pasăre, păsări, s.f. – (ornit.; mit.) Pasărea Măiastră, animal mitologic autohton. „Este o pasăre alegorică ce poate fi stăpânită limitat de om și e totodată o pasăre justițiară. Reprezentată ca o pasăre multicoloră și strălucitoare, cu forțe magice inepuizabile, Pasărea Măiastră are rang regal și e slujită la nevoie de toate celelalte păsări. Intervențiile ei sunt mai ales pasive, iar relațiile cu omul sunt întotdeauna echitabile” (Kernbach, 1989). Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de păsări avimorfe, alături de Pajura și Pasărea de foc. Poartă mesajele zânelor și ale arhe-demonilor (Vulcănescu, 1987). „Păsările mitice ale diferitelor popoare (Phoenix, Garuda, Măiastra etc.) întruchipează un principiu solar și al regenerării veșnice a vieții. Una din funcțiile lor este de a fi agenți de legătură dintre pământ și cer, dintre lumea de aici și cea de dincolo” (Evseev, 2001: 140). E atestată în folclorul din Maramureș, Chioar, Codru și Lăpuș: „Cine m-o aflat pe mine / Om pemintean n-a si nime, / Numai Pasărea Măiastră / Ș-a zbura maicii-n fereastră / Și maicii i-a povesti / Unde mi-am putut muri” (Calendar, 1980: 76); „Fă-mă, Domane, ce mi-i fa, / Fă-mă pasăre măiastră / Să bat cu aripile, / Să descui ferestrile; / Să bat boare de lumină, / Să văd pe badea cum cină” (Memoria, 2001: 95; Nănești); „Te du unde cocoș negru nu cântă / Șî pasăre măiastră nu umblă” (Ștețco, 1990: 59; Borșa). ♦ (onom.) Pasăre, Pasare, Păsărică, nume de familie (89 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. passer „vrabie” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).