PROLOG (< fr. prologue < lat. prologus < gr. prologos; cf. gr. pro, înainte și logos, vorbire, discurs) Caracteristic îndeosebi teatrului antic, folosit și în drama modernă, prologul constituie partea ce precede conținutul unei opere literare. În tragedia greacă, pînă la Sofocle, prologul preceda intrarea corului și avea funcția ca, prin dialogul dintre personaje, să expună subiectul, cum și evenimentele anterioare acelora care se desfășurau în piesa propriu-zisă. În piesele lui Euripide, prologul este pus pe seama unui singur personaj, care rezuma, dinainte, întreaga piesă, procedeu împrumutat și de latini (Plaut, Terențiu). În teatrul grec și latin, prologul avertiza pe spectatori asupra caracterelor personajelor, a cauzelor acțiunii, a deznodământului. Prologul se întîlnește și în miracolele și misterele medievale (v.), precum și în creația epică, în romane (Ciocoii vechi și noi de N. Filimon; Șoimii de M. Sadoveanu), ca și în unele din creațiile populare versificate, ca balada (v.). Ex. prolog în teatru Directorul, poetul teatrului, actorul comic DIRECTORUL „Voi doi, care de-atîtea ori, în neajuns Și la necaz alăturea mi-ați stat, Să-mi spuneți ce nădejdi legați De-ncumetarea noastră. Dați-mi sfat, Ce-i de făcut prin țările acestea. Mulțimii vrem pe plac să-i fim, Îndeosebi fiindcă ea trăiește Și în același timp ne lasă să trăim Și noi. Țărușii-s puși, e scena gata. Și fiecare-o sărbătoare speră. Iată-i pe toți acuma din sprîncene ridicînd, Cu nerăbdare un spectacol așteptînd. Știu ce-ar dori norodul să asculte: Perplex ca astăzi însă n-am fost niciodat' Cu bunătăți, norodul n-a fost răsfățat, Dar a citit grozav de multe. Cum o aducem, ca mai nou oleacă Să pară totul, plin de tîlc, dar să și placă? E-nvederat că-mi face mare bucurie Să văd mulțimea cum o ia către baracă, Înghesuindu-se și dînd din coate, Să-și taie drum prin poarta-ngustă. E-nvederat că-mi face mare bucurie Să văd că încă-n plină zi, la ora patru, Mulțimea-și face loc spre casierie. Și că se-ncaieră pentr-un bilet pe mîne, Ca-n timp de foamete pentru o pîne. Cu gloata pestriță așa de-a dreptul, Face minuni numai poetul. POETUL O, nu-mi vorbi de-acea mulțime! Privind la ea, mă prinde doar sfială. Mă apără, te rog, de a vedea învălmășeala Ce fără voie ne atrage în vîrtej Mă du, de poți, spre treptele celeste, Acolo unde bucuria pură înflorește. Unde iubirea, prietenia, ca-n poveste, Un rod dau inimii, dumnezeiește. Ah, ceea ce din profunzimi de piept răsare, Cu buza doar sfios și-a murmurat, Ce pare-a izbîndi, e înghițit de-o clipă, De forța ei sălbatică și mare. Și-ades, doar după ce-a răzbit prin ani, Un rod desăvîrșit de vede. Ce strălucește e sortit să țină-o clipă, Dar adevărul niciodată nu se pierde.” (GOETHE, Faust, traducere de L. Blaga)