Definiția cu ID-ul 1181737:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

EPITET (< fr. épithète < lat. lit., gr. epitheton, care e pus lîngă) Figură de stil care rezultă din alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lîngă un substantiv, spre a-l înfrumuseța sau pentru a sublinia o însușire socotită ca esențială. În afară de adjective, mai pot avea rol de epitete și substantivele cu funcție adjectivală, adverbele sau locuțiunile adverbiale de pe lîngă verbe, precum și orice parte de vorbire sau propoziție. Cînd aceste părți de vorbire sînt folosite ca epitete, ele capătă o funcție stilistică prin puterea de a evoca și de a sugera trăsăturile caracteristice ale realității, ca și modul cum sînt privite aceste însușiri de către poet. Din această cauză, epitetele formează un tot, împreună cu cuvîntul de care sînt strîns legate, capătă forță sugestivă, evocatoare, adică funcție artistică. Ex. Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură Înfunda mișcare-i creață într-un stuf, la iezătură, Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-um freamăt, ce le scutură pe toate... (M. EMINESCU, Călin) Funcția artistică a epitetului este destul de variată: apreciere, evocare, ornare, individualizare, personificare etc., de unde și feluritele clasificări ale acestui procedeu stilistic: epitete tautologice, adjectivul și substantivul sugerînd aceeași idee (mîndru soare, frumoasă fecioară); epitete explicative, în care adjectivul reliefează o notă esențială (căluț năzdrăvan, apă binefăcătoare); epitete metaforă, care presupun un paralelism al impresiilor, confruntarea dintre ele și o concluzie a echivalării lor (neagra tristețe); epitete sincretice, ce corespund fuziunii percepțiilor senzoriale – impresii de lumină provocate de impresii ale sunetulu (voce sumbră, voce albă); epitete complexe sau acumulări de epitete (simțiri reci, harfe zdrobite -- Epigonii de M. Eminescu); epitete imagini, care s-au desprins de substantivul determinat și au devenit de sine stătătoare (cupa vînturilor = cerul; drumul căprioarelor = muntele; calea pescărușilor = marea); epitete antitetice, rezultînd din antiteze între substantive și adjective (orgolioasa slăbiciune); epitete apreciative (om bun); epitete evocative (veselul Alecsandri); epitete ornante (măreață umbră) etc. Noutatea și forța artistică a unui epitet constă mai întîi în ineditul asocierii cuvintelor, de pildă a substantivului cu epitetul. Ex. Laptele amar și agurid, Aromele de vin și untdelemn, nămoluri fierte, grele, de asfalt. (T. ARGHEZI, Heruvim bolnav)