PUSTIIT, -Ă, pustiiți, -te, adj. 1. Prefăcut în pustiu, devastat, prădat. După doi ani de război, țara a rămas pustiită. SADOVEANU, O. I 6. ◊ Fig. Și-și vedea viața toată pustiită, COȘBUC, P. I 249. El răscoală în popoare a distrugerii scînteie Și în inimi pustiite samănă gîndiri rebele. EMINESCU, O. I 51. Mîngîie-a ei ruină cu o palidă zîmbire, Ca un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Gol, lipsit de viață, pustiu. Îl găsise răposatul popa Radu în tinda bisericii, la o lună după moartea preotesei, și-l luase în casa-i pustiită. GALACTION, O. I 45. Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit. EMINESCU, O. I 214. 2. Retras; izolat, solitar. (Substantivat) Maica Evlampia se mișca, deșirată, în rasa-i cafenie. – Ia, Traiane maică, din colac, și din nuci, și din miere. Asta-i mîncarea noastră, a pustiitelor de lume. SADOVEANU, P. M. 67.