POTOLIT, -Ă, potoliți, -te, adj. 1. (Despre ființe și despre manifestările sau acțiunile lor) Liniștit, domol, calm, așezat. Țuțuianu era meșter tîmplar, potolit, plin de bunăvoință. PAS, Z. I 145. Erau călări pe cai vechi și potoliți, care umblau după pasul mulțimii. SADOVEANU, O. VII 130. Și tu, cel spre bătăi aprins, Acum ești potolit și stins! COȘBUC, P. I 147. Un moment se opri la fereastra unei prăvălii de galanterie; apoi, urmă înainte cu pas potolit. CARAGIALE, O. II 299. ◊ Expr. (A fi) cărbune potolit = a nu-și da pe față gîndurile sau secretele, a fi un om ascuns. ◊ (Adverbial) Vorbea potolit, cu multe amănunte. DUMITRIU, B. F. 27. ◊ Cînd mergea, parcă nici nu s-atingea de pămînt, așa de ușor și potolit călca. VLAHUȚĂ, la TDRG. 2. (Despre foc) Care arde încet, liniștit, mocnit, fără vîlvătăi; (despre lumină) palid, difuz. Zăpada și stelele cerneau o lumină potolită ca de negură. AGÎRBICEANU, S. P. 40. Flăcări potolite [titlu]. COȘBUC, P. I 227. ◊ (Adverbial) înspre ziuă curtea se mai liniști de oameni și focul însuși ardea mai potolit și sătul, cu pîlpîiri somnoroase. REBREANU, R. II 207. 3. (Despre sunete) Slab, stins, încet, molcom. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. Dar treptat, cu larmă potolită scade Cîntecul acestui tremur de cascade. TOPÎRCEANU, B. 78. Toate acele mii de glasuri se-nalță cu răsunet potolit în tăria nopții. ODOBESCU, S. III 19. ♦ (Rar, despre locuri, drumuri) Neted. Mereu cerceta atent din ochi locurile mai potolite ale șoselei. DUMITRIU, V. L. 112.