PREDICAT, predicate, s. n. 1. (Gram.) Partea principală a propoziției care atribuie subiectului o acțiune, o stare sau o însușire. Numai verbele la modurile personale pot forma singure predicatul. GRAM. ROM. II 70. Accentul principal al propoziției stă pe predicat, nu pe subiect. IORDAN, L. R. 163. ◊ Predicat verbal = predicat exprimat printr-un verb predicativ la un mod personal. În propoziția «muncitorul lucrează», «lucrează» este predicat verbal. ▭ Predicat nominal = predicat exprimat printr-un verb copulativ și un nume predicativ. În propoziția «muncitorul este harnic», «este harnic» este predicat nominal. 2. (Logică) Termenul unei judecăți care afirmă sau neagă ceva despre subiect. Partea din manualul d-sale care vorbește despre extensiunea sferelor subiectului și predicatului e foarte confuză. GHEREA, ST. CR. III 219.