MOJIC, -Ă subst., adj. 1. S. m. și f. (Învechit și regional) Țăran; p. e x t. om de rînd, care nu făcea parte din cinurile boierești. Cei ce sînt meșteri, îi țin mujici, iar pre cei ce sînt de război, îi țin viteji în cinste. HERODOT (1 645), 141, cf. 16, 335. Pe toți-i cinsti cu daruri, cîți era sveatnicii lui și cîți era cu deregătorii. . . și cîți era de cei proști (mojici) (a. 1648). GCR I, 133/2, cf. II, 77/19, 118/13. Și era Isaf. . . mojic (r ă s c o l i t o r a l c î m p i e i B 1938). BIBLIA (1688), 18¹/20, cf. 10²/29. În divan îi suduia mojicii pre boiari (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 334/10, cf. I, 90/21, M. COSTIN, LET. I, 290/4. Cu mulțimea mojicilor ce-i scotea fără voia lor înaintea imbrihorului. . . au făcut de au perit Costandin Vodă. IST. Ț. R. 120, cf. 103. Și-i sărăciră de rămasără cum le-u fostu postrigul, mojici. NECULCE, L. 119, cf. 109. Fiind de neam prost și varvar, întîi au silit de au omorît pe toți cîți îl știa că iaste din mojici născut. CANTEMIR, HR. 206. Trecea pe lîngă dînsul ca pe lîngă un mojic sau și nebun. AETHIOPICA, 17^r/2. Cu aceste finețe vor s-arate noblețea lor. Ocolesc, fug de cei mici, Nu-i cruț, zic că sînt mojici. MUMULEANU, C. 97/18, cf. 106/17. Aceasta face pe fiii boierilor să ocupe posturile publice, ca înșiși să capete rang: alminteri le-ar ajunge copiii mojici (proști). CODRU-DRĂGUȘANU, C. 58. Cîteva sute de mojici. NRGRUZZI, S. I, 153, cf. 246, II, 229. Un oarecare boieri întîmpină atunci pe moș Roată, zicîndu-i cu glas poruncitor și răutăcios: – Dar ce nevoie mare este să înțelegi tu, mojicule ! CREANGĂ, A. 155. Ia pune-te, măi Gheorghe, cu parul pe mojici. MACEDONSKI, O. II, 56. Tu, o mojică, să mi te fasolești de un ceas. MiLLE, V. P. 127. Sîngele mojicului nu contează în materie de petreceri regale. LIT. ANTIMONARHICĂ, 170. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I, 182, cf. id. N. F. 7, 8. Mâi mojice, mojic rău, Las'că mi te-oi drege eu Cînd a veni birul greu. ALECSANDRI, P. P. 250, cf. TEODORESCU, P. P. 333. Nu mă tăia pe pămînt, Că nu-s ficior de mojic, Ci mă taie pe covor, C-am fost ficioraș de domn. MAT. FOLK. 183. Haide, haide, piei d-aici, Vodă nu-i pentru mojici. ANT. LIT. POP. I, 559. 2. S. m. și f., adj. (Persoană) lipsită de educație, de maniere, (om) prost crescut; bădăran, mitocan. A să mă scoată din răbdare mojicu ista. ALECSANDRI, T. 611, cf. 41. Era mojic Busuioc, cînd îi sărea țandăra. SLAVICI, O. I, 257. Ieși afară, țăran viclean și mojic ce ești. ISPIRESCU, L. 178, cf. 203. Fata auzise vorbindu-se în casă de neamul îmbogățit al Scatieștilor ca de niște mojici renumiți. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 16. În gîndul lui, mă făcu mojic. HOGAȘ, DR. I, 175. Era guraliv și mojic, spunînd fiecăruia din jurul lui ce crede despre el. CAMIL PETRESCU, O. II, 110. Nici salcea pom, Nici mojicul om. ZANNE, P. IV, 456. 3. S. m. (Livresc; în forma mujic) Țăran rus dinaintea Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. [La Kiev] au depus marile bogății Romanovii, la care s-a mai adăogat și ultima copeică a mujicului credincios. SAHIA, U.R.S.S. 41. [Grigorie Melehov] își dă seama că pentru nobilii ofițeri care-l comandă nu este de fapt decît un „mujic grosolan”, un „om de rînd”. CONTEMP. 1948, nr. 108, 4/4. – Pl.: mojici, -ce. Voc. și: (regional) mojice. - Și: mujic, -ă s. m. și f. – Din rus. мужик.