jazz, aspect al artei muzicale și fenomen caracteristic al artei sec. 20, bazat pe un mod specific de exprimare a gândirii muzicale, azi răspândit și adaptat condițiilor proprii de toate popoarele lumii. Muzica de j. a fost creată către sfârșitul sec. 19 de negrii din S Americii de Nord, care folosind teme din folclorul* propriu (blues*, negro-spirituals*, cake-walks și coon songs), ca și ragtimes (1) și din muzica europ. (marșuri*, cadriluri*, polci*, menuete* etc.), au păstrat din tradiția strămoșilor lor africani sistemul ritmic, maniera de frazare (2) și felul de tratare a materiei sonore, precum și unele elemente armonice ale bluesului, împrumutând din muzica europ. sistemul melodic (v. melodie), armonic [v. armonie (III)] și instrumentația*. Caracteristicile j. care îl deosebesc fundamental de muzica clasică europ., sunt: a) prezența elementului „swing*”; b) o manieră particulară, proprie fiecărui executant, de frazare* cât și de tratare a materiei sonore [atac (2), vibrato*, inflexiuni (2), glissandi*], frazarea și sonoritatea condiționându-se reciproc; c) vitalitatea și spontaneitatea deosebită a creației muzicale, în care improvizația* capătă o importanță considerabilă. În evoluția j. s-au distins, în principal, stilurile: New-Orleans (apărut prin anul 1900) cu aspectele: Dixieland* (1920) și Chicago (1927), swing-middle jazz (1930), be-bop (1945), cool (1948), hard-bop (1955), Avangardă-„free” (1958). Inițial muzică de dans*, începând din 1945 j. a devenit tot mai mult muzică de concert (1).

BOGĂȚIE, bogății, s. f. 1. (Uneori la pl. cu înțeles de sg.) Cantitate mare de bunuri materiale. Creșterea bogăției obștești, și deci a venitului colectiviștilor, depinde de ridicarea producției la hectar și a productivității muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2669. În oricare parte de loc va fi bogăția numai la cîteva persoane numărate, acel loc este hotărît sărac, dimpreună chiar și cu acei bogați. GOLESCU, Î. 138. ♦ (Mai ales la pl.) Obiecte de mare preț, comori, lucruri scumpe. Palatul în care ședeau moșnegii și cu nora, cu toate bogățiile și podoabele din el, s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Rar) Lux. Totul era aici străin pentru ei, totul era altfel, neobișnuit, dușmănos în bogăția aceasta necunoscută. DUMITRIU, B. F. 72. 2. (În opoziție cu sărăcie) Starea, condiția celui bogat. Acumularea capitalului creează bogăție la un pol și mizerie la celălalt. (De obicei la pl., Urmat de determinări arătînd natura sau apartenența) Resurse naturale ale solului și subsolului unei țări, putînd fi exploatate și valorificate. Bogățiile țării. ▭ Țara noastră, datorită imenselor bogății naturale – petrol, cărbune, metal, gaz metan, metale, neferoase – are cele mai largi posibilități pentru dezvoltarea industrială. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 669. ♦ Valori spirituale de care dispune o colectivitate. Lenin l-a îndrumat și l-a ajutat pe Gorki în crearea operelor sale literare, care sînt astăzi o bogăție a poporului rus și a tuturor popoarelor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 25. 4. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd natura avuției) Cantitate mare și variată (de lucruri concrete sau abstracte); abundență, belșug. Realitățile vieții noastre noi oferă scriitorilor o mare bogăție de teme literare. Fig. În această zi de vară și bogăție de soare, urc și eu mărunta pantă din stînga șoselei albe. SAHIA, N. 16.

SCRIERE s. f. (< scrie, cf. lat. scribere): 1. sistem de semne grafice convenționale, prin care sunt reprezentate în scris obiecte, fenomene, întâmplări, cuvintele, silabele sau sunetele unei limbi. Există 350 de feluri de scriere. ◊ ~ pictografică: s. sub forma unor desene – pictograme, ce reprezentau grafic obiecte, fenomene sau întâmplări. Ea constituie prima fază a s. la toate popoarele lumii, prima încercare de a transmite grafic o cantitate de informații (v. și pictogramă). ◊ ~ ideografică: s. cu ajutorul unor simboluri denumite ideograme: notare a ideilor prin semne care reprezintă obiectele puse în relație. Ea constituie a doua fază în dezvoltarea s. Există trei feluri de s. ideografică distincte: s. hieroglifică, s. cuneiformă și s. chineză. ◊ ~ hieroglifică: s. cu ideograme pictate sau gravate, apărută în antichitatea egipteană pe la anul 3000 î.e.n. Dispunea de 3000 de hieroglife. Din ea s-au dezvoltat s. hieratică și s. demotică. ◊ ~ hieratică: s. hieroglifică apărută în mileniul al III-lea î.e.n. în Egiptul antic și folosită în documentele comerciale. ◊ ~ demotică: s. hieroglifică cursivă egipteană, simplificată mult și având aspect stenografic, apărută în secolul al VIII-lea î.e.n. ◊ ~ cuneiformă: s. ideografică, cu ideograme de forma unor cuie, imprimate în lut, folosită de popoarele mesopotamiene (sumerieni, akkadieni, babilonieni, asirieni, alamiți etc.). ◊ ~ chineză: s. ideografică folosită de chinezi încă din anul 3000 î.e.n. Dispune de 5.000 de ideograme. ◊ ~ runică: s. a vechilor popoare germanice, cu semne – rune – derivate dintr-un alfabet italic de nord, folosită inițial ca s. religioasă secretă. Inscripții runice s-au găsit în țările scandinave și pe una din piesele Tezaurului de la Pietroasa din țara noastră. 2. text scris. S. este un cod de comunicare de gradul al II-lea (în raport cu limbajul, care este un cod de comunicare de gradul I). ◊ ~ fonetică: ortografie fonetică (v.); s. bazată pe folosirea unui sistem de semne, care reprezintă aspectul sonor al cuvintelor dintr-o limbă. A fost folosită pentru prima dată de fenicieni – inventatorii alfabetului – în jurul anului 800 î.e.n. Din ea au apărut ulterior celelalte sisteme de s. alfabetică literală (care notează fonemele): ebraică, arabă, indiană, greacă, sanscrită, latină, gotică, chirilică etc. și sistemul de s. silabică (care notează silabele), folosit de japonezi. S. fonetică literală și silabică reprezintă a treia fază și ultima în dezvoltarea s. popoarelor. S. chirilică introdusă în limba română din secolul al XVI-lea (și înlocuită cu s. latină la 1860) avea 43 de litere și foarte multe semne diacritice. Ea a fost ulterior simplificată de Ienăchiță Văcărescu în gramatica sa (la 33 de litere) și de I. Heliade Rădulescu, tot în gramatică (la 28 și apoi la 27 de litere). ◊ ~ alfabetică: s. literală, bazată pe un alfabet care redă sunetele de bază ale unei limbi. ◊ ~ gotică: s. cu caractere colțuroase, apărute în Apusul Europei în evul mediu. ◊ ~ etimologică: ortografie etimologică (v. ortografie). ◊ ~ caligrafică: s. concepută ca preocupare artistică, bazată pe decorațiuni cu frontispicii, cu inițiale ornamentale și cu miniaturi. Este specifică manuscriselor medievale grecești, siriene, georgiene, armene, franceze, italiene, cehe etc. Pentru limba română se poate da ca exemplu s. caligrafică cu litere chirilice (slavone), realizată în principalele mănăstiri din Moldova și din Țara Românească în evul mediu (Putna, Neamț, Tismana, Căldărușani etc.). ◊ ~ dictando: s. obișnuită, pe caiete liniate cu linii paralele orizontale, realizată după dictare. ◊ ~ curentă: s. ușoară, curgătoare, fluentă, rapidă. ◊ ~ cursivă: s. care imită scrisul de mână; s. aplecată spre dreapta. 3. exprimare în scris; compunere, redactare a unui text. ◊ ~ corectă: s. fără greșeli, fără defecte, conformă cu normele lingvistice (ortografice, de punctuație și de redactare). ◊ ~ greșită: s. care nu e conformă cu normele lingvistice (ortografice, de punctuație și de redactare). ◊ ~ lizibilă (descifrabilă): s. care se poate citi și înțelege ușor; s. limpede, deslușită. ◊ ~ ilizibilă (indescifrabilă): s. care nu se poate citi și înțelege ușor; s. neclară, nedeslușită. ◊ ~ incoerentă: s. fără șir, lipsită de legătură logică între cuvinte și între propoziții. ◊ ~ emfatică: s. nenaturală, prețioasă, umflată, bombastică.

TĂLMĂCI, tălmăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. [Operele lui M. Gorki] sînt astăzi o bogăție a poporului rus și a tuturor popoarelor lumii în ale căror limbi minunata sa operă a fost tălmăcită. STANCU, U.R.S.S. 26. ◊ Refl. pas. Oaspeții cerură cu îndărătnicie să li se tălmăcească versurile latinești. VORNIC, P. 238. 2. A interpreta, a tîlcui. Ursuzenia ta a fost tălmăcită ca semn al oboselii. PAS, Z. I 267. Lămurea și tălmăcea vestea cea proaspătă. SADOVEANU, O. VII 79. 3. A explica, a lămuri. Căutai să-mi tălmăcesc pricina. HOGAȘ, M. N. 94. N-oi mai uita mai ales ochii mici și vărgați ai ctitorului care-mi tălmăcea zugrăvelile. DELAVRANCEA, H. T. 6. Pare-mi-se, dragă Smărăndiță, că ți-am înțeles planul. – Dacă l-ai înțeles... cu atît mai bine, pentru că n-oi fi silită să ți-l tălmăcesc. ALECSANDRI, T. 299. ◊ Absol. Mai bine ce v-am tălmăcit, și un copil putea să înțeleagă. CREANGĂ, O. A. 107. ♦ A dezlega, a ghici. Să închipuim niște întrebări atît de grele, încît să nu le poată tălmăci. NEGRUZZI, S. I 12. ♦ Refl. reciproc. A se lămuri, a se explica. Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi. CARAGIALE, O. I 123. Mă duc să mă tălmăcesc cu cuconu Grigori. ALECSANDRI, T. I 51. ♦ (Rar) A se înțelege cu cineva. Îi venea... cam greu să se tălmăcească cu domnul Wondracek, un om care nici nu știa romînește. SLAVICI, N. I 162. 4. A exprima, a exterioriza. Doina plîngea pe strune, tălmăcind o patimă adîncă. SADOVEANU, O. I 301. Cea mai înțeleaptă limbă este limba care agiută pe om a-și tălmăci gîndul într-un chip ca toți ascultătorii să-l poată înțelege. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. pas. Doina de la munte, acea melodie curat romînească, în care toată inima omului se tălmăcește prin suspinuri puternice și prin note dulci și duioase. ALECSANDRI, O. P. 241.

MENȚINERE s. f. Acțiunea de a menține; păstrare. Menținerea și consolidarea păcii este supremul interes comun al tuturor popoarelor din lume. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2723.

MENȚINERE s. f. 1. Acțiunea de a (s e) m e n ț i n e (i); păstrare. Cf. NEGULICI. Să știm cum este făcut corpul omului, cu toate organele sale și cum lucrează aceste organe pentru manținerea vieței. BARASCH, I. 6/9. Menținerea păcii. GHICA, S. 128. N-aș putea îngriji mai puțin decît sublima Poartă de menținerea tratatelor (a. 1865). URICARIUL, X, 366. Intențiunea artistică, pentru existența și mînținerea ei proprie, trebuie să îmbrace o formă de expresie. CARAGIALE, O. III, 57, cf. BARCIANU, ALEXI, W., CONTEMP. 1950, nr. 186, 2/1. Menținerea și consolidarea păcii este supremul interes comun al tuturor popoarelor din lume. SC]NTEIA, 1953, nr. 2723, cf. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 30. Ne vom opri asupra sistemului de lucrare a solului și asupra însemnătății asolamentului cu plante perene în menținerea și refacerea fertilității solului. BOTANICA, 98. 2. (Învechit, rar) Poziție (a corpului), ținută. Feblețea se arată în glasul său și în toate mișcările sale, pudoarea (rușinea) și înfrînarea, în mîna sa (fața sa), în gesturi (mișcări) și în menținerea (sau ținerea) corpului. FIS. 79/30. - Și: (învechit) manțínere, mînțínere s. f. – V. menține.

MONDIALISM s. n. concepție cosmopolită care preconizează realizarea integrării politice a tuturor țărilor și popoarelor lumii într-o comunitate unică. (< fr. mondialisme)

FASCISM s. n. Forma cea mai reacționară, fățișă, teroristă de dictatură a burgheziei imperialiste, care prin oprimarea clasei muncitoare și a tuturor elementelor progresiste ale societății și prin suprimarea ultimelor libertăți democratice, urmărește menținerea puterii burgheziei și pregătirea războaielor de cotropire. Fascismul internațional este dușmanul de moarte al tuturor popoarelor din întreaga lume care luptă pentru libertate, independență și viața lor. DOC. PART. 277. Teoria rasistă servește ca idee organizatoare a fascismului. SAHIA, U.R.S.S. 165.

CREȘTINĂTATE sf. 1 Toți creștinii, toate popoarele creștine din lume: întreaga ~ își întoarce ochii către noi (ISP.) ¶ 2 ⛪ Religia creștină.

POPULAR, -Ă adj. 1. Referitor la popor, din popor, al poporului. 2. Apărut, creat în popor. 3. Destinat poporului; accesibil tuturor. 4. Apreciat, iubit de popor; (p. ext.) cunoscut de toată lumea. [Cf. lat. popularis, fr. populaire].

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

* DIHANIE sf. 1 ‡ Suflare, tot ce are suflet, ființă ¶ 2 Băn. Popor, lume multă, mulțime ¶ 3 Fiară, jiganie, animal sălbatic sau monstruos: pîndi ca să vază ce apucături are dihania cea spurcată (ISP.); văzu la capul lui o ~ lungă și deșirată, cu păr ca de lup, cu ochii ca doi cărbuni aprinși (DLVR.) [vsl. dyhanije „răsuflare”].

SUFLANIE, suflanii, s. f. (Rar, cu sens colectiv) Lume, mulțime, popor; suflare (2). Să rămînă cheală Să rîză toată lumea Toată mulțimea și toată suflania. MAT. FOLK. 544.

2) deștépt, a -á v. tr. (d. lat. de-spectare, cu înțelesu de „a aștepta până la urmă”, după ex-spectare, a aștepta). Vest. Trezesc, scol din somn orĭ din beție. Fig. Toată țara. Deschid ochiĭ cuĭva, arăt: a deștepta poporu, lumea s’a deșteptat. Stimulez: munca deșteaptă apetitu.

1) *públic, -ă adj. (lat. públicus, din *populicus, *poplicus, d. pópulus, popor. V. popor). Al poporuluĭ întreg: interes public. Comun, p. toată lumea: local public, grădină publică. Al statuluĭ: funcționar public. Știut de toțĭ: zvon public. Care se face de față cu toțĭ orĭ la care are drept’să asiste toțĭ: vînzare publică, ședință publică. Dreptu public, dreptu care studiază constituțiunea și drepturile statelor. Ministeru public, magistrațiĭ care anchetează în numele statuluĭ (procuroru). Vĭața publică, vĭața politică. S. n. Poporu în general, maĭ ales partea instruită saŭ de care e vorba: negustoru trebuĭe să știe gustu publiculuĭ. Lume, oamenĭ, oameniĭ dintr’o adunare oare-care: publicu dintr’un teatru, dintr’o grădină, de la o paradă. Marele public, tot publicu instruit: a ajunge ilustru în marele public. În public, înaintea tuturor, în fața lumiĭ: a vorbi în public. Adv. În mod public, publicamente, în public: a declara public.

slobod, ~ă [At: COD. VOR.² 60^r/4 / V: sclo~ / Pl: ~ozi, ~e / E: vsl словодь, своводъ cf bg слободен] 1 a (Pop; d. oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească și de deplinătatea drepturilor cetățenești și politice Si: liber. 2 a (Înv; d. lume) Care oferă drepturi egale tuturor. 3 a (Pop; d. popoare, d. state) Independent. 4 a (Pop; d. orașe, cetăți etc.) Autonom (1). 5 a (Înv; d. proprietăți, moșii etc.) Disponibil (1). 6 a (Îvr; d. meseriași) Care își exercită profesiunea în mod liber. 7 a (Rar; d. posturi, funcții etc.) Vacant. 8 a (Pop; d. oameni) Care se găsește în stare de libertate, nefiind întemnițat. 9 a (Pop) Care poate să părăsească un loc, o persoană etc. și să se ducă unde vrea. 10 a (Înv; d. persoane dovedite vinovate de o instanță) Care nu este pedepsit cu privare de libertate Si: achitat. 11-12 a, av (Pop; d. animale) (Care este) scăpat de sub supraveghere. 13 a (Reg; d. animale; îe) A paște ~a A paște liber, nelegat. 14 a (Pop; d. oameni) Care și-a întrerupt activitatea pentru un timp limitat. 15 a (Pop; d. oameni) Care nu este angajat într-o formă de muncă organizată. 16 a (Rar; d. militari în termeni) Care a fost eliberat din armată. 17 a (Pop; d. timp sau d. unități de timp) De care se poate dispune după voie. 18 a (Pop; d. timp sau d. unități de timp) Care este în afara obligațiilor (profesionale). 19-20 a, sf (Reg; șîs zi ~ă) Oricare dintre zilele de luni, joi sau sâmbătă, care nu este zi de sărbătoare, de post sau zi considerată nefastă. 21 a (Pop) Necăsătorit. 22 a (Pop; pex) Care nu are obligații față de cineva Si: disponibil (5). 23 a (Înv; d. oameni) Care își manifestă firea, personalitatea independentă prin atitudini, gesturi etc. degajate. 24 a (Pop; d. firea, personalitatea oamenilor) Care exprimă independență, voință fermă etc. 25 a (Pop; d. oameni; udp „de”, îvr, „despre”) Care este în afara oricărei constrângeri. 26 a (Pop; d. însușiri, d. manifestări, activități etc. ale oamenilor) Care se desfășoară fără restricții, fără a ține cont de reguli etc. 27 a (Pop; îe) Gura lumii (e) ~ă Se spune pentru manifestarea indiferenței față de părerea și vorbele (de obicei contradictorii) ale altora. 28 a (Îvr; îs) Pornire ~ă Mișcare de balansare. 29 a (Înv; în sistemul monetar; îs) Curs ~ Putere de circulație. 30 a (Îvr; îs) Meșteșuguri ~e Arte și meserii. 31 a (Înv; îs) Învățături ~e Arte liberale. 32 a (Înv; îlav) Sub cerul ~ Sub cerul liber. 33 a (Rar; îe) (A vedea) cu ochiul ~ sau cu ochii ~ozi (A vedea) cu ochiul liber. 34 a (Pop; îe) A avea mână ~ă, (înv) a fi ~ la mână (sau la mâini) A fi darnic. 35 a (Pop; pex; îae) Risipitor. 36 a (Pop; îs) Mână ~ă Dărnicie. 37-38 a, av (Rar; îe) Cu inima (de tot) ~ă (Foarte) liniștit. 39 a (Pop; rar; îe) A rămâne pe voia ~ă (a cuiva sau a ceva) A fi la discreția cuiva sau a ceva. 40 a (Rar; îe) A traduce ~ A face o traducere liberă. 41 av (Pop; îe) A vorbi ~ A susține, în mod curent, fluent o conversație într-o limbă străină. 42 av (Pop; îae; șîf a spune ~) A exprima o părere în mod deschis, fără rezerve. 43 av (Pop; îae; șîf a spune ~) A fi sincer. 44 a (Înv; d. aer) Care se află în spațiu deschis. 45 a (Îvr; d. compuneri literare) Care se alcătuiește după libera inspirație a autorului. 46 a (Rar) Care nu face parte dintr-un sistem riguros de organizare. 47 a (Rar; d. acțiunea unei opere literare) Care trenează. 48 a (Îvr; d. locuințe) Care se oferă gratis. 49 a (D. căi de comunicație ori de acces) Pe care se poate trece fără obstacole. 50 a (D. căi de comunicație ori de acces) Care este fără restricții. 51 av Formulă de răspuns, pentru a invita pe cel care bate la ușă. 52 a (Îvr; îs) Carte ~ă Permis de liberă trecere. 53 a (Rar; d. orificii) Care nu este acoperit. 54 a (Pop; d. oameni; adesea urmat de un conjunctiv sau, înv, de un infinitiv) Care nu este supus nici unei constrângeri în acțiune. 55 a (Pop; d. oameni) Care are dreptul ori căruia îi este îngăduit să facă un anumit lucru. 56 a (Pop; îe) A(-i) fi (cuiva) ~ (să … sau, înv, a …) A(-i) fi (cuiva) permis (să …). 57 a (Rar; d. oameni) Care se simte în largul lui. 58 a (Înv; d. reacții ale organismului, procese fiziologice etc.) Normal. 59 a (Reg; d. părți ale corpului) Care nu este acoperit. 60 a (Pop; d. oameni sau d. cuvintele, gesturile lor etc.) Lipsit de măsură. 61 a (Pop; d. oameni sau d. cuvintele, gesturile lor etc.) Care este prea familiar. 62 a (Pop; d. oameni sau d. cuvintele, gesturile lor etc.) Care încalcă regulile bunei-cuviințe Si: indecent. 63 a (Pop; îe) (A fi sau, rar, a se face) ~ la (ori de) gură (sau, rar, la limbă ori în cuvinte), a avea gura ~ A vorbi prea mult, fără sfială și depășind limitele bunei-cuviințe. 64 a (Rar; d. cuvinte, exprimări etc.) Imprudent. 65 a (Pop; d. spații, locuri, scaune etc.) Care nu este ocupat. 66 a (Pop; d. spații, locuri, scaune etc.) Care nu se află în folosința cuiva. 67 a (Îrg; d. pământ) Ușor de lucrat Si: afânat (1). 68-69 a, av (Pop; d. obiecte care leagă, strâng etc.) Care permite mișcări. 70-71 a, av (Pop; pex; d. obiecte care leagă, strâng etc.) Larg. 72 a (Pop; îe) A da (sau a lăsa) frâu (mai) ~ (cuiva sau la ceva) A permite libertate de acțiune. 73 a (Înv; d. îmbrăcăminte) Lejer. 74 a (Rar; d. obiecte) Care atârnă în jos. 75 a (Reg; d. mâneci) Fără manșete. 76 a (Reg; d. mușchii feței sau; pex, d. față) Care prezintă hipotonie. 77 sf (Reg; îlav) Cu ~a Fără bagaj. 78 sf (Reg; îal) Fără încărcătură.

PUBLIC, -Ă I. adj. 1. care privește tot poporul, aparține întregii națiuni. ◊ care poate fi folosit de toată lumea. ◊ (despre persoane) care ocupă o funcție de stat. 2. care are loc în fața unei adunări de oameni. 3. care vine de la colectivitate, la care participă întreaga colectivitate. II. s. n. 1. colectivitate mare de oameni; mulțime. 2. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință. (< lat. publicus, fr. public)

ÎNTRUCHIPARE, întruchipări, s. f. Acțiunea de a (se) întruchipa și rezultatul ei; reprezentare în forme concrete, concretizare, realizare. Invincibila Uniune Sovietică [este] întruchiparea vie a visurilor tuturor popoarelor și reazimul de neclintit al maselor asuprite din toată lumea în lupta lor pentru pace, libertate și o viață fericită. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 298, 1/1.

PUBLIC, -Ă adj. 1. (Op. privat) Care privește tot poporul, care aparține întregii națiuni. ♦ Care poate fi folosit de toată lumea. 2. Care se petrece, care are loc în fața unei adunări de oameni. 3. Care vine de la colectivitate, la care participă întreaga colectivitate. ♦ Opinie publică = v. opinie. // s.n. 1. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume. 2. Totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. [Cf. fr. public, it. pubblico, lat. publicus].

public a. 1. care privește pe un popor întreg: interes public; 2. în folosul tuturora: grădină publică; 3. cunoscut de toată lumea: svon public; 4. care se face de față cu toți: vânzare publică. ║ n. 1. poporul în genere: a linguși gustul publicului; 2. număr mare de persoane reunite: un public ales; în public, înaintea tuturora.

ACTIV², -Ă, activi, -e, adj. (În opoziție cu pasiv) Care participă în mod intens la o acțiune, care ia parte efectivă la o lucrare; (numai despre oameni) care lucrează cu sîrg, harnic. Muncitori activi. ◊ Lupta consecventă pentru pace dusă de Uniunea Sovietică se bucură de sprijinul activ al maselor de milioane de oameni iubitori de pace din toate țările lumii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2688. Bălcescu a fost un luptător activ pentru drepturile poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 350, 5/4. ◊ Expr. A lua parte activă la o acțiune = a lucra efectiv, dîndu-și tot concursul. ◊ (Adverbial) Conferințele au fost urmate de discuții, la care membrii de partid au participat activ. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2553. ◊ Membru activ (spre deosebire de onorific și corespondent) = membru al unei organizații, al unei societăți sau al unei instituții, avînd anumite obligații și bucurîndu-se de drepturi depline în cadrul acelei organizații. Membru titular activ al Academiei R.P.R. (Chim.) Corp activ = corp care intră ușor în reacție. Vocabular activ = cuvinte pe deplin înțelese de vorbitor și folosite des de el. Verb activ = verb a cărui acțiune este săvîrșită de subiectul gramatical. Diateză activă (uneori substantivat, n.) v. diateză. Metodă activă = metodă de predare care stimulează activitatea personală a elevilor. Militar activ = militar de profesie. Apărare activă = apărare dinamică, care folosește contraatacuri și contralovituri, pentru a slăbi și nimici cît mai multe forțe inamice. ◊ (Ec., Fin.; despre operații, conturi, bilanț) Care se soldează cu un profit.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

MĂRÉȚ, -EAȚĂ adj. 1. (Învechit și popular ; popular adesea în construcții cu verbe ca „a se ține”, „a sta”, „a se arăta”) Mîndru, semeț ; îngîmfat, trufaș, orgolios. Că necurat e de la Dumnezeu tot trufașul cela cu inima măreață. CORESI, EV. 388, cf. 94, 310. Foca [era] măreț, mîndru, rău de tot. MOXA, 374/38. Des piiarde-vei, Doamne, budze-nșelătoare, Limba cea măreață de rău grăitoare. DOSOFTEI, PS. 37/14. În loc de măreț, fii smerit (a. 1689). GCR I, 285/30. Domnul măreț și iute la mînie și iubitor la bătăi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 234/33. [Era] măreț, lăuduros de multe cuvinte. BUDAI-DELEANU, T. V. 110, cf. ȚICHINDEAL, F. 173/22, DRĂGHICI, R. 175/15. Magariu s-au făcut măreț și îngîmfat. DONICI, F. I, 37/11, cf. CONACHI, P. 283, 290. Pe o sofa sta, în semiobscuritate, o cocoană măreață, care mă privea din ce în ce mai compătimitor. BRĂESCU, A. 175. Rece, măreață, privea pe toți de sus. BART, E. 114. Rădițâ cu părul creț, Ce te ții așa măreț? JARNIK-BÎRSEANU, D. 403, cf. 168, 432, SEVASTOS, N. 96, MAT. FOLK. 501. Drăguțul ți-e albeneț, Ca și gura la horneț, Nu se ține-așa măreț. BUD, P. P. 56, cf. 49. Să ține măreață. ALR II 3 702/848, cf. 3 722/784. Stă măreț. ib. 3 723/727, cf. 3 723/836. Cînd faptele îți sînt mici, urît să te arăți măreț. ZANNE, P. VIII, 379. ◊ (Substantivat) Necurat. . . iaste înaintea luDumnezeu tot mărețul cu inima. CORESI, EV. 13. Dumnezeu stă împrotivă măreților, iară smeriților le dă mila sa. N. TEST. (1648), 186^r/1. ◊ (Adverbial) Era fălos din firea lui părintele Buligă. Uneori ieșea în straiele-i frumoase și pășea măreț pe uliță. SADOVEANU, E. 116. Ieșea badea pe uliță Și trecea măreț pe drum. JARNIK-BÎRSEANU, D. 230. 2. Care trezește admirație, care impresionează, care se impune prin calități deosebite, excepționale ; grandios, falnic, maiestos, magnific: a) (despre oameni, p. e x t. despre înfățișarea, acțiunile, manifestările, sentimentele lor) Se deosăbea din celelalte numai cu îmbrăcămintea și cu umbletul ei cel măreț. GORJAN, H. I, 5/2. Ce fire-naltă, măreață! CONACHI, P. 274. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I, 6, cf. 283. Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea. ALEXANDRESCU, O. I, 167. Veniți, năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe. ALECSANDRI, P. I, 124, cf. 120, II, 8, id. T. I, 441. Au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași. . . spre a lua parte și ei la facerea acestui măreț și nobil act național. CREANGĂ, A. 161. Vodă s-a oprit în prag. . . și cu glas măreț ne strigă. CARAGIALE, O. IV, 129. Să-ți trăiască și iapa care te face să te arăți așa de măreț. ISPIRESCU, L. 80, cf. MACEDONSKI, O. I, 259. Acolo-n umbră și-n dispreț Îți moare orice gînd măreț. NECULUȚĂ, T. D. 102. Și-n viersuri sînt vorbe mărețe Deși multe-s taină adîncă. PETICĂ, O. 92. Încă de la acest început măreț, poetul dovedea însușirile pe care le-a dezvoltat într-o lungă carieră literară. SADOVEANU, E. 225, cf. id. O. IX, 74, BENIUC, V. 82 Sînt fapte omenești atît de mărețe, încît cuvintele nu izbutesc niciodată să le povestească în toată grandoarea lor. STANCU, U.R.S.S. 194. Sîntem uniți cu popoarele întregii lumi. . . în măreața luptă pentru un viitor pașnic. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 396 ; b) (despre animale și plante) Al lebedei pui este, cînd a venit la viață, Urît; nimic nu spune că va veni o zi In care o să fie o pasăre măreață. BOLINTINEANU, O. 30. Iar voi, vîntuleți, Seara să plîngeți În brazii măreți! id. ib. 81. Copaciul subt care se adumbrise era măreț, și parcă se lupta ca să ajungă la nouri. ISPIRESCU, L. 230. Un plop măreț se ridică spre cer, ca un monument emoționant. BOGZA, C. O. 151 ; c) (despre natură, elementele și fenomenele ei) Tăcere! . . . Întunerec!. . . păreche măreață, fii ai veșnicii nopți! MARCOVICI, C. 8/14. De aș fi fost poet, aș fi privit cu plăcere această scenă măreață a naturei. NEGRUZZI, S. I, 57. O! tablou măreț, fantastic!. . . Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca veșnice făclii. ALECSANDRI, P. III, 18, cf. I, 9. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I, 54, cf. IV, 96, id. N. 66. [Pîrîul] ducînd poate cu sine multe, multe patimi și ahturi omenești, să le înece în Dunărea măreață. CREANGĂ, A. 125. Treceai prin văile afunde, încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. În tăcerea măreață se auzea deodată, ca o goarnă, strigătul unui bîtlan. SADOVEANU, O. I, 146, cf. 59, II, 200. Crește și tu, cîntec din azur, în mărețul răsărit de soare. BENIUC, V, 117. d) (despre date importante, evenimente) O, an, prezis atîta, măreț reformator! ALEXANDRESCU, O. I, 86. Te slăvesc, o! zi măreață, pentru patria-mi iubită. ALECSANMDRI, P. I, 200. An nou, vii calm și măreț peste nevăzutele vămi ale timpului. s ianuarie 1960, 3 ; e) (despre edificii, așezări omenești etc.) S-a înălțat în Roma. . . acea coloană măreață care pricinuieșle încă și în ziua de astăzi mirare tutulor oamenilor de gust. CR (1 833), 43²/46. Mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș. MARCOVICI, C. 15/21. Iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, și-n vale să privesc Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus. ALEXANDRESCU, O. I, 67. O, Venețio, mult măreață! ALECSANDRI, P. I, 185. În columnele-i mărețe trece cîte-o rază mată. EMINESCU, O. IV, 125, cf. 115. Moscova de mîine va fi mai măreață decît Moscova de astăzi. STANCU, U.R.S.S. 101, cf. 100. ◊ (Adverbial) Pe acest luminos soare tu nu-l vei îngădui multă vreme să împârățească măreț asupra universului. MARCOVICI, C. 19/18, cf. id. D. 9/6. Romanul lui Tolstoi merge amplu, măreț, purtînd cu el sute de ființe, ca o mică planetă. IBRĂILEANU, S. L. 71. Venea zburînd spre noi un stol de rațe sălbatice . . . Trecură și se cufundară măreț în vioriul amurgului. SADOVEANU, O. VI, 588. ♦ (Adverbial) În mod solemn. Apoi cînd totul trece... De frații săi de arme Măreț e-nmormîntat. ALEXANDRESCU, O. I, 268. ♦ (Adverbial) Fastuos, luxos. Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cît mai curînd o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. GHICA, S. 37. – Pl.: măreți, -e. – Mări¹ + suf. -eț.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestie importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. ♦ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Românească, Țările de Jos. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 2. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 3. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 4. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeară s. f.] – Lat. terra.

spiritualitate s. f. 1. Ansamblu de idei și de sentimente care caracterizează o colectivitate. 2. (Bis.) Pătrunderea spiritului dincolo de suprafața materială a lumii, urcând cu ajutorul Duhului Sfânt prin rugăciune și contemplare, până la comunicarea cu Dumnezeu. 3. Tot ceea ce ține de viața spirituală a unui individ sau popor, concepție despre lume și viață, sensibilitate pentru valorile spiritual-morale și cultural-religioase, precum și relația acestora cu divinitatea. – Din fr. spiritualité, lat. spiritualitas.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. (Fam.) Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. A plăti (cât) un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a) a conduce, a administra o țară; b) (ir.) a discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară; p. ext. a discuta multe și de toate. (Pop.) A se duce la țară (sau în țări) = a se duce în lume. Țara e largă = ești liber să faci ce vrei, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări = foarte departe. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Fam.) A sta prost (sau rău) cu țara = a nu avea bani. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpân; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. 2. (În sintagma) Țara Românească = stat feudal românesc, creat la începutul sec. XIV, cuprinzând Muntenia și Oltenia, până la unirea Principatelor. Țările de Jos = denumire dată în Evul Mediu și în epoca modernă teritoriul cuprinzând Belgia, Olanda, Luxemburgul și nord-estul Franței. ♦ (În vechea organizare politică și administrativă a României) Provincie. 3. Regiune, ținut, teritoriu. ♦ Șes. 4. Locul în care s-a născut sau trăiește cineva; patrie. 5. (În opoziție cu oraș) Mediu rural, sat. ◊ Loc. adj. De (sau de la) țară = de la sat; rural. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1); popor; națiune; p. ext. oameni, lume. ◊ Expr. A afla târgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict cu toată lumea. 2. (Înv.) Populație de la sate; țărănime. [Var.: (înv.) țeară s. f.] – Lat. terra.

CRAINIC, -Ă, crainici, -e, s. m. și f. 1. (Învechit și arhaizant; numai la m.) Persoană care anunța altădată poporului știrile oficiale; vestitor. Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea, că oricine s-a afla să-i facă, de la casa aceluia și pînă la curțile împărătești, un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. În zadar ca s-o mai cate tu trimiți în lume crainic. EMINESCU, O. I 83. Și pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten, Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ Fig. Radioul din țara noastră este un crainic al politicii de pace a partidului și guvernului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2654. 2. (Astăzi) Persoană care citește comunicările oficiale la o stație de radio; spicher. 3. (Regional) Hăitaș, gonaș (la vînătoare). Au strigat crainicii printre stufuri, apoi am tras trei focuri de armă. SADOVEANU, P. M. 118.

POPULA, populez, vb. I. Tranz. A aduce, a așeza locuitori pe un teritoriu, a umple cu locuitori. A popula o regiune pustie. ▭ Sămănase colonii pe toate coastele Mediteranei și populase pe vremuri insulele Baleare. BART, S. M. 47. ◊ Fig. Am evitat tot ce mi se părea că m-ar putea sustrage de la misiunea mea. De la misiunea de a popula lumea cu încă vro cîteva duzini de fantoșe. C. PETRESCU, C. V. 25. Poporul romîn, cum sînt de altmintrelea toate popoarele la un anumit stadiu al dezvoltării lor, în baladele sale își populează lumea cu eroi, prinți, împărați, zîne, vrăjitori, mai presus de fire. GHEREA, ST. CR. III 314. ♦ A aduce animale într-o regiune (unde nu se găseau sau erau prea puține).

Eră f. În istoria universală se disting următoarele ere; Era dela creațiunea lumii, 4004 a. Cr. (după catolici) și 5503 a. Cr. (după ortodocși); Era Romei, dela fundarea acestui oraș, 753 a. Cr.; Era creștină sau vulgară, dela nașterea lui Crist: Era mahomedană sau Hegira, dela fuga lui Mahomed, 622 d. Cr. Ca toate popoarele ortodoxe, Românii numărau până în secolul al XIII-lea după anii dela facerea lumii (1 Sept. 5508 a. Cr. + 1914= 7422); astfel cronicarii rapoartă că Vasile Lupu domni dela 7142-7161, din cari scăzându-se anii posteriori erei creștine, obținem pe aceasta din urmă: 1634-1653.

IUBI, iubesc, vb. IV. Tranz. 1. A simți dragoste pentru o persoană de sex opus, a fi îndrăgostit de cineva; a avea relații de dragoste cu cineva. Oh, tu știi de bună seamă Că din suflet îl iubesc, Și tu știi că pătimesc Pentru Sandru, dragă mamă. COȘBUC, P. II 211. Te iubeam cu ochi păgîni. EMINESCU, O. I 192. Mult, ah! mult în viață eu te-am iubit pe tine. ALECSANDRI, P. A. 63. ◊ Absol. Pîn-eram de nu iubeam, Unde mă culcam, dormeam; Dar acum, de cînd iubesc, Nu pot să mă odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 12. ◊ Refl. reciproc. S-au dat a se iubi încă mai cu duioșie. SBIERA, P. 239. Hai, mîndro, să ne iubim, C-amîndoi ne potrivim, Și la ochi și la sprîncene, Ca doi porumbași la pene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. 2. A nutri un sentiment puternic de afecțiune (uneori și de admirație) pentru cineva; a ține foarte mult la cineva sau la ceva, a îndrăgi. A-și iubi patria. ▭ Nu ți-ai iubit poporul, maiestate! Sau nu l-ai înțeles – și e tot una. VLAHUȚĂ, O. A. 38. În tine iubesc lumea, prezent și viitor. ALECSANDRI, T. II 106. Obștea ne-a trimis... să-ți spunem că norodul nu te vrea, nici te iubește. NEGRUZZI, S. I 139. 3. (Învechit; urmat de un verb la conjunctiv sau la infinitiv) A-i plăcea să... Judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față. CREANGĂ, A. 150. De vreme ce Alecu iubește mult a zugrăvi, de aceea, băbacă, te-aș ruga ca să-i tocmești un dascăl de zugrăvit. KOGĂLNICEANU, S. 86. În copilărie iubeam să mă opresc Pe murii mănăstirii. ALEXANDRESCU, M. 10.

NAT s. n. (Transilv., Ban., cu sens colectiv) Om, individ. Așa era de mult popor... Și sfetnici și feciori de crai Și nat de rînd. COȘBUC, P. I 149. ◊ Expr. Tot natul = toată lumea, tot omul, cu toții. Astăzi tot natul este îngrijit a învăța să citească. I. IONESCU, D. 340. Ș-or striga domnii pe noi. Să stăm doi mînă la mînă Tot natu cu pușca plină. HODOȘ, P. P. 219.

țară sf [At: PSALT. HUR. 75^r/4 / V: (înv) țea~ (Pl: țeri, țere) / Pl: țări, (înv) țari, (reg; art) țărele, țarele / G-D: (înv) țăriei / E: ml terra] 1 (Îrg) Suprafața globului pământesc Si: pământ. 2 (Îrg; prc) Uscat. 3 (Înv) Țarină¹ (1). 4 (Înv) Sol³ (1). 5 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.) Si: regiune, ținut¹ (20), zonă, (înv) oblastie. 6 Întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate Si: teritoriu. 7 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituția obștii sătești Si: ocol. 8 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc munte, deal) Șes. 9 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc pădure, codru) Loc deschis. 10 (În graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte își au casele, familiile și gospodăriile lor stabile. 11 Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. 12 (Pex) Stat. 13 (Îvp; art) Parte componentă în denumirea unor state sau ținuturi ~ra Ardealului, ~ra de Sus. 14 Provincie în vechea organizare politică și administrativă a României. 15 (În basme; îs) ~ra nimănui Țară (11) fără stăpân. 16 (Îas) Spațiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. 17 (Srg) Drum de ~ sau drumul țării Șosea națională. 18 (Îs) ~ra lui Cremene (sau a lui Han-Tătar, a lui Papură-Vodă) Loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. 19 (Îs) ~ra lui Papură-Vodă Loc în care e sărăcie mare. 20 (Îs) ~ra lui Papuc Loc în care domnește hoția și jaful. 21 (Îe) ~ra e largă! Ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. 22 (Îe) La colț (sau la capăt) de ~ și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de ~ Într-un loc prielnic, comod și ferit de primejdii. 23 (Îe) Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări Foarte departe. 24 (Îe) A pune ~ra la cale A conduce o țară. 25 (Pex; îae) A îndruma o afacere. 26 (Gmț; îae) A discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară. 27 (Gmț; pex; îae) A sporovăi. 28 (Îe) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ~ A i se duce cuiva vestea Si: a ajunge de pomină. 29 (Îe) A plăti (cât) un colț (sau, reg un corn) de ~ A valora foarte mult. 30 (Fam; îe) Te joci cu ~ra-n bumbi? Formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. 31 (Îe) A nu mai avea ~ cu (cineva) A nu mai avea trai liniștit cu cineva. 32 (Îe) A sta prost (sau rău) cu ~ra A nu avea bani. 33 (Pop; îe) A se duce (sau a pleca)-n ~ (sau în țări, în lume și în țări) A se duce în lumea largă. 34 (Îe) A cutreiera ~ra în lung și-n lat A călători foarte mult. 35 (Reg; îc) ~-lungă Persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată și nu termină nici unul. 36 (Îe) Atâta pagubă în ~ra Moldovei Se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanță. 37 (Reg) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. 38 (Înv) Așezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. 39 (Adesea determinat printr-un aps) Locul în care s-a născut sau trăiește cineva Si: patrie, (îvp) moșie¹. 40 (Îs) ~ mamă (sau mumă) Țara din care s-a desprins o altă țară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, de cultură etc. Si: patrie mamă. 41 (d. oameni, animale, bunuri etc. înv; îla) De ~ Indigen. 42 (Bot; reg; îs) Bostan (sau lobeniță) de ~ Dovleac (Cucurbita pepo). 43 (Bot; reg; îas) Dovleac (Cucurbita maxima). 44 (Îs) Pere de ~ Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 45 (Îs) Prune de ~ Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 46 Locuitorii unei țări (11) Si: popor, (îvp) norod¹, obște. 47 (Pex) Mulțime de oameni Si: lume. 48 (Îe) A afla târgul și ~ra A afla toată lumea. 49 (Îe) A se pune cu ~ra A intra în conflict cu toată lumea. 50 (Trs) Felul de a fi al unui om. 51 (Îe) Nu e ~ caldă Se spune despre un om care nu e vrednic de încredere. 52 (Fam) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. 53 (Înv) Țărănime. 54 (Înv) Armată alcătuită din țărani. 55 (Înv; pex; csc) Oșteni proveniți din țărani. 56-57 (Îoc de oraș; îljv) De sau (de la) ~ Care trăiește sau care se află la sat. 58-59 (Îal) Specific satului. 60 (Îs) Drum de ~ Cale de importanță locală care leagă mai multe comune sau sate. 61 (Îla) (De) la ~ (De) la sat. 62 (Reg; îcs) De-a ~a Numele unui joc de copii, ce se desfășoară între două grupuri ai căror participanți, așezați în două șiruri față în față, se țin strâns de mână, membrii fiecărui grup încercând, pe rând, să rupă lanțul advers pentru a câștiga prizonieri în favoarea propriului grup. 63 (Reg; îacs) Șotron. 64 Locul unde stă fiecare jucător din echipa „la bătaie” la jocul de oină. 65 (art) Melodie după care se execută țara. 66 (art) Joc de brâu nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)

Ludmila Intrat la noi în epoca contemporană, pe cale cultă și, în parte, sub influența literaturii ruse, Ludmíla este un vechi nume de origine slavă. Atestat încă din sec. 9, numele este un compus din liud- (rus. liudi „oameni, lume”), înrudit cu vechiul german de sus lind- „popor din → Leopoldina) și mil- (rus. milîi ”plăcut, simpatic, drag", tot de origine slavă și din aceeași familie, cuv. rom. milă, milos, milostenie, milostiv etc.). ☐ Bg. rus. Liudmila, magh. Ludmilla, germ. Ludmila etc. ☐ La popularizarea numelui o contribuție deosebită are poemul lui A.S. Pușkin Ruslan și Ludmila.

ISLÁM (< fr.; din arabă „supunere față de Dumnezeu”) s. n. 1. Religie monoteistă fondată în V Arabiei, la începutul sec. 7 (anul 622 fiind considerat începutul erei musulmane). I. se bazează pe Coran, ale cărui capitole (sure) au fost revelate Profetului Mahomed, prin mijlocirea arhanghelului. Coranul și tradiția alcătuită din spusele și faptele Profetului (hadit) prescriu credincioșilor cinci obligații rituale fundamentale (așa-zișii „stâlpi ai islamului”): „mărturia de credință” („Nu există al Dumnezeu decât Allah, Mahomed este trimisul lui Dumnezeu”); rugăciunea (făcută de cinci ori pe zi); dania; postul (cel mai de seamă este al Ramadanului); și pelerinajul la Mecca (cel puțin o dată în viață). Cele două curente principale ale i. sunt: sunnismul și șiismul. Cei peste 1 miliard de musulmani, înregistrați în toată lumea la mijlocul anilor ’90, se împart în sunniți (85%), șiiți, kharigiți și alte secte minoritare. Sin. islamism, mahomedanism. 2. Totalitatea popoarelor care practică religia islamică.

Roza Modern și larg răspîndit la toate popoarele europene, Roza face parte din categoria prenumelor feminine formate de la nume de flori, cunoscute în întreaga lume și unele chiar foarte vechi (→ Suzana). Ca aproape peste tot unde este folosit, și la români numele are semnificație clară pentru vorbitori (de fapt aceasta este și principala explicație a popularității și frecvenței sale), întrucît corespunde subst. roză „trandafir”. Creație a onomasticii occidentale din evul mediu, numele are la bază lat. rosa (păstrat în engl., fr., germ, rose, it., sp. rosa), cuvînt probabil înrudit cu gr. rodon „trandafir” (legătura dintre cele două cuvinte nu este clară, după unele păreri, ambele fiind de origine mediteraneeană). Dacă romanii nu foloseau numele florii cu valoare personală, gr. Ródon este vechi și frecvent în izvoare (din aceeași familie fac parte probabil și compusele Rodope sau Rodopis, nume feminine vechi, iar primul și oronim – astăzi munții Rodopi din Bulgaria). În apusul Europei, Roza apare și în calendare, dar cultul destul de puțin cunoscut al celor două sfinte celebrate de biserică nu explică nici pe departe răspîndirea numelui, considerat astăzi laic prin excelență (pentru frecvență este interesantă o statistică din Germania, de la începutul secolului, conform căreia Roza apare pe locul 6, după Anna, Frieda, Elsa, Martha și Marie). Împrumut modern pe cale cultă, Roza este tot atît de puțin frecvent la noi ca și Rozína și Rozíta, cunoscute creații literare sau muzicale și considerate derivate de la Roza (inițial probabil au cu totul altă origine). ☐ Formele care circulă în Europa, în diferite limbi sînt Rose (folosit uneori și ca prenume masc.), Rosa și Roza. ☐ Deosebit de numeroase sînt derivatele din tema Ros- în literatura pastorală renascentistă: Roseleta, Rosela, Roselio, Roselino, Rosaura, Rosinda, Rosano, Rosanio, Rosilena etc. (chiar dacă unele dintre acestea sînt la origine nume germanice, deci cu altă semnificație originară, ele au fost interpretate prin rosa „trandafir”, șansa lor datorîndu-se acestei false etimologii). Un cunoscut personaj literar și muzical este Rosina din comediile Bărbierul din Sevilla și Nunta lui Figaro de Beaumarchais, care au inspirat operele lui G. Paisiello, G. Rossini și Mozart.

STĂPÎNITOR², -OARE, stăpînitori, -oare, s. m. și f. (Astăzi rar) 1. Persoană care guvernează (o țară, un popor); domnitor, conducător. Suveranul meu urmează a socoti legătura de bună prietinie cu marele padișah drept cea mai prețioasă dintre legăturile sale cu stăpînitorii popoarelor lumii. SADOVEANU, Z. C. 278. Stăpînitorul ce varsă în războaie păraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. Lupul cu toată prostia, Cîrmuia împărăția Și, ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. ALEXANDRESCU, P. 69. ◊ (Metaforic) Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape, Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape. EMINESCU, O. I 154. 2. Proprietar, posesor, stăpîn. Nu sînt eu stăpînitorul părăsitelor palate, Al pădurilor deșarte, al puhoaielor umflate? EFTIMIU, Î. 51.

răsărit¹ sn [At: PSALT. HUR. 57744 / V: (reg) reser~, (îrg) -ă sf / S și: res~, răzs~ / Pl: (înv) ~e, (rar) ~uri, (reg) ~iți sm / E: răsări¹] 1 Încolțit. 2 (D. aștri; îoc apus) Apariție pe cer. 3 (De obicei precedat de prepoziții) Momentul apariției unui astru Si: răsărire¹ (4). 4 Început (al zilei). 5 (Îvp; șîs ~a soarelui) Parte a orizontului unde răsare soarele Si: est (1), orient, (înv; Trs) ost, (reg) răsai, răsăriș, (rar) răsărire¹ (5). 6 (Îe) Cu un ochi la ~ și cu altul la apus Se zice despre cei care se uită cruciș. 7 (Îe) A vorbi una de la ~ și alta de la apus A spune lucruri fără legătură. 8 (Reg; îe) Una Ia ~ și alta la asfințit Se spune despre lucruri care se află împrăștiate, în dezordine. 9 (Îe) A sta cu un picior la ~ și cu altul la apus A nu avea domiciliul stabil. 10 (Înv; îe) Cât stau ~ele de apuse Foarte departe. 11 (Înv; pex; șîs ~ele soarelui) Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. care se află în direcția estului față de un punct de reper dat. 12 (Îas) Nume generic dat popoarelor din țările sau din ținuturile de est. 13 (Îlav) ~ul și apusul sau (de la) ~ și (de la) apus (Din) toată lumea. 14 (Înv; îlav) De (la) ~ (sau de (la) ~ul soarelui) până la apus De pretutindeni. 15 (Bot; Mol; îf răsărită, șîc ~ta-soarelui, ~ul-soarelui) Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 16 Ridicare (în picioare). 17 Tresărit.

zidi vb. IV. 1 tr. (constr.) A construi un zid; gener. a ridica o clădire; a clădi, a construi. Plăcerea nobilă de a zidi nu a lipsit unora dintre voevozi (M. I. CAR.). ◊ Fig. Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune Peste toate o lopată de țărînă se depune (EMIN.). ♦ (fam.) A întemeia. Poporul finlandez și-a zidit cuibul în ținuturi vaste (PER.). 2 tr. A închide într-un zid sau între ziduri; a astupa cu zid. Domnul Ștefan fu zidit în lăcașu-i de marmură și piatră (SADOV.). 3 refl. Fig. (despre nori) A se forma; a se înălța. În răsărit se zidise o culme de nouri posomorîți (SADOV.). 4 tr. Fig. (bis.; despre Dumnezeu) A da viață, ființă; a crea; a plăsmui. Omul... cel nou care se înnoiește spre deplină cunoștință după chipul Celui ce l-a zidit (BIBLIA 1688). ♦ Ext. A întrupa. • prez.ind. -esc. /<sl. veche зндатн, зьдатн.

VULGAR, -Ă adj. 1. Cunoscut de toată lumea; comun, obișnuit, curent. ◊ Logaritm vulgar = logaritm a cărui bază este numărul 10; logaritm zecimal. 2. Ordinar, grosolan, trivial. ♦ (Despre limbă) Vorbit de popor; popular. ◊ Limba latină vulgară = limba latină populară. 3. Lipsit de bază științifică; neștiințific. ◊ Materialism vulgar = curent filozofic apărut în Germania pe la jumătatea sec. XIX, care, în esență, reduce întreaga realitate la materie, considerînd și conștiința de natură materială. // s.f. Denumire a limbii italiene, folosită mai ales în epoca medievală și medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire].

AFIRMA, afirm, vb. I. 1. Tranz. A susține cu tărie, a declara în mod ferm. [Lara] a fost mai vesel prin lume – afirmă unii. MACEDONSKI, O. I 266. ◊ (Uneori întărit prin complemente exprimînd voința, hotărîrea etc.) Forțele sociale principale din țara noastră – clasa muncitoare aliată cu țărănimea muncitoare – și-au afirmat hotărîrea de a nu mai permite niciodată claselor exploatatoare și exponenților lor de a lua parte la conducerea treburilor statului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 136. Toate popoarele iubitoare de pace își afirmă voința nestrămutată de a-și consacra toate forțele marii opere de construire a unei păci trainice în lume, triumfului politicii de colaborare internațională. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2656. 2. Refl. (Despre persoane) A ieși în evidență (dintre alții), a se face remarcat. El vrea să se afirme ca om de spirit, el vrea să dea reprezentație pentru publicul care e de față. VLAHUȚĂ, O. A. 437. ♦ (Despre noțiuni abstracte) A se manifesta în chip deosebit, a face să fie luat în considerare. În lupta pentru scoaterea la iveală și valorificarea a cît mai multe rezerve interne se afirmă viguros inițiativa creatoare a maselor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2689.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, între țări, situație în care nu există conflict armat sau război. Poporul nostru muncitor construiește socialismul și este hotărît să apere pacea, securitatea și independența națională. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 284. E pace, tată! Toată lumea se bucură de pace. SAHIA, N. 25. ◊ (Mai ales în construcții cu verbele «a cere», «a face», «a încheia», «a semna») Acordul părților beligerante asupra încetării războiului. [Tratatul asigură romînilor] dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, O. 13 ◊ Sol de pace = trimis al uneia dintre părțile beligerante pentru a trata un astfel de acord. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. 2. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de agitații, de vrajbă; bună înțelegere, armonie. Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vîrî coada. ISPIRESCU, L. 49. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gîlceavă! CREANGĂ, A. 119. ◊ A trăi în pace (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în armonie. Și iacă așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi. CREANGĂ, P. 179. Și se făcu nuntă mîndră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pămîntului. Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți. EMINESCU, N. 30. ◊ Expr. A face pace (cu cineva) = a restabili buna înțelegere, a se împăca (cu cineva). Ei, ești mînioasă. Vin de șezi colea lîngă mine, să facem pace. NEGRUZZI, S. III 28. A strica pacea (cu cineva) = a curma raporturile de bună înțelegere, a ajunge la conflict (cu cineva). Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip, sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. Bună pace = bună înțelegere.armonie. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: – Ce vrei tu – Noi? Bună pace. EMINESCU, O. I 146. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 3. Lipsă de zgomot; calm, liniște, tăcere. Nuci mari se ridicau din vii, și un grangur cînta în pacea satului, în lumina dimineții. SADOVEANU, O. VII 60. E-atîta pace-n casă, Doar în cămin jăratecul tresare Și mor cărbunii arși de-nfiorare. GOGA, C. P. 17. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. Liniște-n văzduh și pace Pe pămînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Expr. A da (cuiva) pace (sau bună pace) sau a lăsa (pe cineva) în pace (sau în pacea lui) = a nu deranja, a nu tulbura, a nu supăra (pe cineva), a lăsa (pe cineva) în voia lui. Jupîne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina! SADOVEANU, O. VII 29. Cocoșul... se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace. CREANGĂ, P. 67. Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, Dă-mi tu bună pace. ALECSANDRI, P. P. 7. (Familiar) Dă-i pace! = nu-ți bate capul, nu te deranja, lasă! (Neobișnuit) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Trebuie întîi să omor pe zmeu... căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. (Formule de urare) Mergi (sau umblă, du-te, rămîi etc.) în pace = mergi (umblă, du-te, rămîi etc.) cu bine, cu sănătate etc. Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, dumnezeu știe cînd ne-om mai vedea. CREANGĂ, P. 199. O, gondolă iubită... Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare. ALECSANDRI, P. I 165. Rămîneți cu toții-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. 4. Lipsă de zbucium sau de frămîntare, liniște, împăcare, seninătate sufletească. Erau toți tăcuți și o pace lină stăpînea inimile. SADOVEANU, O. IV 83. Pe această pagină, am sprijinit, ani de zile... fragila mea pace sufletească. GALACTION, O. I 348. N-am un minut de pace. Și aflu totodată plăcere-n al meu dor. BOLINTINEANU, O. 200. 5. (În concepția religioasă) Tihnă veșnică a omului după moarte. Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. 1199. ◊ Expr. A nu (mai) avea pace = a fi îngrijorat, preocupat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, nu fi îngrijorat. Pace vouă! formulă bisericească de binecuvîntare. (În formule privitoare la morți) Odihnească în pace! (sau dormi în pace!) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie. EMINESCU, O. I 69. O, dormi în pace pe-aceste maluri. ALECSANDRI, P. I 219. 6. (Familiar, adesea determinat prin «bună») Gata, s-a sfîrșit, s-a terminat; degeaba mai vorbim. Nu știu, nu știu și pace. SEBASTIAN, T. 82. În mintea ei se făcuse însă un gol, un întuneric chinuitor. Nu și-l aduse aminte și pace. BASSARABESCU, V. 12. Zi-i făptură sucită și pace bună. DELAVRANCEA, S. 31. De voie, de nevoie, nunta s-a făcut și pace bună! CREANGĂ, P. 8. 7. (Cu sens de negație categorică, uneori determinat prin «bună») Nimic, nicăieri, nici gînd. Tot îl întreb, tot îi vorbesc... el pace! numai ca urșii face și tot se uită urît la mine. SADOVEANU, O. III 320. Cînd dau să le-aprindă, pace! lemnușele erau jilave. RETEGANUL, P. IV 42. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. (E) pace de mine = s-a isprăvit cu mine, moartea mă așteaptă. Socoteam că m-oi îneca, că va fi pace de mine. SBIERA, P. 18.

SEC, SEACĂ, seci, adj. 1. (Despre fîntîni, izvoare) Lipsit de apă, din care a dispărut apa; uscat. Trecem prin pădure, prin albia seacă a unui șuvoi. SADOVEANU, O. VII 193. Dă și ea... de fîntîna cea mîlită și seacă și părăsită. CREANGĂ, P. 291. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. ♦ (Despre locuri) Lipsit de umezeală; p. ext. fără rod, arid, neproductiv; pustiu. Sub pași răsună Cîmpul sec și înghețat. ALECSANDRI, P. III 357. ♦ (Despre lucruri) Care este lipsit sau care dă impresia că este lipsit de umezeală. Se ridică... atinse cu buza ei seacă lacrîma cea răce și o supse în adîncul sufletului său. EMINESCU, N. 4. Muiați în lapte o cojiță Și le dați ca să înghiță, Să nu stea cu gura seacă. TEODORESCU, P. P. 172. Frunză verde foi de varză, Vezi urîtul, focu-l arză, Șede-n deal pe piatră seacă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 463. ◊ Timbru sec = ștampilă în relief, imprimată pe anumite acte, cu o mașină specială, fără tuș. Regim sec = regim care prevede interzicerea băuturilor spirtoase. Tuse seacă = tuse uscată, fără flegmă. Ș-atunci îl apuca o tuse seacă, ce-i sfărîma pieptul. VLAHUȚĂ, N. 41. Ger sec = ger uscat, fără zăpadă; frig mare, năprasnic. ◊ Expr. A scoate (sau, rar, a aduce) ceva (și) din piatră seacă = a dobîndi ceva cu orice preț, indiferent de condiții; a izbuti într-o întreprindere foarte grea. De nu mi-a aduce sluga mea sălăți de acestea și din piatră seacă, mare lucru să fie. CREANGĂ, P. 211. 2. (Despre recipiente, cavități) În care nu se află nimic; gol, deșert. Ciocoi mă-ntreabă de carte: Eu le-arăt flinta la spate, Să citească, de se poate. Eu le spui că este goală, Dar ciocoii fug să moară; Eu le spui că este seacă, Dar ciocoii fug de crapă. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Fig. Acum destul cu plînsul, căci inima ți-e seacă Și, chiar de ți-ar fi plină, e timp să-i zici destul. MACEDONSKI, O. I 213. ◊ Nucă seacă = nucă fără miez, cu miezul nedezvoltat. Frunză verde nucă seacă, Rîdeți, ochilor, oleacă. BELDICEANU, P. 107. Ochi sec = orbită a ochiului goală. O mînă îi lipsea din umeri și ochiul drept l-avea sec. VISSARION, B. 91. ◊ Loc. adv. În sec = în gol. Ceasul tîrziu... își țipa întîia sa notă ascuțită pe toaca de oțel atîrnată în sec. HOGAȘ, DR. II 61. ◊ (Substantivat, în expr.). A înghiți în sec = a înghiți în gol, fără a avea ceva în gură; a se reține de la ceva, a-și înfrîna o dorință (mai ales dorința de a mînca ceva). Profesorul înghite în sec, oarecum rușinat, și se retrage alături de ceilalți trei. SAHIA, N. 53. Lui Gheorghe i se părea că un nod îi înecă suflarea. Înghițea mereu în sec, ținîndu-se cît putea să nu plîngă și el; îi era rușine față de Jrina. BUJOR, S. 62. Pîrvu-nghiți în sec de cîteva ori și, fără să scoată un cuvînt, se sculă și ieși. VLAHUȚĂ, N. 129. ♦ (Despre membrele corpului omenesc) Lipsit de viață; atrofiat, paralizat. Mînă seacă. 3. (Mai ales în loc. adj. de sec) Care nu este de dulce; de post. Aceste două zile [miercurea și vinerea] sînt de sec. MARIAN, NA. 409. ◊ Vinerea seacă = vinerea din ajunul paștelui (în care creștinii țin post); vinerea mare. În vinerea seacă ne-am trezit vindecați taftă. CREANGĂ, A. 32. ◊ (Substantivat, în expr.) A se lăsa secul v. lăsa (8). Lăsatul- (sau lăsata-)secului v. lăsat. 4. Fig. Lipsit de conținut, de sens, de folos. L-a adus în grădină de dimineață, ca pe o femeie, să-i laude florile cu niște vorbe seci, pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. Luna palidă trecea prin nouri suri ca o față limpede prin mijlocul unor vise turburi și seci. EMINESCU, N. 23. Dar în oarba-mi lăcomie Pentru-o seacă avuție, Am împins în grea urgie Pe sărmanul meu popor. ALECSANDRI, P. A. 103. ◊ Loc. adv. În sec = în zadar, fără-rost; fără efect. Umblînd mai multă vreme în sec, se întoarse la locul de despărțire. ISPIRESCU, L. 220. 5. Prost, fără minte. Din capul... ăla sec nu crez să fi ieșit cuvinte înțelepte. ISPIRESCU, L. 178. Dar al vostru sec părinte Cum nu și-a adus aminte Ceea ce i s-a-ntîmplat Cînd își părăsi locașul Și din gură lăsă cașul? ALEXANDRESCU, M. 340. ◊ (Substantivat) Mă secule! zice unchiul, Ți-e destul... Pleacă! CARAGIALE, P. 47. Așa el se duse ca un sec și prost, Și ținu, săracul, ș-a doua zi post. PANN, P. V. III 17. 6. (Despre oameni și despre manifestările lor) Lipsit de afectivitate, de căldură; aspru, rece. Ascultă, camarade... îl întrerupse Vieru, cu glas sec. Ceea ce spui tu duce la ștreang. CAMILAR, N. I 36. ◊ (Adverbial) Colonelul arătă cu mîna spre Abramovici și spuse sec: luați-l! SAHIA, N. 82. Toată lumea, cu mic cu mare, să iasă în capul satului! porunci Petre, ascuțit și sec. REBREANU, R. II 233. 7. Tare, puternic, dîrz. Masa poporului, care nu știa să meargă la băi și nici nu avea cu ce, sta acasă, ducînd șartul vieții ca întotdeauna, cu o încordare de voință seacă, așteptînd ca ziua de mîine să aducă prăpastia. D. ZAMFIRESCU, R. 52.

sare sf [At: CORESI, EV. 411 / Pl: (reg) săruri, (înv) sări, sărure, sari / E: ml sal, salis] 1 (Șîs ~ de bucătărie, ~ de bucate) Substanță chimică naturală alcătuită din clor și sodiu, care se prezintă sub formă de cristale cubice incolore, solubile în apă, cu gust specific, extrasă din saline sau din apele marine ori lacustre și folosită la condimentarea și la conservarea alimentelor, ca materie primă pentru fabricarea produselor clorosodice (soda caustică, acidul clorhidric, clorul) etc. Si: clorură de sodiu. 2 (Spc) Sare (1) gemă. 3 Drob de sare (1) gemă. 4 (Îs) ~ și piper Numele unor stofe a căror țesătură, în două culori, dă impresia unui amestec de cristale de sare (1) cu boabe de piper (1) pisat. 5 (Îlav; construit cu verbe ca „a pune”, „a fi” etc.) La ~ În saramură (1). 6 (Îal; construit cu verbe ca „a trimite”, „a aduce” etc.) La muncă silnică în saline. 7 (Îlv) A da (sau a pune) ~ A săra (1). 8-9 (Îlv) A pune (ceva) la ~ A saramura (1, 3). 10 (Rar; îe) ~a și marea Lume foarte multă. 11 (Reg; îe) A (nu)-i fi cuiva de ceva sau a (nu)-i veni cuiva să facă ceva cum (nu) îi este câinelui a linge ~ A nu avea chef de (a face) un lucru (necesar). 12 (Îe) A fi ca ~a-n bucate A fi potrivit, adecvat. 13 (Îe) A-i fi (sau, reg, a-i avea, a-i sta etc.) cuiva (drag) ca ~a-n ochi A-i fi cuiva antipatic, nesuferit. 14 (Îe) A primi pe cineva (sau a ieși înaintea cuiva) cu pâine și cu ~ A primi pe cineva cu mare cinste. 15 (Îe) A pune (sau a turna) ~ pe rană A provoca (cuiva) o durere sufletească sau iritare, reactualizând o problemă delicată, insistând asupra ei etc. 16 (Îe) A-i pune (sau parcă i-a pus) ~ pe coadă Se spune despre cineva care s-a (ori a fost) enervat. 17 (Îe) A se amesteca în toate ca ~a-n bucate A se amesteca în numeroase probleme, treburi etc. care nu îl privesc. 18 (Îs) ~a pământului (sau, rar, a lumii, a poporului etc.) Element esențial (al unei comunități sociale). 19 (Îae) Ceea ce este mai prețios. 20 (Reg; îe) A(-i) fi cu mâna (sau mâinile) de ~ A avea ghinion. 21 (Reg; îc) ~a-caprei Specie de lichen (Cladomia rangiferian). 22 (Fig) Finețe spirituală. 23 (Fig) Farmec (7). 24 (Fig) Haz (3). 25 (Adesea urmat de determinări care indică felul, natura) Compus chimic rezultat de obicei din reacția dintre un acid și o bază. 26 (Îs) ~ amară (sau de Seidlitz) Sare (25) de magneziu a acidului sulfuric, sub formă de praf alb, cristalizat, solubil în apă, care se întrebuințează în industrie și în medicină (ca purgativ) Si: sulfat de magneziu. 27 (Îs) ~ de lămâie Acid citric Si: săricică (5) de lămâie. 28 (Îs) ~ de măcriș Substanță chimică rezultată prin combinarea moleculară a acidului oxalic cu oxalatul acid de potasiu, sub formă de cristale mărunte, folosită ca decolorant în industria textilă. 29 (Reg; îs) ~ acră (sau amară) Alaun (de aluminiu și de potasiu). 30 (Pop; îs) ~a pisicii (sau mâței) (Sulfură de) antimoniu. 31 (Înv; îs) ~ de cenușă (sau de leșie) Carbonat de potasiu. 32 (Înv; îs) ~ de prunel(ă) Azotat de potasiu lichid. 33 (Spc; mpl; de obicei urmat de determinări care arată felul) Nume dat unor substanțe folosite pentru a parfuma apa de baie și în scopuri curative. 34 (Lpl) Nume dat unor substanțe (volatile) cu miros puternic (pe bază de fenol, camfor etc.), întrebuințate (în trecut) pentru trezirea din leșin ori pentru prevenirea acestuia.

CÎNTARE, (II) cîntări, s. f. I. Acțiunea de a cînta și rezultatul ei; cîntat. 1. Cîntec; muzică. S-ascult cîntarea asta Cum picură smoală, Și capul greu de gînduri Să-l culc la mama-n poală GOGA, P. 39. Prin largile lumi ale sării Prind taina cea sfînt-a cîntării. COȘBUC, P. II 88. Și tot mai blînd răsună cîntări molcomitoare: Un vis ce își revarsă iubirea în popoare, Iar primăvara cerne un colb mărunt de floare. PĂUN-PINCIO, P. 93. S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I 221. ◊ Fig. Ne e foame de frumuseți, De cele limpezi, adevărate... De cîntări din ciocane, din pistoane și seceri. DEȘLIU, G. 10. ♦ Sunet caracteristic scos de diverse animale și insecte; (în special) ciripitul păsărilor. Nici pitpalacul, nici ciocîrlia și nici prigoriile nu și-au început cîntările. MIHALE, O. 474. Am ascultat din umbră cîntarea lor înaltă [a broaștelor]. TOPÎRCEANU, B. 36. ◊ Expr. Cîntarea cocoșilor = moment din timpul nopții marcat prin strigătele repetate ale cocoșilor (după care se orientează, la țară, oamenii, în lipsă de ceas). Gheorghiță îi lăsă cuvînt că se duce în sat pînă pe la cîntarea întîia a cocoșilor. SADOVEANU, B. 102.2. Compoziție literară în versuri sau în proză, cu caracter de laudă. Cîntarea Romîniei [titlu]. RUSSO.

MEDITÁ vb. I. 1. T r a n z. (Învechit) A examina ceva din toate punctele de vedere ; a studia. A medita un sujet este a-l privi întru toate amărunturile sale. MARCOVICI, R. 25/13. Această boală trebuia meditată. NEGRUZZI, S. I, 33. 2. Intranz. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „la”, „asupra”) A gîndi, a reflecta (îndelung) asupra unui lucru ; (învechit) a meditarisi. Dupe ce mai medită cîtva timp, el zise în sineși. . . FILIMON, O. I, 124. Și pe țărna lumii adînc am meditat. BOLINTINEANU, O. 197. Zile întregi putea medita asupra unui cuvînt. EMINESCU, N. 41. Căci în cărți și manuscripte ziși noapte tot cetind L-a poporului durere și mărire meditînd. I. NEGRUZZI, S. I, 154. Nu numai că materialul îl adunase, dar meditase asupra lui. IORGA, L. II, 593. El n-a avut răgaz să mediteze asupra cauzelor răscoalei. REBREANU, R. II, 239. Singur de obicei, cu ochii mici, în dosul ochelarilor, meditează la adevărata valoare a operei de artă. BACOVIA, O. 232, cf. 83. Meditînd asupra vieții mele. . . ajung cu firul meditației în văi nehotărîte, unde crește floarea întrebării. GALACTION, O. 61. Am să meditez mai serios la cazul dumitale. C. PETRESCU, C. V. 202. Oamenii, cuprinși de deznădejde, cad pe gînduri, meditînd asupra soartei lor vitrege. BOGZA, C. O. 272, cf. BENIUC, M. C. I, 258. ◊ F i g. Cocostîrcii cu largi păsuri calcă rar și meditînd. ALECSANDRI, P. III, 41, cf. EMINESCU, O. I, 46. Pe cer, în miez de noapte, Stau stelele în rînd, Iar luna printre ele Pășește meditînd. COȘBUC, P. II, 268. Chiar în mijlocul luptei. . . Oltul găsește timp să mediteze. BOGZA, C. O. 165. 3. T r a n z. (Învechit) A plănui, a urzi, a ticlui. Daca aș fi fost un om bogat, mi-aș face o datorie să colind lumea și să rup măștile atîtor nemernici, șarlatani, care prin fraze meditate, prin duh împrumutat, prin târîre mișelească să introduc în casele lesne-crezătorilor. PR. DRAM. 289. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Turcul, carile medita o perfidă stratagemă, au răspuns că fiul său nu-l putea trimete. CALENDAR (1861), 116/17. 4. T r a n z. (Complementul indică elevi) A ajuta (în afara orelor de curs) să-și pregătească lecțiile, examenele. Cf. LM. Titu s-a oferit să o mediteze el gratuit. REBREANU, R. I, 25. – Prez. ind.: meditez. – Din fr. méditer.

BURIC (pl. -ce) sn. 1 🫀 Cordonul ombilical prin care pruncul se nutrește în pîntecele mamei; proverb: copilul cu moașe multe rămîne (sau moare) cu ~ul netăiat, se zice cînd două sau mai multe persoane iau asupră-și să facă un lucru, pe care unul singur l-ar fi putut face, dar care rămîne totuși nefăcut ¶ 2 🫀 Cicatrice ce rămîne în mijlocul pîntecelui pe locul unde s’a tăiat cordonul ombilical; proverb: odată vede nașul ~ul finului ZNN., altă dată nu mai dai de așa noroc, de așa prilej favorabil ¶ 3 ~ul degetului, vîrful degetului: parcă-mi lipește ~ele degetelor de-o mînă uscată, țeapănă și rece DLVR. ¶ 4 Centru: Dachia ... fiind decît toate țările mai departe de ~ul împărățiii CANT.; ~ul pămîntului, mijlocul, centrul pămîntului, unde poporul crede că este o deschizătură prin care se poate duce cineva în lumea cealaltă: și merse și merse pînă ce ajunse deasupra ~ului pămîntului GN. ¶ 5 Fig. familiar om mic și bondoc, pitic ¶ 6 🏚 ~ul morii, gaura din mijlocul pietrei zăcătoare, prin care trece fusul de fier ¶ 7 🌿 BURICUL-APEI, plantă ierboasă cu flori foarte mici, albe sau roșiatice, dispuse cîte 3-5 în mici umbele; crește prin mlaștini; e numită și „umbreluță-de-apă” sau „umbreluță-de-baltă” (Hydrocotyle vulgaris) (🖼 673); – BURICUL-PĂMÎNTULUI = MAMA-PĂDURII¹ [lat. umbĭlĭcus].

religi(un)e f. 1. totalitatea învățăturilor și practicelor ce constituesc raporturile omului cu D-zeu. Religiunile cele mai răspândite sunt: Budhismul în India și China, Catolicismul în Europa și America de S., Fetișismul la popoarele sălbatice, Brahmanismul în India și China, Ortodoxismul în Europa și în America de N., Mahomedanismul în Turcia, Azia de E. și Africa de N. și Mozaismul în toate țările lumii; 2. doctrină religioasă: religiune naturală, principii de morală independente de orice cult particular; 3. credință, evlavie: om fără religiune; 4. sentiment de respect asemenea celui religios: religiunea morții.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45^T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109^v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/13, cf. noiembrie 113^v/35, MINEIUL (1 776), 45^r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237^v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 47²/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.₂ 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125^r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159^r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295^v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

Laura Prenume feminin modern, răspîndit, apreciat și destul de frecvent în onomastica noastră actuală, Láura (pron. La-u-ra) are o istorie interesantă și elocventă în ceea ce privește capacitatea literaturii de a impune și susține vreme îndelungată un nume personal. În epoca imperială romanii foloseau cognomenul masc. Laúrus, considerat de marea majoritate a specialiștilor drept o formație pe baza subst. laurus „laur” (pentru Laurus, frecvent în Galia, a fost propusă și o etimologie celtică), lucru perfect explicabil dacă luăm în considerație valoarea laurului în antichitate. Consacrat lui Apolo și renumit prin forța sa purificatoare, laurul încununa frunțile învingătorilor în lupte sau în jocuri ale poeților, împăraților (de aici cuv. laureat). Corespondentul fem. Laúrea, probabil o traducere a gr. Dáphne (→ Dafina), devenit mai tîrziu Laúra (pron. Lau-ra), a avut șansa de a deveni celebru, încă din sec. 14, datorită nemuritoarelor poezii de dragoste ale lui Petrarca. Cunoscut astăzi în toată lumea ca nume al iubitei marelui poet italian, cîntată în cele 366 de compoziții ale culegerii numite Canzoniere sau Rime, Láura se bucură de o favoare deosebită în lumea modernă, foarte receptivă în ceea ce privește onomastica literară. Cu totul alta a fost situația cognomenului masculin; devenit nume independent și preluat de creștini, Laurus ajunge în greacă (Lauros), de aici la popoarele slave vecine și, în sfîrșit, la noi. Cu rare atestări începînd din sec. 16, Lavrie, Lavru, Lavric se întîlnesc cu formele Laur (atestat în 1443), Laor, Lăurel, mai ales transilvănene și de proveniență latino-catolică. După cum se vede, numele nu a fost popular la noi nici în secolele trecute; astăzi, un prenume Laur ar fi o excepție. ☐ Laura aceeași formă în toate limbile popoarelor care îl folosesc; pentru masc. fr. Laur(e), it. Lauro, bg. Lavur, rus., ucr. Lavr etc.

DOMNI, domnesc, vb. IV. Intranz. 1. A fi domn (3), a stăpîni ca domn. Spirit rătăcit este el însuși, Carol I, care de douăzeci și doi de ani, de cînd domnește în Țara Romînească, nu a gîndit decît să se îmbogățească, și pentru aceasta a dat mînă slobodă clasei stăpînitoare ca să sărăcească poporul. LIT. ANTIMONARHICĂ 138. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. [Domnul] zicînd că domnește din mila lui dumnezeu, se unea și el cu boierii de jefuia și tiraniza și robea pe bietul popor. BĂLCESCU, O. I 351. ♦ Fig. (Despre fenomene, aspecte sufletești sau fizice, adesea despre noțiuni abstracte) A fi stăpînitor, a stăpîni. O mare pace domnește în mijlocul acestei lumi. BOGZA, C. O. 243. Anarhia domnea în toate, și lesnirea de a da cu pistolul în oameni devenise la modă, astfel că, ucisul fiind totdeauna presupus că s-ar fi împușcat la vînătoare, ucigașul rămînea nepedepsit. GHICA, S. A. 67. Liniștea domnea pretutindeni. NEGRUZZI, S. I 57. 2. Fig. (Despre o înălțime, o clădire etc.) A avea o poziție dominantă, a domina (2). Castelul în ruine domnește peste vale. MACEDONSKI, O. I 23. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat, Domnește mînăstirea. ALEXANDRESCU, P. 148.

SLOBOZENIE s. f. (Învechit și popular) 1. Starea unei ființe care se bucură de libertate, care nu este supusă nici unei constrîngeri și care are putința de a face ceea ce vrea. De acum buțile de vin sînt ale noastre, măi! Asta-i noaptea cînd avem și noi slobozenie la toate. SADOVEANU, O. I 204. Veți putea face cu mine, cu slobozenia mea, cu viața mea și cu voia mea, precum vă va plăcea. NEGRUZZI, S. III 320. Vrau să mă duc să trăiesc la țară, singur și slobod, fără a ruga sau a sluji pe cineva; căci slobozenia mi-i mai scumpă decît un rang mare și bogăția. KOGĂLNICEANU, S. 105. ◊ Loc. adv. Cu slobozenie = cu sinceritate, cu franchețe. Trebuie să-mi răspundeți cu toată slobozenia de voiți sau ba. DRĂGHICI, R. 174. 2. Starea unei ființe care nu se află în închisoare, care poate dispune liberă de sine. 3. Starea unui popor care dispune singur de soarta sa; libertate, neatîrnare, independență. Lumea veche se prăvălește și pe a ei dărîmături slobozenia se înalță. RUSSO, O. 23. ◊ (În personificări) Pe o pajiște verde, slobozenia, copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite, se giuca. RUSSO, S. 128. 4. (Adesea în legătură cu verbele «a avea», «a da», «a cere») Permisiune, îngăduință, voie. Oamenii stăpînirii dădură slobozenie de înmormîntare. C. PETRESCU, R. DR. 155. A treia zi n-avu slobozenie să mănînce decît lapte acru și abia a patra zi puține legume. STĂNOIU, C. I. 166. A dat slobozenie ca să se poată așeza romînul orișiunde o găsi că-i mai bine de trăit. SP. POPESCU, M. G. 73. Odată a mers domnul la pădure și, părîndu-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atîta l-a bătut, pînă ce l-a lăsat mort. RETEGANUL, P. V 45. Pe urmă milostivit... În genunchie de-l vedea, Slobozenie că-i da [să-i toarne vin Badiului]. TEODORESCU, P. P. 547.

NORD s. n. sg. Punctul cardinal opus sudului, care se află în direcția stelei polare; p. ext. parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre acest punct cardinal; ținut nordic; miazănoapte (I 2), (învechit și regional) crivăț, (învechit) septentrion, septentrie, miezul nopții. 10 gradi de lățime spre nord. amfilohie, g. f. 133^v/3, cf. i. golescu, c. Avem deplină știință că armia de nord (miazinoapte)... de cîteva zile s-au prelungit să mai steie în stare de război. ar (1832), 102/21. Cu cît țările se află mai aproape de nord (criveț), cu atîta sînt mai friguroase. cr (1833), 19-746. În trecuta noapte am avut omăt, a căruia îmbielșugare s-au împiedecat de un puternic vînt de nord (miazănoapte). ar (1834), 98¹/5. Miazănoapte este punctul drept dintre apus și r[ăsărit] în contra mezizilei (nord, septentrion). genilie, g. 67/4. Răsăritul se mai numește și est sau orient; apusul, vest sau occident; miazănoaptea nord sau septentrie. id. p. 1/20. Din poziția pămîntului cătră soare și din zilnica lui mișcare împrejurul seu răsar puncturile cardinale: nordul, sudul, ostul și vestul. elem. g. 14/3. Nordul sau miazănoapte. eg 4/1. Est, vest, nord și sud. gs 23^v/15. Nord sau septantrion. romano, b. i, 38/10, cf. stamati, d. Meazănoapte... sau nord. laurian, m. rv, 201/28. Despre nord, te sui pe o scăriță... și intri într-o săliță. negruzzi, s. i, 311. Medita la extremitatea de nord a orașului pe fiul unui bimbașa. f (1903), 157. Am coborît în gară, pe peron, Să schimb cu iarna cîteva cuvinte... Venea din nord. minulescu, v. 124, cf. 139. Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. sebastian, t. 32. Becațina... este o pasăre călătoare. O pasăre din nordul Europei. stoica, vin. 126. Pe viitor, cultura bumbacului va fi extinsă mai la nord. scînteia, 1952, nr. 2 394. În partea de nord se scurge domol Someșul. ib. 1953, nr. 2 777. In Dobrogea de nord se pot deosebi patru zone care au caracteristici morfologice aparte. oncescu, g. 36, Perioada de vegetație pentru aceste plante este mai scurtă în nord decît în sud. agrotehnica, i, 77. Deasupra Bărăganului, primăvara a tăbărît asupra iernii, respingînd-o către nord. galan, b. ii, 71. Bătea briza dimineții de la nord. tudoran, p. 68. Nord geografic, ltr². Spre nord e un sat pustiu. t. popovici, se. 302. Unde să fie nordul? Se întrebase după un timp. barbu, ș. n. 139. *Nord magnetic = direcție spre care se îndreaptă capătul nord al unui ac magnetic care se poate roti liber (cînd nu se găsește lîngă un corp feromagnetic). cf. ltr². ◊ (Adjectival) Polul nord. ♦ P. ext. Lumea, popoarele din țările sau din ținuturile situate în (sau spre) acest punct cardinal. Întîmpinarea acestor doi poeți ai nordului... au adaos mult la strălucirea... țeremoniei. ar (1829), 631/24. Carol al XII, regele svezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei. negruzzi, s. i, 177. A aruncat ochii pe geniala acvilă a nordului: pe Shakespeare. eminescu, s. p. 58. – Din germ. Nord, it. nord, fr. nord.

folclor. Termenul, de origine engleză, născocit de arheologul W.J. Thoms, în 1846, derivând din folk „popor” și lore „știință, înțelepciune”, deci, „știința, înțelepciunea poporului” a fost adoptat, treptat, de toate popoarele europene cu excepția germanilor care utilizează Volskunde și Völkerkunde, Naturvölkerkunde „știința popoarelor [primitive]”. Italienii au păstrat mult timp termenul demologie, iar grecii, laografie, însușindu-și denumirea engl. mai târziu. La români, cuvântul f. a fost acceptat la sfârșitul sec. 19 (Hașdeu-1885, G. Ionescu-Gion-1883, Iorga-1893) cu grafia folklore. Astăzi, termenul definește totalitatea operelor de artă create de popor, având trăsături de conținut și formă specifice. Parte integrantă a culturii naționale, f. reprezintă prima etapă a culturii spirituale, în care se reflectă în chipul cel mai direct și mai sincer spiritualitatea unui popor, modalitățile de simțire și gândire, concepțiile despre lume și societatea acestuia. F. cuprinde manifestări artistice din domeniul literar (f. literar), muzical (f. muzical), coreografie (f. coreografic) și dramatic (teatru folcloric). Conceptul de f. nu întrunește consensul tuturor folcloristilor. Unii înglobează în acest termen întreaga cultură materială și spirituală a unui popor (alături de cele enunțate, ei studiază etnografia și arta plastică). Trăsăturile esențiale ale f.: are caracter colectiv (deși creat inițial de un individ, reprezentant al colectivității, produsul folcloric este preluat apoi de ceilalți membri care au libertatea de a-l transforma), este anonim, oral, accentuat tradițional, sincretic* (îmbinare a textului poetic cu melodia și dansul sau numai cu melodia), funcțional. Creație deschisă, capabilă de „actualizare” în continuă variabilitate, devine „contemporană” în fiecare epocă istorică, pentru a corespunde cerințelor și nivelului artistic-cultural al oamenilor, păstrându-și totodată trăsăturile fundamentale. Marea diversitate de genuri (I, 3) și specii este o consecință a vechimii și continuității poporului pe respectivul teritoriu geografic. ♦ Organic legat de viața materială și spirituală a poporului, f. românesc este reprezentat prin mai multe categorii istorico-estetice, genuri diferite prin tematică, funcție, structură muzicală și modalitate de execuție: 1) Genuri ocazionale: legate de datele calendarului popular (ex. în f. românesc: colindul* cu și fără măști, colindul copiilor, urarea în formele ei variate – plugul* mare, plugușor, pițărăii* – vasilca, cântecul de stea, junii); de muncă agrară și păstorească (caloianul*, paparuda*, lazărul*, drăgaica*, cununa*, cântecul (I, 4), de șezătoare și de clacă); de ciclu familial (cântece și versuri la naștere, la nuntă și la înmormântare); 2) genuri neocazionale: cântecul (I, 1) propriu-zis și doina* (vocală și instr.), cântecul epic și balada (IV), cântecul de joc* și repertoriul de joc, folclorul copiilor. Sinteză a culturii traco-dacice și romane, f. românesc a evoluat de-a lungul mil., păstrând până astăzi, inegal de la un ținut la altul, vestigii ale unei vechi mentalități – corespunzătoare condițiilor de viață și de muncă din trecut – referitoare la capacitatea de influențare prin artă a lumii înconjurătoare, în scopul de a asigura fertilitatea pământului, bunăstarea și fericirea individuală. În melodică și poetică s-au menținut elemente de expresie străvechi, îmbogățite de-a lungul timpului, ceea ce explică coexistența, până astăzi, a mai multor straturi de evoluție: melodii arhaice alături de melodii de origine mai nouă, sisteme (II, 6) ritmice variate ca origine și structură (giusto silabic, parlando rubato, aksak, ritmul copiilor), sisteme (1) sonore alcătuite dintr-un număr diferit de sunete, cu organizare internă simplă sau complexă (bi- până la hexacordii* pentatonice* și prepentatonice) moduri (I, 5) arhaice de șapte sunete, structurate din mai multe fragmente modale, sisteme diatonice* și cu coloratură cromatică* etc., tipuri arhitectonice (v. structură arhitectonică) reduse sau ample. Existența în f. adulților numai a două tipare metrice, cu structură binară* (cu excepția f. copiilor, care au păstrat și alte tipare), probabil de origine romană, a determinat o configurație originală a melodiei și, în același timp, a limitat influențele din afară, bogăția tipurilor melodice și a variantelor (I, 1) având alte cauze, și anume atitudinea creatoare a interpreților, talentul excepțional al maselor de exteriorizare, în cadrul unor limite tradiționale, a sentimentelor și atitudinii față de evenimentele economice și social-politice. Condițiile politice de viață din trecut au determinat crearea stilirilor muzicale regionale, ale căror trăsături esențiale sunt comune întregii culturi folclorice. Transformările lente survenite în funcție, tematică, uneori, în maniera de execuție (solistic sau în grup, vocal, instr. sau mixt) s-au efectuat în mod inegal în cele două categorii principale (ocazionale și neocazionale) ca și de la o zonă geografică la alta. Bogăția repertoriului fiecărui gen (tematică, stilistică, structurală) confirmă legătura permanentă a f. cu viața oamenilor, funcția sa de coeziune socială și de tovarăș la bucurii și suferințe, capacitatea de înnodare continuă continuă a elementelor secundare. Multe dintre genurile rituale, datorită pitorescului și valorii artistice, și-au pierdut funcția inițială devenind spectacole cu caracter distractiv („rituri-spectacole”, Toschi); acest proces a fost exacerbat în perioada comunistă. După nașterea culturii înalte, individuale, „culte”, f. devine o sursă importantă de inspirație, asigurând originalitatea și caracterul național al operei de artă. Folcloriștii români, prin lucrările lor științifice au făcut cunoscută frumusețea, originalitatea, bogăția și varietatea unor elemente comune întregii omeniri, sau numai europenilor (teme lirice și epice, instrumente*, sisteme sonore, ritmice, forme) și stiluri* (silabic și melismatic), formule intonaționale, legi de creație și evoluție proprii artei orale. V. etnomuzicologie.

mulțime sf [At: COD. VOR. 160/4 / Pl: ~mi / E: mult + -ime] 1 (Udp „de”) Număr, cantitate mare de ființe, de lucruri etc. Si: grămadă, (îvp) mare¹, (înv) mulție, mulții¹. 2 (Rar; îlav) Cu ~a În număr mare. 3 (Îvr) Aflare în număr mare. 4 (Înv) Majoritate de voturi. 5 (Lsg) Lume multă, grup mare de oameni adunați laolaltă pentru un scop comun. 6 (Spc; lsg) Mase largi ale populației din clasa de jos Vz colectivitate, necim, popor, seminție. 7 (Mat) Totalitate de obiecte, numite elemente, grupate fie prin indicarea tuturor elementelor, fie prin formularea unei caracteristici comune lor și numai lor. 8 (Grm; înv; îs) Numărul ~mii Număr plural. 9 (Mat; îs) ~ vidă Mulțime (7) care nu conține nici un element. 10 (Mat; îs) ~mi disjuncte Mulțimi (7) care nu au nici un element comun. 11 (Mat; îs) ~mi echivalente Mulțimi (7) între care se poate stabili o legătură biunivocă.

AȘTEPTARE A fi în așteptare = A aștepta cu nerăbdare: Iar poporul fiind în așteptare și întrebându-se toți despre Ioan în cugetele lor: Nu cumva el este Hristosul? (BIBLIA) Dar a nopții neagră mantă peste dealuri se lățește... / Tot e groază și tăcere... umbra intră în mormânt. / Lumea e în așteptare. (GR. ALEXANDRESCU) Peste așteptarea cuiva sau peste așteptări = Mai mult decât și-ar fi putut închipui cineva, mai mult decât ar fi putut prevedea sau spera cineva: Sculându-se de la masă, se duse... și se întoarse numaidecât, peste așteptarea tuturor... aducând niște scânduri, stinghii, odgoane și pânze. (P. ISPIRESCU)

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

steag (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. stĭegŭ, steag, d. vgerm. stanga, ngerm. stange, prăjină, drug, ștangă; rus. stĕagŭ, pîrghie, steag, pol. stega, drug, sîrb. steg, steag. V. ștangă). Bucată de pînză fixată pe un fel de lance saŭ pe un catarg: steagu țăriĭ e sfînt. Odinioară, escadron. V. drapel, stindard, fanion, bandieră. – Fie-care stat are un steag propriŭ, care diferă de al altuĭ stat pin colorĭ saŭ pozițiunea colorilor. Fie-care regiment are steagu luĭ, care e considerat ca un lucru absolut sfînt. Pe bastimente steagu se înalță în vîrfu unuĭ catarg fiind tras c’o sfoară care se învîrtește pe o macara. La consulate, legațiunĭ și ambasade, ca și pe bastimente, fîlfîĭe steagu național, - Colorile steaguluĭ romînesc îs albastru, galben și roș începînd de la băț. În armată i se zice drapel, da poporu nu zice de cît steag. – Steagu alb e semnu păciĭ (Tot alb era și steagu regilor Franciiĭ). Steagu roș e semnu revoluțiuniĭ și simbolizează sîngele de „boĭer” saŭ de „cĭocoĭ”, adică de „om bogat”, de care, de cînd e lumea, a fost doritoare demagogia. (Tot roș e și steagu statelor musulmane).

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. (Adesea prin exagerare) Care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot și e comun tuturor; general, obștesc. Pentru prima oară în istoria omenirii dorința universală de pace a devenit o cerere universală de pace, bazată pe credința că pacea universală este posibilă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 358, 1/4. A împăca poporul cu boierii și călugării se silise Iacob Despota: atrăgîndu-și o neîncredere din ambe părțile, el pieri sub loviturile unei coalițiuni universale. HASDEU, I. V. 37. Știința astăzi nu este un mister; tiparul au făcut-o universală. KOGĂLNICEANU, S. 216. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. Legatar universal = persoană instituită prin testament ca moștenitoare a tuturor bunurilor cuiva. Spirit universal = persoană care stăpînește cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. În epoca lui Alecsandri... era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. ◊ (Adverbial) Desfășurarea revoluției în țara noastră a demonstrat încă o dată că leninismul este o teorie și o tactică universal valabilă. GHEORGHIU-DEJ, R. 26. ◊ (Substantivat, n.) Particularul nu există decît în legătura sa cu universalul. ♦ Care se bucură de mare faimă; vestit, ilustru, celebru. Ceea ce face din Petru cel Mare o figură universală, un om al cărui nume va rămîne și după ce se va stinge amintirea celor mai vestiți împărați, e că despre el se poate spune că a avut geniul uneltelor. BOGZA, M. S. 61. 2. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, care este bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. Cu o apăsare de buton, mufa fixată în corpul universalului prinde să se învîrtească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 7/1.

Edmond Împrumutat recent din franceză, extrem de puțin folosit, Édmond este un nume de origine anglo-saxonă (saxon este numele unuia dintre popoarele grupului germanic de vest; o parte dintre ei, cei care au ocupat în sec. 5-6 Anglia, sînt desemnați în mod curent prin termenul anglo-saxoni, spre deosebire de vechii saxoni rămași în Germania). La origine un compus bimembru, Eádmund este format din ead- „bogat, bogăție” (paralel cu vechiul german de sus auda „proprietate”, element obișnuit în antroponimia germanică, din care provine actualul Otto) și mund- „apărare, protecție, apărător, protector”. Cunoscut și pe continent (o formă longobardă Odemund este atestată în Italia în sec. 7), Eadmund, devenit apoi Edmund, se răspîndește în lumea germanică, datorită faimei unui viteaz rege din răsăritul Angliei (sec. 9), iar mai tîrziu prin calendar. Purtat în Anglia, pînă la 1700, atît de bărbați cît și de femei, numele devine, în franceză Edmónd, formă uzitată în ultima vreme de aproape toate popoarele europene și chiar de către englezi. ☐ Engl., germ. Edmund, it. Edmondo, fr., magh. Edmond, sp. Edmundo etc. ☐ La popularizarea numelui a contribuit fără îndoială, cunoscutul Edmond Dantès, eroul romanului lui A. Dumas, Contele de Monte Cristo.

Eduard Vechi nume de origine anglo-saxonă (ca și → Edgar; Edit; Edmond), Eduard (în engl. Edward) are o veche tradiție și impresionantă continuitate în Anglia, fiind un preferat nume dinastic. Prima atestare datează din anul 899, cînd se urcă la tron primul Édward, fiul regelui Alfred. La origine un compus din ead- „bogat, bogăție” și weard- „apărător, apărare” vechea formă Eádward este paralelă cu germanicul continental Adoward, devenit apoi Odward. Cum doi dintre regii care au purtat acest nume au fost sanctificați de către biserică (Edward II, rege martir, între 975-978 și Edward III care a trăit între 1003 – 1066), numele se răspîndește în lumea germanică și prin intermediul calendarului, iar din sec. 19-20, împrumutat pe cale cultă, începe să fie folosit și de celelalte popoare europene; la noi, cunoscut de peste un secol și preluat probabil din fr. Edouard, Eduard este un prenume rar (cu totul excepțional apare și fem. Eduarda). ☐ Engl. Edward, fr. Edouard, germ. Eduard, it. Edoardo, sp. Eduardo, magh. Edvard, Edvarda, bg., rus. Eduard, Edvard etc.

MUSCAL¹ s. m. 1. (Învechit și popular) Locuitor din orașul Moscova sau din regiunea apropiată; p. g e n e r. rus; (la pl. art.) poporul rus. V. m o s c o v i t. Moscalii și alte neamuri creștinești nu sar o dată cu toții la război. M. COSTIN, O. 256. Luînd cetatea și băgînd moscali, cazaci de ai lor. IST. Ț. R. 84. Aceaste părți de lume unde trăiesc moscalii, rușii, tătarii, să fie omul îmbrăcat în haine franțozești, ar peri de frig (a. 1713). GCR II, 3/13. Așijdere și un dascal a împăratului, moscal . . . , striga în gura mare să nu creadză pre păgîni. NECULCE, L. 247. Dimitrașco Vodă au trimes sol pre Luca visternicul la moscali, zicând că-l trimete iscoadă (a. 1743). GCR II, 34/12. Turcii în doi ani după olaltă s-au bătut cu muscanii la cetatea Cecrin din Ucraina. ȘINCAI, HR. III, 128/7, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Pînă și muscani au ieșit din Ț[ar]a-Rumânească, ajutoriu împăratului rumânilor și sașilor (a. 1849). IORGA, S. D. XIII, 164. Se și răciseră în acelea zile referințele dintre comitetu cu comanda generală și cu cîțiva patriciani sași, mai vîrtos din cauza chemării muscalilor. BARIȚIU, P. A. II, 425. Din vremea celor întîi moscali. RUSSO, S. 11. Un străin, un muscal, a avut milă de nenorociții săteni și n-a protejat pe hoți. I. IONESCU, M. 254. Muscal bătrîn care răspundea la numele de Ivan. CONTEMPORANUL, III, 618. Un moment, birjarul, un muscal, vorbește cu mușteriul, apoi desprinde burduful. CARAGIALE, O. II, 16. Ștefan, îngrijit totuși de stăruințele polonilor la muscali și tătari, trimite și el la principii lor ambasade mărețe. XENOPOL, I. R. IV, 107. Eu mă duc la muscali și cer sîneață. V. ROM. decembrie 1954, 62. Că Alexandru împărat Încă ne-a încunjurat Cu cazaci și cu muscani Vestiți acum de mulți ani. RETEGANUL, TR. 27. Bate-mi-se, bate Tătari cu muscani. ALEXICI, L. P. 56. Din deochetură . . . de grec, de turc, de muscan, de italian. ȘEZ. V, 144, cf. T. PAPAHAGI, M. 7, ZANNE, P. VI, 212. ◊ (Ca termen de comparație) Îi cît un muscal. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (F i g.) Un muscal di fișor. ib. ◊ (La sg. cu valoare de pl.) Ne-am bătut pînă-i lumea ! Chiar ca muscanu . . ., cu ipinezu. BĂNUȚ, T. P. 32. Trec voinicii la bătaie, La bătaia turcului In țara muscanului. JARBIK-BÎRSEANU, D. 299. Bosîioc de pe cetate Spune badei sănătate, Că cu ungurul se bate, Dar muscalu-i ține parte. HODOȘ, P. P. 224. ◊ E x p r. De cînd muscalii cu coadă = de demult. Cf. ZANNE, P. VI, 212. ◊ (Adjectival) Ne aducea ispravnicii pîlcuri, pîlcuri și ne da pe mîna ofițerilor muscali de ne mustruluia. GHICA, S. 15. Îi voi da rusului tău și o scrisoare către Rosetti, care are unele cunoștințe printre fugarii muscali din București. CAMIL PETRESCU, O. II, 551. 2. (Munt., ieșit din uz) Birjar (de origine rusă). La poartă ne aștepta un muscal cu brîu roșu. BRĂESCU, A. 254. A tras la scară trăsura muscalului. TEODOREANU, M. U. 236. ♦ P. e x t. Birjă. N-avea lescaie în buzunar, dar muscalul, muscal. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 88. S-aude trap împărătesc de muscal cu doi cai. TEODOREANU, M. U. 264. Ne-am strecurat cu dibăcie printre automobile și muscali. STANCU, R. A I, 164. ♦ (Argotic) Monedă de douăzeci de lei (reprezentînd altădată tariful unei curse cu trăsura). Cf. GR. S. VII, 120. – Pl.: muscali. - Și: moscal, (învechit și regional) muscan s. m. – Din pol. moskal, ucr., rus. москаль.

DUMINECĂ, DUMINICĂ (pl. -ci) sf. 1 📆 A șaptea zi (la catolici, întîia zi) a săptămînii, consacrată, la creștini, cultului și odihnei; Dumineca, în ziua de Duminică: ce-ai cusut Dumineca, să descoși, că-i rău de fulgere și de trăsnete (RV.-CRG.) ¶ 2 spec. Dumineca lăsatului de carne, Duminica din săptămîna albă sau a lăsatului de brînză; Dumineca lăsatului de brînză, Duminica din săptămîna mare (cu care începe postul Paștilor); Dumineca Floriilor, Stălpărilor, Duminica în care cad Floriile; Dumineca Tomii, care cade la o săptămînă după Paști; Dumineca mare, Rusaliile; Dumineca tuturor sfinților, care cade la o săptămînă după Rusalii; Dumineca tînără, prima Duminică după luna nouă ¶ 3 🔱 Ⓟ Apa Duminicii, un rîu care după credința poporului curge împrejurul raiului ¶ 4 Sfânta Duminecă, ziua de Duminică personificată de popor în chipul unei babe care șade în lumea cuvioșilor sau pe niște locuri îndepărtate, neumblate de nimeni; se vorbește de ea, mai ales în basme, ca de o ființă nefăcătoare, care ajută cu sfaturile și cu darurile ei pe Făt-frumos sau pe alt erou al basmului, ca să-și poată ajunge scopul [lat. dies domĭnĭca].

*UZ (pl. uzuri) sn. 1 Întrebuințare, folosire: a pierdut de mult un ochiu și ~ul comod al mîinii drepte (CAR.) ¶ 2 În spec. Întrebuințarea obicinuită sau excepțională a unui cuvînt, a unei expresiuni, de către marea mulțime a populațiunii, cu toate că e uneori împotriva spiritului limbii ¶ 3 Datină, obiceiu; ~urile poporului la naștere ¶ 4 ⚖️ Dreptul de a se folosi însuși de un lucru care este și rămîne proprietatea altuia ¶ 5 Experiența în societate, obicinuința de a trăi între oameni, știința de a se purta în lume și deprinderea de a cunoaște obiceiurile oamenilor [lat. usus, cu înțelesurile fr. usage].

neam, -uri, s.n. – 1. Popor, națiune. 2. Rudă, rudenie, familie. „Neamul, familia mare, patriarhală și virilocală” este instituția de bază a societății tradiționale maramureșene (M. Pop): „Hai la popă să videm / Care din ce neam suntem; / Di la popă la-mparatu, / Că nouă ni-i neam tot satu” (Bilțiu 1990: 115); „Tătă lumea-i dintr-un neam, / Numa eu pe nimeni n-am” (Ștețco 1990: 199). ♦ „Neamul era format din două jumătăți: cei vii și cei morți, strămoșii, după cum lumea se împarte în două: lumea albă și lumea de dincolo (M. Pop 1980: 10). – Din magh. nem ”gen, specie, sămânță, soi, viță„ (propus de Cihac și Tiktin, preluat de DEX); ”E posibil ca rom. să provină direct din sl. němǔ „barbar” (DER); Cuv. rom. preluat în magh. (nyám) (Bakos 1982: „Román eredetu”).

neam, neamuri, s.n. – 1. Popor, națiune. 2. Rudă, rudenie, familie. „Neamul, familia mare, patriarhală și virilocală” este instituția de bază a societății tradiționale maramureșene (M. Pop, 1980): „Hai la popă să videm / Care din ce neam suntem; / Di la popă la-mpăratu, / Că nouă ni-i neam tot satu” (Bilțiu, 1990: 115); „Tătă lumea-i dintr-un neam, / Numa eu pe nimeni n-am” (Ștețco, 1990: 199). În expresia a duce neamul = a perpetua spița. ♦ „Neamul era format din două jumătăți: cei vii și cei morți, strămoșii, după cum lumea se împarte în două: lumea albă și lumea de dincolo (M. Pop, 1980: 10). – Din magh. nem ”gen, specie, sămânță, soi, viță„ (Șăineanu, Scriban; Cihac, Tiktin, cf. DER; DEX, MDA); ”E posibil ca rom. să provină direct din sl. němǔ „barbar” (DER). Cuv. rom. > magh. nyám (Bakos, 1982: „Román eredetu”).

MURMURA, murmur, vb. I. Intranz. 1. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. V. bolborosi. Ceasuri lungi scria de zor, Făr’ să obosească, Murmurînd încetișor. DEȘLIU, M. 59. Radu... murmură pierdut, pe gînduri. CAMIL PETRESCU, T. II 56. Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. IV 100. ◊ (Rar, subiectul este vorba, glasul) Să n-ai grijă, bă, auziși, care ești acolo? – Auzit, murmură adînc glasul din șlep. DUMITRIU, N. 139. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VIII 39. ◊ Tranz. Cînd a murmurat vorba asta, Panțîru a înțeles-o. SADOVEANU, O. VIII 192. (Poetic) îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Noaptea-ntreag-o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I 316. ♦ A cîrti împotriva cuiva sau a ceva, a protesta cu jumătate de glas. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit? SADOVEANU, O. I 324. Oamenii nu se ajung și murmură, și se agită, și amenință. REBREANU, R. I 223. Cei ce se luptă murmurînd De s-ar lupta și-n primul rînd, Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I 257. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O. III 10. 2. A produce un zgomot ușor și continuu. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. SADOVEANU, O. III 210. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmură-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I 96. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93.

BASM (v. sl. basni, născocire) Specie a genului epic, narațiune în proză îndeosebi, și mai puțin în versuri, în cuprinsul căreia, cu ajutorul unor mijloace tradiționale, se povestesc întîmplări fantastice, puse pe seama unor personaje sau forțe supranaturale, din domeniul irealului. Basmele, la baza cărora stă elementul fantastic, generat de caracterul fantastic în care apărea lumea pentru omul primitiv, după originea lor, pot fi populare și culte. Cele populare sînt supuse variabilității, datorită circulării lor pe cale orală, chiar dacă prin culegerea lor de către folcloriști au fost fixate prin tipărire. Cele culte însă, unele versificate (ex. Călin Nebunul de M. Eminescu, A fost odată de Șt.O. Iosif, Cetină Dalbă de G. Coșbuc), altele în proză ca, de exemplu, Poveștile lui Ion Creangă, Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu rămîn în forma în care au fost create. Unii cercetători au încercat să dea o explicație antropologică poligenezei basmului, bazată pe identitatea generală a spiritualității omenești: în locuri diferite au apărut creații asemănătoare, care au circulat. Această idee a poligenezei basmului a fost completată cu ideea influențelor reciproce. În fondul basmelor se întrezăresc reminiscențe ale unor îndepărtate credințe mitice. „Visuri ale popoarelor”, cum sînt socotite, basmelor li se atribuie totuși o origine diferită: mitologică, indianistă, antropologică, iar după B.P. Hasdeu, care stabilește o asemănare între basm și vis, basmul ar fi apărut odată cu nașterea omenirii. Toate aceste teorii dovedesc nu numai îndepărtata vechime a basmelor, dar și faptul că ele nu pot fi socotite creația unui singur popor. Clasificări diverse, fundamentate pe variate criterii, au fost propuse de cercetătorii basmelor. În literatura noastră, o asemenea clasificare a fost încercată de Lazăr Șăineanu, în studiul său asupra basmelor, deosebindu-le în: basme fantastice, în care elementul principal îl constituie miraculosul; basme etico-mitice, care, pe lîngă faptele numeroase ale eroilor, cuprind și anumite învățături morale; basme glumețe, în care predomină umorul. Prima colecție de basme apărută în limba română este aceea a lui Stănescu Arădeanul, tipărită în 1860, la Timișoara: Proza poporală. Povești culese și corese, una din cele mai populare și bogate colecții rămînînd aceea a lui P. Ispirescu Legendele sau Basmele românilor (1872 și 1882). Cu tot caracterul fantastic al întâmplărilor, basmele reflectă totuși felul de a gîndi și de a simți al poporului. În basme sînt exprimate năzuințele, visurile și aspirațiile sale către o viață mai bună, dorința de a supune forțele naturii, de a vedea triumfind adevărul și dreptatea în lume. „Basmul e un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, etică, știință, observare morală etc.” Oglindire a vieții în moduri fabuloase (G. Călinescu, Estetica basmului). Basmele prezintă o serie de particularități artistice tradiționale. În afara fantasticului întâmplărilor și eroilor, al dualismului binelui și răului, ele încep și sfîrșesc cu o serie de formule tradiționale: formula inițială (A fost odată...) menită a duce pe ascultători în lumea irealului, formula finală (Încălecai pe o șa...) prin care ascultătorii sînt readuși la realitate și uneori cea mediană (Și-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai este...), un fel de pauză în acțiunea mai extinsă a unor basme – formule, care, deși variază de la povestitor la povestitor, totuși, în factura lor sînt asemănătoare. Conținutul acestor formule este fantastic și hazliu, iar ca formă sînt ritmice și uneori rimate. Narațiunea se desfășoară și ea cu ajutorul unor formule tradiționale, de obicei ritmice și rimate, subliniind unele momente principale din desfășurarea acțiunii. Și se luptară, Și se luptară Zi de vară, Pînă-n seară. Repetarea numărului trei (trei feciori de împărat, trei zmei cu trei palate sau fete de împărat, trei încercări de luptă etc.) scoate în relief creșterea progresivă a amănuntelor, cantitativ și calitativ, încetinește ritmul acțiunii, menține interesul și întărește impresia asupra ascultătorilor. Arta povestitorului, mișcările, mimica aduc basmului, în transmiterea lui orală, unele elemente dramatice.

TESTAMENT, testamente, s. n. 1. Act prin care cineva dă dispoziții privind dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. Numai de n-o fi lăsat vreun testament. DUMITRIU, N. 121. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot. CAMIL PETRESCU, U. N. 210. Murind marele Petru pîn-a nu se pune în lucrare testamentul lui Dimitrie Cantemir, fiul său, Constantin, puse stăpînire pe toate averile. NEGRUZZI, S. II 144. ◊ Testament olograf v. olograf. Testament mistic sau secret v. mistic. ♦ (Rar) Moștenire. (Fig.) Prețioase antichități grece și latine, testamente ale unei lumi perdute. HASDEU, I. V. 138. 2. (În expr.) Vechiul Testament = parte a bibliei cuprinzînd textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (pînă la nașterea lui Hristos). Davidică de la Fărcașa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost istoria Vechiului Testament. CREANGĂ, A. 84. Noul Testament = parte a bibliei cuprinzînd evangheliile și alte scrieri religioase (posterioare nașterii lui Hristos).

HULI, hulesc, vb. IV. Tranz. A spune vorbe de ocară sau de batjocură la adresa cuiva, a ocărî (pe cineva); p. ext. a vorbi de rău, a bîrfi, a calomnia, a defăima. Îi place lui s-audă cum îl cinstesc oamenii și-i doresc zile multe... Pentru asta, ce să spun, eu nu l-oi huli. GALAN, Z. R. 284. Mișeii-au îndrăznit a mă huli. COȘBUC, P. II 284. Toată lumea mă hulește, numai puica mă iubește. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Absol. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I 198. De vor huli, ce-ți pasă? Ești bun? Poporul știe Și cade sub disprețu-i acel ce calomnie. BOLINTINEANU, O. 135. ◊ (Rar, complementul indică un lucru) Eu știu că e vinul oprit de profet! – «Oprit e, creștine! Dar nu e mirare că eu îl iubesc, Mirare-i că unii de-ai voștri-l hulesc, Și-aceasta-i rușine!» COȘBUC, P. I 210.

PUBLIC, -Ă, publici, -ce, s. n., adj. 1. S. n. sg. Colectivitate mare de oameni; mulțime, lume; spec. totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferință etc. ◊ Marele public = ansamblu de persoane considerate în raport cu participarea la un eveniment cultural, social, artistic etc. ◊ Loc. adj. și adv. În public = (care are loc) în fața unui anumit număr de persoane, în văzul lumii. 2. Adj. Care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care privește pe toți, la care participă toți. ◊ Opinie publică = părere, judecată a colectivității; p. ext. public (1). ♦ Care are loc în prezența unui mare număr de oameni. 3. Adj. Al statului, de stat; care privește întregul popor; pus la dispoziția tuturor. ◊ Viața publică = viața politică-administrativă a unui stat; activitatea unei persoane în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. Grădină publică = parc. Drept public = subîmpărțire mai veche a dreptului, care se ocupa de relațiile persoanelor cu statul. Forță publică = poliție. Datorie publică = datorie a statului, rezultată din împrumuturi interne și externe. Învățământ public sau instrucție, școală publică = învățământ sau școală organizate și controlate de stat. ♦ (Despre persoane) Care ocupă o funcție în stat. – Din lat. publicus, fr. public.

RĂSCUMPĂRA, răscumpăr, vb. I. Tranz. 1. A plăti prețul unui lucru vîndut sau amanetat, pentru a-l readuce în proprietatea sa. A cules toate economiile din anii cînd era burlac și a făcut datorii ca să răscumpere cutiile cu nestemate. C. PETRESCU, C. V. 353. ♦ A cumpăra un obiect restituind posesorului prețul plătit sau oferindu-i un suprapreț. Se află undeva altul, care vine să-i răscumpere opaițul ori capătul de sîneață, cu două, cu trei, cu zece carboave. C. PETRESCU, R. DR. 25. 2. A obține eliberarea unui captiv, a unui rob, în schimbul unei plăți. Se-mbărbătă după putință... propunîndu-și să nu s-astîmpere pînă ce nu și-a răscumpăra soția. SBIERA, P. 51. Vroiesc să o răscumpăr cu preț oricît de mare Ca să o dau lui Hebro. ALECSANDRI, T. II 269. ◊ Fig. Simțeam în inima mea... pe luptătorii jertfiți ai poporului, răscumpărați în primăvara nouă a lumii. SADOVEANU, E. 74. 3. A lichida o obligație bănească, a achita echivalentul unei sume datorate. Îi aduc niște bani cu care să răscumpere datoria tatălui său. BOLINTINEANU, O. 342. 4. A compensa printr-o realizare ulterioară o acțiune (dăunătoare); (despre realizări) a constitui o compensație. Dar toate lacrimile mele De s-ar schimba-n eterne stele, Tot n-aș putea răscumpăra O clipă din durerea ta. CERNA, P. 120. Dacă toate versurile ce compun această poemă ar fi fost rele, ar fi ajuns partea pe care o citarăm, ca să le răscumpere pe toate! MACEDONSKI, O. IV 68. Limbile se dezmorțesc și, prin glume, prin rîsuri cu hohote, ele răscumpără lungile ore de tăcere ale zilei. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Refl. pas. Cu monastirile nu se răscumpără sîngele. NEGRUZZI, S. I 146. ♦ Absol. A ispăși. Dacă am păcătuit din prostie ori din neștiință, pune-mă să răscumpăr. SADOVEANU, Z. C. 171.

buric s.n. (pop.) 1 Cicatrice formată în mijlocul abdomenului după căderea cordonului ombilical; ombilic. ♦ Cordonul ombilical prin care fetusul primește hrană din corpul mamei. ◊ Zic. Copilul cu multe moașe rămîne cu buricul netăiat. ◊ Babă de buric = moașă. ◊ Expr. A tăia buricul (cuiva) v. tăia. 2 Ext. Pîntece. Beam cu marinarii vin dulce în tractire afumate unde jucau femei din buric (M. I. CAR.). ◊ Expr. A i se lipi buricul de șale v. șa. 3 Analog. Buricul degetului = vîrful degetului. ∆ Compar. Priveam la pămînt și îl vedeam numai cît buricul degetului (GORJ.). Buricul morii = locul unde roata mare își sprijină capătul de afară. 4 Fig. Mijloc, centru. A nimerit buricul pădurii. ◊ Expr. Buricul pămîntului = a) centrul pămîntului (considerat în popor a fi la Ierusalim sau în locul pe unde se poate ajunge pe lumea cealaltă); b) om mic de statură, dar glumeț sau ambițios. ◊ A se crede (sau a se socoti) buricul pămîntului = a se crede (sau a se socoti) cel mai important, cel mai inteligent etc. dintre toți. 5 Compuse: (bot.) buricul-apei = plantă erbacee, cu florile mici, albe sau roșietice, dispuse în umbele (Hydrocotyle vulgaris); buricul-pămîntului = șerpariță (Polygala vulgaris). • pl. -ce, (pop.) -uri. /lat. *umbulīc(u)lus = umbĭlīcus, prin deglutinare: un – buric.

ITALIA, Republica italiană (La Repubblica Italiana), stat în S Europei, cuprinzând o parte continentală (Pen. Italică sau Apeninică) și una insulară (ins. Sicilia, Sardinia, Elba, Lipari ș.a.); 301,3 mii km²; 57,3 mil. loc. (1995). Limba oficială: italiana. Religia: catolică (95%), protestantă, ortodoxă, musulmană ș.a. Cap.: Roma. Orașe pr.: Milano, Napoli, Torino, Palermo, Genova (Genoa), Bologna, Florența (Firenze), Catania, Bari, Veneția (Venezia), Messina, Verona ș.a. Este împărțit în 103 provincii, grupate în 20 de regiuni. Relief predominant muntos; în N se desfășoară Alpii pe c. 1.200 km pe direcția V-E, ca un zid masiv, cuprinzând Alpii Graici (vf. Gran Paradiso, 4.061 m alt., alt. max. din I.), Alpii Lombarzi și Alpii Venețieni, toți străbătuți de numeroase pasuri (Brenner, Saint Gothard, Saint Bernard, Bernina). M-ții Apenini ocupă cea mai mare parte a pen. și se continuă și în Sicilia, fiind fragmentați și au alt. mai scăzute decât Alpii (vf. Gran Sasso d’Italia, 2.914 m alt. max.). Între M-ții Alpi și Apenini se află Prealpii și C. Padului. În Alpi și Prealpi se găsesc numeroase lacuri glaciare. Vulcani activi (Vezuviu, Etna, Stromboli). Climă temperat-continentală în N, cu ierni relativ reci și veri călduroase și mediteraneană în I. peninsulară, cu veri secetoase și calde și ierni blânde și ploioase. Rețea hidrografică bogată, cu râuri scurte. Vegetație și faună caracteristice zonelor temperată și mediteraneană. Țară cu economie dezvoltată (locul 5 pe glob ca volum al PNB și al rezervelor de aur și locul 6 pe glob ca volum al comerțului exterior). Ind. (locul 6 pe glob în ceea ce privește volumul producției ind.), care concentrează 1/3 din populația activă, contribuie cu 40% la realizarea PNB și înregistrează cel mai înalt ritm de creștere dintre țările membre ale Uniunii Europene. Economia este dominată de mari companii și societăți industriale transnaționale (IRI, ENI, FIAT, Montecatini-Edison, Pirelli, Olivetti, Finsider ș.a.), este foarte diversificată, bazată (80%) pe materii prime din import și mai dezvoltată în N (peste 50% din producția ind. este concentrată în triunghiul Torino-Milano-Genova) decât în S (Mezzogiorno). Expl. de lignit, petrol, gaze naturale (16,9 miliarde m³, 1992), min. de fier, mangan, plumb, zinc, argint, antimoniu, mercur, bauxită, azbest, sulf, grafit, baritină, feldspat, fluorite, pirite, săruri de potasiu, bentonit, talc, marmură (Carrara), sare. Ind. prelucrătoare produce (1993): energie electrică (211 miliarde kWh), fontă și feroaliaje (11,2 mil. t), oțel (25,8 mil. t, locul 8 pe glob), cocs metalurgic, laminate, aluminiu, cupru rafinat, cadmiu, antimoniu, magneziu, mercur, tractoare (90,8 mii buc., 1989, locul 6 pe glob), autovehicule (1,47 mil. autoturisme și 210 mii vehicule autoutilitare, locul 7 pe glob; înmatriculare de autoturisme noi 2,32 mil., locul 4 pe glob), biciclete și motorete, locomotive electrice, nave, avioane, aparate radio, televizoare (2,4 mil. buc., 1991), mașini de cusut și de scris, mașini de calculat, mașini de spălat, frigidere, instrumente de precizie, derivate petroliere (208 mil. t capacitatea de rafinare; benzină 19,45 mil. t, 1992, locul 8 pe glob), acid sulfuric, fosforic și azotic, sodă caustică, îngrășăminte azotoase și fosfatice, vopsele și coloranți, mase plastice și rășini sintetice, cauciuc sintetic, anvelope, produse farmaceutice, cherestea, hârtie și celuloză, ciment (41 mil. t, 1992, locul 7 pe glob), fire și țesături de bumbac, lână, mătase naturală, iută, articole de pielărie, încălț., covoare, ceramică și porțelanuri, sticlă, produse alim. (lapte și produse lactate, carne 4,03 mil. t, 1994, locul 8 pe glob, zahăr 1,62 mil. t, 1994, conserve de carne și pește, ulei de măsline, locul 1 pe glog, vin 62,6 mil hl, 1993, locul 2 pe glob, după Franța, bere, țigarete, uleiuri vegetale, paste făinoase). Există o veche tradiție în prod. de mobilă, de sticlărie și porțelanuri, instrumente muzicale, încălț., paste făinoase. Agricultura concentrează 12% din populația activă și contribuie cu 10% la crearea PNB și a venitului național. terenurile agricole ocupă 40,5% din terit. țării. Se cultivă (1994): cereale (19,56 mil. t), din care grâu (8,11 mil. t), porumb (7,94 mil. t, locul 10 pe glob), apoi orz, ovăz, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui (440 mii t), in, cânepă, anghinare (locul 1 pe glob), tutun, bob, legume (tomate, 5,22 mil. t, locul 4 pe glob, cartofi, fasole verde. locul 2 pe glob, ardei, locul 1 pe glob, mazăre, conopidă, varză, ceapă și usturoi ș.a.). I. este al doilea mare producător de fructe din lume: mare (2,14 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), pere (946 mii t, 1994, locul 2 pe glob), caise (locul 1 pe glob), piersici, cireșe, nuci, portocale (1,6 mil t, 1994, locul 3 pe glob), lămâi (769 mii t, locul 2 pe glob), mandarine, pepeni, măsline (2,8 mil. t, 1994, locul 1 pe glob, 40% din producția mondială), smochine, migdale (94 mii t, 1994, locul 2 pe glob), alune (locul 2 pe glob), castane (locul 1 pe glob), struguri (9,76 mil. t, locul 1 pe glob). Floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (mil. capete, 1994): bovine (7,7), bubaline, porcine (8,2), ovine (10,3), caprine (1,3), cabaline (0,3), asini și catâri. Sericicultură. Pescuit (311 mii t pește, 1993). C. f.: 20,2 mii km(10,2 mii km linii electrificate). Căi rutiere: 303,5 mii km. Flota comercială maritimă: 7,11 mil. t. r. b. (1993). Turism foarte dezvoltat (c. 12 miliarde dolari încasări anuale); peste 40 mil. turiști străini anual. Principalele obiective: capitala și „orașele-muzeu” Veneția, Florența, Bologna, Verona, Padova, Pisa ș.a., cu vestigii și monumente mai ales medievale (cetăți, castele, palate, biserici, vile, poduri, fântâni, statui), iar uneori și romane; Napoli-Vezuviu și împrejurimile, cu vestigii romane (temple, terme, amfiteatre, bazilici, mozaicuri) la Herculaneum și Pompei și locuri de agrement (Napoli, Vezuviu, ins. Capri, Ischia, Procida); Alpii, cu stațiuni turistice și de sporturi de iarnă (Cortina d’Ampezzo, Aosta, Courmayeur, Breuil, Domodossola); stațiuni balneoclimaterice de pe țărmurile lacurilor Maggiore (Baveno, Pallanza, Stresa), Como (Bellagio, Como, Cernobbio), Garda (Limone, Toscolano, Gargnano); Riviera di Ponente și Riviera di Levante (țărmul M. Lugurice între Vertimiglia și La Spezia), cu stațiunile San Remo, Portofino, Nervi, Rapallo, Lerici, Santa Margherita Ligure; coasta M. Adriatice între Veneția și Rimini, cu stațiuni; NE Siciliei, cu vulcanul Etna și stațiunea balneoclimaterică Taormina; o serie de orașe, cu monumente, muzee, centre culturale: Milano, Cremona, Potenza, Perugia, Siena, Bari, Brindisi. Moneda: 1 liră (italiană) = 100 centesimi. Export: conf. textile, încălț. și produse din piele, produse chimice, autovehicule și piese auto, produse siderurgice și ale metalurgiei neferoase, mașini de prelucrare a metalelor, pentru ind. textilă, de scris, de telecomunicații, mecanică de precizie, produse agro-alim., avioane ș.a. Import: petrol, mașini, utilaje și echipament ind., cărbune, min. de fier, metale neferoase, bumbac, lemn, grâu ș.a. – Istoric. Terit. I. este locuit încă din Paleoliticul Inferior. În milen. 3 î.hr. apar primele influențe ale popoarelor indo-europene. În milen. 2 î. Hr. se consolidează două arii culturale omogene: una sudică, peninsulară (cultura apeninică), în contact cu marile culturi ale popoarelor mediteraneene, și una nordică, în contact cu cultura Europei Centrale. La sfârșitul milen. 2 î. Hr., ca urmare a valurilor migratoare succesive, ligurii ocupă partea de NV a I., veneții, reg. dintre Mincio și Pad, populațiile ilirice se stabilesc pe malul Mării Adriatice și în Puglia, siculii în Sicilia, latinii la S de Tibru, iar etruscii în I. centrală. În sec. 8 și 7 î. Hr., grecii întemeiază numeroase colonii pe coastele de S ale I. și în Sicilia. În sec. 6 și 5 î. Hr., triburi de gali de origine celtică se stabilesc în C. Padului. Dintre toate aceste popoare, etruscii cunosc un înalt grad de civilizație (sec. 7-6 î. Hr.). La începutul sec. 5 î. Hr., Roma o cetate din Latium, se emancipează de sub suzeranitatea etruscă, devenind, în sec. 3 î. Hr., stăpâna întregii I., și apoi hegemonul bazinului Mării Mediterane, instituind cel mai vast și mai durabil imperiu al lumii antice. După prăbușirea Imp. Roman de Apus (476), marcată de înfrângerea lui Romulus Augustulus, I. este stăpânită de heruli (476-493), de ostrogoți (493-553), apoi de Imp. Bizantin (din 553). În 569, longobarzii, conduși de Alboin, cuceresc N I., iar în 756 se întemeiază statul papal. În 774, Carol cel Mare îi înfrânge pe longobarzi, regatul acestora fiind inclus în statul franc, restul peninsulei rămânând sub dominație bizantină, cu excepția S I. și a Siciliei, care sunt ocupate (sec. 9) de arabi, eliminați (sec. 11-12) de normanzi. În timpul lui Otto I, N și centrul I. au intrat în componența Sfântului Imperiu Roman aflat (1075-1122) în conflict cu Papalitatea („lupta pentru învestitură”), care s-a încheiat prin Concordatul de la Worms. În urma cruciadelor (sec. 11-13), orașele din N și centrul I. au devenit importante centre de tranzit în comerțul dintre Orient și Occident, Milano, Veneția, Florența, Genova, Pisa, constituindu-se în republici independente și devenind (după sec. 13) înfloritoare nuclee de iradiere a ideilor umaniste și renascentiste. Tot acum au loc o serie de frământări sociale: răscoala țărănească (1304-1307), condusă de Dolcino, răscoala din Roma (1347), în frunte cu Cola di Rienzo și a lucrătorilor textiliști (ciompi) din Florența (1378). Între 1494 și 1559, I. a devenit câmpul de bătălia dintre Franța și Spania („Războaiele italiene”), conflict încheiat cu Pacea de la Château-Cambrésis, prin care Spania a anexat cea mai mare parte a peninsulei, cedată ulterior, prin tratatele de la Utrecht (1713) și Rastatt (1714), austriecilor. După 1792, terit. I. a fost unul dintre locurile de desfășurare a războaielor napoleoniene, părți din acest terit. fiind înglobate în formațiuni statale dependente de Franța sau de Austria. După izbucnirea Revoluției Franceze, ideile acesteia au pătruns și în I., materializându-se în mișcarea pentru independență și unificarea țării (Risorgimento – c. 1820-1870), care s-a realizat în jurul Regatului Piemontului. În urma războiului franco-piemontezo-austriac (1859), Lombardia se unește Piemontul, iar „cămășile roșii” ale lui Garibaldi eliberează Sicilia și I. de S (1860-1861), astfel încât Victor Emmanuel II din dinastia de Savoia se proclamă (1861) rege al I. Războiul austriaco-prusian din 1866, în care I. se raliază Prusiei, se soldează cu alipirea Veneției la Regatul italian. Unificarea I. se încheie prin cucerirea Romei (1870), care va deveni capitala țării. La sfârșitul sec. 19, I. se confruntă pe plan intern cu o gravă criză economică, mai accentuată în S, care duce la masive imigrară și mișcări insurecționale. Pe plan extern, I. se alătură Triplei Alianțe (1882) și promovează o politică de cuceriri, ocupând Eritreea și Somalia, iar, în urma Războiului italo-turc (1911-1912), Tripolitania, Cirenaica și ins. Dodecanez. I. participă la primul război mondial, alăturându-se Antantei (la 23 mai 1915). Prin tratatele de pace de la Saint-Germain (1919) și Sèvres (1920), I. obține Tirolul de Sud, Trieste, pen. Istria, ins. Dodecanez, iar, în 1924, orașul Fiume (Rijeka). Ca urmare a unei tot mai accentuate degradări a vieții sociale și politice și a unei profunde crize politice, ideile fasciste, al căror principal exponent era Benito Mussolini, câștigă tot mai mult teren, permițându-i acestuia să execute „marșul asupra Romei” (oct. 1922) și să devină prim-mim., instaurând un regim dictatorial. I. ocupă Ethiopia (1935-1936) și participă (1936-1939), alături de Hitler, la războiul civil spaniol, sprijinindu-l pe Franco. Împreună cu Hitler, Mussolini creează „Axa Berlin-Roma” (1936) și aderă la „Pactul anticomintern” (1937). După invadarea Albaniei (7 apr. 1939), I. se alătură, la 10 iun. 1940, Germaniei în cel de-al doilea război mondial, atacând Franța, Grecia, Iugoslavia și participând, din iun. 1941, cu un corp expediționar, la războiul împotriva U.R.S.S. Confruntat cu nemulțumirea crescândă a populației, regimul fascist trebuie să facă față, după 1942, unei puternice mișcări de rezistență, principala forță fiind reprezentată de Partidul Comunist Italian. După debarcarea anglo-americană din Sicilia (10 iul. 1943), Mussolini este înlăturat de la putere (25 iul. 1943) și se formează un nou guvern, condus de P. Badoglio, I. declarând la 13 sept. 1943, război Germaniei. Eliberat de un comando german, Mussolini înființează la Saló, în N țării, un stat sub tutelă germană. La 28 mart. 1945, Mussolini este capturat de partizani și împușcat. La 18 iun. 1946, I. se declară republică. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947), Somalia italiană, Eritrea și Tripolitania trec sub tutelă O.N.U., Istria, Fiume și Zara (Zadar) revin Iugoslaviei, iar. ins. Dodecanez, Greciei; Triestul devine terit. liber (până în 1954), Tratatul italo-iugoslav din 10 nov. 1975 consfințind împărțirea acestui terit. între cele două state. După cel de-al doilea război mondial, viața politică italiană este dominată de Partidul Democrat Creștin, iar cea economică, cu ajutorul planului Marshall, cunoaște o dezvoltare deosebit de rapidă („miracolul italian”), în care se păstrează însă decalajul dintre nordul industrializat și sudul mai slab dezvoltat. Dar, după 1968, pe fundalul creșterii corupției, a puterii Mafiei și al sporirii tensiunilor sociale, are loc o degradare economică și politică a țării (în 1978 Aldo Moro este asasinat de gruparea extremistă a Brigăzilor Roșii). Și după 1993 afacerile oneroase și legăturile unor personalități politice cu Mafia provoacă o scădere dezastruoasă a popularității Democrației Creștine. După modificarea legii electorale, guvernul de tranziție al lui Carlo Azeglio Ciampi, primul prim-min. independent (în funcție de la 29 apr. 1993), pregătește alegerile parlamentare, care sunt câștigate de Forza Italia – partidul miliardarului Silvio Berlusconi, în guvernul căruia sunt incluși și 5 miniștri neofasciști. Frământările politice și implicarea lui Berlusconi în unele afaceri ilegale se soldează cu retragerea cabinetului acestuia, cu noi alegeri, câștigate de o coaliție de centru stânga, și cu formarea cabinetelor conduse de Romano Prodi (1996) și Massimo d’Alema (1998). Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 dec. 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Deputaților), iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.