verb s.n. 1 (gram.) Parte de vorbire care exprimă o acțiune, o stare sau o transformare (progresivă) a subiectului și care se caracterizează prin flexiune proprie, numită conjugare. ◊ Verb absolut v. absolut. Verb activ v. activ. Verb ajutător v. ajutător. Verb auxiliar v. auxiliar. Verb cauzativ v. cauzativ. Verb copulativ v. copulativ. Verb de declarație v. declarație. Verb denominativ v. denominativ. Verb reflexiv dinamic v. dinamic. Verb reflexiv eventiv v. eventiv. Verb neregulat v. neregulat. Verb predicativ v. predicativ. Verb reflexiv v. reflexiv. Verb regulat v. regulat. Verb semiauxiliar v. semiauxiliar. Verb semideponent v. semideponent. 2 (la sg.) Fel, mijloc de exprimare; cuvînt, limbaj. Să-mi fie verbul limbă De flăcări ce distrug (ARGH.). 3 (teol.) Iisus Hristos; Cuvîntul. Verbul care însuflețește întreaga creațiune... este Cristos însuși (VIANU). 4 (inform.) Parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui computer. • pl. -e, (înv.) -uri, m. -i. și (înv.) verbum s.n. /<fr. verbe, it. verbo, lat. verbum, -i „cuvînt”.