Teofana Extrem de rar în epoca noastră, Teofána (corespondentul masc. Teofán a ieșit din uz) este la origine un nume teoforic grecesc, înrudit cu → Tudor; Tudose; Doroteea, Timotei etc. Dar, cu toate că izvoarele atestă folosirea lui Theophánes și Theopháne înaintea epocii creștine, popularitatea și răspîndirea numelor în discuție sînt strîns legate de noua religie. Grecii foloseau cuv. theopháneia, încă din perioada veche, pentru a desemna „apariția sau manifestarea divinității”, fiind sinonim cu epipháneia al cărui sens este „modul, semnele prin care divinitatea își făcea simțită prezența într-un anumit loc” (deși în faza inițială a religiilor vechi se considera că omul nu-l poate vedea pe dumnezeu fără a muri, în Biblie de exemplu, Iahve se înfățișează unor aleși sub formă umană, iar poporului, prin fenomene grandioase și înspăimîntătoare). Încă din primele secole ale erei noastre, în Egipt se celebra la 6 ianuarie nașterea și botezul lui Iisus; răspîndită în Europa, sărbătoarea capătă în Occident alte semnificații (întrucît nașterea fusese fixată la 25 decembrie) și anume manifestarea divinității care se relevă lumii păgîne sau aleșilor (cei trei crai călăuziți de stea), evreilor (prin botezul în Iordan și proclamarea ca fiu al lui Dumnezeu) și apostolilor (prin minunile săvîrșite la nunta din Cana). Pentru a desemna aceste „apariții” divine și celebrarea lor se folosea vechiul termen păgîn epipháneia (vb. epiphaino „a apărea, a se manifesta”), iar în Orient, theophaneia (compus din theós, înrudit cu lat. Deus și cu rom. dumnezeu și vb. pháino „a arăta”). Folosit în diferite limbi pentru a desemna sărbătoarea identică cu Boboteaza, cei doi termeni ecleziastici încep să fie folosiți și cu funcție de nume de botez. Purtate la început probabil de copiii născuți în perioada sărbătorii amintite, intrate apoi în onomasticonul creștin, prin cultul unor martiri și sfinți și devenite calendaristice, Epifan, Epifánia, Teofán și Teofána se generalizează și se răspîndesc aproape la toate popoarele europene. Dacă în apusul Europei au avut mai multă șansă Epifan și Epifania (termenul grecesc, prin intermediar latin este și astăzi folosit de italieni și spanioli; în Franța, unde sărbătoarea este numită acum jour des rois „ziua regilor”, întrucît Épiphanie era într-o vreme personificată și devenise mama celor trei magi), în răsărit s-au bucurat de mai multă popularitate și persistență în timp Teofan și Teofana. La slavi și la români numele n-au fost niciodată puse în legătură cu sărbătoarea creștină, desemnată la noi prin Bobotează, iar la slavi prin bg., rus. Bogoiavlenie și scr. Bogoiavlienie, termeni care înseamnă tot „apariția lui dumnezeu”. Deși în secolele trecute apar sporadic în documente și formele Epifanie, Ipifanie, Chifanie, Chifan, acestea au ieșit din uz ca prenume (Chifan poate fi întîlnit ca nume de familie). Mult mai vechi și mai frecvente, Teofan și Teofana sînt atestate sub diverse forme, încă din secolul 15; Tofan, Tufan, Tofu, Tofle, Toflan mai pot fi întîlnite doar în inventarul numelor de familie sau în toponimie, singurul prenume rămas și astăzi în uz, dar cu o frecvență foarte redusă, fiind fem. Teofana. ☐ It. Teofane, Teofania, sp. Teófano, magh. Teofánia, bg. Teofan, Teofana, rus. Feofan, Feofania etc. ☐ Teofan, cronicar bizantin din sec. 8-9, autor al unei cronici care cuprinde perioada 284 – 813 (de la împăratul Dioclețian pînă la Mihail III), Teofan Grecul, pictor bizantin din secolul 14-15, emigrat în Rusia.