încredințată fiecărui instrument executant într-o compoziție. 7 Fig. Manifestare lăuntrică a propriei conștiințe; (expresie a) ceea ce resimțim în noi înșine; expresie a unor imbolduri, porniri etc. interioare. Tu nu vei fi nici bogat, nici sus așezat, pare să dăscălească o voce interioară (ARGH.). 8 Expresie a unei opinii, a unei păreri; ext. opinie, părere. ♦ Persoană care își face cunoscută opinia, părerea în legătură cu ceva. Nu lipseau voci care să-i asigure pre ceilalți că străinul îi va ruina (E. BAR.). • pl. voci. /<lat vox, vocis; cf. și fr. voix.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

celălalt, cealaltă^[1] [At: DA / V: (înv) acealaltă, aceealaltă, acelalalt, acelălalt,^[2] celalalt, celalant, celalt, celălant, cellalt, cellant / Pl: ceilalți, celelalte / E: cel(a) + alalt] 1 pd (Îoc acesta, cestălalt) Cel mai îndepărtat dintre două sau mai multe persoane, care nu e vorbitorul sau persoana despre care se vorbește. 2 pd Persoana dintre două sau mai multe spre care se arată. 3 pd (Adesea în corelație cu unul, acela sau cu sine însuși) Persoana opusă mai îndepărtată. 4 pd Membrul mai îndepărtat al unei perechi. 5 pd Al doilea. 6 ad Care este mai îndepărtat și diferit de un alt obiect deja menționat. 7 ad Care se află în locul mai îndepărtat spre care se arată după indicarea unui obiect mai apropiat. 8 ad (Îs) Lumea (sau, înv, vremea) cealaltă Starea de după moarte. 9 pd (Lpl) Toți cei din aceeași categorie afară de unul, care a fost menționat anterior. 10 pd Toți cei de față, afară de persoana care vorbește. 11 pd (Uneori întărit prin toți) Cei de felul sau de seama acestuia sau acestora, care au mai rămas afară de cel sau cei menționați, restul Si: alții. 12 ad Care fac parte din aceeași categorie ca persoana sau obiectul exceptat, menționat anterior. 13 ad (Ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Care este imediat următor intervalului menționat. 14 pd (Înv) Acela despre care a fost vorba mai înainte sau mai sus Si: precedentul.

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

ORACOL, oracole, s. n. (La vechii greci) Persoană considerată a avea darul să prevestească viitorul; locul unde se făceau prevestirile; p. ext. prevestirea însăși; prezicere, profeție. [Căpitanul] era călindarul și barometrul portului. Toți îl consultau ca pe oracolul de la Delfi. BART, E. 325. ◊ Expr. (Livresc) A vorbi ca un oracol = a se exprima sentențios și neînțeles.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. 8. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

PĂSĂRESC, -EASCĂ, păsărești, adj. (Rar) 1. De pasăre. Însuși să privească cu ce chip îl slăvește, nația păsărească. ALEXANDRESCU, la CADE. ◊ Compus: mei-păsăresc v. mei. 2. (Despre un anumit fel de a vorbi) Argotic; greu de înțeles. Vorbea foarte mult și într-o limbă proprie: limba păsărească. GHEREA, ST. CR. II 54.

asociere (fr. association „comunicare în vorbire”), figură care constă în procedeul gramatical prin care vorbitorul se solidarizează cu alții ori îi solidarizează pe alții între ei, ori chiar cu sine însuși, în expunerea unui eveniment, folosind „pluralul solidarității” (A): 1. Oratorul solidarizează pe auditorii săi cu propria-i opinie: „Iată, domnilor, care e opiniunea mea: opiniunea mea e negreșit cum că banii comunelor acelora [...] trebuie să se întoarcă [...] la comunele creditoare [...]; nu avem dreptul să dispunem de banii particularilor; tot astfel nu avem dreptul să dispunem de punga comunelor.” (Mihai Kogălniceanu) 2. Vorbitorul se solidarizează cu interlocutorul: Achile răspunde lui Agamemnon, care, pentru a salva pe fiica sa, Ifigenia, îi ceruse să renunțe la expediția contra Troiei: „Ah! ne nous forgeons point ces indignes obstacles. Le ciel parie, il suffit; ce sont là nos oracles. Les Dieux sont de nos jours les maître souverains; Mais, Seigneur, notre gloire est dans nos propres mains. Pourquoi nous tourmenter de leurs ordres suprêmes?” ( → F., p. 130) 3. vorbitorul solidarizează cu el pe toată lumea: Cezar răspunde lui Dolabella, care îl rugase să amâne încoronarea, făcându-l să înțeleagă că îl poate amenința chiar moartea: „Les Dieux, du haut du ciel, ont compté nos années: Suivons, sans reculer, nos hautes destinées”. ( → F., p. 132) Adjectivul posesiv etic nostru ar fi, după Fontanier, ca și dativul etic ți o specie a figurii a. Sin. nominativ etic.

taică sms [At: NECULCE, L. 131 / V: (reg) ~cu sma / G-D: taichii, (reg) ~i / Vc: (îrg) ~co / E: tată adaptat după maică] 1 (Pop) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) tata. 2 (Pfm; îe) N-are ~ca, că ți-ar da Spune cineva căruia i se cere un lucru pe care nu-l are sau căruia i se cere să facă ceva ce nu-i stă în putere. 3 (Reg) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) tatăl vitreg. 4 (Reg; la vocativ) Termen cu care cineva se adresează socrului său. 5 (Pop; la vocativ) Termen afectiv cu care un părinte se adresează copilului său. 6 (Pfm; pex; gmț) Termen cu care un bărbat se adresează către o persoană mai tânără. 7 (Reg; de obicei determinat prin „bătrân”, „moș”, „bât”) Termen folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) bunicul sau străbunicul său. 8 (Pop; de obicei urmat de un nume propriu) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) un bărbat (mai) în vârstă, care impune respect. 9 (Reg) Termen folosit de un bărbat (mai) în vârstă, referindu-se la sine însuși, atunci când se adresează unei persoane (mai) tinere. 10 (Pop; adesea determinat prin „părinte” sau „popă”) Nume dat preotului. 11 (Înv; la vocativ) Termen cu care cineva se adresează unui călugăr Si: părinte. 12 (Arg) As (la cărțile de joc).

HOLOFRAZĂ s. f. (cf. fr. holophrase, gr. holos – întreg, phrasis – frază): cuvânt care exprimă el însuși sensul unei întregi propoziții sau fraze; frază alcătuită dintr-un singur cuvânt. Apare într-un anumit stadiu de dezvoltare a limbii (în copilărie). Copiii mici vorbesc în h., adică în enunțuri de un cuvânt.

iapă sf [At: CANTEMIR, IST. 75 / V: (înv) iape / Pl: iepe, (rar) iepi / E: ml equa] 1 Femelă a calului. 2 (Pop; îe) A necheza ca o ~ A căuta dragoste. 3 (Îe) A bate șaua (ca) să priceapă (sau să înțeleagă) ~pa A da să se înțeleagă ceva în mod indirect. 4 (Îae) A face aluzie la ceva. 5 (Îe) A avea burtă de ~ A nu se mai sătura mâncând. 6 (Gmț; îe) A fi neam cu cineva după ~pa popii A fi neam foarte îndepărtat. 7 (Dep; îe) Du-te unde și-a dus mutul ~pa Dispari de-aici! 8 (Pop; îe) Când îi dai îi fată ~pa, când îi ceri îi moare mânzul Se zice despre cel care este nerecunoscător sau rău platnic. 9 (Pop; îe) Dezleagă-ți ~pa de la gard Vorbește mai clar! 10 (Pop; îe) Dă-ți, popo, pintenii și bate ~pa cu călcâiele Se zice când cineva a dat cu împrumut un lucru de care și el însuși are nevoie. 11 (Pop; îe) A umbla până îți stă ~pa A umbla fără oprire. 12 (Înv; îcs) ~ prăpădită Joc de copii cu cărți, în care unul dintre jucători trebuie să ghicească cine are o anumită carte. 13 (Ent; rar; îe) ~pa-dracului Libelulă (Libellula). 14 (Fig; dep) Femeie grasă. 15 (Reg) Cantitate de porumb ce se poate încărca pe o iapă. 16 (Reg) Cobiliță la plug. 17 (Lpl) Coarne ale plugului. 18 (Reg) Tălpig la războiul de țesut Si: iepar. 19 Matcă a joagărului Si: iepar. 20 (Reg) Lemn în chingă de care se leagă mânzul. 21 (Mor; lpl) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 22 (Lpl) Bare de lemn de aceeași grosime cu căpriorii. 23 (Reg) Dispozitiv așezat deasupra vetrei sau a cuptorului care atrage fumul și scânteile în casele fără coș. 24 (Lpl) Dispozitive ale batozei care scutură și despart grăunțele de paie. corectat(ă)

NECAZ s. n. 1. Tot ceea ce provoacă cuiva o suferință fizică sau morală, neajuns¹ (2), neplăcere (2), nemulțumire (2), (regional năzbîcă (1), năzdrăvănie (3), (învechit) nesosință, patimă (1); (de obicei la pl.) încercări, greutăți, vicisitudini, (rar) nevolnicii (3). Rugăciunea... nu-l slobozea, nici-l lăsa să le facă nici un necazu și toate meșteșugurile lui ceale hicleane ca niște păianjeni să strica (a. 1654). gcr i, 171/24. Canon care ne stîmpără necazurile lumii aceștiia. biblia (1688), [prefață] 4/10. Cînd ieșie la țară cu slujbe, boiernașii făce multe năcazuri casălor celor mari a boierilor. neculce, l. 110. Răbdăm cu îndrăzneală ceale împrotivă, gonirile, ticăloșiile, năcazurile și moartea (a; 1703). gcr i, 348/10. Nu le-au ajuns cîte necazuri le-au făcut mai nainte vreme, ci și acum legatu-s-au de ei cu năpăști. anon. cantac., cm i, 206. Făcut-au tîrgoviștenilor mare pedeapsă, pentru o vină ce avusese că făcuse unui frate al VIadului Vodă un necaz. R. popescu, cm i, 242. Pentru acele suspinuri și necazuri ale creștinilor, Dumnezeu la osîndă ca aceaia i-au adus. r. greceanu, cm ii, 72. Ieșirea mea de acolo n-au fost cu voia mea; eram odihnit cu atîta și-mi ajungea din destul necazurile ce petreceam. antim, p. xxv. A neamului tău năcazuri, toate tu îi să le rabzi. beldiman, o. 45/7. Pe mine nu mă sperie necazurile, nici împotrivirile. heliade, o. ii, 415, cf. 17. Să cadă în nescai nevoi și năcazuri grele. drăghici, r. 37/25, cf. 150/4. Poate vedea aicea un casnic bun cîte necazuri și cîte primejdii pricinuiaște zarva. bărac, ap. gcr ii, 236/2. Eu sînt singura pricină De supărări, de necazuri și de morți fără de vină. conachi, p. 86. Călătorul, primind aici ospitalitate, uită necazele unui supărător drum. negruzzi, s. i, 192, cf. 178, 251. Ai să tragi încă multe năcazuri, dar ai să scapi din toate cu capul teafăr. creangă, p. 222, cf. 7, 212. Voiu să-l scutesc și pe dînsul sărmanul, că e bătrîn, de necazurile și primejdiile călătoriei. ispirescu, l. 21. Minciuni cu care caut zilnic să-nșel necazurile mele. macedonski, o. i, 98. Farmecul vieții fără grijă și necazuri. f (1903), 162. Spun lumii întregi, cu fală, prin cîte năcazuri am trecut, ib. (1906), 2. Uită și tu năcazul ce-ți făcurăm. hogaș, dr. i, 67. Nerăbdător să-i aflu necazul, l-am îndemnat să coboare cîțiva pași lîngă izvor, acolo este o cioată unde se poate sta de vorbă fără grijă. c. petrescu, s. 172. De cîte ori m-ai ascultat, bine ne-a mers, și cînd nu m-ai ascultat, numai necazuri am avut. rebreanu, r. i, 280, cf. 166,269. Lăutarii cîntă jalnic prin cîrciumi și bieții oameni mănîncă și beau pentru uitarea necazurilor. bacovia, o. 228. Mi-a spus suspinînd: – Viața e plină de necazuri și de răutate. galaction, o. 88. Din cel ce sînt acum, o jumătate E cît p-aci să zboare către stele... Las dracului necazurile mele. topIrceanu, p. o. 95. Mînca-te-ar lupii din Borza! Numai necazuri am cu tine. sadoveanu, o. xii, 411, cf. x, 585. Ne plăcea să ascultăm cum cîntă lăutarii. stancu, r. a. iii, 47, cf. id. d. 46. Îi era teamă să spere că vor ajunge fără zăbavă și necazuri la Islaz. v. rom. decembrie 1954, 107. Îndrumată de necazurile ei, pasărea își înțînase gheruțele printre grunjii sloiului. galan, b. ii, 6. Ce necaz îl pîndea oare de se amăra pe măsură ce treceau zilele? tudoran, p. 171, cf. 163. Mamă-sa îl lua la ea și-i povestea toate necazurile vieții ei. t. popovici, se. 127. Se interesează de viața lor..., de necazurile și bucuriile lor. tribuna, 1962, nr. 267, 2/1. Mai bine ai vedea de tine și de necazurile tale! lăncrănjan, c. i, 10. Auzit-ați de-un viteaz Care vecinic șede treaz Cît e țeara la necaz? alecsandri, p. p. 214. Cîte zile-s într-un an, Atîtea năcazuri am. doine, 94. Numai tu ai putut să-mi faci ăsta năcaz mare. alr ii 3116/29. Mi-a spus tăt năcazu lui. ib. 3 520/260. Năcazurile eștea m-amăresc. ib. 3 706/29, cf. 3 542, 3 712. Necazurile la tinerețe se par ușoare, iar la bătrînețe foarte amare. zanne, p. viii, 405. Nici în necazuri să te mîhnești, Nici în fericiri să te mîndrești. id. ib. 406. Omul în lume se naște ca să se lupte cu felurimi de necazuri în toată viața lui. id. ib. 403, cf. 406, i, 209. ◊ loc. prep. De necazul... = din pricina ...; de răul... Nu putea, să să răpaose și să-și caute leacul ranei sale de necazul slujitorilor lui. anon. cantac., cm i, 160. Codrii... au a-i da adăpostire De necazul vreunui tiran aprig, cumplit peste fire. conachi, p. 263. De năcazu focului de vecini, mi-am sculat tăț pruncii din somn. alr ii 3 012/325. ♦ Expr. A se vedea deasupra necazului = a învinge o greutate (fără a se mai sinchisi de cei care l-au ajutat). cf. pamfile, j. n, 156. Îi dă necazul de nod = are de înfruntat mari greutăți; este foarte nenorocit. cf. ddrf, zanne, p. ii, 320. A da de ziua necazului = a ajunge în împrejurări neplăcute, a da de belea. cf. pamfile, c. 47. A scoate din necaz = a ajuta la o mare nevoie; (complementul indică copii sau pui de animale) a crește pînă la o vîrstă cînd nu mai necesită prea multe îngrijiri; a ridica, (regional) a zburătătăci. Aveau odată un vițel; îl scoaseseră din necaz – se prăpădise vaca și rămăsese bietul fără țîță. caragiale, s. 79. (Regional) (A fi) necazul oamenilor, se spune despre o ființă plăpîndă, neajutorată (1). cf. alr i 1557/361. A face haz de necaz v. haz. ♦ (Regional) Epilepsie. alrm i/i h 165. ♦ P. ext. Trudă, chin, efort (pentru realizarea unui scop); sacrificiu. Sînt periți, Cu sărăcie-mpodobiți Și de năcaz și de sudori îs bolnavi pe zi de cinci ori (a. 1774). gcr ii, 103/9, cf. beldiman, ap. gcr ii, 245/41. În mari necazuri naște mulierea. lm. Cu mult zel, cu mult năcaz și cu mari jertfe materiale a ridicat orașul acest templu al muzelor. F (1900), 585. Cînd averea e multă, ea se ține Cu mult necaz. coșbuc, s. 89. ◊ loc. adj. și adv. Cu necaz = dificil, anevoie; dureros. Neculai Vodă moldovenește nu știe, ce era un lucru pre cu năcaz boierilor și țării. neculce, l. 196. Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz, Că-n sufletu-i pămîntul se zbate cu necaz. eminescu, o. i, 94. Vin’cu mine la mormînt, Ia pînza de pe obraz Și vezi moarte cu năcaz. jarnIk-bîrseanu, d. 149, cf. 320. 2. Stare a celui necăjit (1); supărare, mîhnire, tristețe; durere, suferință. De necazul inimii glăsuia suspinînd: Vai mie ceaia ce te-am născut. mineiul (1776), 101^r2/25, cf. 185^r2/13. Necazu e pentru oameni, dar aș vrea să știu ce ai. pr. dram. 104. Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Și veselia deopotrivă. goga, p. 15, cf. 96. Se duceau... unele pe la altele, ca să-și mai omoare necazu de lipsa celor plecați la oaste. bujor, s. 74. A doua zi însă..., sub bătaia trandafirie a razelor soarelui, necazul i se risipi ca prin minune. bassarabescu, s. n. 133. Camarazii erau oameni cumsecade, care își credeau la necaz. camil petrescu, u. n. 7. Cu greu năcaz oftă Andrieș Hamură și i se părea că a căzut de undeva și vine iar la lume. sadoveanu, o. iii, 228. Pictase împrejurările în care oamenii se strîng împreună la bucurie sau la necaz. conte mp. 1962, nr. 808, 1/4. De-ar fi cucul un viteaz, El mi-ar trece de necaz. alecsandri, p. p. 273. Năcazul și voia rea S-au pus la inima mea. jarnIk-bîrseanu, d. 214. Tinerețele mele... le trec Și le petrec Tot cu dor și cu năcaz Și cu lacrămi pe obraz. id. ib. 101, cf. 223. Dorul... Mi l-ai trimes, bade, mie Pe două frunze de vie Și-amu iar îl iei-napoi Și lași năcazul la noi. bud, p. p. 31, cf. 6, alr ii 3 684, 3704. În cel mai mare necaz, răbdarea te ușurează cu mîngîierea ei. zanne, p. viii, 404. 3. Enervare, iritare; mînie, furie (împotriva cuiva); ciudă, pică, (astăzi familiar) parapon, (învechit, rar) paraponiseală; (popular și familiar) năduf (4). De necazu au ieșit den Țarigrad. r. popescu, cm i, 263. Scaraoțchi... vărsa sudori de necaz. negruzzi, s. i, 89. Ca și Gogol, într-o pornire de drăgăstos necaz, aș sfîrși și eu zicînd: dracul să vă ia, cîmpiilor, că mult sînteți frumoase! odobescu, s. iii, 20. Las’ șaga la o parte, măi omule; ...că vezi că-mi crapă inima-n mine de năcaz. creangă, p. 127, cf. 115. La necaz spune omul multe. caragiale, o. ii, 228. Zmeoaica..., dacă văzu că nu poate să-i prăpădească, nici să pună mîna pe dînșii, plezni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă ca necuratul. ispirescu, l. 26, cf. 27. Mie nu mi-e teamă de necazul curții tale; Apărat sînt de solia-mi ca de nestrăpunse zale! davila, v. v. 167. Stăpînit de necaz, tot sta lîngă repezi corăbii. murnu, i. 18, cf. 10, gorovei, cr. 183. Cînd fapta nu întrece o laudă, nu-ți pare Că lauda-n linsoare aduce-a defăimare, După cum și necazul, urzit într-o insultă Vădește adunată-n pizmaș otravă multă? arghezi, c. o. 90, cf. id. b. 7. Este ușor de înțeles bucuria pescarilor cînd prind femele cu icre (icran) și necazul lor cînd le cad masculi sau femele sterpe. c. antonescu, p. 142. De necaz, foc se făcea Și așa le răspundea. pop., ap. gcr ii, 302, cf. șez. iii, 17. ◊ loc. prep. În necazul (cuiva) = pentru a face în ciudă cuiva, pentru a se răzbuna pe cineva. În necazul tău vorbim și ne purtăm așa. lm. (Expr.) A se tăia în necazul nevestei, se spune despre cel care, dorind să le facă altora în ciudă, își face lui însuși rău. cf. zanne, p. ii, 766, vi, 581. ◊ Expr. De necaz = ca ripostă la o nemulțumire; pentru a-și vărsa ciuda, mînia. Într-un necaz = sub impulsul enervării; p. ext. în disperare. A-i fi (cuiva) necaz sau a avea necaz (de ceva) = a-i fi ciudă; a-i părea rău, a regreta pentru ceva. Nu știu ce-avea fata, că-i era necaz. coșbuc, p. i, 244. Ai isprăvit? – Mi se pare că ți-e năcaz, f (1906), 16. Scăpa de data asta Pirgu și mi-era necaz, deoarece n-aveam ochi să-l văd. m. i. caragiale, c. 11. Am uitat să mă schimb. Ce necaz mi-e. demetrius, c. 49. Hai, du-te dracului... – Ce, ți-e necaz, mi se pare. preda, î. 153. N-am năcaz de ce s-o-ntîmplat. alr ii 3 490/27. Nu ț-e necaz cînd te izbește un armăsar, ci cînd te trîntește un măgar. pann, ap. tdrg. A-i fi (sau a avea, a purta) necaz pe cineva = a fi supărat pe cineva; a avea pică, ranchiună contra cuiva. M-aș face un flutur ușor... M-aș pune pe-o floare de crin, Să-i beau suflețelul din sîn, Căci am eu pe-o floare necaz. eminescu, o. iv, 5. Îi făcea rău compătimirea lumii. Avea chiar necaz pe oamenii care se uitau la el cu milă. vlahuță, o. a. i, 120. Știi ce necaz aveai pe mine cînd vedeai că nu știu! ap. tdrg. Nu jucase și-i era necaz pe fetele care au avut noroc. rebreanu, i. 18. Punerea cuțitului înțelege poporul un fapt de răzbunare, adică cînd cineva a avut necaz pe altul. H iv 48. Avu năcaz pă el. alr ii 3 580/886. O purtat ciudă și necaz pe el. ib. 3 580/605, cf. 3 580/682, 928. Îi năcaz lui pe mine că n-am făcut cum o zis el. ib. 3 709/157. A(-i) face (în) necaz = a supăra (pe cineva) în mod intenționat, a căuta să-l întărîți, a-i face în ciudă. Iuno-i tot face-n necaz. coșbuc, ae. 27. Piticii care-or rămas Pun căciulile pe nas Și fac la fete năcaz. jabnik-bîrseanu, d. 298. l-o făcut năcaz. alr ii 3 579/53. A-și vărsa (sau, regional, a-și scoate) necazul pe cineva = a-și descărca mînia asupra cuiva. C,f. polizu, ddrf. A vorbi în necaz = a vorbi într-un moment de mînie, de enervare. cf. ddrf. (Regional) A-l ajunge (pe cineva) la necaz = a supăra, a înfuria din cale-afară, peste măsură. Cînd m-o ajunge la năcaz, nici pe asta nu ți-o las! ciaușanu, gl. – pl.: necazuri și (regional) necaze. – Și: (regional) năcăz s. n. – cf. slavonul наказъ.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

CĂLARE adv. (Adesea în legătură cu verbele «a fi», «a ședea» sau cu verbe de mișcare) Încălecat pe cal, pe un alt animal sau, p. ext., pe un obiect. Cîrlig venea călare pe căluțul lui. CAMILAR, TEM. 201. L-am adus [pe cățel] de departe într-o desagă a tar niței: am călătorit cu el călare. SADOVEANU, N. F. 14. În ziua aceea urcam, călare, un deal de lîngă Dorna. GALACTION, O. I 333. Ședea călare pe burduvul cu banii. CREANGĂ, P. 54. Ades călare pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. ◊ Fig. Cu vuiet de vînturi veniră Norii, călare pe zmei, și noapte făcură-n văzduhuri. COȘBUC, P. II 61. ◊ Loc. adv. De-a (sau de) călare sau de-a-n călarele = călărind, din fuga calului; fig. fără odihnă, fără răgaz. Hai, Gheorghiță, îmbucă ceva de-a călare. SADOVEANU, B. 152. La zile anumite sta-ntr-o piață O veche diligență-n- căpătoare, Cu surugiii sprinteni de-a călare. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 160. Mai fă-mi un bine și cu iapa, să mîn boii de călare! CREANGĂ, P. 47. Zi și noapte, de călare, Se bate-n patru hotare. ALECSANDRI, P. P. 173. ◊ Expr. Nici călare, nici pe jos = nici așa, nici așa; nici în car, nici în căruță. A sta (sau a ședea) călare în inima cuiva = a ști tot ce cugetă cineva, a-i cunoaște toate gîndurile. Eu șăd călare în inima lor și, nu că mă laud, dar știu toate măruntaiele dintr-însele. CREANGĂ, P. 161. A fi călare pe situație = a fi stăpîn pe situație. ◊ (Adjectival) Ei vin dinspre cătunul lor la vale, călări pe cai mărunți. BOGZA, C. O. Femeia a vorbit de turma de trei sute de oi și de trei oameni călări. SADOVEANU, B. 166. S-ajung curînd în cale, s-alătură călări, Și unul înspre altul se pleacă-n dezmierdări. EMINESCU, O. I 97. De aici, îmi zise Smărăndița, trăsurile nu mai pot merge; noi vom urca dealul călări. BOLINTINEANU, O. 328. ♦ (Substantivat; învechit) Călăreț. Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. – Forme gramaticale: pl. (adjectival și substantivat) călări; (în locuțiuni) călarele.

sfătui [At: COD. VOR². 43^v/4 / V: (înv) sfet~, svăt~, svet~ / Pzi: ~esc, (pop) sfătui / E: sfat + -ui cf slv съвѣтовати – о' ѭ] 1 vt(a) A încerca să determine pe cineva să ia o anumită hotârâre (într-o situație dificilă), la adoptarea unei anumite atitudini, la rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: (liv) a consilia, (pop) a învăța, (înv) a dăscăli, a mângâia, a povățui. 2 vt(a) (Spc) A convinge sau a încuraja spre a întreprinde, spre a face, spre a termina etc. ceva Si: a îndemna, a îmboldi, a impulsiona, (asr) a mișca, (înv) a năstăvi, (îvr) a strămura, (reg) a priti, a povățui. 3 vt (Îvr; c. i. medicamente) A prescrie. 4 vr A cere cuiva ajutor în luarea unei hotârâri (într-o situație dificială), în adoptarea unei anumite atitudini, în rezolvarea unei situații, în atingerea unui scop. 5 vr (Spc) A cere cuiva încurajări spre a întreprinde, spre a face, spre a termina etc. ceva. 6 vrr A avea un schimb de păreri cu cineva. 7 vrr A stabili o înțelegere cu cineva Si: a se consulta, (rar) a se consfătui, (îvp) a se chibzui, (înv) a se divăni. 8-9 vri (Îvp; îe) A (se) ~ (cu el sau cu sine) însuși sau a (se) ~ cu gândul (sau cu capul) (său) A medita. 10 vi (Pfm) A discuta (2). 11 vt(a) (Îrg) A plănui. 12 vt(a) (Îrg) A hotărî (6). 13 vt(a) (Reg) A vorbi. 14 vr (Îvr) A se făgădui (6). 15 vr (Reg) A se încrede în cineva.

*APROPRIA (-priez) vb. tr. 1 A-și însuși ceva: au căutat să-și aproprieze pămînturi întinse în țări depărtate (I.-GH.) ¶ 2 A potrivi cu ceva, a face să corespundă împrejurărilor: trebue să-și aproprieze felul de a vorbi cercului în care se găsește [fr. < lat.].

VIRTUTE², virtuți, s. f. 1. Forța morală de a urmări în mod constant idealul etic; integritate morală. Cîștigul ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaș înaintează spre tronul său de rege. MACEDONSKI, O. I 45. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I 150. ♦ Castitate. [Ea] uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în brațele voastre. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ Însușire, calitate morală. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... În virtutea principiului evoluțiunii... materia a suferit în decursul secolelor numeroase preschimbări.. MARINESCU, P. A. 37. Legi și principii, în virtutea cărora critica poate să pronunțe verdicte estetice. GHEREA, ST. CR. 35. Ridicînd... țăranilor dreptul ce aveau în virtutea tutulor urbarielor... această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clacaților de către proprietari. KOGĂLNICEANU, S. A. 158.

defăimare sf [At: DOSOFTEI, PS. 42/12 / V: ~fai~, ~faium~, ~fam~, ~ăm~, desf~, difaim~ / Pl: ~mări / E: defăima] 1 (Înv) Îndepărtare cu dispreț și dojană a unei persoane Si: defăimat¹ (1), (înv) defăimăciune (1), defăimătură (1). 2 (Înv) Subapreciere. 3 (Înv) Desconsiderare. 4 (Înv) Înjosire. 5 (Înv) Umilire. 6 (Înv) Detestare. 7 Vorbire de rău a cuiva Si: bârfire, defăimat¹ (7), ponegrire, (înv) defaimă (1), defăimăciune (7), defăimătură (7). 8 Blamare. 9 Calomniere. 10 Hulire. 11 (Îvr; îe) A lua în ~ A lua în batjocură. 12-13 Compromitere a cuiva (de către sine însuși sau) de către altcineva Si: defăimat¹ (11-12), (înv) defăimăciune (11-12), defăimătură (11-12). 14 (Înv) Decădere. 15 (Înv) Profanare. 16 (Înv) Critică vehementă Si: defăimat¹ (15), (înv) defăimăciune (15), defăimătură (15). 17 (Înv) Condamnare. 18 (Înv) Stigmatizare. 19 (Îvr) Anulare a unui act Si: defăimat¹ (18), (înv) defăimăciune (18), defăimătură (18). 20 (Reg; îf desf~) Prefăcătorie.

EPITET (< fr. épithète < lat. lit., gr. epitheton, care e pus lîngă) Figură de stil care rezultă din alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lîngă un substantiv, spre a-l înfrumuseța sau pentru a sublinia o însușire socotită ca esențială. În afară de adjective, mai pot avea rol de epitete și substantivele cu funcție adjectivală, adverbele sau locuțiunile adverbiale de pe lîngă verbe, precum și orice parte de vorbire sau propoziție. Cînd aceste părți de vorbire sînt folosite ca epitete, ele capătă o funcție stilistică prin puterea de a evoca și de a sugera trăsăturile caracteristice ale realității, ca și modul cum sînt privite aceste însușiri de către poet. Din această cauză, epitetele formează un tot, împreună cu cuvîntul de care sînt strîns legate, capătă forță sugestivă, evocatoare, adică funcție artistică. Ex. Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură Înfunda mișcare-i creață într-un stuf, la iezătură, Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-um freamăt, ce le scutură pe toate... (M. EMINESCU, Călin) Funcția artistică a epitetului este destul de variată: apreciere, evocare, ornare, individualizare, personificare etc., de unde și feluritele clasificări ale acestui procedeu stilistic: epitete tautologice, adjectivul și substantivul sugerînd aceeași idee (mîndru soare, frumoasă fecioară); epitete explicative, în care adjectivul reliefează o notă esențială (căluț năzdrăvan, apă binefăcătoare); epitete metaforă, care presupun un paralelism al impresiilor, confruntarea dintre ele și o concluzie a echivalării lor (neagra tristețe); epitete sincretice, ce corespund fuziunii percepțiilor senzoriale – impresii de lumină provocate de impresii ale sunetulu (voce sumbră, voce albă); epitete complexe sau acumulări de epitete (simțiri reci, harfe zdrobite -- Epigonii de M. Eminescu); epitete imagini, care s-au desprins de substantivul determinat și au devenit de sine stătătoare (cupa vînturilor = cerul; drumul căprioarelor = muntele; calea pescărușilor = marea); epitete antitetice, rezultînd din antiteze între substantive și adjective (orgolioasa slăbiciune); epitete apreciative (om bun); epitete evocative (veselul Alecsandri); epitete ornante (măreață umbră) etc. Noutatea și forța artistică a unui epitet constă mai întîi în ineditul asocierii cuvintelor, de pildă a substantivului cu epitetul. Ex. Laptele amar și agurid, Aromele de vin și untdelemn, nămoluri fierte, grele, de asfalt. (T. ARGHEZI, Heruvim bolnav)

DECLARAȚIE s.f. Arătare, afirmare a unor convingeri, a unor sentimente. ◊ Verb de declarație = verb care denumește acțiunea de „a vorbi”, „a gîndi”. ♦ Act oficial prin care se comunică ceva, se ia o măsură; notificare. ♦ Mărturie, depoziție în fața unei autorități. ♦ Relatare făcută în fața unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însuși. [Var. declarațiune s.f. / cf. fr. déclaration, lat. declaratio].

DIALECT, dialecte, s. n. 1. Aspect local al limbii unui popor, care se vorbește pe un anumit teritoriu și are trăsături caracteristice de structură gramaticală și de fond principal de cuvinte care-l deosebesc de celelalte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum și de aceasta însăși. V. grai. Cu cît starea de diferențiere a dialectelor e mai avansată, cu atît e mai vizibil că ele au fond principal propriu și structură gramaticală proprie. GRAUR, F. L. 85. 2. (Determinat prin «de clasă») Jargon. 3. (Impropriu) Vorbire, cuprinzînd o terminologie specială de circulație restrînsă, proprie unui anumit domeniu de activitate; limbaj tehnic. D. Panu, jurist și om politic distins, introduce dialectul juridic și administrativ și în literatură. GHEREA, ST. CR. III 132. ♦ (Impropriu) Limbă. Avem un dialect bun, ușor și îmlădios. ALEXANDRESCU, M. 241. – Pronunțat: di-a-.

VIU², VIE, vii, adj. 1. (În opoziție cu mort) Care e în viață, care (mai) trăiește. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44. Să nu mai știu De sînt mort sau de sînt viu. ALECSANDRI, P. 102. Cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții ii mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (În opoziție cu limbă moartă) Limbă vie = limbă care se vorbește și care evoluează; limbă în circulație. Limba vie nu poate fi stăvilită; încercările artificiale n-au avut nici un sorț de a se statornici. SADOVEANU, E. 35. Amintirile și povestirile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului, ridicată la un înalt potențial artistic. id. ib. 97. ◊ Loc. adj. De viu = fiind încă în viață, trăind încă. Chinul ăsta cum se cheamă, Cînd de viu ești în mormînt? COȘBUC, P. II 10. Amîndoi se pierd de vii În codri merei pustii. ALECSANDRI, P. II 90. Cine face orz din grîu, Să-l mînce viermii de viu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. Îl mănîncă viermii de viu, se spune despre cineva extrem de leneș sau de neîngrijit, de murdar. ◊ Expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu î a supune pe cineva la chinuri, jupuindu-l; fig. a jefui, a jecmăni pe cineva; a fi fără milă față de cineva. V. jupui. A îngropa (pe cineva) de viu sau a băga (pe cineva) de viu în mormînt (sau în groapă, în pămînt) v. băga (I 2). A mînca (pe cineva) de viu v. mînca (1). Viu-viuț (sau -viuleț)= chiar viu, într-adevăr viu; nevătămat. Porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia vie-viuliță, cerboaica. ISPIRESCU, U. 37. Căprioara ce-o împușcase fugea vie-viuliță. ȘEZ. VII 50. Viu sau mort = în viață sau mort, în orice stare s-ar afla, oricum ar fi. Mai mult mort decît viu v. mort (1). ◊ (Substantivat) Cu viii nu mai am de-a face de mult. MACEDONSKI, O. I 32. Părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luînd și de pe viu și de pe mort... el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere. CREANGĂ, A. 138. (Expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune celor care se consolează greu de pierderea unei persoane dragi, neglijîndu-și interesele. Morți cu morți și vii cu vii, Și pînă ne-om învoi, Amîndoi că vom cinsti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. ♦ (În opoziție cu inert, neînsuflețit) Care este dotat cu viață, p. ext. cu simțire, cu mișcare; însuflețit. Noi sîntem adevărata uzină, sîntem uzina vie. SAHIA, N. 36. Harabagia... e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos. CREANGĂ, P. 107. Eu sînt vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. Inventar viu v. inventar. Gard viu v. gard (1) Carne vie v. carne (1). Rană vie = rană deschisă, care sîngerează. Îl legă în pat, și-l bătu, și-l crestă cu iataganul de i-a făcut trupul ca o rană vie. SADOVEANU, O. VIII 236. Argint viu v. argint (3). 2. (În concepția creștină, despre dumnezeu) Care trăiește în veci; etern, nemuritor. Mă jur pe viul dumnezeu și pe stema mea de împărat că... îi voi da pe fata mea. ISPIRESCU, L. 378. 3. Plin de viață, de neastîmpăr, cu mișcări, iuți, vioaie. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor. CAMIL PETRESCU, U. N. 383. ♦ Cu reacțiuni viguroase, prompte, firești; plin de vitalitate, dinamic. Duduie, să știi că de dala asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. IBRĂILEANU, A. 751 ♦ Expresiv, animat. Mesenii încîntați Rămas-au – Atît era de vie și de atrăgătoare Vorbirea lui. ALECSANDRI, T. II 100. 4. (Despre plante) Viguros, sănătos; verde. Unde-s tufele mai vii, Tot mormînturi de copii. ALECSANDRI, P. P. 35. ♦ (Despre ape) Care curge vioi, repede. Iată punțile de bîrne... Morile, izvorul viu. MACEDONSKI, O. I 8. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Rar, despre aer) Curat, proaspăt, răcoros. Stătură toți trei în picioare în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat. DUMITRIU, N. 21. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron. SADOVEANU, O. VIII 214. 5. (Despre zgomote și despre sursele zgomotelor) Răsunător, puternic. A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Un sunet de argint răsună viu. DUNĂREANU, CH. 122. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. Tunetul prin bubuire viu răspunde la urare. BELDICEANU, P. 65. ♦ (Despre lumină, p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. O lumină vie se deschisese într-o clipă cătră sale în ceață, cătră apele împrăștiate ale Moldovei. SADOVEANU, O. IV 486. Era un soare viu ca de cristal apos. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. Se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. EMINESCU, N. 55. ◊ (Adverbial) Și cît de viu s-aprinde el [luceafărul] în orișicare sară. EMINESCU, O. I 168. ♦ (Despre culori, p. ext. despre obiecte colorate) Aprins, strălucitor. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins și de culorile vii și minunate pe care le-am șters, în glumă, de pe aripile lor. STANCU, D. 24. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii. EMINESCU, O. IV 165. ◊ (Adverbial) Raze de soare scînteiau în mătăsuri și dantele viu colorate, răspîndite în neorînduială pe mese. SADOVEANU, O. VIII 39. Sînt păduri de portocale Ce s-acoper viu cu flori. ALECSANDRI, P. III 130. ♦ (Despre ochi, priviri) Care strălucește de vioiciune, de inteligență; ager, vioi. Privea țintă numai cu ochii lui vii și zîmbea cu zîmbetul lui misterios. SADOVEANU, O. VII 77. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de diamant negru a ochilor, a trecut un surîs. CAMIL PETRESCU, O. I 283. 6. (Despre abstracte) Intens, puternic. În oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului. HOGAȘ, M. N. 107. Aici amintirile istorice sînt vii. VLAHUȚĂ, R. P. 63. Aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. El aleargă plaiul fără să-o-ntîlnească, Via lui durere crește nencetat. BOLINTINEANU, O. 87. ◊ (Adverbial) E Ileana Cosînzeana!... la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit. ALECSANDRI, P. III 20.