asociere (fr. association „comunicare în vorbire”), figură care constă în procedeul gramatical prin care vorbitorul se solidarizează cu alții ori îi solidarizează pe alții între ei, ori chiar cu sine însuși, în expunerea unui eveniment, folosind „pluralul solidarității” (A): 1. Oratorul solidarizează pe auditorii săi cu propria-i opinie: „Iată, domnilor, care e opiniunea mea: opiniunea mea e negreșit cum că banii comunelor acelora [...] trebuie să se întoarcă [...] la comunele creditoare [...]; nu avem dreptul să dispunem de banii particularilor; tot astfel nu avem dreptul să dispunem de punga comunelor.” (Mihai Kogălniceanu) 2. Vorbitorul se solidarizează cu interlocutorul: Achile răspunde lui Agamemnon, care, pentru a salva pe fiica sa, Ifigenia, îi ceruse să renunțe la expediția contra Troiei: „Ah! ne nous forgeons point ces indignes obstacles. Le ciel parie, il suffit; ce sont là nos oracles. Les Dieux sont de nos jours les maître souverains; Mais, Seigneur, notre gloire est dans nos propres mains. Pourquoi nous tourmenter de leurs ordres suprêmes?” ( → F., p. 130) 3. vorbitorul solidarizează cu el pe toată lumea: Cezar răspunde lui Dolabella, care îl rugase să amâne încoronarea, făcându-l să înțeleagă că îl poate amenința chiar moartea: „Les Dieux, du haut du ciel, ont compté nos années: Suivons, sans reculer, nos hautes destinées”. ( → F., p. 132) Adjectivul posesiv etic nostru ar fi, după Fontanier, ca și dativul etic ți o specie a figurii a. Sin. nominativ etic.