STĂPÎNITOR², -OARE, stăpînitori, -oare, s. m. și f. (Astăzi rar) 1. Persoană care guvernează (o țară, un popor); domnitor, conducător. Suveranul meu urmează a socoti legătura de bună prietinie cu marele padișah drept cea mai prețioasă dintre legăturile sale cu stăpînitorii popoarelor lumii. SADOVEANU, Z. C. 278. Stăpînitorul ce varsă în războaie păraie de sînge pentru ambiție. NEGRUZZI, S. I 31. Lupul cu toată prostia, Cîrmuia împărăția Și, ca un stăpînitor, Unora le da avere, Altora, pe o părere, Le lua chiar starea lor. ALEXANDRESCU, P. 69. ◊ (Metaforic) Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape, Dimpreună cu al lunei disc, stăpînitor de ape. EMINESCU, O. I 154. 2. Proprietar, posesor, stăpîn. Nu sînt eu stăpînitorul părăsitelor palate, Al pădurilor deșarte, al puhoaielor umflate? EFTIMIU, Î. 51.