TESTAMENT, testamente, s. n. 1. Act prin care cineva dă dispoziții privind dorințele ce urmează a-i fi împlinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea averii sale. Numai de n-o fi lăsat vreun testament. DUMITRIU, N. 121. I-am repetat că îi voi lăsa prin testament tot. CAMIL PETRESCU, U. N. 210. Murind marele Petru pîn-a nu se pune în lucrare testamentul lui Dimitrie Cantemir, fiul său, Constantin, puse stăpînire pe toate averile. NEGRUZZI, S. II 144. ◊ Testament olograf v. olograf. Testament mistic sau secret v. mistic. ♦ (Rar) Moștenire. (Fig.) Prețioase antichități grece și latine, testamente ale unei lumi perdute. HASDEU, I. V. 138. 2. (În expr.) Vechiul Testament = parte a bibliei cuprinzînd textele referitoare la credințele religioase și la viața poporului evreu (pînă la nașterea lui Hristos). Davidică de la Fărcașa, pînă tipărea o mămăligă, mîntuia de spus pe de rost istoria Vechiului Testament. CREANGĂ, A. 84. Noul Testament = parte a bibliei cuprinzînd evangheliile și alte scrieri religioase (posterioare nașterii lui Hristos).