CURCAN, curcani, s. m. 1. Pasăre domestică mare din familia galinaceelor, cu coada lată care se desfășoară în formă de evantai; masculul curcii. După dînsa alergau curcanii leorbăind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242. Căpitanul de haiduci puse de tăie un curcan. ISPIRESCU, L. 142. La curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă. EMINESCU, N. 42. [Vulpea] zise-n dată: Prințule, în loc de plată Aș pofti cîțiva curcani. ALEXANDRESCU, P. 33. ◊ Expr. A se umfla în pene (sau, mai rar, a se îngîmfa) ca un curcan = a-și da aere, a face pe grozavul. [Fiul împăratului] se rotea pe lîngă dînsa și se îngîmfa ca un curcan. ISPIRESCU, L. 311. ♦ (Depreciativ) Sergent de stradă, vardist. Jucau barbut, cu ochii în patru să nu-i prindă curcanul. PAS, Z. I 166. 2. Fig. Poreclă dată dorobanților romîni în războiul de la 1877-1878 (din cauza penei de curcan pe care o purtau la căciulă). Peneș Curcanul [titlu]. ALECSANDRI. Ne dase nume de curcani Un hîtru bun de glume. ALECSANDRI, P. A. 204.