LĂMURIT, -Ă, lămuriți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Care a pătruns o problemă, căruia i s-a deslușit un lucru. Făcînd deosebire între adevărații dușmani și oamenii nelămuriți, șovăielnici sau aflați temporar sub influența dușmanului, comuniștii au sarcina să desfășoare o muncă răbdătoare, de lămurire în rîndul celor din urmă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 38. Nici măcar nu sîntem lămuriți dacă moșia e de vînzare? REBREANU, R. I 133. ♦ (Despre idei, probleme etc.) Ușor de înțeles, limpede, clar. Articolul este foarte explicit, foarte lămurit... Nu știu ce aș putea adăoga. BARANGA, I. 167. Evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. ♦ (Adverbial) În mod clar, precis. Vorbește, te rog, lămurit. SADOVEANU, N. F. 131. Nu-l vedea încă lămurit. REBREANU, P. S. 78. Are o privire atît de adîncă, Încît cu ea în inimi citește lămurit. MACEDONSKI, O. I 259. 2. Distinct, conturat, reliefat. Acele trăsuri așa de regulate, așa de bine lămurite, conțin într-însele o putere, o energie, o stăruință, care negreșit au a purta mari și minunate roduri. ODOBESCU, S. I 24. 3. (Învechit; despre metale, p. ext. despre alte lucruri) Limpezit, purificat, curat. O fîntînă cu apă vie și cu ghizdele albe și lămurite ca cristalul. SEVASTOS, N. 225.