MONOLOG s. n. 1. (Rar) Vorbire prelungită a cuiva, neîntreruptă prin nici o replică; vorbire cu sine însuși. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Ivan îmi curmă monologul. NEGRUZZI, S. I, 61. 2. Lucrare dramatică de mici proporții, de obicei cu caracter comic, cu un singur personaj; scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj (rămas singur pe scenă) își exprimă cu glas tare gîndurile. Cf. NEGULICI, POLIZU, COSTINESCU. Serghe ținea la monologul lui, decît nu știa boabă din rol, ca de obicei. CARAGIALE, N. S. 106, cf. 107. Caragiali.. . , strîmtorat în convențiile teatrale, în monologări. . . , varsă toate observațiile atît de fine, atît de exacte, în paranteze. GHEREA, ST. CR. I, 358, cf. II, 161. Monologul e ceva în afară de felul normal de a vorbi. PU;CARIU, L. R. I, 101. Monoloagele ating în teatru momente de adîncă respirație artistică, în timp ce în film ele ar frîna acțiunea. CONTEMP. 1956, nr. 521,1/3. ♦ Monolog (interior) = analiză a propriilor stări sufletești ale unui personaj, specifică literaturii de analiză psihologică. Răsunătoarele lui articole porneau ca niște monoloage interioare, dictate penei care le așterne pe hîrtie. CAMIL PETRESCU, O. II, 32. – Pl.: monoloage și monologări. – Din fr. monologue.