grozáv, -ă adj. (bg. grozav, vsl. grozavŭ. V. groază). Teribil, formidabil: o artilerie grozavă). Oribil: crimă grozavă. A te face grozav (Iron.), a-țĭ da aere de om grozav. Adv. Foarte: mă doare grozav, urît grozav, grozav de urît (foc de urît).

grozăvésc (mă) v. refl. (d. grozav). Mă fac grozav, îmĭ daŭ aere de om grozav.

înverșunéz (est) și învĭerșunéz (vest) (lat. *in-versionare [d. in-vérsio, -ónis, 1. inversiune, 2. transpozițiune, 3. ironie]. Cp. cu cășunez, tușinez, vĭerșun). Înfuriĭ grozav, fac să persiste în furie: vorba asta l-a înverșunat tare. V. refl. Mă înfuriĭ grozav: soldațiĭ, înverșunîndu-se, aŭ tras o salvă în mulțime. Persist în îndărătnicie: el se înverșuna să înainteze, dar puterile îl părăsiră.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

POPĂ, popi, s. m. 1. (Pop.) Preot. ◊ Expr. A plăti ca popa = a plăti sigur (și până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-și găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poți birui, înșela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cumințească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăța (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales la forma negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-și da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărțile de joc, care are imprimată pe una dintre părți o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ◊ Popa prostul = numele unui joc de cărți, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ◊ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-și ușor părerile, felul de a gândi sau de a acționa. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.

AER¹ ~e n. 1) Amestec de gaze pe care îl respiră vietățile aerobice; atmosferă. ◊ În ~ liber sub cerul liber; afară. A lua ~ a se plimba la aer. 2) Expresie specifică a feței; mină; înfățișare; aspect. ◊ A-și da ~e (a umbla cu ~e) a-și da importanță; a o face pe grozavul. /<lat. aer

A SE GROZĂVI mă ~esc intranz. fam. depr. A face pe grozavul; a-și da aere (având o părere exagerată despre propria persoană). /Din grozav

TARE² ~i adj. 1) (în opoziție cu moale sau cu slab) Care are o consistență solidă și nu poate fi distrus la acțiunea forțelor din afară; dur. Lemn ~. 2) (în opoziție cu mlădios) Care este lipsit de flexibilitate; țeapăn; neflexibil; inflexibil. Bară ~. 3) Care a devenit mai consistent, mai dens. Tencuială ~. 4) pop. (despre ființe sau părți ale corpului lor) Care este înzestrat cu mare forță fizică; puternic; voinic. Mâini ~i. 5) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vădește caracter puternic; cu voință fermă. Poziție ~. ◊ A fi ~ de fire (sau de inimă) a nu-și pierde firea în momentele grele. Cei ~i cei care au putere în societate. A fi ~ și mare a fi cu mare influență; a fi puternic. A se face ~ și mare a face pe grozavul; a se grozăvi. A fi ~ pe piață a fi stăpân pe situație. Sus și ~ în gura mare; cu toată convingerea. 6) Care are însușiri pozitive; înzestrat cu calitățile necesare. Elev ~. 7) (despre acțiuni, fenomene ale naturii) Care are intensitate mare, sporită. Vânt ~. 8) (despre mirosuri, substanțe, băuturi etc.) Care are o concentrație mai mare decât cea normală. Aromă ~. 9) (despre aer) Care este răcoros; rece. /<lat. talis

A SE VOINICI mă ~esc intranz. A-și da aere de voinic; a o face pe grozavul; a se grozăvi. /Din voinic

plastrona, plastronez, vb. I (înv.) a se făli, a se mândri, a poza, a face pe grozavul.

BRAVA vb. tr. a înfrunta cu curaj (o primejdie). ◊ a se expune inutil (unei primejdii etc.); a face pe grozavul, a sfida. (< fr. braver)

semeți (-țesc, -it), vb. – 1. A încuraja, a îndrăzni. – 2. (Refl.) A se mîndri, a se făli. – 3. (Refl.) A face pe grozavul, a-și lua nasul la purtare. – Var. sămeți, sumeți, sîmeți, și der. Sl. sŭmĕti „a îndrăzni” (Cihac, II, 336; Tiktin; Berneker, II, 47), cf. sb. smeti; probabil contaminat cu formația expresivă, sau cel puțin cu tratamentul expresiv al lui sumuța, asmuța, deoarece ar explica greu fonetismul rom. – Der. semeț, adj. (mîndru, arogant); semețește, adv. (cu îngîmfare); semeție, s. f. (mîndrie, fală, trufie, insolență).

voinic (-cI), s. m. – 1. (Înv.) Ostaș, soldat. – 2. Tînăr, băiat. – 3. Viteaz. – 4. (Adj.) Tare, robust. – Var. înv. vonic. Sl. vojnikŭ (Tiktin) sau mai bine din bg., sb., slov. vojnik, din cauza accentului, la fel ca și tc. voiniklar „ienicer” (cf. F. Algoratti, Viaggio di Terra Santa, Novara, 1596, p. 259). Din același motiv nu pare probabilă der. din sl. vojinŭ, cu suf. nic (Pușcariu, Dacor., VII, 466); rezultatul trebuia să fie voinic, ca războinic, stráșnic, tráinic etc. – Der. voinicame, s. f. (înv., armată, trupă); voinici, vb. (a se război; a duce viață de soldat sau de bandit; refl., a face pe grozavul); voinicesc, adj. (înv., războinic; curajos, viteaz, hotărît; robust, viguros); voinicește, adv. (vitejește, cu bărbăție, hotărît); voinicie, s. f. (înv., soldățime; înv., banditism; curaj, îndrăzneală); voinicos, adj. (brav, îndrăzneț, întreprinzător; lăudăros; încrezut, fanfaron); voinicică, s. f. (specie de creson, Sisymbrium Loesellii). – Sl. voiničĭskŭ „militar” (Miklosich, Lexicon, 71) trebuie să fie reproducerea rom. voinicesc. Cf. voină.

NĂSUI, năsui, vb. IV. Refl. (Pop.) A se obrăznici; a face pe grozavul. – Din nas.

burzuluĭésc v. tr. (ung. borzulni, zbîrlesc, borzalom, fior, borz, bursuc. V. borz, bursic, bîrzoĭ, îmbîzoĭez. Cp. și cu zurbuluĭesc). Zbîrlesc. A-țĭ burzuluĭ creasta, a te arăta țanțoș, a face pe grozavu. Revolut, răscol. V. refl. Mă zbîrlesc. Fig. Mă arăt mîniat, mă revolt. Și bîrzîl- (CL. 1919, 3, 216) și bîrzul-. La Cant. Ist. 273: burzil-. La N. Cost. (Let. 2, 53) buzurl-. În Trans. și burzulesc și borzolesc. V. buntuluĭesc.

*paraléŭ m. (para și leŭ, după ngr. paráleon. Leŭ paraleŭ (în poveștĭ), leŭ maĭ grozav de cît toțĭ leiĭ. Fig. Fam. Om care face pe grozavu: da cine-ĭ și paraleu ăsta?

rîĭós, -oásă adj. (d. rîĭe). Plin de rîĭe: o capră rîĭoasă. S. n. Fam. Individ murdar, respingător: aicĭ nu e loc pentru toțĭ rîĭoșiĭ! A face pe rîĭosu, a face pe grozavu, pe boĭeru, cînd în realitate eștĭ sărac (aluz. la capră, care, orĭ-cît de rîĭoasă să fie, tot sus îșĭ ține coada și-șĭ păstrează aeru eĭ de mîndrie). Iron. Capră rîĭoasă, Grec fudul. V. parșiv, castravete.

pârtie f. 1. cărare făcută prin zăpadă: a-și deschide o pârtie; 2. cărare în genere: o luară apoi pe pârtie ISP.; a-și da în pârtie, a se face om de treabă (în urma unei pedepse); 3. fig. răritură, gol: lehimea cruntă făcea pârtii grozave’n cetele române AL. [Serb. PRT].

râios a. 1. plin de râie; 2. fig. murdar, respingător; 3. (ironic) fudul, care face pe grozav.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (Înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenere.

POPĂ, popi, s. m. 1. (Pop.) Preot. ◊ Expr. A plăti ca popa = a plăti sigur (și până la ultimul ban). A (i) se duce (sau a-i merge) cuiva vestea (sau buhul) ca de popă tuns = a stârni vâlvă cu o faptă neobișnuită; a se face mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. A-și găsi popa = a găsi pe cineva pe care nu-l poți birui, înșela, amăgi, domina; a i se înfunda cuiva. A-i fi (cuiva) popa = a domina, a tempera (pe cineva), a face (pe cineva) să se cumințească, a-i veni (cuiva) de hac; a învăța (pe cineva) minte. A călca a popă = a) (mai ales în construcție negativă) a da semne de seriozitate, a inspira încredere; b) a-și da aere, ifose, a face pe grozavul. A da ortul popii = a muri. 2. Numele uneia dintre cărțile de joc, care are imprimată pe una dintre părți o imagine asemănătoare cu a unui rege; rigă, crai, rege. ◊ Popa prostul = numele unui joc de cărți, în care pierde jucătorul care rămâne cu popa (2). ◊ Expr. (A umbla cu) uite popa, nu e popa, se spune despre o persoană nehotărâtă sau care manifestă o atitudine inconsecventă, schimbându-și ușor părerile, felul de a gândi sau de a acționa. 3. Nume dat celei mai mari piese de la jocul de popice. – Din sl. popŭ.

AER¹ s. n. 1. Amestec gazos și transparent care înconjură pîmîntul (și care este absolut necesar pentru întreținerea vieții animale și vegetale). V. atmosferă. Aerul avea o limpezime de izvor. SADOVEANU, N. F. 26. I Cu fața scăldată în aerul acela îmbătător de primăvară... tinărul Vîrlan se simțea ca renăscut. BUJOR, S. 167. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi, Răspîndind fiori de gheață pe ai țării umeri dalbi. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Fig. Noaptea inundasă pămîntul cu aerul ei cel negru. EMINESCU, N. 22. ◊ Aer lichid = aer în stare lichidă (obținut prin scăderea temperaturii și mărirea presiunii), întrebuințat în laboratoare pentru menținerea unei temperaturi foarte joase sau ca exploziv. Aerul lichid se păstrează în vase cu pereți dubli. ◊ Aer comprimat v. comprimat. Aer condiționat v. condiționat. ◊ Climă, climat. A schimba aerul. Aerul de munte nu i-a priit. ◊ Acest aer sănătos și parfumat îi reda vieții toată puterea și tinerețea pe care el credea c-a pierdut-o. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. ◊ Loc. adv. La aer sau în aer liber = într-un loc neacoperit, afară. A ieși la aer. A merge la aer. ◊ Spectacole... în aer liber. SAHIA, N. 67. ◊ Expr. A lua aer = a ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 2. Spațiul care înconjură pămîntul; văzduh, atmosferă. Cîteva fluiere străpungeau aerul. PAS, L. I 146. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă, Și din a haosului văi Un mîndru chip se-ncheagă. EMINESCU, O. I 171. ◊ Expr. A fi (sau a se simți) ceva în aer = a exista semne sau indicii că se pregătește ceva (în ascuns). Nu se întîmplase încă nimic, dar se simțea ceva în aer. DUMITRIU, B. F. 115. A arunca (ceva) în aer v. arunca. 3. Înfățișare exterioară, aspect, expresie, fizionomie. Doamna Vorvoreanu se uită ta soră-sa și o urî o clipă pentru aerul ei rătăcit, cu șuvițe nepieptănate de păr cărunt. DUMITRIU, B. F. 46. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 34. Roșeața îi acoperi fața, și, luînd un aer voios, se prefăcu că nu auzise nimic. BOLINTINEANU, O. 425. ◊ Expr. A avea aerul că... (sau să... ) = a da impresia că... Iubite prietene, zise... beizade... te rog să observi, fără a avea aerul, pe cei doi slujitori cu care ai venit de la Ieși. SADOVEANU, Z. C. 186. A-și da (sau a-și lua) aere = a lua o atitudine de superioritate, a vrea să pară important, a face pe grozavul. Pentru a-și da aere față de lumea de la celelalte mese, domnul Marinică îi spunea... neamțului... Herr Frederic. PAS, Z. I 308. Ceata lui Ghiță începu să-și dea aere de ostași grozavi. BUJOR, S. 172. – Formă gramaticală; pl. (în expr.) aere.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

GĂLBINARE, gălbinări, s. f. (Și în forma gălbenare) 1. (Med.) Icter. Dar de-oi ști că o prinde gălbinarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. I 275. Hora mare Fete n-are, C-au murit de gălbenare. BIBICESCU, P. P. 210. 2. (Impropriu) Culoare galbenă a feței; gălbeneală, paliditate. Gălbenarea firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară. NEGRUZZI, S. I 53. – Variantă: gălbenare s. f.

GROZAV, -Ă, grozavi, -e, adj. 1. Care inspiră groază; groaznic, îngrozitor, inspăimîntător, teribil. Grozavul vînt se zbate-n largul zării Și norii-mbracă haină de văpăi. COȘBUC, P. II 73. Cum îl văzu fata că este așa de grozav [balaurul], niște răcori o apucară și i se făcu părul măciucă de frică. ISPIRESCU, L. 18. Oh, grozave minute, pe care în veci nu le voi uita! NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Adverbial) Femeia lui Ipate începe atunci a țipa grozav. CREANGĂ, P. 178. 2. Foarte mare, extraordinar. Simțea pe piept o greutate grozavă, parcă ținea pe coastele lui boii. CAMILAR, TEM. 102. Foaie verde, verde mac, Ochii lelei tare-mi plac, De pe uliță mă trag, Și grozav necaz îmi fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36. ♦ (Adverbial) a) Tare, mult, teribil. Mi-ar conveni grozav pe aceste vremuri de criză să se poată realiza ideea dv. CARAGIALE, O. VII 413. Îl trînti așa de grozav, de îl băgă pînă în gît în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. b) (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. «de», exprimă ideea superlativului) Foarte, extrem de... groaznic de... Învățam la domnu Trandafir, într-o odaie care mi se părea atunci grozav de mare. SADOVEANU, E. 110 Aici a căzut odată un bălaur grozav de mare, care vărsa jăratec pe gură. CREANGĂ, P. 121. 3. De seamă, remarcabil; extraordinar. Privește în vitrina magazinului la varietatea stofelor. Nu sînt grozave. SAHIA, N. 98. Ce a scris el așa grozav ca să se lege de alții? VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se crede grozav = a avea despre sine o părere prea bună. 4. Curajos. Adică ce-i fi zicînd că d-ta ești grozav, ha? Dumitale nu ț-e frică? D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ (Substantivat, ironic, în expr. ) A face pe grozavul = a se arăta mai curajos decît este; a se grozăvi (în ceea ce privește curajul, inteligența etc.).

GROZĂVI, grozăvesc, vb. IV. Refl. A-și da aere, a-și da multă importanță; (în special) a se arăta mai curajos decît este, a face pe grozavul. Vă grozăviți în acest război... război al bogaților... Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioane de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Eu nu vorbesc fleacuri ca domnișorii ăștia care vin cu pălăria-n cap, se grozăvesc, mint și nu-s capabili să scrie un rînd cumsecade. REBREANU, R. I 210. ♦ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A se lăuda, a se fuduli. Se grozăvește cu isprăvile sale.

LĂUDA, laud, vb. I. 1. Tranz. A-și exprima prin cuvinte prețuirea, a vorbi de bine, a aduce laude; a elogia. Leșii se grăbiră să-l laude pentru frumoasele lui cuvinte. SADOVEANU, O. VII 157. Ovanez începu să-i laude talentul de a cînta. BASSARABESCU, V. 11. L-a adus în grădină de dimineață, ca pe o femeie, să-i laude florile. ISPIRESCU, L. 20. 2. Refl. A spune despre sine însuși cuvinte de laudă; a se făli, a se mîndri. Se laudă că e om milos. REBREANU, R. I 234. Să nu te lauzi... niciodată cu ce ai de gînd să scrii. VLAHUȚĂ, O. A. 336. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. (Familiar) Cum te mai lauzi? = ce mai faci? cum te mai simți? cum o (mai) duci cu sănătatea? 3. Refl. A face pe grozavul, a se grozăvi. Se laudă că mă va reclama. – Pronunțat: lă-u-.

NĂSUI, năsui, vb. IV. Refl. (Popular, construit cu dativul) A se obrăznici, a-și lua nasul la purtare, a face pe grozavul. Tu... cui te năsui De te scalzi în rînd cu noi. TEODORESCU, P. P. 30.

ROURA, pers. 3 rourează, vb. I. 1. Intranz. A cădea rouă. 2. Tranz. Fig. A stropi, a umezi, a acoperi cu stropi ca de rouă. [Cugetările] dulci și duioase... fac uneori ca o lacrimă de dor și de îndurare să-i roureze geana. ODOBESCU, S. III 51. Gălbinarea firească a lui Ipolit se făcuse mai grozavă la lumina făcliilor de ceară, și sudoarea roura melancolica lui frunte. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Refl. Este oare de milă sau de mîndrie lacrima cu care tot ochiul se rourează, urmînd cu gîndul în cale pe viteazul dorobanț romîn? ODOBESCU, S. II 530.

POPEȘTE adv. (Popular sau familiar; cu sens depreciativ) Ca popii. Ca să ne dea o dovadă de chemarea sa pentru viața schimnicească, bălmăji pe nas, popește... un deșănțat amestec de cîntări bisericești și de cîntece de lume. M. I. CARAGIALE, C. 117. ◊ Expr. A călca popește = a-și da ifose, a face pe grozavul. Carte nu știe, dar calcă popește. PANN, P. V. III 28. ♦ (În legătură cu verbele «a dormi» sau «a mînca») Strașnic, zdravăn. Se ospătă bine, mîncă și beu boierește, apoi dormi una popește și numai după aceea încalecă. RETEGANUL, P. III 47.

PROȚĂPI, proțăpesc, vb. IV. (Familiar) 1. Refl. A se posta (provocator) în fața cuiva; fig. a se îngîmfa, a-și da importanță, a face pe grozavul. Ordonă să fie scoase lanțurile de pe mîinile prinșilor și se proțăpi după birou în fața lor. VORNIC, P. 204. Cînd se înfățișează într-un salon... se proțăpește grav și solemn în vaza tuturora. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Rar, despre obiecte) A sta țeapăn (ca un proțap înfipt în pămînt). Puse [în talerul balanței] toți sacii; cumpăna pare că era proțăpită acolo sus. ISPIRESCU, L. 401. 2. Tranz. (Rar) A pune căluș. Călușeii le prindea, Coame, Coade Le tăia, Gurile Le proțăpea. TEODORESCU, P. P. 656. 3. Tranz. A lovi, a izbi. Îl proțăpea cu pumnul drept în falca stîngă și cu pumnul stîng în falca dreaptă. SADOVEANU, O. E. 137.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

AFECTARE. Subst. Afectare, emfază, patos, exagerare, exagerație (rar). Retorism, prețiozitate (rar), retorică (peior.), gongorism. Fandoseală (fam.), fasolire (fam.), ifos, izmeneală (fam.), ostentație. Înfumurare, închipuire, îngîmfare, mîndrie, mîndrire (rar), orgoliu, fatuitate (livr.), vanitate, ighemonicon (grecism înv.); trufie, trufă (înv.), aroganță, morgă (livr.), semeție, ocoșie (reg.), fudulie, fală, făloșie (reg.); prezumție (livr.), supraestimare, grandilocvență (livr.), grandomanie, megalomanie. Artificialitate, artificiozitate (rar); manierism, bufonerie, cabotinism, bufonadă (rar), caraghioslîc, comicărie. Prefăcătorie, disimulare, simulare, simulație, ipocrizie, fățărnicie, fariseism. Mofturi (fam.), fasoane (fig., fam.), nazuri (pop. Și fam.), mutre (fam.), grimase, fițe (fam.), ifose, marafeturi (pop. Și fam.). Bufon, saltimbanc, comediant (fig.), cabotin; fandosit (fam.), sclifosit (fam.), izmenit (fam-). Adj. Afectat, emfatic, patetic, exagerat. Retoric, prețios, bombastic, gongoric, înflorit (fig.), pretențios, pompos, umflat (fig.), grandilocvent (livr.). Fandosit (fam.), sclifosit (fam.), fasolit (fam.), izmenit (fam.). Înfumurat, închipuit, îngîmfat, mîndru, împăunat (reg.), umflat îb pene, plin de sine, fălos, ocoș (reg.), fudul, încrezut, trufaș, semeț, vanitos, orgolios, țîfnos (pop.), cu nasu-n sus. Prefăcut, ipocrit, disimulat, fățarnic, fariseic. Teatral, manierat, căutat, nenatural, artificial, artificios (rar); bufon (rar), caraghios, comic. Mofturos, năzuros. Vb. A fi afectat, a (se) afecta (rar), a se fandosi (fam.), a se fasoli (fam.), a se sclifosi (fam.), a-și da aere, a se izmeni (fam.), a face fasoane, a-și da ochii peste cap, a se grozăvi, a face pe grozavul, a se făli (peior.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a călca popește, a se umfla în pene; a se înfumura, a se îngîmfa, a se împăuna, a fi închipuit, a ține nasul sus, a nu-i ajunge cu prăjina la nas. A mima, a se maimuțări, a juca teatru, a poza (peior.); a face mutre; a cocheta, a se da în spectacol; a face nazuri, a face fițe (fam.), a-și da ifose. V. capriciu, exagerare, grandilocvență, îngîmfare, mîndrie, ostentație.

ÎNGÎMFARE. Subst. Îngîmfare, înfumurare, iactanță (rar), fatuitate (livr.), infatuare, suficiență, prețiozitate (rar), aroganță, morgă (livr.), prezumție (livr.), închipuire; țîfnă (pop.), mîndrie, mîndrire (rar), ifos (fam.), ocoșeală (reg. și ir.), orgoliu, vanitate, trufie, trufă (înv.), trufășie, semeție, fudulie, fală, făloșie (rar), țanțoșie (rar); laudă (de sine), lăudăroșenie, lăudare, lăudăroșie (rar); împăunare, afectare, fanfaronadă. Supraapreciere, supraestimare, supraevaluare. Grandomanie, megalomanie. Dispreț, disprețuire, desconsiderare, desconsiderație, sfidare. Îngîmfat, înfumurat, arogant, închipuit, trufaș, semeț; fanfaron, grandoman, megaloman. Adj. Îngîmfat, înfumurat, iactant (rar), infatuat, prețios, arogant, prezumțios (livr.), închipuit, încrezut, nărtos (fig., rar), țîfnos (pop.), mîndru, orgolios, vanitos; trufaș, semeț, fudul, ocoș (reg., ir.), fălos (pop.), țanțoș; lăudăros, lăudăcios (rar), fanfaron, împăunat (rar), umflat în pene, plin de sine, plin de ifose, cu nasul pe sus, cu nasul (cu nările) în vînt, cu fumuri, înfipt ca cioara în par, coborît cu hîrzobul din cer. Disprețuitor, sfidător. Megaloman. Vb. A fi închipuit, a fi înfumurat, a fi încrezut, a se îngîmfa, a se înfumura, a se încrede (pop.), a se infatua, a se închipui, a se mîndri, a se semeți, a se fuduli, a se făli, a se făloși (reg.), a se furlandisi (fam.), a se lăuda; a se împăuna, a se umfla în pene, a se umfla în nări, a-și burzului creasta, a pune căciula pe o sprînceană, a-și băga fumuri în cap, a i se sui (a i se urca) (cuiva) la cap, a-și lua aere, a-și da ifose, a-și da importanță; a se grozăvi, a face pe grozavul, a se afecta, a se supraaprecia, a se supraestima, a fi plin de sine, a se ține mare (și tare), a ține (a ridica) coada sus, a ședea cu coada bîrligată, a călca popește, a fi mîndru ca un păun, a ține nasul pe sus, a fi cu nasul în vînt, a nu-și cunoaște (vedea) lungul (vîrful) nasului, a merge cu nasul pe sus, a fi (a umbla) cu capul mare, a nu-i ajunge prăjina la nas, a nu-l mai încăpea cămașa, a se crede buricul pămîntului, a se crede căzut (coborît cu hîrzobul) din cer. A disprețui, a desconsidera, a sfida, a trata cu dispreț, a nu lua în seamă (pe cineva), a se uita la cineva ca din pod. Adv. Cu îngîmfare, cu aroganță, cu trufie, cu ifos, cu fală. V. afectare, automulțumire, capriciu, dispreț, grandilocvență, ostentație.

OSTENTAȚIE. Subst. Ostentație, paradă (fig.), provocare, provocație (rar); etalare, etalaj, exhibiție. Afectare, prețiozitate (rar), retorism, emfază, grandilocvență. Aroganță, îngîmfare, înfumurare, infatuare, iactanță (rar), prezumție (livr.), fală, făloșie (reg.), fudulie, țanțoșie (rar), trufie, trufă (înv.); orgoliu, vanitate; fanfaronadă, lăudăroșenie, lăudăroșie (rar), grozăvire (fam. și depr.). Dispreț, disprețuire, desconsiderare, desconsiderație, bravadă, sfidare. Arogant, îngîmfat, înfumurat, trufaș; fanfaron; exhibiționist. Adj. Ostentativ, ostentatoriu (rar), provocator, demonstrativ; exhibiționist, exhibitoriu (rar). Afectat, prețios, retoric (peior.), emfatic, teatral, nenatural, bombastic, umflat (fig., fam.), grandilocvent. Arogant, îngîmfat, fumurat, infatuat, iactant (rar), prezumțios (livr.), plin de sine, bățos (fig.), țanțoș, fudul, trufaș; orgolios, vanitos; fanfaron, lăudăros, lăudăcios (rar), fălos (pop. și peior.). Disprețuitor, sfidător. Vb. A face paradă de..., a face caz de..., a parada (livr. și ir.), a exhiba (rar), a etala, a arbora (fîg.), a-și da importanță, a se uita de sus, a-și da (a-și lua) aere, a se umfla în pene, a se da în spectacol; a se îngîmfa, a se înfumura, a se infatua, a se făli (pop.), a se făloși (reg.), a se fuduli, a se furlandisi (fam.); a se lăuda, a se făli, a-și face reclamă, a face pe grozavul, a se grozăvi (fam. și depr.). A disprețui, a desconsidera, a sfida, a desfide. Adv. (În mod) ostentativ, demonstrativ etc. cu ostentație; cu dispreț; fățărnicește. V. afectare, automulțumire, capriciu, dispreț, grandilocvență, îngîmfare.

CURCAN, curcani, s. m. 1. Pasăre domestică mare din familia galinaceelor, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai; masculul curcii. După dînsa alergau curcanii leorbăind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242. Căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan. ISPIRESCU, L. 142. La curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. EMINESCU, N. 42. [Vulpea] zise-n dată: Prințule, în loc de plată Aș pofti cîțiva curcani. ALEXANDRESCU, P. 33. ◊ Expr. A se umfla în pene (sau, mai rar, a se îngîmfa) ca un curcan = a-și da aere, a face pe grozavul. [Fiul împăratului] se rotea pe lîngă dînsa și se îngîmfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. ♦ (Depreciativ) Sergent de stradă, vardist. Jucau barbut, cu ochii în patru să nu-i prindă curcanul. PAS, Z. I 166. 2. Fig. Poreclă dată dorobanților romîni în războiul de la 1877-1878 (din cauza penei de curcan pe care o purtau la căciulă). Peneș Curcanul [titlu]. ALECSANDRI. Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume. ALECSANDRI, P. A. 204.

ZDRAVĂN adj., adv. 1. adj. puternic, robust, solid, tare, viguros, vînjos, voinic, (pop.) țeapăn, vînos, vîrtos, (reg.) puteros, putut, socolan, (Ban. și Transilv.) pogan, (înv.) potent, putincios, spatoș, (fig.) verde. (Om ~.) 2. adj. legat, robust, solid, viguros, vînjos, voinic. (Un trup ~.) 3. adj. masiv, planturos, voinic, voluminos. (Brațe ~.) 4. adj. puternic, rezistent, solid, tare, trainic. (A înfipt un par ~ în pămînt.) 5. adj. intact, întreg, neatins, nevătămat, sănătos, teafăr, valid, (pop.) nestricat, (înv. și reg.) nebîntuit, (reg.) neted. (A scăpat ~ din accident.) 6. adj. întreg, normal, sănătos. (Ești om ~, îți dai seama ce ai făcut?) 7. adj. grozav, strașnic, teribil, (fam.) sfînt, (fig.) sănătos. (I-a tras o bătaie ~.) 8. adj. puternic, strașnic, (pop.) țeapăn. (I-a tras o palmă ~.) 9. adv. puternic, tare, voinicește. (Trage ~ de funie.) 10. adj. bun, grozav, strașnic. (Un somn ~ l-a refăcut.) 11. adj. aprig, intens, mare, puternic, strașnic, tare, violent. (Un vînt ~.) 12. adv. bine, intens, puternic, tare, vîrtos. (Plouă ~.) 13. adv. mult, vîrtos. (Bea ~.)

fălicios, ~oasă a [At: VICIU, S. GL. / Pl: ~oși, ~oase / E: fală + -icios] (Reg) 1 Care se fălește. 2 Care face pe grozavul.

plastrona vi [At: C. PETRESCU, C. V. 244 / Pzi: ~nez / E: fr plastronner] (Frr) 1 A se făli. 2 A face pe grozavul Si: a poza.

popă¹ sm [At: CORESI, EV. 6 / V: (înv) pop, (reg) poapă (Pl: poape) sf / G-D: ~pii, (înv) ~pei / Vc: ~, ~po / Pl: ~pi / E: slv попъ, slv попа] 1 (Pfm) Preot. 2 (Pfm; îe) A plăti ca ~pa A plăti sigur și până la ultimul ban. 3 (Pop; îlav) Ca fuiorul ~pii Inutil. 4 (Pop; îlv) A da ortul (sau pielea, reg, hâștioaga) -pii ori (reg) a-i zice ~pa pe (sau de) cap sau a-i cânta ~pa (la pat ori aghiosul) A muri. 5 (Pop; îe) A-i ședea ~pa la cap A fi pe moarte. 6-7 (Pfm, îe) A (i) se duce (sau a-i merge cuiva) vestea (reg buhul) ca de ~ tuns (A se face sau) a produce mare zarvă în jurul cuiva sau a ceva. 8 (Pfm; îae) A stârni mare vâlvă cu o faptă neobișnuită. 9 (Pfm; îe) A-i fi (cuiva) ~ A domina pe cineva. 10 (Pfm; îae) A tempera pe cineva. 11 (Pfm; îae) A face pe cineva inofensiv. 12 (Pfm; îae) A învăța minte pe cineva. 13 (Pfm; îae) A rezolva o situație dificilă. 14 (Pfm; îe) A-și găsi ~pa A-și găsi nașul. 15 (Îcn; îe) A călca pe ~ A da semne de seriozitate, ispirând încredere. 16 (Pfm; îae) A face pe grozavul. 17 (Pfm; îe) A se uita (la cineva) ca dracul la ~ A se uita urât la cineva 18 (Pfm; îe) A se ține după cineva ca dracul după (sau de) ~ A se ține pretutindeni după cineva. 19 (Pfm; îe) A fugi ca de ~ tuns A evita pe cineva. 20 (Pfm; îe) A trăi ca dracul cu ~pa A nu se înțelege cu cineva. 21 (Reg; îe) A fi botezat de un ~ beat A fî nebun. 22 (Pfm; îe) A avea burtă de ~ A fi foarte gras. 23 (Pfm; îae) Se spune despre un om care mănâncă foarte mult. 24 (Reg; îe) Vorbă de ~ ostenit Flecăreală. 25 (Îvr) Femeie cu funcție de preot. 26 (Reg; la dansul popular călușarii) Călușar care, în unele regiuni, poartă pe cap un potcap de hârtie și execută singur unele figuri ale jocului. 27 Carte de joc, având imprimată, pe una din părți, o imagine asemănătoare cu a unui preot (1) Si: rege, rigă, (înv) crai. 28 (Îs) ~pa prostul Joc de cărți în care pierde jucătorul care rămâne cu popa¹ (26). 29 (Reg, îcs) Uite ~pa, nu e ~pa Joc de cărți în care jucătorii fac să apară și să dispară popa¹ (26). 30 (Pfm; îe) A umbla cu uite ~pa, nu e ~pa A umbla cu șmecherii. 31 (Pfm; îae) A fi foarte inconsecvent. 32 (Reg; îs) ~pa Ianuș Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 33 Cea mai mare și mai valoroasă piesă la jocul de popice, în jurul căreia sunt așezate, într-o anumită ordine, celelalte piese. 34 (Reg) Persoană care servește mingea la oină. 35 (Reg; îcs) De-a ~pa De-a pietricelele. 36 (Mol) Post³. 37 (Mol; d. alimente; îla) De ~ De post³. 38 (Mol; d. zile, săptămâni; perioade; îal) În care se postește. 39 (Iht; reg) Zglăvoacă (Cottus gobio). 40 (Ent; reg) Cosaș (Lacustra cantans). 41 (Ent; reg) Grângoașă (Gymnopleurus pilularius). 42 (Ent; reg) Bărbătuș al unei insecte, pe care copiii îl înfig într-un băț ca să zbârnâie, la jocul zbârnâitoarea. 43 (Ent; reg; îc) ~pa-țiganilor Greier de câmp (Gryllus campestris). 44 (Bot; reg; lpl) Zbârciog (Morchella esculenta). 45 (Bot; reg) Crăiță (Tagetes erecta).46 (Bot; reg) Plantă nedefinită mai îndeaproape.

popește av [At: DOSOFTEI, V. S. februarie 66^r/25 / E: popă¹ + -ește] 1 (Pfm) Preoțește. 2 (Pfm; spc) Cu un timbru nazal ușor cântat, specific preoților. 3 (Pfm; îe) A călca ~ A fi mândru fără motiv. 4 (Pfm; îae) A face pe grozavul. 5-6 (Pfm; îe) A dormi (sau a mânca) ~ (A dormi sau) a mânca mult.

tivilichiu², ~ie [At: (a. 1790) IORGA, S. D. VIII, 84 / V: (înv) tevecheliu, (reg) tilibichiu, tilivichiu, ~lchiu / Pl: ~ii, ~ie / E: tc tevekkeli] 1-2 a, av (Înv) (Care este) neprevăzător. 3 a (Înv) Naiv. 4 a (Pop) Bine dispus Si: vesel. 5 a (Pop) Vioi. 6 a (Pop) Guraliv (2). 7 a (Reg) înalt și zvelt. 8-9 a, av (Reg) (Care este) elegant. 10-11 a, av (Reg) (Care este) înzorzonat. 12 a (Reg) Care se alintă. 13 a (Reg) Care face pe grozavul.

viteji [At: MARDARIE, L. 132²/20 / Pzi: ~jesc / E: viteaz] 1-2 vir (Asr) A (se) lupta cu eroism. 3-4 vir (Asr) A da dovadă de curaj (1). 5 vi (Înv; fig; în texte religioase) A depune eforturi deosebite pentru apărarea sau propovăduirea credinței creștine. 6 vi (Fig; înv; în textele religioase) A se strădui să ispitească. 7 vi (În poezia populară) A duce viață de haiduc (7). 8 vr (Fam) A face pe grozavul.

voinici vb. IV. 1 intr. (pop.) A săvîrși fapte de vitejie. După ce am voinicit pe socoteala mea, după rînduiala pe care o avem noi cazacii, am venit sub steagurile Măriei sale (SADOV.). ♦ A haiduci. Apoi, mări, cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea (ALECS.). 2 refl. (fam., iron.) A face pe voinicul, a face pe grozavul; a se grozăvi. Ce te tot voinicești? 3 intr. (înv.) A fi ostaș; a (se) lupta. Voinicesc... ca sloboziți să fim și neturburați și fără voroavă să lăcuim (COR.). • prez.ind. -esc. /voinic + -i.

ALINTA (-int) I. vb. tr. 1 A desmierda: minunatul Făt-frumos Aprilie cu părul auriu o alintă, o leagănă, o mîngîie (CAR.) ¶ 2 A răsfăța, a răzgîia: își prea alintă copiii ¶ 3 A rosti cuvintele, în semn de desmierdare, cu o intonație sau sub o formă copilărească: se așeza pe genunchii Iui și-l săruta alintîndu-și vorbele și netezindu-i părul (VLAH.) ¶ 4 ‡A liniști, a potoli: scornindu-să grea furtună în mare, cu însemnătura sfintei cruci marea au alintat (DOS.). II. vb. refl. 1 A se răsfăța, a se răzgîia: brațele ei m’au legănat și mă alintam la sînu-i găngurind (CRG.); proverb: a se ~ ca cioara în laț, a se răsfăța, a face pe grozavul, a se arăta cu voie bună, ca să ascundă supărările de ochii lumii ¶ 2 A se mișca încet, grațios, a se legăna: Șoimul tău... ca lebăda pe apă se alintă, grațios (ALECS.) ¶ 3 ‡A se liniști, a se potoli: Vînturilor zise de ’ncetară și undelor de se alintară (DOS.) [lat. *allentare < lentus].

AER A avea aerul (că..., să…, de…) = A da impresia (că..., să…, de…): Despre Maria țiganca observă că avea aerul unei statui indiene. (G. CĂLINESCU) Foaia franceză ar avea un aer modest, dar cel puțin convenabil. (I. L. CARAGIALE) Urcai pentru întâia oară scara străjuită de sfincși baroci și fui purtat prin niște încăperi și mai ticsite de lucruri de preț decât cele de la catul de jos, având aerul de muzeu, nu de locuință. (MATEIU I. CARAGIALE) A da aer (de) = A da înfățișare (de): După ce Păturică făcu tot ce putu ca să-și dea aer de om cinstit și cu durere de inimă de averea stăpânului său, el se înfățișă dinaintea lui și-i dete socoteală de toate măsurile ce luase. (NICOLAE FILIMON) Leonora, de nouăsprezece, brunetă, subțire, suferind de un ușor strabism, care-i dădea veșnic un aer de îngândurare, de concentrare, de înfrânare a unui elan […] (G. IBRĂILEANU) În încercarea de a da un aer nou, sofisticat, casei tale, nu trebuie să te lupți din greu, ci trebuie să faci exact opusul, să te relaxezi. (http://www.clickpentrufemei.ro) A fi (sau a rămâne) în aer = A se afla într-o situație critică; a nu avea nicio perspectivă: Clasele de sus stau în aer, fără atingere cu poporul de jos, care singur în țara noastră este o clasă pozitivă și a păstrat mai curat sufletul românesc. (OVID DENSUSIANU) Aceștia sunt o clasă cu o stare precară, cam în aer. (G. IBRĂILEANU) Dacă nu primesc banii la timp sunt în aer și nu știu ce voi mai face. A fi (sau a se simți) ceva în aer = A exista semne că se pregătește ceva (în ascuns): De-abia de la margine până la cvartirul generalului întâlneam când și când câte un chip de om. Era ceva în aer și pe ulițe din pustietățile de care vorbesc scripturile. (ALECU RUSSO) Era în aerul acestei întâlniri dintre intelectuali de multe nații ceva neliniștit, care făcea să se deschidă cele mai întunecate perspective. (NICOLAE IORGA) Nu se întâmplase încă nimic, dar se simțea ceva în aer. (PETRU DUMITRIU) A-i trage (cuiva) una de se plictisește în aer (arg.) = A lovi (pe cineva), a bate (pe cineva) rău: Individul furios l-a amenințat că-i trage una de-o să se plictisească în aer. A lua aer = A ieși din casă pentru a respira aer curat: […] ciugulește ceva și spune să pregătim trăsura că vrea să iasă până în Herăstrău să ia aer […] (EUGEN BARBU) După un dans care se prelungise cam mult și se dovedise cam excentric, cerui barișnei Ghenea favoarea de a o însoți pe verandă, pentru a lua puțin aer. (GIB I. MIHĂESCU) A lua o gură de aer = A face o plimbare scurtă: Deseori întâlneai oameni cari alergau pe câmp după o gură de aer curat, sătui de duhoarea din casă, din curte, din sat. (PANAIT ISTRATI) Când simți că nu te mai poți concentra, plimbă-te 10-15 minute, de preferat în aer liber, pentru a lua o gură proaspătă de aer. (http://www.clickpentrufemei.ro) A sări în aer = A distruge ceva cu ajutorul unui exploziv: La câteva minute după punerea explozivului, clădirea a sărit în aer. A schimba aerul (arg.) = A ieși la furat: Neavând parale, cei doi ieșiseră să schimbe aerul, dar nu le-a mers, fiindcă au fost surprinși de un agent de poliție. A-și da (sau a-și lua) aere = A lua o atitudine de superioritate, a vrea să pară important; a se îngâmfa, a se încrede, a face pe grozavul: Pentru a-și da aere față de lumea de la celelalte mese, domnul Marinică îi spunea... neamțului... Herr Frederic. (ION PAS) Mai frumos ca sfântul Gheorghe, își da aere viteje... / Ele – repede ghicindu-l, se-ncercau să-l prindă-n mreje […] (AL. MACEDONSKI)

CURCAN, curcani, s. m. 1. Pasăre domestică mare, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai (Meleagris gallopavo); (prin restricție) masculul curcii. ♦ Expr. A se umfla în pene (sau a se îngimfa) ca un curcan = a-și da aere, a face pe grozavul. ♦ (Depr., în trecut) Sergent de stradă; vardist. 2. Fig. Poreclă dată dorobanților români din războiul de la 1877-1878. – Din curcă + suf. -an.

tineret-rezerve s. (sport) Lot cuprinzând echipa a doua ◊ „Intenționez să promovez în primul lot pe U. și S. N., care s-au remarcat în echipa de tineret-rezerve.” R.l. 14 XII 71 p. 2. ◊ „La Pitești L. a jucat la tineret-rezerve și a făcut o partidă grozavă.” V. stud. 17 X 73 p. 6. ◊ „Echipa de fotbal (tineret) a țării noastre [...] va întâlni de la ora 15,30 pe stadionul Dinamo echipa de tineret-rezerve a clubului Dinamo.” R.l. 9 X 74 p. 6 (din tineret + rezerve)

DUNĂRE s. f. (După numele fluviului) Apă mare. Au ajuns la o dunăre care n-avea margini, nici fund. SBIERA, P. 191. ◊ Expr. Dunăre de apă = cantitate mare de apă. Dunăre de mînios sau mînios dunăre = supărat foc. Locotenentul Pandelescu e mînios dunăre pe Drob. V. ROM. noiembrie 1953, 126. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. A se face dunăre (turbată) = a se mînia grozav, a se face foc și pară. Urlă-n vaiet Urieșii!... Amîndoi cuprinși deodată În vîrtej de nebunie, se fac dunăre turbată. Și-n văzduh încep s-arunce, împroșcînd ca doi vulcani, Cei mai groși stejari din codri, cei mai zdraveni bolovani. ALECSANDRI, O. A. 199. A crește dunăre = a crește peste măsură de înalt.

NĂBĂDĂIOS, -OASĂ adj. (Adesea substantivat) 1. (Regional) (Persoană) bolnavă de epilepsie; (familiar) (ființă) isterică, nebună (I 4). Începu a tremura și a vorbi aiurea, ca un năbădăios. gorjan, h. i, 54/22, cf. iv, 222/8. Mi-l puse în mînă și zbură, parcă fu năbădăioasă. pr. dram. 280. Eu, ca năbădăioșii, Alergam s-ascult cu drag. pann, p. v. i, 19/19. începu să zbiere ca un năbădăios. filimon, o. i, 236. ◊ Fig. Vîntul era așa de năbădăios, că izbea... cu zăpadă, ba chiar cu nisip și cu pietricele în geamurile caselor. ap. tdrg. 2. (Persoană) iute la mînie, supărăcioasă, capricioasă. Dacă amîndoi sînt iarăși zănateci, năbădăioși, Se bat apoi ca nebunii și trăiesc tot minioși. pann, ș. ii, 38/18. Ai să vezi tu, năbădăiosule, acuși. vlahuță, n. 73, cf. id. d. 23. Maiorul, foarte țanțoș și năbădăios, căruia nu-i place să se treacă așa ușor peste el, întreabă, furios... camil petrescu, o. ii, 239, cf. gorovei, c. 107. ♦ Înfocat, aprig. Coconul Drăgan se făcu un patriot grozav, năbădăios, numai foc și inimă albastră pentru patrie. heliade, o. ii, 425. ♦ Care se ține de năzbîtii; nebunatic (2). Porunci unei zîne năbădăioase să turbure mințile bietului Ercule. ispirescu, u. 29. Cu baba nu vă puneți..., zise un flăcău mai năbădăios. contemporanul, V₁, 297. ♦ (Despre animale) Nărăvaș; sălbatic. Patru iepe, sirepe și năbădăioase. ispirescu, u. 48. Pe un cal năbădăios în spumă, trecu căpitanul. brăescu, a. 94. – pl.: năbădăioși, -oase. – Năbădaie + suf. -os.

zîmbre f. pl. (rudă cu vsl. zombrŭ, dinte; pol. zabry, zîmbre. V. zîmbesc). Bubulițe care se fac în gura caluluĭ (și altor vite) și care-l împedecă de a mînca. (Poporu crede că acestea se fac atuncĭ cînd calu vede că alt cal mănîncă ceva bun [orz, ovăs] și ar pofti să mănînce și el, dar n’are). Fig. A face zîmbre, a dori grozav să aĭ ce are altu: baba făcea zîmbre (CL. 1910, 544).

MÎZGĂ s. f. sg. 1. Noroi moale, lipicios și alunecos. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului, spre căsuța vînătorului. SADOVEANU, O. III 666. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. 2. Lichid lipicios și vîscos din organele plantelor, mai ales de sub scoarța sau coaja lor; sevă; p. ext. stratul moale de pe partea interioară a scoarței unui copac. Cîrligele... se pun în gropi pe un timp bun și mai-nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. I. IONESCU, P. 247. Mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 403. ◊ Expr. A suge mîzga din cineva = a stoarce (pe cineva) de puteri; a-l vlăgui, a-l secătui. Nici ție, mă, nu-ți dau, auzi? Nimic! Du-te să-ți dea prietenii tăi cari vreau să sugă mîzga din noi! V. ROM. martie-aprilie 1949, 177. 3. Substanță moale, cleioasă, unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau rămasă pe vasul în care a stat mîncarea. ◊ Expr. (Rar) A prinde mîzgă = a se îmbogăți.

PLOUA, pers. 3 plouă, vb. I. 1. Intranz. impers. (Adesea urmat de determinări modale) A cădea, a curge ploaie. Într-o zi ploua strașnic și era o glodărie pin’ la genunchi. HOGAȘ, DR. II 121. Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă. CARAGIALE, O. I 360. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. ◊ Expr. A ploua cu găleata (sau ca din cofă) = a ploua foarte tare, cu picături mari și dese. De două săptămîni plouă cu găleata, un ceas, două în fiecare noapte. CAMIL PETRESCU, O. I 264. Nu trece vreme de un ceas, și unde nu începe a se-nnora, apoi a trăsni și a fulgera... sufla un vînt și ploua ca din cofă. RETEGANUL, P. IV 71. Plouă de varsă = plouă foarte tare. Ciucur verde de mătase, Lasă-mă, mîndruțo-n casă, C-afară plouă de varsă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. A ploua ca prin sită = a ploua mărunt și des; a cerne, a bura. Parcă tot îi ninge și-i plouă v. ninge. ◊ Unipers. (Cu subiectul «ploaia», «norii») Căci ploaia, cînd ar ploua, Aurul ți l-ar stricai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 509. El oftează și jălește Și prin gratii tot privește Cînd la nori purtați de vînt Care plouă pe pămînt, Cînd la cîrduri de cucoare Ce mereu zbor cătră soare. ALECSANDRI, P. P. 141. ◊ Tranz. impers. (Cu complement intern) De-ar ploua ploaie cu tină. ȘEZ. I 76. Plouă ploaie cu bulbuci Și tu, bade, tot te duci! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ♦ Tranz. A uda (pe cineva) ploaia, a cădea ploaia asupra cuiva sau a ceva. N-am văzut verde frunzuță Ca la mîndra-n grădiniță, Cît o ninge, cît o plouă, Ea e tot mîndră și nouă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. Oltu-i umflat, Că la munte l-a plouat. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ Unipers. (Cu subiectul «ploaia») Murgule, coamă rotată, Du-mă la mîndra odată, Că ți-oi face grajd de piatră Vîntul să nu mi te bată, Nici ploaia să nu te ploaie, Nici neaua să nu te ningă. HODOȘ, P. P. 47. 2. Intranz. unipers. Fig. A cădea sau a curge în cantitate mare, fără întrerupere. Odaia era strîmtă și foarte înaltă. Printr-un geam opac din tavan ploua înlăuntru o lumină albă. DAN, U. 193. Din albastrul șters al cerului adînc, soarele, alb de fierbinte ce era, ploua cu foc peste capetele noastre. HOGAȘ, M. N. 14. Teiul vechi un ram întins-a, Ea să poată să-l îndoaie, Ramul tînăr vînt să-și deie Și de brațe-n sus s-o ieie, Iară florile să ploaie Peste dînsa. EMINESCU, O. I 122. ♦ Tranz. A lăsa să cadă sau să curgă în cantitate mare. De sus, din colivie, sticletele plouă mereu la coji. BASSARABESCU, V. 170. Infanteria din centru ploua nouri de săgete. HASDEU, I. V. 150. – Forme gramaticale: prez. conj. să plouă și să ploaie. - Prez. ind. și: (regional) ploaie (HODOȘ, P. P. 118).

STRATEGIE s. f. 1. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu conducerea superioară a războiului în ansamblul lui; mijloc sau ansamblu de mijloace folosite pentru asigurarea victoriei. Strategia lor era mai mult tătărească, tactica mai mult polonă. HASDEU, I. V. 72. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid și pre Xenofon... Nededat în strategie, n-am putut prețui nici frumoasa retragere a celor zece mii, nici războaiele peloponisiace. NEGRUZZI, S. I 61. Războiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii războiului, s-a adus la cea mai mare perfecție de romîni. BĂLCESCU, O. I 27. ◊ Fig. Se vede că au deprins o strategie care nu dă greș. Deși madama Profira întrebuințează un băț cu mîna stîngă, și-l întrebuințează energic, godacii în scurt izbutesc s-o facă să scoată niște grozave țipete de spaimă. SADOVEANU, O. VIII 177. Tovarășii lui Radu Comșa, cu poftă de vorbă deschisă de băutură, începură să istorisească întîmplări pline de interes, în legătură cu tactica și strategia electorală. C. PETRESCU, Î. II 136. 2. Fig. Știința conducerii luptei revoluționare a proletariatului, prin determinarea direcției principale a atacului pe care trebuie să-l dea proletariatul în etapa respectivă a revoluției și prin elaborarea planului de repartizare și de utilizare justă a forțelor revoluționare. Congresul al V-lea a elaborat strategia și tactica partidului. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 40.

nechimuluit, ~ă [At: KLEIN, D. 114 / V: ~murl~ / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + chemului] 1 a (Mol) Care nu are măsură. 2 a Care se face fără măsură. 3 a Grozav. 4-5 sf (Îljv) Cu ~a (Care se află) în cantitate foarte mare. 6 a (Trs) Care nu este aranjat Si: dezordonat.

MÎZGĂ s. f. 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor (aflată sub coajă), (regional) m î z g a l ă (1); (popular) mustăreață (1), must (I 6), (regional) mursă¹ (2), muc (I 3). Frunza lui. . . are mîzgă subțire, curgătoare și rășinoasă. COD. SILV. 21. Mlădițele trebuie tăiate cu cuțit foarte ascuțit. . . ca mîzga care cură din tăietură se nu cură pre ochii mlădiței. ECONOMIA, 152/6, cf. 37/13. [Păstăile] mai înaintite în creștere trag la sine toată mîzga. I. IONESCU, C. 117/21, cf. 94/28. [Cîrligele de vie] se pun în gropi. . . mai nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. id. P. 247. Storc și mîzga din tufă, numa să iasă bani. JIPESCU, O. 57, cf. FRÎNCU-CANDREA, M. 56. Cînd nuielele lasă. . . un fel de mîzg (suc) negru, gras și gros, – babele iau cu degetul din această negreală și ung pe bolnav la bube. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 34, cf. MUSCEL, 44. Se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137, cf. PAMFILE, J. I, 127. Îngrămădi mîzga în puținele rădăcini rămase. COMȘA, N. Z. 38. Că-mi scade trupu mereu, ca pomu care și-o pierdut mîzga. BĂNUȚ, T. P. 178, cf. H IV 104, 267, X 67, XII 18, 365, XVIII 138. Leacu din ce să-i fie? Din rădăcină de boz Și mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 393. Primăvara, cînd dă mîzga în copaci. ȘEZ. II, 95, cf. IX, 149, VICIU, GL., VÎRCOL, M. 87, BREBENEL, GR. P., PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, V. 179. Îi lemnu în măzg. ALR I 957/12. Din mîzga lui se face rășină. ALR II 6 397/836, cf. ALR II/I MN 15, 6913/172, ALR SN I h 221, ib. SN III h 629, A I 13, II 6, III 1, 2, 3, V 8, VI 26, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI. Face nazuri ca țiganu de mîzgă de anineM se zice despre cel mofturos. Cf. ZANNE, P. VI, 378, cf. IX, 491. ♦ (Prin Transilv.) Rășină de brad. Cf. ALR II 6 397/574, A III 17. ♦ P. anal. (Regional) Cerumen (Zidurile-Găiești). ALR I 49/750. 2. (Regional) Complex de vase prin care circulă seva; partea interioară a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase. Opinci împletite din mîzgă de tei. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 187. Sapă rădăcină din porumbel, curăță-i coaja neagră după dasupra, iar mîzga rade-o într-o oală mică. ȘEZ. VIII, 151. Părțile arborelui sînt: coaja. . ., mîzga, albul lemnului. H III 116. ♦ (Prin nord-estul Olt.) Mină de creion. De trei ori s-a rupt mîzga cînd am ascuțit creionul. CV 1950, nr. 1, 33, cf. nr. 2, 31. 3. (Regional) Pojghiță moale, cleioasă sau unsuroasă care se formează pe suprafața unor alimente sau pe pereții vaselor în care au fost anumite alimente. Cașul pentru brînză e lăsat să se dospească opt, nouă zile, după care e curățat de „mîsga” prinsă deasupra. STOIAN, PĂST. 57. Se ia mîzgă de icre negre (ceea ce rămíne pe butoi). MAT. FOLK. 701. N-are mîzga la casa și se laudă că mîncă plăcinte, se spune despre cei săraci și lăudăroși. PAȘCA, GL. ◊ E x p r. A prinde mîzgă = a se îmbogăți; a prinde cheag, v. c h e a g. Apucîndu-se de lucru . . . prinseră cu încetul mîzgă și în cele din urmă se aleseră negustori mari, de se îmbălau în galbeni. REV. CRIT. I, 135. ♦ F i g. Bogăție, avere. Mîzga familiei Batorești. . . din vistiria aceasta s-au tras. ȘINCAI, HR. II, 91/2. 4. Strat (de alge, mușchi, mîl) care acoperă pietrele expuse la umezeală. Puțul. . . cu ghizdurile mîncate de mîzga verde ce se-nalțâ din fund. I. BOTEZ, B. I, 33, cf. 97. Apă albă și frumoasă ! Cum speli toate pietrele De mușchi, De mîzgă, Așa să mă speli pe mine. PĂSCULESCU, L. P. 128, cf. ALR II 2 503/27. 5. Noroi moale, lipicios și alunecos. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și un ghețuș de nu te mai poți de feliu ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. Cei din șanțuri, în mîzga pămîntului și în răceala nopții. SADOVEANU, P. S. 127. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului. id. O. III, 666, cf. X, 528, XIII, 574, id. B. 34, id. N. F. 55. Cu sprintenele glezne înțepenite-n mîzgă. LESNEA, I. 113. De pe toate ușile magaziilor năvăleau oamenii în cămăși. . . ude și zdrențuite, plini de mîzgă. CAMIL PETRESCU, O. II, 449. Zăpada s-a așternut de-a dreptul peste mîzgă. V. ROM. noiembrie 1 953, 103, cf. I. CR. III, 187, PĂSCULESCU, L. P. 359, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 61/542/a, A VI 26. ♦ Murdărie, jeg. E plin de mîzg pe mîini. REV. CRTT. III, 160, cf. ALRM I/I h 184. ◊ Fig. Ca mai deplin să se spele de mîzga pe care i-o lăsase lipiciosul amic, mergea dinadins prin mijlocul uliții. PETRESCU, A. R. 45. 6. (Învechit și regional) Ploaie măruntă (amestecată cu ninsoare). V. l a p o v i ț ă. Neputința plămădirii noastre, că s-au făcut din tină și are gata obiceaiu a să răsîpi lesne de mizguri, de soare și de vînturi greale. DOSOFTEI, V. S. decembrie, 209^r/3, cf. 208^v/33. E mîsg afară; am venit pe mîsg. REV. CRIT. III, 160, cf. NOVACOVICIU, C. B. I, 13. Să nu să strice la obraz de măzgă. ALR II 2833/29. – Scris și: mîsgă. - Și: (regional) mîzg s. n., măzgă (A I 12) s. f., măzg s. n., mézgă (ALR I 957/75, 85), mizgă (ib. 957/159), mijgă (LEXIC REG. 83) s. f., mizg (pl. mizguri) s. n., zmígă (ALR I 957/266) s. f. – Din slavonul мѣзга, bg. мъзга, мезга.

ARDE (ard și arz, pf. arsei, part. ars) I. vb. intr. 1 A se mistui prin foc, a se preface în cenușă; proverb: pe lîngă copacii uscați, ard și cei verzi sau pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde, pe lîngă cei răi sufer și cei buni, pe lîngă oamenii harnici și din munca acestora trăesc și cei leneși; proverb: satul arde și baba se piaptănă, se zice cînd cineva face ceva ce nu-i potrivit, pentru care nu-i momentul ¶ 2 A fi aprins (vorb. de foc); proverb: arde focul în paie ude, se zice despre cineva care pare potolit, dar poate fi primejdios, despre unul care se laudă cu ce nu poate face, care se arată grozav ¶ 3 A fi aprins (vorb. de o lumină): în cameră ardeau mai multe lumînări ¶ 4 A produce căldură mare, a dogorî: soarele ardea ca în luna lui Cuptor (ISP.) ¶ 5 A fi fierbinte: apa arde ¶ 6 A simți căldură, usturime, etc. într’o parte a corpului, a avea fierbințeală: îmi arde capul; îi ard mîinile ¶ 7 Fig. A fi stăpînit de o sensație puternică ori de un sentiment adînc, etc.: ard de sete; ard de nerăbdare; a-i ~ inima, a) a dori ceva cu înfocare, b) a fi cu gîndul la ceva, a fi cu voie bună, a avea chef pentru ceva, a fi dispus să facă ceva: de asta-mi arde mie inima acum? mai adesea elipt.: de povești ne arde nouă? (VLAH.). II. vb. tr. 1 A mistui prin foc, a preface în cenușă: ardeau și prădau tot ce întîIneau în cale ¶ 2 A întrebuința o anumită substanță pentru a se încălzi, pentru a găti bucate, etc., a face foc cu ceva: ~ lemne; ~ cărbuni ¶ 3 A întrebuința anumite substanțe pentru a da lumină: ~ lumînări de ceară ¶ 4 A frige (vorb, de o mîncare prea fierbinte): măcar de te-ar ~ o zamă bună, dar o zamă de raci! (RET.) ¶ 5 ~ cărămida, a supune la acțiunea focului bucățile de lut din care se face cărămida ¶ 6 ~ cuptorul, a încălzi bine cuptorul pentru copt ¶ 7 🍽 A înnegri bucatele lăsîndu-le prea mult la foc, sau punîndu-le la un foc prea mare: a ars friptura ¶ 8 ~ cu fierul, a face semn cu fierul roșu, a înfiera ¶ 9 🩺 ~ o rană, a cauteriza ¶ 10 Arză-l (sau arde-l-ar) focul! a) blestem, b) pop. expr. care se adaugă pe lîngă o apreciere măgulitoare asupra cuiva: Ard’o focul răzeșie! Eu chiteam că-i boierie, Și-i numai o sărăcie (ALECS.-P.); da frumoasă mai e, arz’o focul! ¶ 11 A înnegri fața, a pîrli: l-a ars soarele ¶ 12 A suferi o durere mare, ca și cînd ar fi atins de foc: mă arde rana ¶ 13 A pricinui o usturime mare, a frige (vorb. de o substanță introdusă în corp, de o băutură, etc.): băutura aceasta mi-a ars tot gîtlejul ¶ 14 Fig. A fi stăpînit de un sentiment puternic: mă arde un dor nespus de casă; ~ cuiva inima, a-l face să sufere: cum a ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima sf. Foca de astăzi (CRG.) ¶ 15 ~ la inimă, a da o emoțiune puternică, o mulțumire: trăgea Dinică cu arcușul de te ardea la inimă (I.-GH.) ¶ 16 familiar A lovi, a bate pe cineva: se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul cînd pe altul (I.-GH.); ~ o palmă, un biciu, etc., a da cuiva o palmă, o lovitură de biciu, etc. ¶ 17 familiar A-i spune cuiva ceva neplăcut, așa ca să nu mai aibă ce răspunde, a-l pune la locul lui: dar știi că m’ai ars, Haldeule, zise părintele Duhu (CRG.). II. vb. refl. 1 A simți durere atingînd ceva aprins, a se frige cu bucate prea calde ¶ 2 🍽 A se înnegri stînd prea mult la foc (vorb. de bucate) ¶ 3 A se înnegri la față de soare, a se pîrli ¶ 4 familiar A păți ceva neplăcut, a se păcăli [lat. ardĕre].

ZĂCARE sf. 🩺 Faptul de a cădea la pat, de a zăcea de boală; boală: Ilie Cantacuzino... după ce l-au boierit, a doua zi au și căzut în ~ de boală, din care la săptămîna au și murit (N.-COST.); peste puțin timp, a căzut maică-sa iarăși la ~ și s’a făcut bolnavă și mai grozav decît mai ’nainte (SB.); a căzut bietul om la ~ și, în chinurile boalei, a adunat pe toți doftorii din împărăția sa (MERA.).

FOC (pl. -curi) sn. 1 Lumina și căldura corpurilor care ard: a aprinde ~ul; a stinge ~ul; a ațîța ~ul; a sufla în ~; a pune lemne pe ~; para ~ului; a face ~ul, a-l aprinde; a lua ~, a se aprinde; a-i lua părul ~ 👉PĂR; proverb: nu te juca cu ~ul, nu te expune în mod imprudent la lucruri primejdioase; proverb: nu e fum fără ~ sau pînă nu faci ~, fum nu iese, cînd se svonește despre un lucru, trebue să fie ceva adevărat în acel svon; 👉 PAIE; lemne de ~, lemne bune numai de ars; ~de paie, a) care durează puțin, b) Fig. se zice de un sentiment de puțină durată, trecător; ~ sacru, a) focul întreținut zi și noapte de Vestalele romane, b) Fig. vocațiune, patriotism, virtute; proverb: a se păzi sau a se feri de cineva (sau de ceva) ca de ~, a se feri ca de lucrul cel mai primejdios, ca de moarte ¶ 2 Vatra, cuptorul, soba în care arde focul: a sta lîngă ~; a se încălzi la ~; a pune bucatele la ~; a da în ~, a se revărsa din vasul în care fierbe (lichidul, mîncarea, etc.) ¶ 3 Incendiu: trei groaznice ~uri a cercat acest oraș NEGR.; a pune sau a da ~ la casă; foc! strigăt de ajutor cînd se aprinde o casă, etc.; vorb. de pustiirile dușmanului: păgînii de Turci, pe unde treceau, era ~ și pîrjol I. -GH. ¶ 4 Strălucirea pietrelor prețioase: ~ul diamantului ¶ 5 Prin aluzie la vechile ordalii sau judecăți ale lui Dumnezeu: a-și băga (a-și pune) mîna în ~, a susține un lucru cu tărie, cu convingere; a intra (a da, a se arunca) în ~ pentru cineva, a-și expune viața pentru cineva; a trece prin ~ și prin apă, a nu se da îndărăt dinaintea nici unei primejdii ¶ 6 ~ul de veci, ~ul iadului, ~ul gheenei, muncile iadului ¶ 7 ⚔️ Descărcătura unei arme, împușcătură, de unde, prin ext. luptă, războiu: a lua ~, a se descărca; a deschide ~ul; a înceta ~ul; între două ~uri; a intra în ~; arme de ~; pușca, pistolul, revolverul, etc.; foc! comandă de a descărca arma, de a începe împușcătura ¶ 8 ~ de artificii 👉 ARTIFICIU 2; ~ bengal 👉 BENGAL ¶ 9 Fig. Ardoare, căldură, aprindere, înflăcărare, vioiciune, patimă: ~ul dragostei; în ~ul povestirii; mi s’au aprins călcîiele de ~ul clasicității ODOB.; a cînta cu ~; limbile străine au vorbit de bine de dînsul mai cu ~ decît pămîntenii ISP. ¶ 10 Chin, durere, necaz, supărare: nimeni nu știe ~ul meu; călugărițele se văicăreau de ~ul ce le ajunsese ISP.; Viața de azi pînă mîne, viață e ori ~? DLVR.; a-și scoate(a-și vărsa) ~ul, a căuta să-i treacă necazul, a-și descărca supărarea ¶ 11 Nenorocire, pacoste, urgie: se văicăreau de ~ul ce le ajunsese ISP. 12 Mînie grozavă; proverb: a se face ~ (și pară sau și pîrjol) de mînie, a se mînia grozav, a se înfuria strajnic ¶ 13 În diferite locuțiuni, unele făcînd aluzie la credințele sau basmele poporului, spre a arăta ceva „peste măsură de ...”, „grozav de ...”, etc.: e urîtă de mama ~ului, e grozav de urîtă; era un ger de mama ~ului BR. -VN.; ~ de ger, frig cumplit, ger strașnic: n’are de unde să vie atîta ~ de ger DLVR.; încălecați pe niște cai de scoteau ~pe nări I. -GH., adică foarte iuți; a mînca ~, a fi foarte iute; ~ de harnică CRG.; ~ de scump RET. ¶ 14 În diverse expresiuni, ~ul se întrebuințează eufemistic în loc de „dracul”: cine ~ul l-a pus să se ducă acolo? ¶ 15 Foc viu, a) focul ce se aprinde prin frecarea a două lemne uscate; b) niște bășicuțe roșii ce se ivesc pe o parte a trupului în formă de cingătoare, producînd niște dureri foarte acute; orbalț, erisipel; c) licuriciu PȘC. [lat. focus].

GHEȚUȘ (pl. -șuri) sn. Strat subțire de ghiață, care se formează pe drumuri, după o ploaie urmată de ger, poleiu: a plouat grozav și s’a făcut... un ~, de nu te mai poți ținea pe picioare (CRG.).

GROZAV² ~i m.: A (o) face pe ~ul a-și da aere (având o părere exagerată despre propria persoană). /<bulg. grozav

dinte m. (lat. dens, dentis, vgr. odús, odóntos, scr. dantas; it. pg. dente, pv. fr. cat. dent, sp. diente). Fiecare din osișoarele cele albe strălucitoare înfipte în fălcĭ cu care animalele mestecă mîncarea. La gîscă, crestăturile de pe cĭoc. Orĭ-ce lucru care seamănă a dinte: dințiĭ peptenuluĭ, aĭ ferăstrăuluĭ. Pisc. Dințĭ de lapte, dințiĭ de la începutu etățiĭ. Dințĭ cîneștĭ, dințĭ caninĭ. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a-țĭ face curaj să împlineștĭ ceva grozav. Soare cu dințĭ, soare care strălucește cînd e ger saŭ ploŭă în acelașĭ timp. Dintele caluluĭ, o varietate de popușoĭ cu grăunțe marĭ și gălbiĭ. Dintele draculuĭ, o plantă erbacee poligonacee cu gust de piper și care crește pin locurĭ umede (polýgonum hydrópiper). V. zimțĭ.

PAȘALÎC, pașalîcuri, s. n. (În evul mediu) Provincie a imperiului otoman guvernată de un pașă; provincie sau țară subjugată de turci și condusă de un pașă. Sinan-pașa cel grozav, cel ce venise să facă țara pașalîc, împins fiind de valurile turcilor fugăriți, căzu cu cal cu tot de pe pod în mocirlă. ISPIRESCU, M. V. 25. La 1522, turcii îndrăzniră a declara țara pașalîc. Această lovitură deșteptă pe romîni, primejdia ce-i amenința îi uni și, supt Radu de la Afumați, ei se luptară vitejește pentru drepturile naționale și triumfară. BĂLCESCU, O. I 194. ♦ Fig. Țară în care domnește despotismul; guvernare despotică. Guvern îi aista?.. vă-ntreb boieri, guvern regulamentar ori «pașalîc» în care domnește interesul și samavolnicia? ALECSANDRI, T. 1341.

APUCA A apuca armele = A începe lupta, războiul: Împăratul se puse la sfat cu bătrânii țării și, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de bataia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie. (IOAN SLAVICI) A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține) de mijloc (pe cineva) = A trece brațul în jurul taliei cuiva: Haide, prinde-mă mai bine de mijloc. (G. COȘBUC) A apuca (sau a prinde, a strânge) (ca) în(tr- un) clește (pe cineva) = a) A strânge foarte tare, foarte bine (pe cineva): Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să- l prindă în cleștele labelor. (EM. GÎRLEANU) b) A pune sula în coaste (cuiva), a prinde la strâmtoare, a încolți (pe cineva): Fiul craiului, văzându-se prins în clește... îi jură credință și supunere. (ION CREANGĂ) A apuca care încotro = A merge fiecare în altă direcție: În acea zi, Scaraoschi, căpetenia dracilor, voind a-și face mendrele cum știe el, a dat poruncă tuturor slugilor sale ca să apuce care încotro a vedea cu ochii, și pretutindene, pe mare și pe uscat, să vâre vrajbă între oameni și să le facă pacoste. (ION CREANGĂ) A apuca câmpii = A ajunge la disperare, plecând fără a ști încotro; a o lua razna:Căci, dac-ai sta să faci voie rea de toate, zău, ar trebui de la o vreme s-apuci câmpii! (ION CREANGĂ) A apuca cu mintea = A pricepe: Taina avem de sărbăm și prăznuim și vom să ne suim sus nu cu trupul, sau în munte ca Moisi, ci cu mintea, la mari și la înalte gânduri; ci numai câț sunt credincioș să se apropie cu mintea ca să priceapă taina prăznicului de astăzi. (ANTIM IVIREANUL) A apuca cu ochii (sau cu căutătura) = A cuprinde cu privirea: Am apucat cu ochii câmpiile înverzite și nu mă mai săturam să le privesc. A apuca foc cu gura (îppl.) = A se expune pericolului pentru cineva: Viteazul era în stare să apuce foc cu gura numai s-o salveze pe fată. A apuca fuga (sau la fugă) sau a o apuca la goană = A fugi: Copiii au apucat-o la goană ca tăciunele, fără a mai întoarce capul. (MIHAIL SADOVEANU) Zărise printr-o spărtură de frunziș pe sfinții Mochie și Farnachie trecând în goană, unul după altul, cu pletele-n vânt. (G. TOPÂRCEANU) A apuca înainte = A merge mai iute decât altcineva, a i-o lua înainte, a-l întrece. (fig.) A anticipa cu o acțiune față de cineva: Iar calul său falnic, ușoară nălucă... ce la săgeată nainte apucă, în dar o să-l ducă sultanului lor! (AL. MACEDONSKI) Eu de mult aveam de gând să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat mai nainte. (C. NEGRUZZI) A apuca la (bine, avere) (Pop; indicând starea materială) = A ajunge la...: Parcă prea repede a apucat la bine, știindu-l de unde a pornit. A apuca loc = A reuși să ocupe un loc (când este aglomerație): […] și dădeau iarăși năvală, cu fețele schimonosite de încrustarea aceluiași gând, și stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preț, să-și apuce un loc pe puntea vasului. (G. TOPÂRCEANU) A apuca lumea-n cap = A-și lua lumea-n cap, a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine (mai ales din cauza unei supărări mari): – Greu! oftă străinul, clătinând din cap. Parcă și mai greu ca pe aici, de-ți vine să-ți iei lumea-n cap. (LIVIU REBREANU) Așadară, preuteasă, – zise popa – să pui toate cărțile mele într-un sac și, mâine de noapte, până nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dânsul aici cu toate […]. (I. G. SBIERA) A apuca pe cineva cu cuvintele (sau vorba) (îvr.) = A ademeni cu vorba: L-a apucat cu vorba și l-a convins să renunțe. A apuca pe cineva din scurt = A-i cere socoteală (pe neașteptate): − Ce facem, măi oameni? Stăm așa cu brațele încrucișate și ne uităm cum o ia grecul? [moșia]... Cucoana ne prostește cu vorba, ba ne și ocărăște când o luăm mai de scurt. (LIVIU REBREANU) Nici bine nu a intrat în casă și l-a apucat din scurt. A apuca pe cineva foamea (setea, somnul etc.) = A i se face foame (sete, somn): − Ai venit? îl întrebă Todorica batjocoritoare. Te-o fi apucat foamea? − Da, sunt flămând. Ce ai făcut azi de mâncare? (PAVEL DAN) A apuca pe cineva pe-a-mânele (înv.; Mol.) = A avea (mare) căutare: Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul Neamțului; că te apucau pe-a mânile... aveai mușterei, de nu erai bucuros. (ION CREANGĂ) A apuca pe Dumnezeu de (un) picior = A se bucura (ca) de o mare reușită sau un mare noroc: Firește că moft, că nu poate pentru ca să dea nici patruzeci de milioane, și dumnealor, mă-nțelegi, lucru mare! parc-a apucat pe Dumnezeu de-un picior cu rapița, care o să poată dumnealor pentru ca să ia două chile la pogon... (I. L. CARAGIALE) Socotea că a apucat pe Dumnezeu de un picior și se îngâmfa; căci socotea că procopseala lui l-a făcut să dobândească un asemenea har. (P. ISPIRESCU) A apuca peste câmp = A traversa un câmp: Caii au apucat peste câmp și acum era greu să-i ajungem. A apuca prilejul = A profita de o ocazie: Apuc prilejul de a-ți arăta recunoștința mea la începerea unui nou an. (M. KOGĂLNICEANU) A-l apuca (sau a-l cuprinde, a-l prinde) amețeala (pe cineva) sau a-i veni amețeala (sau cu amețeală) (cuiva) = a) A ameți: Picioarele îi sunt amorțite, nu le mai simte, îl cuprinde amețeala. (LIVIU REBREANU) Dar și pe cei din curte, mai ales pe Tic și pe Ursu care nu-și mai aminteau nimic despre frânghie, îi apucă amețeala la vederea înspăimântătoarei galerii. (CONSTANTIN CHIRIȚĂ) b) (fig.) A nu mai putea accepta, suporta, tolera ceva; a fi foarte afectat de ceva: Copleșit de avalanșa insultelor, simțea că-l apucă amețeala. (CEZAR PETRESCU) Ies însă din când în când și eu ca să-mi caut de treburi, și câteodată parcă mă cuprinde amețeala în fața celor ce au să-mi vadă ochii. (IOAN SLAVICI) A-l apuca (sau a-l găsi, a-l trece) neputința (pe cineva) = A se scăpa pe el: Vărsase pe ea și o trecuse neputința. (MATEIU I. CARAGIALE) A-l apuca bâțul (arg.) = A fi agitat, surescitat: Căpitanul intră în cazarmă și vede un soldat culcat în pat. Îl apucă bâțul. (FLORENTIN SMARANDACHE) Dacă ar vedea cum gâlgâie sosul de tomate dintr-un mușteriu, le-ar apuca bâțul și s-ar da de-a rostogolul cu ochii peste cap. (http://literaturadeazi.ro) A (o) apuca cu gura înainte (pfm.) = A se grăbi să răspundă, fără a lăsa pe altul să sfârșească vorba sau să deschidă măcar gura: − Pot să am nădejde în voi? − Să n-ai nicio grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi suntem o dată băieți și ce-am vorbit o dată vorbit rămâne. (ION CREANGĂ) A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) = A se cuminți, a se îndrepta: Vreau să mă-mpac cu măria ta, că văd că n-apucasem pe drumul cel bun. (POP.) Este de dorit și sperăm că atât Societatea dramatică, cât și publicul să continue pe calea cea bună pe care în fine au apucat. (I. L. CARAGIALE) A o apuca/lua la picior = a) A pleca repede: Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ținând casa după el! Ș-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului. (BARBU DELAVRANCEA) b) A se pregăti de drum lung: De mâine o apuc la picior, dar nu știu când mă voi întoarce. A se apuca de capul cuiva = A nu-l (mai) lăsa în pace: S-a apucat de capul lui și l-a convins că trebuie să învețe mult mai serios. A se apuca la (sau în) colți (d. câini) = A se mușca: Câinii s-au apucat în colți și toți copiii s-au speriat. A se apuca la luptă (la joc etc.) (îppl.) = A porni la luptă (joc etc.): Domnul mi-a zis: „Nu face război cu Moab și nu te apuca la luptă cu el; căci nu-ți voi da nimic să stăpânești în țara lui.” (BIBLIA) A se apuca la (sau în) rămășag = A se prinde, a face prinsoare: Mulți se apucau în rămășag c-or gâci. (I. G. SBIERA) El s-apucă la rămășag... că are să scoată apă din piatră. (POP.) A se apuca pe jurământ = A se jura, a se angaja, a se prinde, a se lega (cu jurământ): Pe giurământ s-apuca, / Stăpânii să hărățească / Și slugile să-i privească! (VASILE ALECSANDRI) (Care) pe unde apucă = (Care) pe unde nimerește: Dormeau vara în șoproane, pe unde apucau. (ION PAS) Pe când ai noștri deschid pârtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. (BARBU DELAVRANCEA) Cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase. (I. POP-RETEGANUL) Ce te-a apucat? = Ce ai?: Nu merită! −Ce te-a apucat? (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) – Ce te-a apucat, de-mi vorbești așa? De când (m)-am apucat (pop.) = De când pot să-mi amintesc: De când am apucat, obiceiul acela a rămas neschimbat. Așa am apucat de la părinți. Îi apucă mâna la toate (pop.) = Se pricepe (câte puțin) la toate: Pe mulți îi apucă mâna la toate, dar nu le reușește nimic. Mult te ține, când te-apucă (sau când te-apucă, mult te ține)? = N-ai de gând să mai isprăvești odată?: Bârzoi: Sărmana copilă! Mult o ține, când o apucă? (VASILE ALECSANDRI) Pe apucate sau pe apucatele = În mod superficial, la întâmplare, în fugă; când și când, în grabă, când are timp: Totdeauna era unul [un copil] în leagăn, în dreptul patului mamei, și mama dormea pe apucate. (ION PAS) Ce viață-l aștepta pe el?... Un copist avizat a se cultiva pe apucate. (MIHAI EMINESCU) Cetele lui Horia abia aveau o organizațiune; ele erau armate numai cu sulițe, cu săbii, cu ceva puști și pistoale, strânse pe apucatele. (AL. ODOBESCU)