BUCURA, bucur, vb. I. Refl. 1. (În opoziție cu întrista, uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau conj. «că») A simți bucurie, a fi cuprins de bucurie. Se bucura mama că-i veneau neamurile. STANCU, D. 5. [Colțun] mă privea cu ochii punctați de lumină și se bucura. SADOVEANU, N. F. 24. Se bucură de frumusețea florilor. ISPIRESCU, L. 8. Toderică... se bucură că-i veniră musafiri. NEGRUZZI, S. I 82. Și prea mult m-oi bucura Cu mine de-ți ospăta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (Cu complement intern) Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. ◊ (Poetic) Se bucură pomii de floare. DEMETRESCU, O. 79. ◊ Tranz. A face sau a procura cuiva o bucurie, o satisfacție. Mulțumim de cinstire, care, dacă venea altă dată, ne-ar fi bucurat tare mult. PAS, L. I 109. Am alergat [la mama] s-o bucur anunțîndu-i vizita d-voastră. ALECSANDRI, T. 1306. 2. A se desfăta, a petrece. Și se chefuiră și se bucurară. ISPIRESCU, L. 41. 3. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A dispune (de un bun material sau spiritual), a avea la îndemînă, a se putea folosi de...; a poseda. Minoritățile naționale din Republica Populară Romînă se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul romîn. CONST. R.P.R. 6. ♦ A fi foarte căutat, a provoca interes, a atrage o afluență mare. Lecțiile de limba rusă prin radio se bucură de un mare număr de ascultători. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 343, 2/2. 4. (Peiorativ, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A rîvni la ceva, a umbla după ceva. Se bucură la zestre. PANN, P. V. II 128. Mă-nsurai să iau muiere, Mă bucurai la avere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. Mă bucurai la avere... La avere, la argint, La un bou de priponit. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ A încerca să profite prin abuz de un lucru sau de pe urma unui lucru. S-a bucurat la munca mea. Se bucură la banul văduvei.

AVERE, averi, s. f. (Adesea la pl.) Totalitatea bunurilor care se află în posesia unei colectivități sau a unui individ. V. avuție, bogăție. Avere ai, cucoane, dar cum au adunat-o bătrînii dumneatale? PAS, L. I 113. Ca să se sece influința boierilor... îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. Tune dracu-n ei, boieri, Că au destule averi; Le-au luat tot de la noi Și ne-au lăsat în nevoi. ANT. LIT. POP. I 22. ◊ Avere mișcătoare v. mișcător. Avere nemișcătoare v. nemișcător. ♦ Expr. (Popular) A se bucura la avere = a fi lacom de bani. Mă-nsurai să iau muiere. Mă bucurai la avere, Lăcomit-am, lăcomit, Lăcomii la șese boi Și-am luat hîda de găzdoi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 181. (Adesea ironic sau figurat) Asta-i toată averea mea (sau a ta, a lui etc.) = asta-i tot ce posed (sau posezi, etc.). Cocioaba de pe malul sting al Bistriței, bărbatul, fata și boii din pădure, un țap și două capre slabe și rîioase ce dormeau pururea în tindă era toată averea Irinucăi. CREANGĂ, A. 27. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd în ce constă averea) Are strînsă o avere bunicică în bani și vinațuri bine îngrijite. CARAGIALE, O. I 283. ♦ (Prin exagerare) Sumă foarte mare de bani. Călătoria m-a costat o avere.

ORB², OARBĂ, orbi, oarbe, adj. 1. Lipsit de simțul văzului, care nu vede. Găsi un om orb ce-și mînca mămăliguța cu lapte dulce. ISPIRESCU, L. 262. Ea nu putu decît să-ndrepte asupră-i ochii săi stinși și orbi. EMINESCU, N. 28. ◊ (Substantivat) Pipăind cu mîna de orb căuta pe măsuța de trandafir ochelarii. C. PETRESCU, C. V. 188. Un orb pe care-l duce un copil de mînă Cîntă-același cîntec din catirincă. D. BOTEZ, P. O. 165. În țara orbilor, chiorul e împărat. ◊ Expr. A nimerit orbul Brăila sau nimeresc orbii Suceava, se spune pentru a încuraja pe cineva la o treabă care i se pare nerealizabilă. Nimeresc orbii Suceava și eu nu eram să vă nimeresc? CREANGĂ, A. 107. Prinde orbul, scoate-i ochii v. ochi. ♦ Fig. Lipsit de perspicacitate, lipsit de spirit de observație; legat la ochi. Cum am putut să fiu atît de orb? BARANGA, I. 215. Orb este cel ce cată lumina să oprească în cursu-i regulat. BOLINTINEANU, O. 191. Orb am fost eu la vedere Cînd am fost să-mi iau muiere. Mă bucuram la avere Ș-am luat făr’ de plăcere. ANT. LIT. POP. I 120. 2. Fig. Lipsit de voință și de personalitate, supus cu totul voinței altuia. M-ai silit să fiu agent orb politicii d-tale. ALECSANDRI, T. I 374. Nu urmează că omul este un instrument orb al fatalității. BĂLCESCU, O. II 10. 3. Fig. Care acționează, se manifestă fără stavilă, în ciuda oricărui considerent; necontrolat, irațional; p. ext. de temut, fioros. Aflînd cum ți-ai bătut joc de el... o să fie orb și turbat de mînie. CAMIL PETRESCU, O. I 13. E un adînc asemenea Uitării celei oarbe. EMINESCU, O. I 176. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie? ALECSANDRI, P. II 7. ♦ Nemărginit, foarte mare, total. A avea încredere oarbă în cineva. 4. Fig. Lipsit de lumină, întunecos, întunecat.S-a lăsat o noapte oarbă, fără lună. SADOVEANU, O. VI 526. Peste adincurile oarbe ale nopții, geana lunii înflăcărate trimetea lungi raze de lumină. HOGAȘ, M. N. 135. Cade-o noapte-ntunecoasă, Noapte oarbă, fioroasă. ALECSANDRI, P. II 21. 5. (În expr.) Geam orb sau fereastră oarbă = adîncitură în perete, avînd forma unei ferestre și făcută cu scop arhitectonic. V. firidă. Pătrunse într-o cameră cu geam orb spre curte. VORNIC, P. 24. Toate ferestrele erau oarbe. CAMIL PETRESCU, O. II 491. Sobă oarbă = motiv ornamental închipuind o sobă; sobă care nu are deschidere în camera în care se află. Era în această cameră... o sobă oarbă dasupra căreia era pusă o tavă. FILIMON, C. 265. Dușumea oarbă = dușumea de scînduri brute așezate distanțat între ele, peste care se montează parchetul. Cartuș orb = cartuș fără proiectil, folosit la exerciții, parade, demonstrații etc. Cameră oarbă = cameră fără ferestre destinată unor scopuri speciale (în fizică, în medicină etc.). Puț orb = puț de mină care nu are ieșire directă la suprafață. ♦ (Despre găuri) Care nu răzbește în partea cealaltă, care are o singură gură.

MUIERE¹ s. f. (Învechit și popular; în limba literară depreciativ) 1. Femeie. Muierilor și bărbaților uo mîndrie vesteaște. COD. VOR. 138/6, cf. 152/4. Ori muiare iaste, ori bărbat. CORESI, EV. 37. Bine iaste omul de muiare să nu să atingă (cca 1618). GCR I, 45/28, cf. 47/6. Pentru muiare au venit răul în lume. MOXA, 385/12. Pregiur dînșii sta priatinii. . . și coconii și muierile. VARLAAM, C. 149, cf. PRAV. 214. Muierile să nu țipe pre ulițe (a. 1675). GCR I, 218/27. Muiare îmbrâcate-n soare. DOSOFTEI, PS. 294/19. Și bărbați și muieri. . . oștesc împotrivă. BIBLIA (1688) [prefață], 8/31, cf. 2²/33. Neiubitori de muieri (a. 1733). GCR II, 26/12. Firea maicii știe ca să acopără greșală fiicii și plecarea cea cu milostivire a muierii, greșala muierii. AETHIOPICA, 81^r/16, cf. ȚICHINDEAL, F. 304/14. Îmi ziceți o măgulire care atinge pe tot celălalt neam al muierilor. KOTZEBUE. U. 18^v/11. Am oprit pentru următoarea lună numai cincisprezece muieri pentru spălat (a. 1829). DOC. EC. 452, cf. HELIADE, O. I, 367. Omul și muierea sînt din începutul lor una și aceiași ființă. MARCOVICI, D. 157/17. Aceste persoane, din care zece erea muieri. GORJAN, H. I, 5/9, cf. 4/34. Muiere nesocotită ! strigă Lăpușneanul. NEGRUZZI, S. I, 146. Nu te mai boci ca o muiere. id. ib. 156. Să părăsești casa mea, muiere prefăcută. FILIMON, O. I, 120, cf. 126. Am ajuns. . . Să cred că Vidra-i smintită, ca ori și care muiere. HASDEU, R. V. 89, cf. ALECSANDRI, T. II, 86. Consoarta mea ?. . . Ce să zică ?. . . De ! Ca muierea. . . , mai ursuză. CARAGIALE, O. VI, 9. Să se facă muiere, de va fi bărbat. ISPIRESCU, L. 30, cf. 124, 233. Ascultă să vezi ce-i o muiere. MACEDONSKI, O. II, 44. E puțin lucru să te duci tu prin locuri unde n-a mai călcat picior de muiere din satul tău! ? SP. POPESCU, M. G. 24, cf. DELAVRANCEA, O. II, 40. Muierea încremenise lîngă vatră, cu cei patru copii lîngă ea, ca o cloșcă speriată de uliu. REBREANU, R. I, 198, cf. II, 201. Prea sînt sus, să pierd o viață alergînd dup-o muiere ! EFTIMIU, Î. 99. Soția mea a fost muiere frumoasă. SADOVEANU, O. VI, 557. Și cum era zi de lucru, l-au însoțit numai. . . muierile. LESNEA, C. D. 87. Pentru el lumea toată era Zăvoiu Dihorului și satele în care împărățea, frîngînd. . . inimile muierilor. CAMIL PETRESCU, O. I, 13, cf. III, 123. Lumea e largă și foiește de muieri. STANCU, R. A. IV, 11, cf. id. D. 11, 262. Graiul dulce de muiere Varsă-n suflet mîngăiere. ALECSANDRI, P. P. 243. Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 170, cf. 456. Că muierea-i gură dulce. HODOȘ, P. P. 197. Dumnezeu să te miluiască, muiere bună, i zise turturica. MERA, L. B. 16, Cf. ALR Il/l h 131. Eu nu-s muiere cu conci, La poteră să nu poci. ANT. LIT. POP. I, 478. Muierea frumoasă, mai drăgăstoasă. ZANNE, P. VIII, 353. ◊ (Ironic; ca epitet dat unui bărbat) Tu, cel de la proră, Ce te-a prins, muiere, De-ți proptești de gratii Tremurul și plînsul ? LESNEA, I. 42. ◊ (Regional) Muiere fată = fecioară. Cf. DDRF. ♦ (Regional; în construcția) De-a muierea în tîrg = numele unui joc de copii. H IV 159. ♦ (învechit; de obicei determinat prin „slobodă”, „îmblătoare” etc.) Prostituată. Muiarea îmblătoare și curvă face prepusuri. . . cum să-ș fie otrăvit bărbatul. PRAV. 110. Cela ce are muieri slobode în casa lui să cheamă hotru. ib. 171. Au făcut hanuri. . . ca să [nu] mai conăcească prin casele cu muieri, ca mai nainte. (sfîrșitul sec. XVIII). let². iii, 217, cf. PONTBRIANT, D. 2. Nevastă, soție. Muiarea ta, ca o viță rodită în laturea casaei tale. PSALT. HUR. 112^r/21. Cînd fu noao a sfrâși zilele eșim și mergem petrecând noi toți cu muierile și cu feciorii. COD. VOR. 26/10, cf. 150/30. Să fie fiii lui săraci și muiarea lui văduo. PSALT. 235, cf. TETRAEV. (1574), 207. Avraam avea muiare neploditoare. CORESI, EV. 454. Și cu muiarea ta și cu toată fămeaia ta pasă la besearecă. id., ap. GCR I, 24/31. Păru-i că văzu un tăciune aprins ieșind den trupul muieriei lui. MOXA, 352/12. Și la bisearecă să scape toți oamenii cu muierile-ș și cu feciorii (a. 1640). GCR I, 89/32. Care muiare va fura pre bărbatu-și să nu aibă certare, PRAV. 52. Oricine-și va omorî muiarea își va pierde tot avutul. EUSTRAȚIE, PRAV. 44. Iosife, fiiul lui David, nu te teme a lua pre M[a]ria, muiarea ta. N. TEST. (1648), 3^v/27. Atunci nu veri griji nici de feciori, nici de muiere (a. 1654). CUV. BĂTR. II, 451. Irodiada. . . fusese muiere lui Filip. NEAGOE, ÎNV. 246/20. Muiaria lui. . . l-au băgat în casă. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 133^v/9. Anania și muiarea lui, Sapfira, ascunseră o parte din banii aceia. CHEIA ÎN. 5^r/25. Numele muierii lui Avram, Sara. BIBLIA (1688), 8¹/31.. Prevăzindu-ș . . . sfîrșitul său, chematu-ș-au muiarea și feciorii. N. COSTIN, L. 57, cf. 54. O muiare, a căriia bărbat iaste neștiut. CANTEMIR, HR. 111, cf. 256. Desparță-te de muierea ta. ANTIM, P. XXVII. Plotina, muierea împăratului Traian. ȘINCAI, HR. I, 3/28. Faptele cele. . . nelegiuite ce făcea împărăteasa, muierea fratelui său. GORJAN, H. I, 5/17. Pe muiere și pe fată le trimise înainte acasă. REBREANU, R. I, 192. Omul spunea că-l cheamă Maftei, că are muiere și șase copii. SADOVEANU, O. VI, 589, cf. id. M. C. 77. I-a murit muierea astă toamnă. STANCU, D. 17, cf. id. R. A. III, 380. Lasă-ți muierea și casa. CAMILAR, C.,83. Așa să-i spui, că eu nu mi-am dat muierea pentru o casă. V. ROM. aprilie 1955, 176, cf. T. POPOVICI, SE. 8. Neamurile și muierea mortului s-au dus la preotul. RETEGANUL, P. II, 64. Muierea cinstită, piatră neprețuită. ZANNE, P. VIII, 353. Decît muierea rea, Mai bine fără ea. id. ib. IV, 464. ◊ E x p r. A lua( de) muiere = a se căsători; a lua în căsătorie. M-am însurat de am luat muiare. BIBLIA (1688) [prefață], 3/32. Se jura pe căpățîna lui. . . că are să fie cinstit și are să le ia „de muiere”. IOVESCU, N. 35. Mă-nsurai să iau muiere. JARNIK-B]RSEANU, D. 181. O luat-o de muiere. ALR II 3 178/29, cf. ALR II/I h 130. Orb am fost eu la vedere Cînd a fost să-mi iau muiere, ANT. PIT. POP. iI, 120, cf. 123, 207. – Pl.: muieri și (învechit) muiare. – Și: (învechit) muiáre s. f. – Lat. mulier, -ris.

muiére, muieri, s.f. 1. Femeie. 2. Nevastă, soție: „Mă-nsurai, luai muiere, / Luai maica maicii mele” (Bilțiu, 2002: 278). ■ Termen nespecific în Maram. (v. ALRRM, 1969, h. 175). – Lat. mulier, -eris (DER, DEX).

A PRACTICA FELAȚIA a avea vocea groasă, a cânta la flautul cu gușă / cu taragot, a fi guraliv(ă), a o lua în gură, a o lua la clarinet / la muie, a lua porcul la trântă, a o lua sus, a pupa înalt, a râde ca muta la înghețată, a sta la etaj, a o suge, a suge nasul la morți, a suge pixu’, a trage o clanță, a trece la ciocofon.

MOLDOVEAN, -Ă subst., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din populația de bază a Moldovei sau este originară de acolo; (franțuzism învechit) moldav (1). Ștefan Vodă pornitu-s-au după dînșii cu moldovenii sei. URECHE, ap. GCR I, 71/34. Și de loc leatopiseță de muldovan scrisă nu să află. M. COSTIN, ap. GCR I, 197/5. Să lumineaze celor den casă ai besearicii noroade, rumânilor, moldoveanilor. BIBLIA (1688), [prefață] 8/14. Aceasta poveaste iaste cârâia noi moldoveanií îi zicem minciună cu coarne. CANTEMIR, HR., ap. GCR I, 361/17, cf. GCR II, 75/31. Ce zisei la anul trecut despre unirea moldoveanilor cu biserica Romei, iată se adeverează. ȘINCAI, HR. II, 241/28. Inima ne-au rămas tot de moldovan. RUSSO, S. 13. Sadoveanu a notat cu multă precizie limba poporului, mai cu seamă pe aceea a moldovenilor. VIANU, A. P. 238. C. Miile, un moldovean venit din cercul socialist al „Contemporanului” ieșean. V. ROM. martie 1957, 9. Unu-i moldovan, unu-i ungurean, Și unu-i vrîncean. ALECSANDRI, P. P. 1. Împăratul o cununat pe fata lui cu mulduvanul. ȘEZ. II, 157. ◊ (Cu sens colectiv) Fiind turcii osteniți. . . s-au biruit, tăiat și înfrînt de moldoveanul. ȘINCAI, HR. II, 59/24. ◊ E x p r. Mintea moldoveanului cea de pe urmă = mintea românului cea de pe urmă. v. r o m â n. Roagă-te să-ți dea D-zeu mintea moldoveanului cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251. 2. Adj. Care aparține Moldovei sau moldovenilor (1), privitor la Moldova sau la moldoveni, originar din Moldova; moldovenesc, (franțuzism învechit) moldav (2). Au răspuns că nimeni din boierii țârii Moldovei n-au venit, sau cărți moldoveni. IST. Ț. R. 15. Un căpitan moldovan, anume Decusară, au grăbit cu calul asupră-le. NECULCE, L. 58. [Bogdan] ș-au luat șie muiere moldovană. ȘINCAI, HR. II, 116/34. P-a Neamțului cetate, eu văz o eroină, Moldoveană în toate. HELIADE, O. I, 181. Studie moldovană. [Titlu]. RUSSO, S. 10. Obiceiurile acoperă subt o singură mantie toate treptile poporului moldovan. id. ib. 14. Politica moldoveană se afla pusă în luptă cu acea franceză. HASDEU, I. V. 51. Fata e a unui boier moldovan. SADOVEANU, O. V, 604, cf. 519. Dar în colțul mesii Șeade un tînăr moldovean, Pîraciu lui Dobrișan. MAT. FOLK. 102, cf. 104. 3. S. f. (Regional) Numele unei plante nedefinite mai de aproape (Hațeg). H XVII 62. – Pl.: moldoveni, -e. – Și: (regional) moldován, -ă, mulduván, -ă, (învechit) muldován, -ă s. m. și f., adj. – Moldova (n. pr.) + suf. -ean.

TRANSFIXIE s.f. (Med.) Procedeu de amputație constînd în străpungerea osului cu cuțitul de amputație și tăierea dinăuntru înafară a țesuturilor moi; transpersare. [Gen. -iei, var. transfixiune s.f. / < fr. transfixion].

MUIERE¹, muieri, s. f. (Popular, uneori peiorativ) Femeie. Soția mea a fost muiere frumoasă. SADOVEANU, O. VII 56. Nu te mai boci ca o muiere! NEGRUZZI, S. I 156. Soacra mea, muiere rea, De mine grijă n-avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 170. 2. (Regional) Soție. Era acolo unul de zicea: oameni buni, la anul o să-mi trageți voi la jug, voi cu muierile voastre. DUMITRIU, B. F. 20. Omul spunea că-l cheamă Maftei, că are muiere și șase copii numai ca ulcelele. SADOVEANU, O. VII 81. Și bogatu-mi dă avere Să iau fata lui muiere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435.

MOÁLE¹ adj. I. 1. Care cedează ușor la apăsare (modificîndu-și forma); p. e x t. afînat, pufos. Ca nește ceară să ne plecăm cătră dragostea lu Dumnezeu, sau ca nește lut moale cîndu-l pleci în voia ta. CORESI, EV. 198. Fîn uscat perină moale (a. 1600-1650). GCR I, 136/34. În loc de pat moale, culcare grea (a. 1689). id. ib. 285/31. Un om nu poate suferi să stea pre un așternut moale și frumos totdeauna (a. 1700). id. ib. 338/24. Ceara cînd iaste moale să închipuiaște și să tipăreaște în fealiu de fealiu. MOLNAR, RET. 53/6. Ca să-i fie mai moale culcușul, au așternut niște iarbă uscată. DRĂGHICI, R. 54/5. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I, 77. S-a tologit. . . pe un divan moale ca bumbacul. CREANGĂ, P. 302. Mă lungii într-un cot pe iarba moale. HOGAȘ, M. N. 183. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. Se așezase peste toate o zăpadă moale și nouă care lumina ușor în noaptea fără lună. id. M. C. 58. Felix, suie-te să vezi ce fîn moale ! CĂLINESCU, E. O. I, 117. Asfaltul e proaspăt întins și-l simțim moale. . . sub călcîie. STANCU, U.R.S.S. 185. Bădiță cu șase boi Vinde doi Pe perini moi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421. Omul se culcă unde-i moale (= fiecare umblă după ceea ce este bun, avantajos). Cf. ZANNE, P. II, 529. (F i g.) În loc luminat, în loc moale, în loc de răpaos (a. 1669). GCR i, .186/6. ◊ Carne moale = carne fără oase; (regional) carne fragedă. Tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului. ISPIRESCU, L. 90. Bine alege și bine culege . . . – din carne moale – și din oase vărtoase. POP., ap. GCR II, 340, ALR II 4 069/2, 76,105, 848, 872. Cine poate oase roade; cine nu nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Ou moale = a) ou fiert sau copt astfel ca să nu fie complet coagulat. Cîte oauo moi coapte au putut mînca uriiașul Goliat pre nemîncate ? BĂRAC, T. 26/22; b) ou ouat fără găoace sau cu găoacea incomplet calcificată. Cf. ALR II 5 712. Lipire moale = operație de îmbinare, cu ajutorul unui metal străin în stare de fuziune, a două piese metalice care nu se încălzesc în prealabil. Lipirea moale se execută cu o compoziție de cositor și plumb. IOANOVICI, TEHN. 181. ◊ E x p r. A-i fi (cuiva) moale sau (substantivat) a trăi (sau a se așeza) pe moale (și la cald sau și la căldură) =a duce o viață liniștită, fără griji; a se simți bine. Văzînd că . . . nu mai are putere nici cît un țintar, îl bușiiu o dată cît putui de niște pietri, și temîndu-mă că îi va fi moale, mai luai ș-un pui de piatră. GORJAN, H. II, 63/10. Da să știi d-ta, că babei mele n-are să-i fie moale, cînd m-oi întoarce acasă. CREANGĂ, P. 126, cf. id. A. 156. Eu trăiesc bine, pe moale și la cald. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Mireasa gătită de nuntă se pune să șadă pe o perină, crezîndu-se că apoi în viața ei conjugală va duce-o bine, îi va fi moale. GOROVEI, CR. 240. Să fie până-n ziuă la lucrurile ei, că de nu, n-are să-i fie moale. MERA, L. B. 190, cf. ZANNE, P. III, 230. ♦ (Substantivat) Parte moale (I 1) a unui lucru. Ș-afunda capul din ce în ce în moalele pernei. DELAVRANCEA, S. 108. Mi-am luat de-o grijă, zise m-me Sandopol. . ., scufundîndu-se în moalele unui fotoliu de piele fină. MIRONESCU, S. A. 105. Moalele capului = fontanelă; p. e x t. creștetul capului. Beliră o curea [de piele] din moalele capului pînă gios la unghe la picior. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^v/18. O muchie dă topor să ne hi dat în moalili capului și ne prăpădea și pă noi poate. JIPESCU, O. 138. înc-o lovitură strașnică în moalele capului l-a prăvălit pe pîntece. SANDU-ALDEA, U. P. 28. Gîndul îl duru atît de rău parcă l-ar fi izbit cu parul în moalele capului. REBREANU, I. 280. Cînd Zbranca dădu să iasă din închisoare, badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VII, 360, cf. MIRONESCU, S. A. 104. A primit din senin o măciucă în moalele capului și caută amețit un sprijin. I. BOTEZ, B. I, 113. Învățătorul înalt, osos. . ., ciocănea copiii în moalele capului. CAMILAR, N. I, 19. Miai s-a învîrtit și l-a lovit pe Lisandru drept în moalele capului. PREDA, Î. 122. Începu a-l netezi cu mîna pe cap. Netezindu-l așa, dădu de moalele capului. ȘEZ. V, 131. Cum îi căuta așa în cap, îi vîră cele două ace în moalele capului și pe loc a murit biata fată. I. CR. III, 202; b) (regional) tîmplă. PAMFILE, B. 81, cf. ALR I/I h 14. (Regional) Moalele urechii = „groapa de după urechi”. ALR I 51/87, cf. 51/98, 337. (Regional) Moalele frunții (sau obrazului) = tîmplă. ALR I/I h 14. (Neobișnuit) Moalele spetelor = șezut. Am făcut. . . un buboi la moalele spetelor. ap. TDRG. ♦ (Substantivat, m. sg. art.; regional) Penis. PASCU, C. 180. ♦ (Despre gură, buze) Cărnos; fraged. Era leită Safta. . . Tot așa voinică, obrajii la fel de mari, ochii căprui trași spre tîmple și neastîmpărați. . . Gura cu buze groase și moi. CAMIL PETRESCU, O. III, 12. Of ! două buze dulci și moi, Săruta-m-aș eu cu voi. BIBICESCU, P. P. 33. ♦ Moleșit, flasc; puhav. Mici și moi, coapsele arată slâbăciune, cilibiu și fricos om (a. 1785). GCR II, 145/20. Se apropie de canapeaua ei o femeie încă tînără . . . puțin cam subțire în talie și cu un gît lung și moale, care-i dădea un aer bătrînicios. CAMIL PETRESCU, O. III, 70. I-am văzut pe toți, deslușit. . . Pe miliardarii cu burțile moi. DEȘLIU, G. 44. ♦ Puțin consistent; subțire, apos. Fă mămăligă mare, măi Ioane; fie crudă, fie moale, numai mare. ZANNE, P. III, 607. La baliga moale, puțină apă trebuie, se zice despre cei lipsiți de rezistență, pe care cea mai mică dificultate îi doboară. Cf. id. ib. I, 322. ♦ Care poate fi ușor străpuns, tăiat, despicat. La mintea spre înțeleagere gătată mai tare pătrunde cuvîntul adevărului, decît prin moale grosimea trupului ascuțita simceaua fierului. CANTEMIR, IST. 63. ◊ Sămînță moale = (cu înțeles neprecizat, probabil) sămînță cu înveliș subțire, puțin rezistent. Cînd iaste creașterea lunei, sămînța vîrtoasă să samine. . . iară cînd scade luna, sămî[n]ța cea moale cum iaste inul, cînepă (a. 1733). GCR II, 26/32. ♦ (Despre pîine, cozonac etc.) Proaspăt; fraged. Să pun la ciochine niște plăcinte moi anume pregătite, care ne fac nouă trebuință pe cale. SADOVEANU, F. J. 520. Pită proaspătă sau pită moale. ALR II 4 013/235. Mulțimea de boale, la dohtor pîine moale. ZANNE, P. V, 272, cf. III, 532, IV, 48. ♦ (Despre icre) Proaspăt, neconservat. Oarecare meșteraș A trimis un băiețaș. . . Ca să ia de la băcan Icre roșii de un ban. li mai dete și alți doi Să ia icre negre moi. PANN, P. V. III, 64¹/8. In comerț i[crele] se găsesc sub două forme: . . . moi sau proaspete și tescuite. ENC. AGR. III, 135. ♦ (Despre fructe) Zemos; mălăieț (1). Pepenii galbeni. . . se numesc. . . mâlăieți cînd sînt moi. PAMFILE, A. R. 175. Mută-ți casa lîngă noi, C-am un păr cu pere moi, Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. ♦ Flexibil, elastic. Un registru cu scoarțele moi. PREDA, M. 155. Dacă un mort va fi moale, este semn că va muri vreo rudă a sa după el. ȘEZ. III, 122. 2. (Despre pămînt) Umed, reavăn, jilav. Sămînța vîrtoasă să samine la pămînt uscat,. . . sămî[n]ța . . . cum iaste inul, cînepă iproci să o samine în pămînt moale (a. 1733). GCR II, 26/33, cf. ALR II 5 060/64, 310, 705, 723, 762, 791. ◊ (Substantivat) Prășitul se face pe moale. PAMFILE, A. R. 74. Trag, iar, în mocirlă, după noi. Nădăjduim că acolo cel puțin, obuzele lovind în moale, nu vor mai exploada toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 363. ♦ (Mai ales prin Munt.) Care a fost arat de două sau de trei ori după ce s-a făcut desțelenirea. Cf. H II 244, VII 210, 245, 337. 3. (Despre metale și aliaje) Cu duritate mică; care poate fi ușor îndoit, zgîriat etc. Cînd oțelul este prea moale, coasa se îndoaie; cînd este prea iute, coasa se rupe. PAMFILE, A. R. 125. Prin procesele de înnobilare sau curățire se obține din fontă fier moale cu 0,05-0,5 %C. MACAROVICI, CH. 412. Materialul din care se confecționează aceste organe este oțelul moale laminat. IOANOVICI, TEHN. 154. În limbajul curent spunem că oțelul este casant, iar plumbul este moale. CIȘMAN, FIZ. i, 240, cf. I. CR. III, 226. ◊ (Regional, substantivat, în sintagma) Moalele securii = muchia securii. Pe moalele (muchia) securei se pisează usturoiu. ȘEZ. XII, 194. 4. (Despre ființe, despre corpul sau părți ale corpului lor) Fără rezistență, fără putere; debil, slab, plăpînd; gingaș, delicat. Nu-i putință să să poată povesti truda și ruga ei și nevoința cu carea au adevăsît ș-au topit acel trup moale și gingaș. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^r/25, cf. CHEST. VI 22/26. Moale în trup. ALRM II/I h 142/260. ◊ Moale în gură sau cu gura moale = (despre cai) cu gura sensibilă, care suportă greu zăbala; p. e x t. care poate fi condus ușor cu ajutorul hățurilor. Cf. ZANNE, P. I, 461. Moale de gură = (despre oameni) cu dinți nerezistenți, slab de gură. Cf LM. ◊ E x p r. A avea picioare moi = a umbla, a se mișca încet. Cf. COSTINESCU. ♦ Sleit de puteri, istovit, vlăguit. Maria rămase moale, gînditoare, fără să zică o vorbă. DUNĂREANU, CH. 194. Nevastă-mea. . . a căzut moale într-un fotoliu. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Cîteva vecine o urcară pe femeia care era moale, topită de durere și nu-și dădea seama de nimic. id. O. II, 492. Atunci [fata]. . . a căzut moale. . . peste masa de lucru. PAS, Z. I, 310. Călcîndu-și pe inimă, Cristescu i-a întins peste birou o mînă moale, gata parcă să se desfacă din toate încheieturile. GALAN, B. I, 8. * (Adverbial) Și arcul să-și tragă moale. DOSOFTEI, PS. 189/11. ♦ (Regional) Paralizat. ALR II/I h 123/727, cf. MAT. DIALECT, I, 231. 5. (Despre oameni) Lipsit de energie, de voință; apatic, indolent; bleg, leneș; cu fire slabă, nebotărîtă, influențabilă. Mihai Vodă nu este, cum s-arăta, blînd, șigaci cu toțîi și moale, ce într-alt chip, că are multe hiri, nu numai o hire. NECULCE, L. 185. Învățătorul. . . , mai moale ca toți, se și îmblânzise puțin. REBREANU, I. 246. Mi s-a părut un băiat de treabă, deși cam moale. CĂLINESCU, E. O. I, 61. Deocamdată Soleiman Pașa va fi dezavuat de Poartă fiindcă a fost prea moale, asta fiind prima etapă, apoi va fi înlocuit cu Fuad Effendi, cunoscut ca mai energic. CAMIL PETRESCU, O. III, 108. Fusese un bărbat înalt, voinic, Radu Ochian, moale, trîndav. STANCU, D. 5, cf. PAS, Z. I, 145. Te cunosc, lele, pe poale, Că ești o femeie moale; Că de-ai fi femeie iute, Poalele ți-ar fi lăute. BUD. P. P. 62. Dacă ți-i bărbatul moale, Du-l în tîrg și-l dă pe oale. ZANNE, P. IV, 253, cf. ii,4 Moale de gură sau moale la vorbă = care vorbește puțin, care nu e bun de gură. Nu e bun Argeșiu, fiind bătrîn și cu patimă de boală și moale la vorbă și. . . prefăcut. ZILOT, CRON. 73. Unde s-a văzut advocat moale de gură ? F (1883), 15. ◊ E x p r. A (o) (sau a se) lăsa (mai) moale = a ceda, a face concesii. Nu te lăsa, rumâne, moale. JIPESCU, O. 37, cf. SCRIBAN, D. Lăsați gluma, măi. . . Vorba e, acum ce facem ? Mergem așa cum am mers, oblu, ori o lăsăm mai moale. CAMIL PETRESCU, O. III, 490. Te lași moale, Te bagă-n foaie. ZANNE, P. V, 295. Cine să lasă moale, cel mai tare ăl dăspoaie. id. ib. VIII, 290. ♦ (adverbial) Lipsit de convingere, de curaj; în silă. De ce să n-ascult ? se apără moale colonelul. C. PETRESCU, Î. I, 11. Asta n-aș crede-o, se împotrivi moale Mînecuță. SADOVEANU, P. M. 136. Oamenii s-au privit, te-au privit, și unul ți-a spus moale, nedumerit: – Apoi pe nici unul nu ne cheamă Dumitru. PAS, Z. I, 140. ♦ Blînd, îngăduitor. Nu-i moale ea-n treburi de-acestea ! COȘBUC, AE. 27. Moale ești, Antoane, cînd e vorba de fiu-tu! DEMETRIUS, C. 40. ♦ (Rar, despre activitatea sau despre viața oamenilor) Ușuratic. Carol al Vll-lea. . . înconjurat de curteni desfrînați. . . petrecea, chiar dinaintea ochilor soției sale, o viață moale și nepăsătoare în brațele unei țiitori. ODOBESCU, S. I, 4. 6. F i g. (Învechit, neobișnuit) Slab, șubred; îndoielnic; prost. Tomșa văzînd moale lucrul de dobăndit cetatea cu ai sei, s-au sfătuit cu boierii de au trimis sol la Jicmond craiul unguresc. N. COSTIN, LET. I A, 70/28. Venit-au ponoslu lui Pâtru Vodă de la împărăție, pentru moi lucrurile lui. id. ib. 97/29. II 1. Cu suprafața netedă, fără asperități; neted. Morunul are sgîrciuri în loc de oase și pielea aspră, pe cînd a somnului e moale. C. ANTONESCU, P. 89. Pre lîngă tine, multe cer: Ceru-m boi cu coarne moi; Ceru-m junci cu coarne lungi. POP., ap. GCR II, 330. Moale ca geamu. ARL II/I MN 31, 2 182/848. ♦ Catifelat, mătăsos; plăcut la atingere. Aceia ce poartă veșminte moi, în casele împărătești sînt. CORESI, EV. 522, cf. N. TEST. (1648), 14^r/26, GCR I, 276/9. Părea un tînăr voievod Cu păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 170, cf. 82. Niște mușchi pletos, de o podină de gros, moale ca mătasa și verde ca buratecul. CREANGĂ, P. 213. Mîinile cele albe ca o coală de hîrtie, cu pelea moale ca puful. ISPIRESCU, l. 234, cf. 58. Părul ei, mătasă moale, Ca și inul cînd înfloare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 35, cf. 60. ◊ F i g. E așa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mîngîierile moi ale vînturilor ! HOGAȘ, DR. I, 195. ♦ (Regional, despre făină, mălai) Măcinat mărunt. ALR I 1 372. Făină mai aspră, nu moale rău, că nu se coace nici turla. ib. 1372/800. 2. Necolțuros, rotunjit, unduios; p. e x t. armonios; delicat. Oricît de genial tăiate ar fi formele unei statui, ea niciodată nu ne va putea reda acele linii moi, pătimașe, calde, cari caracterizează un trup frumos, viu. GHEREA, ST. CR. II, 50. Ileana Cosînzeana, cu ochi limpezi, cu trăsături moi și blonde, cu cosița de aur sclipitoare. PETICĂ, O. 277. ◊ (Prin lărgirea sensului, despre ochi, privire) Ochii lui cei moi. . . se pierdură iar în . . . visătorie. EMINESCU, N. 35, cf. id. O. IV, 85. El se uită . . . la expresia caldă a ochilor ei moi, lungi, cu gene mari și clipiri dese. VLAHUȚĂ, O. A. III, 90. Doar ca prin vis vedea privirile moi ale femeii, buzele ei roșii și umede. REBREANU, I. 158. 3. (Despre culori, lumină sau izvoare de lumină, sunete) Lipsit de stridență, cu intensitate scăzută ; domol, potolit; blînd. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Luna plină de o lumină moale. ALECSANDRI, POEZII, 275. Printre grații luna moale, Sfiicioasă și smerită și-au vărsat razele sale. EMINESCU, O. I, 76. O jună fală. . . acompaniind sunetele ușoare a unor note . . . cu glasul ei dulce și moale. id. N. 47. Umbre moi întinde ceața, Pe cînd raze scad in zare. CERNA, P. 57. Minți ! strigă Ițic întărîtat de glasul moale al căprarului. REBREANU, NUV. 291. Eu nu înțeleg nimic, vorbi cu glas moale domnul țudic. PETRESCU, R. DR. 159. Un vindireu . . . slobozi cîteva fluierături moi. SADOVEANU, O. IX, 132. A răspuns cu mișcări cumpănite și cu vorbe moi la manifestațiile zgomotoase ale lui Temistocle. id. ib. XI, 572. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CAMIL PETRESCU, O. III, 83. Vorbește cu glas moale judecătorul, cu glas dulce, stancu, d. 257, cf. preda, m. 171.4 (Adverbial) Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale, teodoreanu, m. ii, 169. Albinele bîzîiau moale în prisaca de-aproape. sadoveanu, o. v, 618. Ce învățătură pot să-ți dau eu ție, măi băiete? grăia moale pădurarul. id. ib. XII, 470. Mitropolitul întrebă moale: Asta-i tot ? CAMIL PETRESCU, O. III, 40. Un zurgălău. . . Se auzea de undeva, din vale, Și vîntu-l îneca în răbufniri. Parcă plîngea încet metalul, moale, În palmele-nghețate și subțiri. LABIȘ, p. 15. 4. (Fon.; în opoziție cu d u r, în sintagmele) Consoană moale = consoană palatalizată, v. p a l a t a l i z a t. Limba română cunoaște, la finală, consoane moi, notate în ortografia obișnuită printr-un i care întovărășește consoana. ROSETTI, S. L. 59. În multe limbi sînt cunoscute serii duble de consoane, dure și moi. GRAUR, I. L. 61. Poziție moale = poziția unui sunet urmat, în cadrul unui cuvînt, de o silabă care conține o vocală palatală. O deosebită importanță are în dialectul dacoromân poziția „dură” sau „moale”, deci caracterul nepalatal sau palatal al vocalei din silaba următoare. PUȘCARIU, R. I, 76. 5. (Despre vreme, atmosferă, anotimpuri reci etc.) Călduț (și umed); p. e x t. plăcut, blînd. Iarna, care în alte locuri a fost moale, în Rusia a stătut foarte aspră și iute. CR (1834), 354²/16. Stelele. . . tremură voluptos în aerul moale și clar al serei. EMINESCU, N. 50. [Cînd cocoșul] va cînta seara, înspre amurg. . . de va fi frig, se va muia vremea, iar de va fi moale, se va lăsa frig aspru. PAMFILE, VĂZD. 3. Se crede că dacă în ziua anului nou. . . va fi afară moale și pîclă, apoi. . . vor urma boale. GOROVEI, CR. 293. Duminică, pe-o vreme destul de moale, fără să fie însă dezgheț, m-am înfățișat la curtea de la Comana. SADOVEANU, O. IX, 440. O verificare și mai simplă o facem iarna, pe vreme moale, cînd se apropie dezghețul. CIȘMAN, FIZ. I, 399. Toamna, cîndu-i vremea moale, să mîrlescu oile ǵine. GR. S. V, 332. Dacă e iarna moale . . . umblă [oile] și la pășune. CHEST. V 14/87. ♦ (Regional, despre apă) Care are o temperatură potrivită; călduț (Dobra-Deva). ALR II 4146/105. 6. (Despre ființe, despre însușiri și manifestări ale lor) Domol; blînd; umil, smerit. Grăiesc din gură cuvinte moale, De-ț par ca untul de unsuroase. DOSOFTEI, PS. 182/14. Și grăi-va ție cu rugă, rugăciune moale? Și pune-va cu tine făgăduință? BIBLIA (1688), 381¹/18. Venia cu mare trufă. . . iar când s-au întors înapoi, mai moale au fost. N. COSTIN, LET. II, 49/6. Dojănii pe amurezați cu cuvinte potrivite, adică nici atîta strașnice, căci destul le erea ocara. . . dar nici atîta de moi, căci fapta le erea prea mare. GORJAN, H. IV, 79/22. ◊ E x p r. A fi moale la inimă = a fi bun, milos, îngăduitor. Maica era tare moale la inimă, duioasă. SBIERA, F. S. 97, cf. id. P. 145. 7. (Despre mișcări) Ușor, abia simțit; încet, lent; lipsit de vlagă; slab. Deodat-aud foșnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scînduri. EMINESCU, O. I, 119. Tudor își duse în buiestru calul o vreme, apoi îl lăsă în pas moale, SADOVEANU, O. VII, 163. Bălcescu făcu un semn moale cu mîna, a dezgust. CAMIL PETRESCU, O. III, 153. ◊ (În context figurat) Cu moale zbor de catifea, își lasă umbra dulce peste ochii mei. CAZIMIR, P. 47. ◊ (Adverbial) Calcă mai încet și moale. Tot în vîrful deagetelor. BĂRAC, A. 24/2. Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el... Așa-i că te doare ? Te-a trîntit și te-a pălit răul cela. SADOVEANU, O. VIII, 124. Munteanca . . . înaintă sprintenă . . . pășind moale pe covor cu opincile. id. ib. X, 547. Scăpă clanța din mînă și ușa se izbi moale de un dulap cu vase. V. ROM. septembrie 1 960, 60. ♦ Care se mișcă încet, lin, domol; (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) lipsit de vioiciune, de sprinteneală. Era plin de distracții, moale în mișcări, glasul întunecat și slab. RUSSO, S. 28. Boul moale se împerechează cu cel iute. DAMÉ, T. 29, cf. TDRG. Dintr-un cal moale, slab și pîntecos. . . ovăzul și îngrijirile lui Vasile au făcut un căluț întinerit, rotund ca un pepene, cu capu-ncordat, cu gusturi de zburdăciune. SADOVEANU, O. VII, 300. Tudor mormăi și le făcu semn cu mîna moale să cînte. CAMIL PETRESCU, O. II, 81. Cură mai binișor, e apa moale. ALR SN III h 828/886. ♦ (Despre fenomene naturale) Puțin intens, lin, domol, potolit. Măceșul s-a desfoiat ca o ninsoare moale. ARGHEZI, C. J. 99. Ploaie moale. ALR I 1 978/846. Foc moale. ALR II/I h 282/520. III. (Despre lichide, în sintagmele) Vin moale = a) vin plăcut la gust. Vădzăndu . . . [vinul] limpede și frumos la față, și moale și dulce la gustare, de-are fi și înțelept neștine, tot să amăgiaște, părăndu-i că nu să va îmbăta. PRAV. 263; b) vin care conține alcool în cantitate mică, vin slab, fără tărie. După tărie poate fi vin tare sau moale. H II 58, cf. XI 326. Apă moale = a) apă care conține săruri în cantitate mică. Prin Bucovina se culege droghița și se fierbe în apă de pîrău neîncepută, care este mai moale decît apa de fîntînă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 20, cf. MACAROVICI, CH. 359; b) (Transilv. și prin Ban.) apă sălcie. Cf. ALR I 798/30, 61, 65, 90, 98, 109, 125, 131, 140, 150, ALR II 4148/102, 141, 334, 349. – Pl.: moi și (învechit, rar, f.) moale. – Lat. mollis, -e.

a o lua la clarinet / la muie expr. (obs.) a practica felația.

FURTUNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoțit de ploaie, grindină și descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munți, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesînd fulgi mari și moi. SADOVEANU, B. 138. O luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... Furtună de aplauze. 2. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. GHEREA, ST. CR. II 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei. COȘBUC, P. I 120. 3. Fig. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună... Cîntecul lor de chemare. De împăcare ori de furtună. DEȘLIU, G. 19. – Pl. și: furtune (EMINESCU, O. I 31). – Variantă: (învechit) fortună (SBIERA, P. 223) s. f.

înmuia [At: DA / P: ~mu-ia / Pzi: înmoi / E: în- + muia] 1-2 vtr A (se) introduce într-un lichid Si: a muia, a uda, a umezi. 3 vt (Reg; rar) A împodobi cu cusături, cu broderii de mătase etc. 4-7 vtr (A face să devină sau) a deveni mai moale, (prin încălzire sau) prin subțiere cu un lichid. 8-9 vtr (Pfm; îe) A (i se) ~ (cuiva) inima A (se) înduioșa. 10-11 vtr (Fig) (A face să fie sau) a deveni mai blând Si: a (se) îmblânzi, a (se) potoli. 12 vr (D. ger, vreme) A se domoli.

‡AGAREAN, ‡AGARINEAN sm. Păgîn, necredincios (vorb. mai ales de Turci și Tătari): care preot va lua jertva ereticului sau a Agareanului sau va boteza copilul lui, aceluia poruncesc să i se ia darul (PRV.-MB.); Ștefan muie gîrbița și înfrînse trufia spurcaților Agareni (ISP.) [vsl. agarěninŭ].

MOI¹ adj. invar., subst. (Regional) 1. Adj. invar. (Despre obiecte de îmbrăcăminte; p. ext. despre oameni) Ud, muiat (de ploaie); leoarcă (Roșia-Beiuș). Cf. ALR II 2 536/310. Tătă-i moi. ib. Tătu-s moi. ib. 2. Subst. (În expr.) A pune (sau a da, a băga, a lăsa, a sta) la (sau a, pe, de-a) moi sau a pune de-a moiul = a pune (sau a lăsa, a sta) într-un lichid, pentru a se înmuia. Ia rachii, pune-i a moi în oțet (a. 1749). GCR II, 43/12, cf. 46/1. Joldeala se pune la moi, în apă, unde stă o noapte. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 57. Se umple vasul cu apă limpede și rece de rîu și se lasă [firele de lînă] să steie 36 de ore la moi. id. ib. 116. Dăm cînepă la moi. GR. S. I, 137. Lîna se pune pe moi. CHEST. V. 160/51. [Tortul] îl înmoiem în apă caldă cu leșie și-l lăsăm să steie a moi vo două ceasuri. ALRT II 69. Ai pus opincile la moi. ALR II 3 551/219, cf. 3 551/349, 605, 833, 4 009/2, 6 351/310. GL. V. J . A pus rufele de-a moiul. MAT. DIALECT, I, 213, cf. 25. (Glumeț) Nevastă. . . de-acuma nu te mai bat, C-am pus gîrbaciul pe moi. PAMFILE, C. T. 321. A umbla de-a moiul = a umbla tot timpul beat. MAT. DIALECT. I, 285. 3. Subst. Copcă mare (în gheață); (regional) căldare. Se face la mijloc o copcă mare. . . numită căldare ( . . . mai zisă și moi). ANTIPA, P. 485. – Derivat regresiv de la muia.

muie sf [At: BL II, 174 / V: mâie, moi s / Pl: (rar) mui / E: rrm mui] (Arg) 1 Gură. 2 (Îe) A duce cu ~ia A face promisiuni înșelătoare Si: a amăgi, a înșela. 3 (Îae) A duce cu vorba. 4-5 (D. bărbați; îe) A da ~ (A invita o femeie să practice sau) a practica sexul oral. 6 (Șîe a da ~) Invitație la sex oral adresată unei persoane indiferent de sex, cu intenția de a jigni, de a înjosi. 7 Gest făcut prin ridicarea degetului cel mai lung de la mână și strângerea celorlalte patru, eventual orientându-l în direcția gurii, cu semnificația de muie (4-6). 8-9 (Rar; îe) A da ~ la statuie A sfida (lumea în general sau) simbolurile ei consacrate.

GÎRBIȚĂ, gîrbițe, s. f. (Rar; la animale) Greabăn, (la oameni) ceafă. ◊ Expr. A muia (cuiva) gîrbița = a înfrînge (cuiva) trufia, a-i lua piuitul. Și-i dete după ceafă vro cîțiva pumni de ceia înghesuiții, de-i muie gîrbița. ISPIRESCU, la TDRG.

COMPOZIȚIE s.f. 1. Totalitatea elementelor care alcătuiesc un compus; structură. ♦ Compus; amestec. 2. Operă artistică, în special muzicală. ♦ Modul de organizare internă a unei opere literare. 3. Studiul regulilor de compunere a unei bucăți muzicale; arta de a compune muzică potrivit anumitor reguli. ♦ Mod în care a fost compusă o bucată muzicală; structură muzicală. 4. Aranjament, dispunere a elementelor unei picturi, ale unui tablou. ♦ (Fot.) Aranjament artistic și rațional al unei imagini. ♦ Gen de pictură care reprezintă personaje în acțiune. 5. Interpretare a unui rol de către un actor, care prezintă trăsăturile distinctive ale unui personaj, deosebite de cele ale actorului. 6. Lucrare scrisă a unui elev în care se dezvoltă o temă oarecare. 7. Aliaj de plumb cu cositor, folosit pentru lipituri moi. 8. Formă de tipar constituită din elementele ei componente. [Gen. -iei, var. compozițiune s.f. / cf. fr. composition, it. composizione, lat. compositio].

FELEȘTIOC, feleștiocuri, s. n. (Regional) Pămătuf cu care se unge osia căruței cu păcură sau bocancii cu unsoare. Mă lua frumușel de bărbie cu mîna stîngă, iar cu cea dreaptă muia feleștiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. De inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. id. P. 106. – Pronunțat: -tioc.

❍UNCROPEL sbst. Bucov. dim. UNCROP. Apă călduță: pentru cei ce au bășica cea rea, se moaie în ~ și apoi se lipește pe bășică (MAR.); ea a luat ~ și l-a făcut potrivit (VOR.).

A BATE a afâna, a altoi, a apreta, a aranja, a arde, a atinge, a bate (pe cineva) ca la fasole, a bate (pe cineva) să-i meargă fulgii, a bate măr, a băga în fabrica de pumni, a beli, a blagoslovi, a buchisi, a buli, a bumbăci, a cafti, a cardi, a căptuși, a ciuguli, a cocoșa în bătaie, a cotonogi, a cujbi, a da dreptul de barosan, a se da la cineva, a da nana, a demola, a desființa, a desfrunzi, a dichisi, a dili, a face afiș / arșice / bumbac / ciulama / covor / făraș / ghem / harachiri / harcea-parcea / nod de cravată, a face cuiva onoarea, a face pastramă / piftie / praf (și pulbere), a face primire, a face (cuiva) spinarea burduf, a face surcele, a-i frânge (cuiva) oasele, a-i freca ridichea (cuiva), a fute, a garnisi, a ghidona, a încinge, a înflori, a înfrumuseța, a însemna, a înșuruba, a întoarce (pe cineva) pe partea cealaltă, a învineți mutra / spinarea cuiva, a jupui de viu, a lăcui, a lămuri, a-i lua (cuiva) grosimea, a lua în fabrică / în șuturi, a lua la bulane (pe cineva), a lua (pe cineva) la cherestea / la încins / la poceală, a-i lua (cuiva) vopseaua, a machia, a mardi, a mângâia, a mitralia, a muia oasele cuiva, a năși, a ofili, a otânji, a paradi, a pardosi, a părui, a pârli, a peria, a-i petici (cuiva) cojocul, a pisa, a prelucra, a proțăpi, a pumni, a pune în gips / în probă (pe cineva), a pune (cuiva) lacătul, a pune toroipanul (pe cineva), a rașcheta, a rupe, a scărmăna, a scărpina, a scutura cojocul (cuiva), a smardi, a sminti (pe cineva) în bătaie, a snopi, a sparge, a sparge la nas, a stâlci în bătaie, a șifona, a tatua, a tărbăci, a tencui, a toca, a trage (cuiva) un frecuș / o mamă de bătaie / un toc de bătaie, a trosni, a umfla, a umple de borș (pe cineva), a unge bine (pe cineva), a usca în bătaie, a văstui, a vătui, a vârî în fabrică (pe cineva), a zăpăci (pe cineva) în bătaie.

TĂCERE. Subst. Tăcere, taciturnitate (rar), posăceală (rar), muțenie, muție (rar), muțire, mutism; amuțire. Liniște, silențiu (înv.), calm, pace. Mut, mutălău (pop.), mutulică (fam.). Adj. Tăcut, silențios (livr.), taciturn, închis, posac, morocănos, necomunicativ, zgîrcit la vorbă, mut, amuțit, cu lacăt la gură, mut ca un pește. Vb. A tăcea, a amuți, a tăcea din gură, a nu i se auzi gura, a tăcea chitic (molcom, mîlc, ca melcul, ca peștele, ca pămîntul), a păstra tăcere, a nu spune (zice) nimic, a nu zice nici miau, a nu zice (nici) pis, a nu zice mîrc (mac), a nu zice (nici) o boabă (frîntă), a nu zice nici două boabe legate, a nu zice bob, a tăcea ca porcul în păpușoi (în cucuruz), a nu zice (a nu vorbi) (nici) două, a nu zice nici cîrc, a nu zice nici bleau (reg.), a nu scoate nici o vorbă (nici un cuvînt), a fi mut ca pămîntul, a avea lacăt la gură, a nu avea limbă de grăit. A-și impune tăcere, a-și înghiți limba, a-și ține gura, a-și ține pliscul (fam.), a-și păzi gura (limba), a-și pune lacăt la gură, a-și pune botniță la gură, a-și pune gard la gură, a pune stavilă gurii, a-și pune strajă gurii. A amuți, a înceta din gură, a-și pierde graiul, a i se lega cuiva limba, a i se lua (a-i pieri, a i se îngroșa) cuiva limba, a i se muia (cuiva) gura, a rămîne mut. A face (pe cineva) să tacă, a sili (pe cineva) să tacă, a reduce (pe cineva) la tăcere, a-i lua (cuiva) maul (miaul, piuitul), a închide (a astupa) cuiva gura, a-i pune (cuiva) căluș în gură, a-i scurta (a-i tăia, a-i lega) cuiva limba, a pune (cuiva) lacăt la gură. Adv. În tăcere, pe tăcute, muțește. Nici țiț, nici un cuvînt, nici cîrc, nici pis. V. liniște, nesociabilitate.

muie s.f. arg. 1 (Mai ales în legătură cu vb. „a da”, „a lua”) sex oral, felație. 2 Gură 3 Concr. Gest făcut prin ridicarea degetului mijlociu de la mînă și strîngerea celorlalte patru, eventual îndreptîndu-l în direcția gurii. • /< țig. mui „gură”.

LIBAȚIE s.f. (Ant.) Act religios care consta în vărsarea unei cupe de vin, de lapte etc. în cinstea zeilor după ce cineva și-a muiat buzele în ea. ♦ (P. ext.) Ridicare de pahar, închinare la o petrecere. [Gen. -iei, var. libațiune s.f. / cf. lat. libatio, fr. libation].

ICRIȘOARE s. f. pl. Diminutiv al lui icre. Ș-apoi atunci... pune-ți, cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la șold, icrișoare moi cît se poate de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei și... ia-o la papuc. CREANGĂ, A. 121.

CORN², (II, 6) coarne și (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3) corni, s. m. I. 1. (La animalele numite «cornute») Fiecare dintre cele două excrescențe osoase, drepte sau încovoiate, ascuțite la capăt, care formează continuarea osului frontal, ieșind din piele. Fratele cel sărac... avea și el o pereche de boi... tineri, nalți de trup, țepoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. Capul zimbrului moldav țiind în coarnele sale pajura împărătească. NEGRUZZI, S. I 43. Nici ai boi... Nici ai junei Cu coarne lungi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. – Loc. adj. (Despre minciuni) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, încornorat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. (despre oameni) a se repezi cu vorba la cineva, a certa, a bruftui. A scoate coarne = a deveni agresiv. A fi mai cu coarne decît altul = a fi mai grozav decît altul. Ce?... Crezi tu că ești mai cu coarne decît. noi? SBIERA, P. 45. A pune (cuiva) funia în coarne = a purta (pe cineva) de nas, a-i impune voința. Vrei să mă duci la apă de căpăstru? Vrei să-mi pui funia-n coarne? ȘEZ. II 73. A se lua în coarne cu cineva = a-și pune mintea, a se încăiera. cu cineva, a se potrivi cuiva. Om în toată firea, te iei în coarne cu un biet copil. SLAVICI, N. 51. A-și arăta coarnele = a-șî manifesta răutatea, dușmănia. A pune cornul în pămînt = a se încăpățîna. A căuta (sau a se uita) în coarnele cuiva = a asculta de cineva, a se lua după cineva. Eu nu-s Ciolac să-ți caut în coarne; eu îți moi numaidecît ciolanele. SADOVEANU, N. F. 147. Moșneagul... se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfînt era. CREANGĂ, P. 285. A băga (pe cineva) în corn de capră = a aduce (pe cineva) în mare încurcătură, la mare strîmtoare. A pune coarne = a călca credința conjugală. Nevasta-acasă Coarne-i punea. NEGRUZZI, S. II 100. (Popular) Cel cu coarne = dracul. ♦ (Prin analogie) a) Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului. Mult cumpănit ies coarne la iveală. BENIUC, V. 19. Melc, melc, codobelc. Scoate coarne boierești. TEODORESCU, P. P. 191. b) Fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase, bifurcate, de lîngă ochii unor cărăbuși. Coarnele rădaștei. 2. (Numai la sg.) Materia osoasă din care sînt făcute coarnele animalelor, folosită pentru fabricarea unor obiecte. Pieptene de corn. 3. Instrument de suflat folosit la vînătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. După masă porniră pădurarii cu cînii pe poteci și într-un tîrziu începu să adie glas de corn în liniștea codrului. SADOVEANU, O. IV 485. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Ștefan se întoarce și din cornu-i sună, Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună. BOLINTINEANU, O. 34. ♦ Instrument muzical de suflat, făcut din alamă sau din alt metal. Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare. ALECSANDRI, P. III 94. 4. Recipient făcut din corn (2) sau în formă de corn (1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. Pe toată ziua stricam într-însele [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Expr. Cornul abundenței (sau îmbelșugării) = vas în formă de corn umplut cu fructe și flori, care simbolizează belșugul. 5. Franzeluță în formă de semilună. Ieri dimineață am băut un ceai cu patru cornuri. C. PETRESCU, C. V. 153. 6. (La pl.) Nume dat părților în formă de corn (1) ale unor lucruri (mai ales ale unor unelte): a) fiecare dintre cele două minere ale plugului. Pentru secerătorii belșugului, Pentru cei de la coarnele plugului... Tovarăși de vifor, Tovarăși de soare, Tot mai drept, Tot mai dîrz, înainte! DEȘLIU, G. 35. Ținea strîns în pumnii grei coarnele plugului și apăsa tăișul uneltei în pămîntul muiat de ploaie. DUMITRIU, V. L. 5. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului. ALECSANDRI, P. P. 298; b) fiecare dintre țepile unei furci sau dintre dinții unei furculițe. Cu unul din coarnele ascuțite ale furculiței scotocea carnea de prin încheieturi. HOGAȘ, M. N. 37; c) fiecare dintre brațele crucii; (prin analogie) fiecare dintre cele patru părți ale prescurii. A dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin. CREANGĂ, P. 91. 7. (În expr.) Cornul lunii = luna în primul și ultimul pătrar, cînd are formă de seceră. Trecuseră vreo două ceasuri, cornul lunii își terminase scurta lui apariție. CAMIL PETRESCU, N. 167. Cornul tremurător al lunii va trece... de-a lungul crucilor din cimitir. GALACTION, O. I 218. Zamfira... se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 19. 8. (În expr.) Cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor graminee, în special în ovarul florilor de secară (Sclerotium). 9. (Mold., Transilv.) II.Colț, unghi, ungher; margine. Din cornul de din dos al casei se desprinseră două umbre omenești și se depărtară în fugă. SADOVEANU, B. 103. La un corn de dumbravă au ieșit de pe o potecă nevăzută doi călăreți. SADOVEANU, F. J. 726. Suratele mele... aseară s-au vorbit... într-un corn de șură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

PREOTEASĂ, preotese, s. f. 1. Soție de preot. Îl găsise răposatul popa Radu... la o lună după moartea preotesei și-l luase în casa-i pustiită. GALACTION, O. I 45. Are popa șase boi, Preoteasa buze moi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 469. 2. Femeie care îndeplinea în trecut funcții sacerdotale. Preotesele Vestei. – Variantă: preuteasă (COȘBUC, P. I 127) s. f.

PLUMB, (2, 3) plumbi, s. m., (3, 4) plumburi, s. n. Element chimic metalic, moale și greu, maleabil, de culoare cenușie-albăstrie, lucios în momentul obținerii sau cînd e așchiat ori pilit; se folosește la fabricarea țevilor de canalizare, a tablelor pentru căptușirea unor aparate în industria chimică, la confecționarea plăcilor de acumulatori etc. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd, peste cazanul de plumb, turtindu-l complet. SAHIA, N. 34. ◊ (În metafore și comparații; cu referire la greutatea metalului) Avea reumatisme care turnaseră plumb în încheieturi și o siliseră să-și sprijinească mersul într-un baston. PAS, L. II 192. Cînd a fost să pornim, picioarele mi se păreau de plumb. SADOVEANU, O. VI 214. Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi Miază-noaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pămînt și croncăni jalnic de douăsprezece ori. EMINESCU, N. 24. (Cu referire la culoarea întunecată a metalului) Cu toate că se desprimăvărase, era vreme mohorîtă, cu cerul de plumb. REBREANU, R. I 319. Sub cer de plumb întunecos Pe cîmp plin de zăpadă, Se trăgănează-ncet pe gios O jalnică grămadă De oameni triști și înghețați. ALECSANDRI, P. A. 157. Cu cămașa neagră plumb. ȘEZ. I 143. Apă de plumb = soluție bazică de plumb, întrebuințată în farmacie. Alb de plumb v. alb. 2. Glonte, proiectil. Și-n munte George pune Plumbii sub scăpărătoare. COȘBUC, P. I 62. Plumbul... pătrunse gura ursului și se înfipse într-un fag. BOLINTINEANU, O. 331. Din zori în zori și turci și noi Zvîrleam în aer plumbii Cum zvîrli grăunți de păpușoi Ca să hrănești porumbii. ALECSANDRI, P. A. 206. ◊ (În metafore și comparații) Am tras ce-i dreptul în stol; au căzut două ca plumbii pe mal, două rațe frumoase, cu niște pene de-a dragul. SADOVEANU, O. VII 340. 3. Disc mic de plumb (1), găurit în interior, care se turtește după ce a fost legat cu o sfoară de un obiect sau de o închizătoare, pentru a se putea controla dacă acestea au rămas nedesfăcute după plumbuire. Unul din cele două plumburi cu care vin pecetluite de la vamă bucățile de postav. ISPIRESCU, la TDRG. ♦ Greutate folosită ca lest. Celor mai ușori li se pune plumb pe șa. NEGRUZZI, S. I 40. Fir cu plumb v. fir. 4. (Învechit) Creion. Scoase un carnet cu scoarțe de mușama vărgată din saltarul tejghelei și se scufundă în socoteli misterioase, cu un plumb violet pe care îl tot muia în gură. C. PETRESCU, Î. II 209. După ce s-a văzut singur, el a luat plumbul și a început să învețe a-și scrie numele. SLAVICI, O. I 74. ◊ (Mold.) Plumb de placă = condei special cu care se scrie pe tăblițele de ardezie.

SUSCEPTIBIL, -Ă, susceptibili, -e, adj. 1. (Despre lucruri) Care poate suferi modificări, care poate lua diferite forme, care poate fi lucrat în diferite feluri. [Cărămizile] sînț încă umede și moi și netezimea lor e susceptibilă de a păstra orice urmă, evocînd timpurile cînd a fost născocită caldeeana scriere cuneiformă. BOGZA, C. O. 219. 2. Capabil de a..., în stare să... Se credea obligată să facă tot ce e susceptibil să o ridice deasupra. REBREANU, R. I 186. Talangiu este un om... susceptibil de a se entuziasma îndată. BOLINTINEANU, O. 419. 3. (Despre oameni) Care se supără repede, care se simte numaidecît ofensat; supărăcios. V. sensibil. Fire susceptibilă.

NUMAI, F NUMA adv. 1 Nu mai mult decît: a rămas ~ unul; (P): nu e ~ un cîine scurt de coadă ¶ 2 Nimeni altul, nu altul; nimic alta, nu altceva: ~ el știe cîte necazuri a îndurat; trupul lui ~ piele și oase; (P): gura lumii ~ pămîntul o astupă; (P): ~ cu vorba, nu se face ciorba; adesea repetat, ~ și ~, pentru a da mai multă tărie expresiunii: odată se făcu între dînșii și zmeoaica un munte ~ și ~ de piatră (ISP.); nu se plîng decît numa și numa de soțiile lor (CAR.) ¶ 3 În nici o altă parte decît, nicăiri decît, nu mai departe decît, în nici un alt timp decît: astfel de lucruri se întîmplă ~ în țară la noi; ~ acolo le poți găsi; ~ primăvara și toamna poți călători în acele regiuni; du-te numai pe aci încolo, că-i vedea pe păcurarul lui (RET.) ¶ 4 Urmat de negațiune, are înțelesul de ori-ce, totul afară de: (P): chelului ~ chel să nu-i zici; ~ popă nu mă fac; ~ frumoasă nu e ¶ 5 ~ nu, aproape, mai mai, gata să: ~ nu țipă cînd se apropie de ea ¶ 6 Nu ~... ci și..., ‼ nu ~... dar(ă) și (sau dară încă)...; nu ~ eu, ci și toți ceilalți; e nu ~ chior, ci și șchiop; nu ~ i-am plătit, dar încă i-am dat și ceva pe deasupra ¶ 7 Cu singura condiție; (P): lasă să arză moara, ~ șoarecii să arză; fie cît de mică, ~ să fie bună; afară ~ dacă 👉 AFARĂ I. 3 ¶ 8 Însă, cu singura deosebire; (P): ai dreptate, ~ nu te cauți; ~ de nu s’ar bolnăvi de supărare ¶ 9 ~ (bun, bine), tocmai: o asemenea fată vitează ar fi ~ bună să ia el de soție (ISP.) ¶ 10 ~ sau ~ ce (iată), ~ iacă, pe loc, îndată, deodată: cînd se mai muia jocul, ~ ce-i auzeai pe toți: hai! să ne fie de bine! (DLVR.); nu țesu mult și ~ ce aude că intră nușcine în casă (SB.); nu știu unde se duse, ~ ce iată că se întoarse cu un merișor (ISP.); așa s’a gîndit de adînc la dînsa, că ~ iacăt’o înaintea lui (CAR.); cînd mai încolo, numai iaca fîntîna grijită de dînsa (CRG.) ¶ 11 Atîta ~ (că) sau ~ atîta (că) 👉 ATÎT(A) III. 10 ¶ 12 ~ cît 👉 CÎT II. 3 ¶ 13 ~ decît 👉 DECÎT5 [lat. n o n + magis].

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitatea din partea anterioară și inferioară a capului oamenilor (mărginită în față de dinți și buze, iar în partea de dinapoi de începutul gîtului); (prin restricție) buzele și deschizătura dintre ele. Toți, ascunși care prin tufiș, care prin șanțul de lîngă drum, stau ca chinuiți de friguri, cu gura crăpată și cu urechile ațintite spre zgomotul de tropot de cai. BUJOR, S. 152. Le-am lăsat și eu pe fete să rîdă, pînă li s-a duce gura la ureche. CREANGĂ, A. 67. Mîndra mea de mîndră mare Nici un dinte-n gură n-are. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (Poetic) Pe deasupra culmilor, o puzderie de vipere lichide aleargă printre stînci, mușcîndu-le cu furie și sfărîmîndu-și gura în muchiile lor de cremene. BOGZA, C. O. 63. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de altul. Mama-mi dă învățătură Cum se țese-o pînzătură, Nu cum stau cei dragi de vorbă Gură-n gură. COȘBUC, P. II 103. ◊ Expr. A fi cu sufletul la gură = a) a fi cu răsuflarea tăiată (de emoție sau de oboseală); b) a fi aproape de moarte. A vorbi cu sufletul la gură = a vorbi gîfîind, cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). A avea (sau a-i fi cuiva) gura amară (sau rea) sau a avea fiere în gură = a simți un gust amar. Asuda noaptea, și dimineața se scula obosit, indispus, buimac și cu gura rea. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. A i se usca (cuiva) gura = a avea o senzație puternică de sete. A uita de la mînă pînă la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii (sau calicii) la gura lui, se spune de cineva care mănîncă cu lăcomie sau vorbește mult și repede. Prinde mutul limbă, de jparcă i se bat calicii la gură ca la pomană. SADOVEANU, N. F. 104. Începu iarăși a mînca, de părea că se bat lupii la gura lui. ISPIRESCU, L. 216. Ce limbă grăiești, că parcă se bat calicii în gura d-tale. ALECSANDRI, T. 705. A căsca gura v. căsca. ♦ Cavitatea din partea anterioară (și inferioară) a capului animalelor; (la mamifere, pești etc.) bot; (la păsări) cioc, plisc. Îi ieși înainte balaurul plesnind din coadă și încolăcindu-se; din gurile lui ieșea văpaiă de foc. ISPIRESCU, L. 18. Fiul craiului, punîndu-i [calului] zăbala în gură, încalecă. CREANGĂ, O. A. 226. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I 87. Calul de dar nu se caută în gură. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Expr. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea, a pieri fără nici o urmă, ca și cum nici n-ar fi existat. Boișorii mei s-au dus ca pe gura lupului. CREANGĂ, O. A. 150. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva ca prin minune, în ultimul moment, cînd orice scăpare părea peste putință. A țipa (sau a striga) ca din (sau, mai rar, ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. Flăcăul țipa ca în gură de șarpe. PREDA, Î. 186. A se zvîrcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cumplit, cu desperare. S-a zvîrcolit ca în gură de șarpe... a luptat cu moartea zile negre, zile lungi. DELAVRANCEA, S. 19. (Despre cai) A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în gură = a fi simțitor (sau nesimțitor), a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frîul. ◊ Compuse: cerul-gurii v. cer²; gură-căscată = gură-cască; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constînd dintr-o fisură bilaterală la buza și gingia superioară și în cerul gurii; b) (Mar.) ochi dublu al unei parîme, prin care aceasta se prinde de cîrligul unei remorci ori al unei macarale, sau prin care se agață de o bară; c) (Tehn.) unealtă specială cu care se poate îndoi tabla groasă; (Bot.) gura-leului = plantă erbacee cu florile de diferite culori, asemănătoare cu o gură deschisă, care se cască dacă le apeși la bază (Antirrhinum majus). Iată iasomie, gura-leului. NEGRUZZI, S. I 101; gura-lupului = plantă erbacee din familia labiatelor, cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale alungite și cu florile vinete-violete (Scutellaria altissima). 2. (Considerat ca organ al alimentării) Ridicarea poporului nu înseamnă numai bucate mai multe pentru gură și haine mai multe pentru trup. Înseamnă și învățătură mai multă. V. ROM. iulie 1953, 139. Fiul craiului... dă [spînului plosca] și spînul, cum o pune la gură, pe loc o și ia oțărîndu-se și varsă toată apa dintr-însa. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (sau a băga, a lua) ceva în gură = a mînca. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowski, că nu pusese femeia nimic în gură de trei zile. CARAGIALE, P. 21. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era de chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. A-și da (sau a-și lua) bucățica de la gură v. bucățică. A(-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă = a avea senzația că i se strînge gura, din cauza unor mîncări sau băuturi prea acre (în special a fructelor crude). Niște roade negre ca alunele de mari și care, cînd le mînînci, îți face gura pungă. ȘEZ. III 13. Vin de la Valea Lungă, (Cînd beți, faceți gura pungă!). TEODORESCU, P. P. 171. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da cuiva totul de-a gata, fără nici o osteneală din partea lui. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. De-ale gurii = (lucruri de) mîncare. Trebuia de-ale gurii purcarului în baltă, pentru că nu-i putură da din destul pînă a nu începe să curgă sloii. SANDU-ALDEA, U. P. 118. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. 97. ♦ Cantitate de alimente sau de băutură cît încape în gură; îmbucătură, sorbitură, înghițitură. Ciutură, coboară încă, Dă-mi să beau o gură. PORUMBACU, P. 69. Începe a purta caii încolo și încoace, și numai iaca slăbătura cea de cal iar se răpede și apucă o gură de jăratic. CREANGĂ, P. 195. Pe la mese se zăreau... oameni cu părul în dezordine... trăgînd din cînd în cînd cu sorbituri zgomotoase cîte-o gură din cafeaua și berea ce li sta dinainte. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nici cea mai mică cantitate; nimic. Eu știu de la tata o vorbă: să nu rămîi dator nici o gură de apă. POPA, V. 79. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit; suflet. Cu ce să potolesc eu opt guri și cu a plăviței nouă? DELAVRANCEA, V. V. 137. Așa pețitorul începu să spuie la părinții fetei, cereri să propuie, Spuse pentru june că este cu stare, Cu două guri însă. PANN, P. V. I 164. 3. (Considerat ca organ al vorbirii) Lucru negîndit, dragul tatei, să aud așa vorbe tocmai din gura ta. CREANGĂ, P. 193. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Dar n-avem gură să țipăm? ALECSANDRI, T. I 240. Dar cea Mioriță Cu lînă plăviță, De trei zile-ncoace Gura nu-i mai tace. id. P. P. 1. Gura păcătosului adevăr grăiește, se zice cînd cineva care e vinovat se trădează singur. ◊ Fig. Lucrările literare în care sînt puse învățături morale în gura unor persoane, cu scop de a le propovădui, sînt cît se poate de neartistice. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ Loc. adv. Cu jumătate (de) gură sau cu gura pe jumătate v. jumătate. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) gura de aur (sau aurită) sau a avea gură de aur v. aur, aurit. A tăcea din gură = a nu mai vorbi, a nu mai spune nimic. Tăcu din gură și înghiți rușinea. ISPIRESCU, L. 36. (Cu ton amenințător, în construcții cu «a tăcea» sau cu alte verbe la imperativ) Ține-ți gura! Să nu-ți aud gura! Să nu mai scoți o vorbă din gură! ▭ Ia tacă-ți gura, măi Gerilă. CREANGĂ, P. 252. Tacă-vă gura, mojicilor. ALECSANDRI, T. I 170. A închide (sau a astupa) (cuiva) gura = a face (pe cineva) să nu mai vorbească, să nu mai spună (sau să ceară) nimic, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A lua (cuiva) vorba din gură = a) a spune tocmai ce voia să zică altul; b) a întrerupe pe cineva, nelăsîndu-l să termine ce avea de spus. Moșneagul voi să mai zică ceva, dar Lina îi luă vorba din gură. DUNĂREANU, CH. 16. Nu-i deteră răgaz, căci îi luau vorba din gură. ISPIRESCU, L. 36. Mămuca, le luă cea mai tînără vorba din gură... nu face bine ce face. CREANGĂ, P. 14. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească, a o lăsa mai domol. Cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiet gura. CREANGĂ, A. 58. A-și strica (sau răci, rupe, bate) gura degeaba = a vorbi fără nici un folos, fără a fi ascultat. A-l lua pe cineva gura pe dinainte (sau înainte) sau a-l scăpa (pe cineva) gura = a se destăinui fără voie, a spune ceva fără să fi vrut și de care pe urmă îi pare rău. M-o luat gura înainte. ALECSANDRI, T. 511. S-ar cuveni să mărturisesc... că m-a luat gura pe dinainte. NEGRUZZI, S. I 263. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a divulga secretele, a fi indiscret, a nu putea ține o taină. A fi cu gura mare = a fi certăreț. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. A fi slobod la gură = a spune tot ce gîndești (uneori chiar lucruri urîte) fără sfială. A avea gură = (mai ales în construcții negative) a se împotrivi cu vorba, a-și apăra cu tărie punctul de vedere. A avea o gură cît o șură = a vorbi mult și tare, zgomotos. A avea (sau a-și pune) lacăt la gură v. lacăt. A-și păzi gura = a-și impune tăcere, a fi precaut în răspunsuri. Mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) cuiva gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca pupăza) = a vorbi într-una, repede și fără întreruperi; a flecări, a fi limbut sau gureș. Spînului îi mergea gura ca pupăza. CREANGĂ, P. 230. Dați din gură, măi feciori, Nu ședeți ca-n șezători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 400. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) te lua după altul, a (nu) crede pe altul. Nu vrea să mă asculte... și tare-s supărat că nu vrea să se uite în gura mea. REBREANU, I. 26. A fi bun de gură = a fi vorbăreț, a pleda bine o cauză. Moș Lupule, ia spune matale conașului că ești mai bun de gură și mai bătrîn. REBREANU, R. II 12. Cum era ea femeie deșteaptă și bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. VLAHUȚĂ, O. A. 348. Nu fi bun de gură. NEGRUZZI, S. I 247. A fi rău de gură (sau gură rea) = a vorbi pe alții de rău, a fi intrigant, a bîrfi. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite! CREANGĂ, P. 152. E numai gura de el = promite, dar nu se ține de cuvînt; se laudă cu multe, dar nu le face. Îmi umblă vorba prin gură = nu găsesc cuvîntul potrivit. (Despre vorbe, povestiri, cîntece etc.) A purta (sau a trece, a umbla) din gură-n gură = a transmite (sau a fi transmis) de la om la om, de la unul la altul. Din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă, Iară azi o cîntă toți, De răsună țara-ntreagă! IOSIF, V. 114. Al meu nume o să-l poarte Secolii din gură-n gură. EMINESCU, O. I 133. Mers-au vestea-n lume, trecînd din gură-n gură. ALECSANDRI, P. III 311. (Rar) A se înțelege gură în gură = a se învoi printr-o înțelegere directă, de la om la om. Ori trimite sol la scaunul domniei-mele un boier credincios, sau să binevoiască măria-ta să ne înțelegem gură în gură. ISPIRESCU, M. V. 11. ♦ Ceea ce se vorbește; ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, cuvînt, mărturisire, declarație. Mîndră maic-am mai avut! Copil mîndru m-a făcut! M-a băiat cu flori de munte, Toți gura să mi-o asculte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, critici, bîrfeli, intrigi care trec din gură-n gură. Ca să scape de gura lumii, acestei pricinuitoare de atîte nenorociri... ascultă mincinoasele propuneri ce îi făcu Iancu că o va lua de soție. NEGRUZZI, S. I 25. Apa, vîntu și gura lumii n-o poți opri. ȘEZ. I 220. Foaie verde lobodă, Gura lumii-i slobodă. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care duce) vorbe; (persoană care face) intrigi care trec din gură în gură. A intra în gura lumii (sau a satului) = a ajunge să-i fie faptele cunoscute și osîndite de semeni; a fi vorbit de rău, a fi bîrfit. Fetelor, a zis ea, o să intrați în gura satului. Mare rușine! SADOVEANU, M. C. 77. A te lua după gura (cuiva) = a lucra după vorba sau sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a sta de cineva voind a-l convinge cu vorba; a fi insistent. Și atîta s-au pus cu gura pe el, ca cioarele, pînă în cele din urmă le spuse feciorul verde... să nu se cerce în zădar a-l însura. RETEGANUL, P. III 32. A se pune în gură cu cineva = a contrazice pe cineva, a răspunde la mustrări, la ocări. ♦ Glas (de om sau de pasăre). Numai gura lui se aude în toate părțile. CREANGĂ, P. 252. Primăvara cînd înfrunde, Gura cucului s-aude. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre cel care vorbește puțin, care e tăcut. Eu lucrez toată ziua și nimeni nu-mi aude gura. CREANGĂ, O. A. 288. A striga (a răcni sau a țipa) cît te ia (sau te ține) gura (sau în gura mare) = a striga (sau a țipa) cît te ajută vocea, din răsputeri, cu glasul ridicat. Răcneam în gura mare ca un disperat. SADOVEANU, O. VI 195. Vede o dihanie de om, care se pîrpîlea pe lîngă un foc de douăzeci și patru de stînjeni de lemne și tot atunci striga, cît îl lua gura, că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. Norodul începuse a se cățăra pe ziduri, de unde striga în gura mare: Să ne deie pre Moțoc! Capul lui Moțoc vrem! NEGRUZZI, S. I 155. ♦ Fig. Capacitatea de a vorbi; grai. (În interpretări superstițioase) Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. (Glumeț, despre lucruri necuvîntătoare) Am găsit și secure, și frînghie, și sfredel, și tot ce-mi trebuie. – Unde, moș Nichifor? – Ia pe sub buclucurile d-tale. Numai n-au avut gură să răspundă. CREANGĂ, P. 134. ◊ Expr. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința, curajul, îndrăzneala (de a mai răspunde ceva), a i se lua cuiva posibilitatea de a mai zice ceva. Și n-avea gură romînul să zică ceva. ISPIRESCU, M. V. 14. ♦ Gălăgie, zgomot, țipăt, ceartă. Ce-i pe drum atîta gură? – Nu-i nimic. Copii ștrengari. COȘBUC, P. I 227. Ivan... ieșind afară, începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. [Boala] produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. ◊ Expr. A face gură (mare sau largă) = a face gălăgie, a vocifera, a protesta. Copiii... Gură fac ca roata morii. COȘBUC, P. I 224. Rostitorii de palavre nu prea facă mare gură. BELDICEANU, P. 119. Vinovatul mai mare gură face. PANN, P. V. II 80. Toți strig și fac gură largă. ALECSANDRI, P. P. 278. A se lua în (sau de) gură (cu cineva) = a se apuca de ceartă. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa, a ocărî pe cineva. A(-i) da (cuiva) o gură = a) a se răsti la cineva, a certa, a mustra pe cineva. Verdeș-Împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Auzind atuncea pre pristav strigînd, Ș-împrejur copii de foame plîngînd, Le dete o gură să tacă din plîns, Să-nțeleagă: lumea pentru ce s-a strîns. PANN, P. V. I 31; b) a înștiința (pe cineva), a-i comunica, a-i striga. Dă-i o gură vecinului, să vină pînă la noi. ▭ Către școlari dete gură și să-l tragă [din fîntînă] le strigă. PANN, N. H. 4. A da gură la cîini = a striga la cîini ca să tacă. ♦ (Personificat) Cel care vorbește sau spune ceva. Asta nu e puțin, cînd o zice o gură indiferentă. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Gurile rele = bîrfitorii. Gurile rele șopteau la ureche o sumă de infamii pe socoteala ei. BART, E. 150. 4. (Considerat ca organ al cîntării) Și cîntă și codrul și vîntul Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. Au și început... să cînte din gură. CARAGIALE, O. III 72. 5. Buze. Două guri care se cată de mult să-și dea o sărutare. ANGHEL, Î. G. 37. El în brațe prinde fata, peste față i se-nclină, Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină. EMINESCU, O. I 79. ♦ Sărut, sărutare. Să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. Foaie verde de secară, Bună-i gura de la vară: Nici îi dulce, nici sălcie, Fără cum îmi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 401. II. (Prin analogie) 1. Deschizătura unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră sau se introduce ceva, prin care se stabilește o comunicație. a) (La vase, recipiente etc.) Apucă sacul de gură. DUMITRIU, N. 89. A întors căldarea cu gura în jos. PREDA, Î. 158. Leagă turbinca strîns la gură. CREANGĂ, P. 303. [Budîiul este] un vas de lemn mai strîmt la fund și mai larg la gură, în care se strecoară laptele. ȘEZ. II 151. b) (La veșminte sau la obiecte asemănătoare) Luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus. CREANGĂ, P. 238. ◊ Gura cămășii = deschizătura de la gît și de la piept a cămășii, prin care intră capul cînd o îmbraci. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa, nunta se făcu și baba își luă cămeșa de soacră; ba încă netăiată la gură. CREANGĂ, P. 4. Gură de ham v. ham. c) (La o încăpere, la o groapă, la o peșteră etc.) Gură de canal. ▭ La fiece gură de mină, Rîde poemul zorilor de lumină! DEȘLIU, G. 19. Din gura podului, din umbra neagră, o privi deodată un pui cenușiu de mîță, cu ochi rotunzi. SADOVEANU, B. 31. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197. Pe gura ocnei se cobora, cu o funie pe scripete, o roată în care ședea un om. BOLINTINEANU, O. 432. d) (La intrarea într-un ținut, într-o regiune) Pînă la asfințitul soarelui, ajungem la gura Bicazului. SADOVEANU, B. 115. Intrai pe subt poala pădurii în gura potecii. HOGAȘ, M. N. 72. În gura văii, lîngă pod, Boierii stau cu frică. COȘBUC, P. I 195. Trebuie să fii la Paicu, în gura Bărăganului, sau la Cornățele, în miezul lui, ca să găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani. ODOBESCU, S. III 16. ◊ Gură de rai v. rai. e) (La intrarea într-o stradă, într-o piață) Acum stătea aici la bunicul nevesti-si, care-l ajutase să-și dureze un mic cuptor de pîine pe gura Oborului. CAMIL PETRESCU, O. II 94. Plimbîndu-se pînă la gura uliței din dos, se întoarse iar înapoi. REBREANU, I. 38. f) (La locul de îmbucare a unui obiect) Gura roții. Gura tejghelei. ◊ Expr. A lega gura pînzei = a înnoda capetele firelor de urzeală (ultima operație înainte de a începe țesutul); a începe țesutul; fig. a începe să prindă cheag, a se înstări. Marioara legase abia pe la toacă gură la pînză, căci o întîrziase mult înnăvăditul. SANDU-ALDEA, D. N. 217. Se cotorosise de sărăcie. Acum... începu și el a lega gura pînzei. ISPIRESCU, L. 209. A prins pînza gură = s-a făcut începutul. 2. Deschizătură prin care iese sau se varsă ceva. a) Locul de vărsare al unei ape. Viteza șalupei nu scăzu decît la gura fluviului. BART, E. 110. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau, ce se așterne pe malul drept al Bistriței pînă la gura Bistricioarei. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. La gura Siretului... Ian, mări, că s-a ivit Un caic lung, poleit. ALECSANDRI, P. P. 134. b) Fig. (În expr.) Gura vîntului = loc prin care suflă mereu vîntul. Vă duceți în gura vîntului. ALECSANDRI, P. P. 10. c) Deschizătură la capătul unei arme de foc, al unei conducte, al unui jgheab etc. Căderea apei se face de la o înălțime de 37 metri, pe 48 de guri uriașe. SAHIA, U.R.S.S. 81. ◊ Gură de apă = instalație care cuprinde în principal un robinet de apă și care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se poate monta un furtun sau o țeavă specială pentru luarea apei sub presiune, în caz de incendiu. Gură de foc = nume care se dă unei arme de foc grele (tun, obuzier etc.) care aruncă proiectilele prin expansiunea gazelor (produse în urma arderii încărcăturii de azvîrlire). (Expr.) A Se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un pericol foarte mare. d) Deschizătură (la moară, la horn, la cratere etc.) prin care iese conținutul din interior. 3. (Regional) Partea ascuțită a unui obiect tăios; ascuțiș, tăiș. Gura coasei. ▭ De sub poala sumanului îi lucea ușor gura toporului. CAMILAR, TEM. 85.

râie sf [At: HERODOT (1645) , 236 / P: râ-ie / V: (îvr) răie / Pl: râi / E: ml aranea „păianjen”] 1 (Pop) Boală de piele la oameni și la animale, cauzată de un parazit și caracterizată prin apariția unor bubițe (localizate mai ales între degete) care produc mâncărime Si: scabie. 2 (Îs) ~ căprească (sau, înv, sălbatică) Formă mai gravă de râie (1), frecventă mai ales la animale (în special la capre). 3 (Îe) Se ține ca ~ia de om Se zice despre cineva de care nu mai poți să scapi. 4 (Reg; îe) A(-i) face (cuiva) ~ pe inimă A fi invidios pentru ceva. 5 (Reg; îae) A necăji. 6 (Fig) Termen depreciativ pentru oameni și animale rele, care provoacă multe necazuri Si: pacoste, năpastă. 7 (Bot; îc) ~ia-broaștei (sau ~-broștească, ~-de-apă) Mătasea-broaștei (Peplis portula). 8 (Bot; șîc) ~ia-pământului, ~-rusească Busuioc-sălbatic (Galinsoga parviflora). 9-10 (Bot; îc) ~-trifoiului Torței (Cuscuta epytimum, cuscuta europaea). 11 Gălbează (3) (Cuscuta trifolii). 12 (Îc) ~ia neagră a cartofului Boală a cartofului provocată de o ciupercă și manifestată prin apariția unor excrescențe moi, negre-brune, pe părțile subterane ale plantei.

DUBI, dubesc, vb. IV. (Mold., Transilv.) 1. Tranz. (Cu privire la piei) A argăsi, a tăbăci. ◊ Expr. A pune (pe cineva) la dubit = a băga (pe cineva) la închisoare. C-un director de agie Nu e lucru de glumit Căci el poate-ntr-o mînie Să te puie la dubit. ALECSANDRI, T. I 139. ♦ Fig. A bate. Mă dusei să cumpăr sare... Mă luară la-ntrebare, La dubit și scărmănare. MARIAN, S. 191. 2. Refl. (Despre plante, mai ales despre in, cînepă) A se muia, a se topi, a se destrăma, a dospi. Cînepa de toamnă... este lăsată astfel două sau trei zile ca să se dubească. PAMFILE, A. R. 173.

MUIAT², -Ă adj. 1. Care s-a umezit, s-a udat prin introducerea într-un lichid; care a devenit moale¹ (I 1) (prin îmbibare cu un lichid); care este lipsit de duritate. Cf. m u i a (1). Cf. LB, POLIZU. Întreabă că muieți-s posmagii. CREANGĂ, P. 331. ♦ (Substantivat, pl.; regional; în forma muieți) Bucăți de pîine tăiate în formă de cuburi mici, care se moaie (1) în lapte, ceai, supă etc. Soacra mică ducea tinerilor luni de dimineață, . . tăieței cu lapte or muieți cu lapte, pe care îi mînca ginerele cu mireasa. PITIȘ, ȘCH. 155, cf. DR. VI, 240. A doua zi dă nuntă, ducea plocon o găină friptă dă la mama ńiresii, un zupar cu muieți cu yin [= vin] urez cu lapte. GR. S. V, 35. 2. Cu hainele ude, îmbibate cu apă; ud plouat. Cf. m u i a (2). M-am covrigit în clopotniță cu dinții clănțănind și muiat pînă la piele. EMINESCU, G. P. 42. 3. (Despre materii în formă de pulbere) Prefăcut în pastă prin amestecare cu un lichid. Cf. m u i a (3). Făină de mălai moietă, la pui. ALR II 4 106/64, cf. 4 106/105, 279, 310. 4. Lipsit de vigoare, de vlagă, de energie, m o l e ș i t (1), v l ă g u i t; p. e x t. a b ă t u t, d e s c u r a j a t. Cf. m u i a (6). Deocamdată însă n-avea decît 3 lei și patruzeci de bani și se simțea foarte muiat. SLAVICI, N. II, 258. ♦ (Despre glas, vorbire) Cu intensitate scăzută, domolit, potolit, încet. Într-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puțin, cu glasurile muiate și se uitau lung unul la altul. SADOVEANU, O. IV, 203. 5. (Despre țesături sau obiecte de îmbrăcăminte; de obicei urmat de determinările „ fir”, „în aur” etc.) Întrețesut cu fire de aur ; p. e x t. (despre oameni) îmbrăcat cu haine din astfel de țesături; p. g e n e r. îmbrăcat cu haine frumoase, elegante. Ciocoiul se arătă mulțimei îmbrăcat în haine arnăuțești muiate în fir. FILIMON, O. I, 161. Era marele armaș cu haine muiate în fir. id. ib. 303. Ei stau în linii drepte și armele prezintă La șefi muiați în aur. ALECSANDRI, POEZII, 336. Văzui pin fereastra arcată și deschisă, în mijlocul unui salon strălucit, o jună fată muiată-ntr-o haină albă. EMINESCU, G. P. 24. O mîndrețe de arnăuti muiat numa-n fireturi de sus pînă jos. CARAGIALE, O. II, 239, cf. 266. Haine muiate numai în fir. ISPIRESCU, M. V. 15. Cînd se deșteptară. se văzură muiați numai în aur. id. L. 10 Ofițeri muiați în fir. MACEDONSKI, O. I, 72. țesătură de brocart muiată-n fir. id. ib. 163. Căscam gura la ofițerii muiați în aur. BRĂESCU, A. 102. Mai văzusem altădată un ofițer turc în mare tinută, muiat tot în fir de aur. BART, S. M. 46. 6. (Fon.; despre consoane) Palatalizat. Cf. m u i a (8). Consoanele muiate sînt consoanele a căror articulație palatală s-a accentuat, printr-o extensiune a presiunii mușchiului lingual pe bolta palatului. scl 1955, 202, cf. ib. 1956. Limba română distinge consoane dure muiate (ca și rusa). GRAUR, I. L. 68, cf. 52. Sunetele muiate iau naștere printr-un efort articulator. FD I, 45. ◊ (Adverbial) Sint însă graiuri în care „ș” și „j” se pronunță muiat. IORDAN, L. R. 217. - Pl.: muiați, -te.- Și: (regional) moiat, -ă adj. – V. muia.

NĂSTRAPĂ¹ s. f. (Învechit și popular) 1. Vas (de băut). V. cană, cupă, potir. O năstrapă mare. O năstrapă mai mică (a. 1658). uricahiul, xvi, 205. Făcu vasele measii, blidele ei, și cădelnițile, și căușile, și năstrăpile. biblia (1688), 67¹/5, cf. 310¹/39, 923²/11, anon. car. Era într-însa cele 2 table ale legei... și toiagul cel înflorit al lui Aaron și năstrapa cea cu mană. antim, p. 71. Bucură-te năstrapă întru carea iaste mana. mineiul (1776), 200^r1/3, cf. 204^v1/15. Am văzut aiavea că al triile înger au vărsat năstrapa cea de aur preste izvoarăle apelor (a. 1815). gcr ii, 217/23. Avea peste 50 năstrăpi de apă din care ca vro 30 era de sticlă. golescu, î. 124, cf. lb. Mă dusei îndată de adunai mulțime de flori tot de cele mai frumoase, le pusei într-o năstrapă și plecai cu roaba de le dusei prințesei. gorjan, h. iv, 28/31, cf. polizu, pontbriant, d., cihac, ii, 600. Lîngă fîntînă ședea jos o babă, ghemuită pe niște zdrențe de cergă și morfolea-n gingii un crîmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. caragiale, o. ii, 244, cf. vii, 9. Apa ciuruia din țeve aurite și o lua cu năstrape și cu căușe de aur. ispirescu, l. 38, cf. 234. Alta dăruia un blid de cusutor, or o năstrapă, or un castron de cusutor. pitiș, șch.152, cf. marian, o. i, 99, ddrf, gheție, r. m., barcianu. Necontenit domnii noștri cereau de la meșteșugarii de peste munți păhare, vase, năstrape, cești și tot felul de argintării. iorga, c. i. i, 119, cf. tdrg. Ea-nainte-i se ducea, Cu năstrapa mi-l stropea, Cu năframa-l răcorea. alecsandri, p. p. 108, cf. h iv 90. Du-mi-te la beci în grabă Și-mi ado vin în năstrapă. teodorescu, p. p. 674, cf. 334. L-au legat de mijloc, I-au dat o mastrapă Și i-au dat drumul în fîntînă Și a scos apă rece. șez. iv, 214. Fa, Niculco, dumneata Ia năstrapa de colea Și dă dosul la ceșmea. mat. folk.} 36, cf. 648, {~i. cr. ii, 219, păsculescu, l. p. 47. S-a dus Lina La fîntînă Să ia apă-Ntr-o năstrapă. pamfile, cr. 72. Năstrapă din apă, ginere din lume (Cremenea și amnarul). păsculescu, l. p. 80. ◊ Fig. Bucură-te preacuratî fecioarî..., bucură-te măstrapî de aur. paraclis (1639), 249. Pre tine prorocii toți, fecioară..., te-au numit năstrapă. mineiul (1776), 54^r2/29, cf. 151^v2/36, 197^v1/1. ♦ Urcior (pentru păstrat apa). cf. alr i 696/780. Am o vacă cu țîța-n spinare (Năstrapa). șez. vii, 118. 2. Cantitate de lichid cuprinsă într-o năstrapă (1). Toată ziua nu i-a cerut inima nimica; a băut doar două-trei năstrape de zeamă de varză. caragiale, o. i, 173. Înghițind o năstrapă cu apă rece de la Susana. delavrancea, s. 224. – Pl.: năstrape și năstrăpi. – Și: (învechit și regional) nastrăpă (klein, d. 385, cihac, ii, 600, lm, pamfile, s. v. 41), (învechit) nestrăpă (anon. car., clemens), măstrapă, mastrapă s. f. – Din ngr. μαστραπάς, bg. мъстрапа, нъстрапа, scr. nastrap.

cerbice sf [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / V: ~ișă, ~rdiță, ~rghiș, ~rghișă / Pl: ~ / E: ml cervix] 1 Parte exterioară a gâtului Si: grumaz. 2 (Pre) Parte din spate a gâtului Si: ceafă. 3 (Îe) A cădea pe ~a cuiva A lua pe cineva de după gât Si: a îmbrățișa. 4 (Îe) A pleca (a frânge, a rupe, a asupri sau a muia, a tăia) ~a cuiva A supune pe cineva. 5 (Îae) A umili mândria cuiva. 6 (Îe) A fi tare (sau vârtos) de ~ A fi încăpățânat. 7 (Mpp) Neg la mână. 8 (Mpp) Boală la gât. 9 (Pan) Parte de deasupra a jugului, care se reazemă pe ceafa boului. 10 Pod al osiei la căruță, cu scobitura ce se aseamănă cu cerbicea jugului.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

GURĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.

MUIAT², -Ă, muiați, -te, adj. 1. (În concurență cu înmuiat) Introdus într-un lichid, îmbibat (cu apă sau cu alt lichid). (Cu pronunțare regională) Ia, întreabă că muieți-s posmagii? CREANGĂ, P. 331. ◊ (Despre ochi) Agapița mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie. NEGRUZZI, S. I 72. 2. Fig. (Despre oameni) îmbrăcat în..., împodobit cu... S-au dat de părete ușile, și toți ofițerii cei mari, muiați din cap pînă-n picioare numa-n mătăsuri și-n fireturi, au intrat. CARAGIALE, O. III 70. Văzu..o jună fată muiată într-o haină albă. EMINESCU, N. 46. Ei stau în linii drepte și armele prezentă La șefi muiați în aur. ALECSANDRI, P. III 336. 3. Fig. (Despre oameni) Moleșit, lipsit de vlagă, stors de puteri, fără energie. Noul sultan era un prinț crud, afemeiat și muiat de tot prin plăcerile care îl făcură să piarză înfocarea ce avea. BĂLCESCU, O. II 63. ♦ Abătut, descurajat. Deocamdată însă n-avea decît 3 lei și patruzeci de bani și se simțea foarte muiat. SLAVICI, N. II 258. 4. (Despre glas sau vorbire; rar) Care abia se aude. domol, încet. Într-un tîrziu, sfatul lor slăbi; vorbeau mai puțin, cu glasurile muiate și se uitau lung unul la altul. SADOVEANU, O. IV 203. 5. (În expr.) Consoană muiată = consoană cu timbru palatal obținut prin extensiunea zonei de contact dintre limbă și palat. În pluralul «scumpi» se rostește un «p» muiat.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

IMALĂ s. f. (Regional) Pămînt muiat, mocirlă, noroi. Trecînd printr-un loc cam gloduros, i s-au infipt carul în imala aceea. SBIERA, P. 199. ♦ Lut de lipit. Luă un țigan, îl puse să frămînte imală și-și lipi casa. SLAVICI, O. I 63.

PRÎNZARE s. f. (Popular și arhaizant) Acțiunea de a prinzi. 1. Masă, mîncare. Au făcut popas la o dumbravă zisă a lui Macarie și au stat la prînzare subt săivan. SADOVEANU, Z. C. 328. Bună prînzare am avut și vrednică muiere mă îngrijește, a zis plugarul. id. D. P. 117. Alei! Fulgo, dragul meu, Să faci cum ți-oi zice eu:... Să-ți iei un dar de la mine, Trei mioare de frigare Și-încă una de căldare Ca să-ți fie de prînzare. ALECSANDRI, P. P. 54. 2. (Numai în exp r.) Cale de o prînzare = cale de o jumătate de zi, de dimineață pînă la masa de prînz. Nainte murgul trecea savai cale d-o prînzare. ODOBESCU, S. II 432.

MOLFĂI vb. IV. T r a n z. 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca¹ (1) cu greutate (din cauza lipsei dinților), a clefăi, (regional) a murseca (1); p. e x t. a mînca (mestecînd îndelung); a mozoli (1), a morfoli (1). Cf. LB. Moș Bodrîngă. . . molfăind la pere uscate. CREANGĂ, A. 97. (Cleanul) e molatic, amorțit, apucă și molfăiește momeala agale. ATILA, P. 228. Încuie ușa pe dinafară și se puse să-și molfăie în tihnă coaja cea de pîne. MIRONESCU S. A. 78. Aud mugetele boilor care ar voi să molfăie între dinți iarbă proaspătă. STANCU, D. 129. Somnul cade ca plumbul pe pleoape, în vreme ce gura molfăie încă dumicatul de pîine. PAS, L. I, 170. Începu să molfăie pîinea cu usturoi. CAMILAR, C. 76. Parcă am băut otravă . . . a reluat moșul Călin, după ce a molfăit o pară. id. C. P. 45. Molfăind ceva,. . . coji de pîne, mălai ș.a. ȘEZ. I, 191, cf. II, 156. ◊ A b s o l. Pentru ce Druz ia pre Lida, o bătrînă hîrcă, sură, Ce în gingini molfăiește neavînd nici un dinte-n gură ? NEGRUZZI, S. II, 304. Savantul profesor muia pesmeți în ceai și molfăia melancolic. PETRESCU, C. V. 191. Prinseră a molfăi repede. CAMILAR, N. II, 426. Scoase. . . o chiflă și începu să molfăie. GALAN, B. II, 123. Începură a molfăi cu hărnicie, încrețindu-și frunțile de mirare, mestecînd îndelung. VORNIC, P. 236. Cînd mînîncî, molfăiești, Cînd be apă, mă strochești. MAT. FOLK. 1436. Mai ales cei ce n-au dinți molfăiesc. Com. din BÎLCA-RĂDĂUȚI. ◊ R e f l. Sî molfaiești de un ŝas cu măru ŝala. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ (Complementul indică un lucru necomestibil) A învîrti prin gură, a roade în dinți; a mozoli (1). Tovarășul merse un timp alături, molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. PETRESCU, C. V. 267. [Tutunul] îl molfăiesc în gură de dau o putoare mai proastă decît un hoit. RETEGANUL, ap. CADE. ◊ A b s o l. Vîră fata degetul în gură și începe a molfăi. ȘEZ. II, 156. 2. P. e x t. A rosti, a spune (ceva) articulînd în mod nedeslușit, confuz; a bolborosi. V. î n g ă i m a. Vreo babă ce se-ntorcea de la vecernie molfăind întîmplările măhălălei. CONTEMPORANUL, V₂, 482. Începe să molfăie iar, între buze, jelania ei. STANCU, D. 201. „Cartea viselor”, molfăia un bătrîn cu barbă lungă, albă, întinzînd o cărțulie tipărită cu litere cirilice. PAS, L. I, 91. Molfăiră în gingiile de moșnegi cîteva amintiri, pe urmă. . . tăcură, id. Z. IV, 8. Molfăi un citat, el știa din cine. GALAN, B. II, 40. - Prez. ind.: mólfăi și molfăiesc. . – Formație onomatopeică.

MUIA vb. I. 1. T r a n z. A umezi, a uda introducînd într-o substanță lichidă (sau într-un vas, într-o cavitate etc. care conține această substanță); s p e c. (complementul indică un aliment) a introduce într-un lichid pentru a face să fie moale¹ (I 1). Lemnul de chedru și înfășurătura canurei roșie. . . să le moaie în sîngele găinei jungheate. CORESI, EV, 425, cf. ANON. CAR. Două fălii de pîine prăjite și muiate în oțet de trandafir (a. 1749). GCR II, 45/9, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Mîncam numai soharici, un fel de pesmet. . .; trebuia să-l moi o zi întreagă în apă, să-l faci terci ca să-l poți băga în gură. GHICA, S. 20. Să-mi moi degetul în gură. EMINESCU, N. 43. Muia feleșțiocul în strachina cu dohot. CREANGĂ, A. 46. O babă. . . morfolea-n gingii un crîmpei de covrig muiat într-o năstrapă cu apă rece. CARAGIALE, O. II, 244. Eu nu sînt ca albinele, să-mi moi botul în orice floare. DELAVRANCEA, O. II, 118. Muie de multe ori condeiul în călimară. AGÎRBICEANU, A. 137. Ne mulțămirăm a ne muia buzele în rachiul din pahar. HOGAȘ, DR. I, 150. Aprind cîte o bucată de pînză dintr-un sac, după ce au muiat-o în petrol. CANDREA, F. 289. Moaie-ți colea în fîntînă botișorul însetat Și te-adapâ și te-alină, roibuleț nealintat. EFTIMIU, Î. 101. [Calului] îi vine chef să-și plece botul într-un pîrăuaș de apă nouă. Și-l moaie ușor, îl scutură și pufnește. SADOVEANU, O.VIII, 301. își muiară mustățile în oala de vin. id. ib. 359. Muia pîinea pe jumătate în apă și o mînca. STANCU, R. A. III, 113. Barbu muie tocul în călimara de pe masă și se iscăli. PREDA, D. 39. Tîrziu îți moi penița-n călimară. V. ROM. iulie 1954, 281. Treceți, Mergeți la fîntînă. . . Muiați fir de calomfir. TEODORESCU, P. P. 16, cf. 601. Mai multe țandure de draniță muiete în rîșină topită și aprinse. ȘEZ. II, 227, cf. III, 58. Și să mîne prefont uscat, Nici cu apă nu-i muiat, Nici cu sare nu-i sărat. HODOȘ, P. P. 208. Nora merge la fîntînă Cu cămeșa soacrei-n mînă. O moaie o dată în apă: „Na-ți-o, mamă, că-i spălată”. ZANNE, P. IV, 514. (În context figurat) Mi-i greață de secuiul ist muiet în cerneală, cînd cetesc în Plutarc despre oamenii cei mari. I. NEGRUZZI, S. V. 157. ◊ R e f l. p a s. Prin jud. Dorohoi pînzele se moaie o singură dată în apă caldă și apoi se usucă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 174. ◊ (Poetic; prin lărgirea sensului) Agapița mea a să fie cocoană mare, zicea ea cu ochii muiați în lacrimi de bucurie. NEGRUZZI, S. I, 72. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos, și de aceea, cînd se împrăștie faima venirii lui, ziua își muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27, cf. id. G. P. 7. Era orașul de-altădată Sub plopi de-argint, muiați în soare. MACEDONSKI, O. I, 188. Punți de stele peste abisuri muiau adîncu-n străluciri. id. ib. 230. Clarul de lună, în care-s muiate vechile balade, numai singurătăților li se potrivește. ANGHEL, PR. 79. O ! pasări pribege, de ce nu mă luați cu voi în țările muiate veșnic în apele visurilor blonde. PETICĂ, O. 289. (R e f l.) Codrii de prin-prejur se muiau . . . în rumeneala serei. GALACTION, O. 281. ♦ (Complementul indică rufele murdare) A băga în apă (cu sodă, săpun etc.) și a ține cîtva timp înainte de spălare. S-a apucat des-dimineață să moaie tot ce avu negru. ȘEZ. I, 59. ♦ (Complementul indică pîinea sau mămăliga) A băga în grăsime, în sos etc. (înainte de a mînca); (popular) a întinge. Prostul muia malaiul în brînză, ca să se prindă de el, cum știa că se prinde de mămăliga caldă. ȘEZ. V, 55, cf. III, 17. Moi un dumicat. ALR II 4 116/727, cf. 4 116/605, 833. ◊ A b s o l. Am muiat în mîncare. ib. 4 116/704. 2. T r a n z. A uda; a stropi. Cu lacrimile meale de-m moiu așternutul. DOSOFTEI, PS. 23/11. Bătrînul îi mîngîia fruntea muiată de sudoare. SADOVEANU, O. VI, 624. Și ploaia mă ploaie, căpeneagu-mi moaie. HODOȘ, P. P. 272. A mele floricele să le moi cu apă rece. BUD, P. P. 30. Moi straturile. ALR II 2 537/362. 3.T r a n z. (Complementul indică pămîntul) A îmbiba cu apă făcînd să devină moale¹ (I 1). Ploaia dintr-acea zi muiesă pămîntul. DRĂGHICI, R. 79/16. Pompe puternice împingeau pămîntul muiat cu apă prin conducte. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 400. (În context figurat) Muiați pămîntul inimiei voastre ca sămînța de spăsenie, cuvîntul lu Hristos. . . întru voi să-l priimiți. CORESI, EV. 3. ◊ R e f l. El cum se ruga, Ploaiă că dădea, Pămîntu se muia, Cerbu se-nămolea. TEODORESCU, P. P. 67. De-ar da Dzeu să ploaie, Dealurile să se moaie. RETEGANUL, TR. 139. Cu o stropitură de ploaie pămîntul nu se moaie. ZANNE, P. I, 239. ♦ (Complementul indică materii în formă de pulbere) A transforma în pastă prin amestecare cu un lichid. A cernut făina de grîu și a muiat-o. A amestecat în aluat piper mult, a împletit un colăcel și l-a copt. SADOVEANU, O. XV, 410, cf. ȘEZ. III, 203, ALR II 4 025/531. 4. T r a n z. A face să devină mai moale¹ (I), mai puțin dur sau mai puțin țeapăn; a face mai suplu; p. r e s t r. a frăgezi. Își muie cîte o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Am muiat pînza, frecînd-o între degete. PAMFILE, J. II, 155. Sus, Sus opinca mea, Spusu-ți-am că te-oi muia In casă la soacră-mea. DOINE, 49, cf. ȘEZ. I, 114. ◊ E x p r. (Familiar) A muia coarda = a-și mai reduce din pretenții. Cf. ZANNE, P. IV, 313. ◊ R e f l. Gîrnețul s-a înfierbîntat, s-a muiat și foflenchi ! iar sare roata. CREANGĂ, P. 126. Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă Și de oaie Se tot moaie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 437. ♦ R e f l. A deveni (mai) elastic, mai puțin rigid. După scăldare mai fiecare româncă îndătinează a unge pre copilul scăldat cu unt. . . ca să i se moaie ciolanele. MARIAN, NA. 114. ◊ T r a n z. Stoicea își muie mijlocul, își întinse ipingeaua și. se culcă. GALACTION, O. 46. 5. R e f l. (Despre ger, ploaie, vînt etc.) A scădea în intensitate, a deveni mai puțin aspru; (despre timp, vreme) a fi mai puțin rece, mai puțin friguros, a se încălzi. Să muie gerul. Să topiră zăpezile. DELAVRANCEA, O. II, 29. Gerul, în loc să contenească, să se mai moaie, creștea mereu. AGÎRBICEANU, A. 458, cf. 486. Se muie gerul. Streșinile începură să picure. STANCU, R. A. IV, 7. De îndată însă ce timpul s-a muiat, ele dispar iarăși de pe aici. LINȚIA P. II, 87. ◊ (Prin analogie) S-au mai muiat flacăra focului. DIONISIE, C. 204. ♦ T r a n z. (Regional; complementul indică o băutură alcoolică) A reduce tăria prin amestecare cu apă (Glimboca-Caransebeș). ALR II 4 155/27. 6. R e f l. (Despre ființe și despre părți ale corpului lor) A-și pierde puterile, vlaga; a se moleși (1). Caii lor li se muiase și îngenuncheară jos. PANN, E. II, 154/25. Cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiet ciolanele. CREANGĂ, P. 251, cf. id. A. 127. De mai ținea lupta, numai cît ai ațîța un foc, s-ar fi muiat. ISPIRESCU, L. 254, cf. I. NEGRUZZI, S. IV, 523. De la o vreme, simții că picioarele mi se moaie de la genunchi. DUNĂREANU, CH. 116. Și toate [cămilele] s-au muiat de genunchi și s-au pus jos. DELAVRANCEA, O. II, 316. Asinului i se muiară genunchii. GÎRLEANU, L. 135. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin, pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I, 55. Celor trei li se muiară picioarele. CAMIL PETRESCU, O. III, 172. Nu ducea la băutură, astfel că se muia din două țuici. PAS, Z. I, 225. O cuprindea o sfîrșealâ și picioarele i se muiau de la genunchi. V. ROM. februarie 1955, 144, cf. ib. august 1955, 55. Dară mîndră hălăoaie, Dac-o duci în cîmp, se moaie. JARNIK-BÎRSEANU, O. 432. ◊ E x p r. (Familiar) A i se muia (cuiva) balamalele = a-i slăbi (cuiva) puterile. Cf. ZANNE, P. III, 16. ◊ T r a n z. Furnicări ca de ace îi făceau dureri pe la încheieturi, îi amorțeau brațele și-i muiau picioarele. VLAHUȚĂ, O. III, 62. în încăierarea care se produsese, polițiștii, întârîtați, îl loviseră . . . , îl muiaseră și-l legaseră. STANCU, R. A. III, 34. Purtau încă amîndoi căciuli și sumane, și căldura verii timpurii îi muiase și le brobonise frunțile. GALAN, Z. R. 29. ♦ (Despre mișcări) A-și domoli avîntul, a se încetini, a se tempera. Se mai muia jocul. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Din ce în ce pașii se muiară. TEODOREANU, M. II, 120. ◊ T r a n z După o bucată de drum, o muiarăm de tot la pas. STĂNOIU, C. I. 57. Ne muiarăm fuga cailor. SADOVEANU, O. I, 156. Își domoli și-și muie pașii și se opri. id. ib. IX, 99. Mai moaie pasu. ALR II/I MN 46, 2 243/29. ♦ T r a n z. F i g. (Popular și familiar; adesea cu complementul „oasele”, „ceafa”, „spinarea”) A bate tare, zdravăn. Îl ghemuiesc în țârînă Pînă l-au muiat la vînă. BĂRAC, A. 72/16. Dacă și după aceea se vor împotrivi, muiați-le spinarea cu muchele iataganelor. FILIMON, O. I, 159, cf. BARONZI L. 43. Alelei ! pui de ciocoi ! De te-aș prinde la zăvoi, Să-ți dau măciuci, să te moi, De piele să te despoi. ALECSANDRI, P. P. 250. Cînd te-oi prinde la zăvoi, Cu măciuca să te moi, Să te jupoi ca pe oi. ȘEZ. V, 46. Scoati-o botî ciotoroasî. . . Pi ciocoi mni-l mai muia. VASILIU, C. 31. Am să-ți moi oasele. CIAUȘANU, GL., cf. ZANNE, P. II, 66. 7. T r a n z. și r e f l. F i g. A (se) îndupleca, a (se) înduioșa, a (se) îmbuna; a (se) potoli, a (se) domoli. Să nu ne slăbim, nici să ne muiem. CORESI, EV. 76, cf. 466. Mardonie atîta zisă și muia gîndul lui Xersis, și, mai apoi, și acesta tăcu. HERODOT (1645), 360. într-aceasta să muie tiranul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 16^r/15, cf. octombrie 69^r/14. Luîndu-l cu cuvinte și rugămente părintești, turburată răutatea lui Caracala să moaie. CANTEMIR, HR. Bătrînă socotind. . . cum că s-au muiat Teaghen, au spus cătră Arsachi. . . AETHIOPICA, 31^v/10. Măcar de ar fi și tari la inimă,moaie și cu osîrdie o dumerește. MOLNAR, RET. 4/2. Inima cea mai păgînă, privind să putea muia. BELDIMAN, E. 73/36. Însuși turbata mulțime . . . Să muiesă, încetasă, Di blăstămuri să lăsasă (a. 1845). CAT. MAN. II, 128. Slăbiciunile spuse moaie inima oricui. CONACHI, P. 122. Se muie iar împăratul cu cîte el i le-a zis. PANN, P. V. II, 10/19, cf. III, 49/6. Viteze oști ce muiaseră ambițiunea polonilor. NEGRUZZI, S. I, 30. Nu mai știa ce să facă . . . ca să moaie inima tiranei de Junona. ISPIRESCU, U. 11. Zadarnic am cercat trufașa-i sumeție s-o moi prin voluptăți. NEGRUZZI, S. VI, 258, cf. 542. De piatră d-ai fi fost, te-ai fi muiat l DELAVRANCEA, O. II, 149, cf. AGÎRBICEANU, A. 118. Atunci acesta nu numai că se moaie. . . , ci ține și un discurs. IBRĂILEANU, SP. CR. 257. Oamenii se muiară numaidecît, ba unii dintre ei plecară chiar ochii în pămînt, rușinați. STĂNOIU, C. I. 68, cf. 202. Am să mă rog și eu ș-am să cetesc, ca să ți se moaie inima. SADOVEANU, O. IX, 193. Mitreă și-a adus aminte de înfățișarea uitată a Agapiei și i s-a muiat inima. id. M. C. 64. Bunicului se moaie inima de milă. STANCU, D. 15. Mă dusei la rîul sec, Dorul mîndrei să-l înec . . . La inimă m-am muiat Si nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. ♦ R e f l. (Despre ceea ce spune cineva) A căpăta un conținut mai puțin aspru. Cf. PSALT. HUR. 46^/1, CORESI, PS. 144/7. ◊ E x p r. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. Toate ca toatele, dar cînd am auzit eu de tata, pe loc mi s-a muiat gura. CREANGĂ, A, 58. ◊ T r a n z, Ca a fariseilor și a cărtularilor graiure să le moaie. . . cu această znamenie. CORESI, EV. 168. După ce așeză biletul în lumină și-l citi, părintele Ghițâ mai muie vorba. STĂNOIU, C. I. 33. 8. T r a n z. (Fon.) A palataliza. Inițial a existat la plural un i, care a dispărut după ce a muiat consoana anterioară. GRAUR, I. L. 61. ◊ R e f l. În epoca următoare, romanică comună, toate consoanele urmate de iod s-au muiat. SCL 1956, 163. – Prez. ind.: moi și (Învechit, rar) muiez (ANON. CAR.). – Și: (învechit) amuiá (BUDAI-DELEANU, ap. HEM), (regional) moiá (ALR II 3 551 bis/2, 36) vb. I. – De la moale¹. – Pentru unele sensuri, cf. fr. m o u i l l e r. – Amuia: cu proteza lui a.

CERȘI, cerșesc, vb. IV. Intranz. 1. A cere de pomană, a cere milă, a umbla cu cerșitul. Ea cere lucru; cere și- roagă să muncească, Nu-i trebuie pomană și nu vrea să cerșească. COȘBUC, P. II 1S7. S-au întîlnit pe uliță cu o muiere bătrînă, care cerșea de la trecători. RETEGANUL, P. II 37. Bată-te crucea, bogat... Toată iarna ți-am cerșit Să-mi dai două-trei parale, Să iau mălăiaș și sare, Că-mi mor copiii de foame. TEODORESCU, P. P. 289. ◊ Fig. El se da tot mai aproape și cerșea copilărește. EMINESCU, O. I 104. ◊ Tranz. Inimile vor viață, Nu se frîng așa-n neștire, Cerșind pietrelor iubire Și foc sloiului de gheață. VLAHUȚĂ, O. AL. 68. 2. A cere cu stăruință și înjosindu-se ca un cerșitor. În tină, la picioare, Iertare veți cerși plîngînd. NECULUȚĂ, Ț. D. 52. Trepădam... prin antecamerele Senatului, cerșind voturi pentru încetățenirea unui cetățean de care să se fi mîndrit o cetate. CARAGIALE, O. VII 295. ◊ Fig. Cîntări tînguitoare prin zidurile reci Cerși-vor pentru mine repaosul de veci. EMINESCU, O. I 127.

OCHI², ochesc, vb. IV. 1. Intranz. A potrivi o armă la ochi pentru ca proiectilul să nimerească ținta; a lua ținta. Un bun trăgător nu ochește atît de lung la șapte pași. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Iar cînd ochesc, cu hohot Tu rîzi căci plumbii moi S-au dus în piept de-a dreptul Spurcatului ciocoi! COȘBUC, P. I 217. Comandantul smuci arma din mîna unui soldat și ochi. VLAHUȚĂ, O. A. 156. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în», arătînd ținta urmărită) Am ochit adesea și «în ciocîrlia cea voioasă». ODOBESCU, S. III 23. ♦ Tranz. A ținti pe cineva sau ceva cu o armă (sau cu un proiectil); a lua la ochi cu arma. Andrei, pe dinaintea căruia trecu animalul sălbatic, îl ochi. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ A lovi cu un proiectil, a nimeri ținta urmărită. Pe Turcalete și porcii lui n-ar fi putut să-i ochească turcii. GALACTION, O. I 295. 2. Tranz. A urmări, a fixa cu privirea, a descoperi (printre mai multe persoane) o ființă dorită sau plăcută; a-și pune ochii pe cineva, li era dragă Tudora... pe care-o ochise într-o zi la adunatul finului. MIRONESCU, S. A. 89. Pe coasta unei stînci, se mișcă un șarpe lung, pe care îl ochește de sus un vultur. ALECSANDRI, O. P. 350. Ce feată pe drum vedea, Cu privirea mi-o ochea. TEODORESCU, P. P. 578. ♦ A remarca, a observa (dintr-un grup mai mare) un obiect necesar (pentru a și-l însuși sau a se folosi de el); a-și fixa privirea asupra unui obiect. El, Ponici, ochise o cameră tare bună. GALAN, B. I 408. Ochi un scaun, îl trase cu hotărîre în fața biroului și se instală nepoftit. C. PETRESCU, C. V. 146. Ochea un loc unde să se facă nevăzut o clipă, ca să poată ajunge pînă la Manolache. POPA, V. 176. Ioane, eu ți-am și ochit un potcapic, zise moș Vasile. CREANGĂ, A. 109. ♦ A privi cu insistență, cu atenție, cu interes, a cerceta. Oi ochi-o bine și apoi ți-oi spune eu ce zace într-însa. CREANGĂ, P. 163. ♦ A zări, a distinge cu privirea. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. ♦ A descoperi pe cineva care deșteaptă bănuieli, a lua la ochi, a suspecta. Domnule șef, îi știu, i-am ochit eu pe toți. DUMITRIU, B. F. 79. Dar dacă mă ochește comandantul? CAMILAR, N. I 363. ♦ Intranz. A cerceta cu privirea, a scruta. Îi mai spuse să ochească prin polițele cu haine. ISPIRESCU, L. 163. Și cum sta și cum ochea, Iată, nene, că zărea Un corb mare și rotat. ALECSANDRI, P. P. 198. 3. Refl. (Neobișnuit, despre întinderi acoperite cu zăpadă) A se acoperi cu petice de verdeață, a căpăta ochiuri (II 2). În poienile sorite pămîntul se ochise bine și înverzeau pajiști. SADOVEANU, B. 222.

ANACOLUT s. n. (< fr. anacoluthe, cf. gr. anakotouthos, lat. anakoluthon „incoerență”): construcție sintactică ambiguă, care presupune întreruperea neașteptată a continuității sintactice în propoziție sau în frază. Este cauzată de neconcordanța dintre planul logic și cel gramatical al enunțului: „Nu fi dușmănos, că cine face, face-i-se” (C. Negruzzi) – în loc de „...cui face...”, „...ei, cum au dat de căldurică, pe loc li s-au muiat ciolanele” (Ion Creangă) – în loc de „...lor... pe loc li s-au muiat ciolanele” sau de „...ei... pe loc au simțit ciolanele moi”; „Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur” (Mihai Eminescu); „Căci Dumnezeu, pășind apropiat / Îi vezi lăsată umbra printre boi” (T. Arghezi); „Cine m-a luat pe mine / Nu vreau să-mi fie rușine” (Folclor) – în loc de „De cine m-a luat pe mine...” etc.

NARD¹ s. m. 1. Esență parfumată extrasă din rădăcina de nard¹ (2) și folosită mult în trecut. Luă o litră de mir cu nard amestecat, de mult preț, de unsă picioarele lui Isus. VARLAAM, C. 66. O litră de nardos topit. n. test. (1648), 122^r/20. Fietecare candelă 5 ocă de aur arăpesc trăgea, iară înluntru 1 ocă de nard lua. CANTEMIR, IST. 131, cf. DDRF. 2. Numele mai multor plante erbacee originare din regiunea munților Himalaia (Nardostachys); spec. plantă cu rădăcina scurtă, groasă, fibroasă și foarte aromată, cu frunze moi și flori roșii-purpurii (Nardostachys iatamansi). Să intrăm în casa cea cu nard. mineiul (1776), 159^vl/26, cf. drlu. Aici crinul să albeaște, Colea nardul frumos creaște. bărac, a. 46/4, cf. NEGULICI, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. Numai gînduri vechi, ciudate Negre flacări care ard, Aprind grelele păcate Cu parfum păgîn de nard. PETICĂ, O. 36, cf. ȘĂINEANU, D. U. – Și: (învechit) nardos s. n. – Din ngr. νάρδος.

GUSTARE, (2) gustări, s. f. Faptul de a gusta. 1. Aprecierea gustului (unei băuturi sau unei mîncări). Crișmăreasa... mă strigă: Vin’ băiete! Și să gust vinul îmi dete... Băui vinul de gustare. ALECSANDRI, P. P. 265. 2. Mîncare (de obicei rece, luată în fugă, în cantitate mică). Rămînea totdeauna un codru de pîine și mai rămînea vreo bucată de brînză și vreo roșie. Astea erau gustarea ta pe la orele patru. PAS, Z. I 38. Să nu te duci acușica. Mai stai nițel, să-ți dea Stanca o gustare. SADOVEANU, M. C. 32. Pune-ți... icrișoare moi cît se poate de multe și altceva de gustare în buzunările dulamei. CREANGĂ, A. 121. ◊ Gustare de dimineață = prima masă din zi, masa de dimineață. 3. (Regional) Timpul cînd se ia masa. Mîni, pe la gustare, Mă scot turcii la pierzare. ȘEZ. I 109.

domoli [At: CORESI, EV. 52 / V: (îvr) dam~ (Pzi: 3 damoale), (înv) ~la, (reg) ~mui, modali, (îvr) ~muli / Pzi: ~lesc; Cj: 3 ~lească, (îvr) domoale; Ip: 2 ~lește, (îvr) domoală / E: vsl домолити сє „a obține prin rugăciuni, a implora”] 1-2 vrt (Îoc „a se înfuria”, „ a se îndârji”) A nu mai fi sau a face să nu mai fie agitat, furios, agresiv Si: a se calma, a se liniști, a se potoli. 3-4 vrt A-și căpăta sau a face să-și capete buna dispoziție. 5-6 vtr A consimți sau a face să consimtă la ceva Si: a îndupleca. 7-8 vtr (C.i. animale) A nu mai fi sau face să nu mai fie agitat sau agresiv. 9-10 vtr (rar) i (C.i. animale) A stăpâni. 11 vt (Înv; c.i. popoare) A supune. 12-13 vtr (C.i. stări psihice, dureri, pasiuni, dispute; îoc „a aprinde”, „a provoca”, „a stârni” etc.) A face să piardă sau a pierde din putere Si: a potoli, a astâmpăra, a calma. 14 vr (D. boli, epidemii; îoc „a crește”, „a se extinde”, „a se înteți”) A înceta. 15 vr (D. elemente sau fenomene ale naturii; îoc „a se intensifica”, „a se înteți”, „a crește”, „a lua amploare”) A scădea în intensitate Si: a se diminua, a slăbi, a se potoli. 16-17 vrt (D. anotimpuri, climă, vreme) A (se) tempera Si: a se îndulci, a se muia. 18 vt (Trs; c.i. lichide) A aduce la temperatura potrivită. 19-20 vtr (C.i. mișcări; îoc „a iuți”, „a grăbi”, „ a accelera”) A(-și) încetini viteza sau ritmul de desfășurare. 21 vr (Trs) A se apleca încet. 22 vr (D. sunete; îoc „a se amplifica”) A deveni mai slab, mai înfundat. 23-24 vtrp (C.i. glasul) A(-și) atenua intensitatea, tonalitatea. 25-26 vrrt (Reg; îf domui, dămoli) A (se) sfătui (în taină). 27 vr (Rar; d. terenuri) A deveni mai puțin abrupt.

NEROZIE s. f. 1. Calitatea de a fi nerod (I 1), neghiobie (1), prostie, (rar) netoție, (învechit și regional) nătărăie (1), (învechit) nărozenie; (cu sens atenuat) naivitate (2). cf. anon. car., lex. mars. 247. Cînd ai în pungă, cucoană dragă, Lumea te iubește... chiar nerozia ți-e lăudată. pr. dram. 280. Prostia și nerozia se rudesc cu nebunia. pann, p. v. i, 80/3. Deșertăciunea face pre oameni să-și sape nerozia în piatră. negruzzi, s. i, 315. Mulți mintea ne-o măsoară chiar după limbuție Și cred că nerozia e dată la tăcuți. id. ib. ii, 272, cf. polizu, pontbriant, d. Ochii lui erau plini de o superstițioasă nerozie. eminescu, n. 39, cf. ddrf, alex;, w., tdrg, șăineanu, d. u. Socotesc nerozia mai rea decît o lovitură de pușcă. sadoveanu, o. xi, 273, cf. ARGHEZI, T. C. 42, BARANGA, I. 200. Cu greu suferă omul nerozia altuia, iar a sa nici cum o simte. zanne, p. viii, 403. 2. Vorbă sau faptă de nerod (I 1), prostească, prostie, neghiobie (2); (cu sens atenuat) lucru lipsit de seriozitate, de importanță, fleac, nimic (III), năzdrăvănie (1); p. ext. aberație, absurditate. A spune acoperit sau pe ascuns ceea ce se poate spune, fără pericol și fără a călca cuviințele, ...este curat o platitudine, o nerozie. heliade, o. ii, 80. Să nu faci această nerozie, măi băiete. filimon, o. i, 129. Am fost o copilă... am făcut o nerozie fără seamăn; dar acuma trebuie îndreptată. caragiale, o. vi, 110. Combinația, care i s-a părut foarte ingenioasă, a fost o nerozie. rebreanu, r. i, 47. Venii să spun la oameni ce văzui și ce-auzii... Hai cu mine bade Toader și-ai să vezi de-s nerozii. eftimiu, 1. 121. Ce-am să-i spun? Și abia acum îmi dau seama că fac o nerozie. sahia, n. 25. I se părea o nerozie pînă și gîndul că ar mai putea trece o zi fără ca adevărații făptași să fie prinși. popa, v. 107. Fă muiere, nu mai spune și tu nerozii... Lasă-l în pace acum. camil petrescu, o. i, 16. Îi mamă la tri copii și tot umblă după nărozii. alr ii 2 960/833. ♦ Poznă, năzdrăvănie (2), nebunie (3). Ia mai mergeți și pe la casele voastre, ajungă-vă neroziile. galan, z. r. 187. Copiii ăștia fac tot mișălii și nărozii. alr ii 3 204/833. – pl.: (2) nerozii. – Și: (regional) nărozie s. f. – Nerod + suf. -ie

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

nas¹ sn [At: PSALT. HUR. 99^v/5 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ml nasus] 1 Parte proeminentă a feței, situată între obraji, gură și frunte, servind ca organ de respirație și ca organ olfactiv Si: (îrg) nară (9), (arg) nasuliu (8). 2 (Pex) Bot al unor animale Si: (îrg) nară (10). 3 (Îs) ~acvilin (sau coroiat, cocârjat) Nas (1) cu vârful încovoiat, ca ciocul acvilei. 4 (îs) – ascuțit Nas (1) lung și subțire. 5 (Pop; îcs) Suflarea ~ului fără degete Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 6 (Pop; îcs) -ul la prășit Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 7 (Îlav) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva) sau sub ~ În imediata apropiere. 8 (Îlav) În fața cuiva. 9 (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta”; îlav) Pe ~ Cu timbru nazal. 10 (Îlv) A avea ~ sau a-și ridica ~ul A îndrăzni. 11 (Îe) A strâmba (sau a cârni) din ~ sau (rar) a-și cârni ~ul A-și manifesta nemulțumirea, dezaprobarea, disprețul. 12-13 (Îe) A da (sau a băga) pe sub ~ A mânca (cu lăcomie). 14 (Îe) A-i da (cuiva) și pe gură și pe ~ A da cuiva mai mult decât îi trebuie Si: a îmbuiba. 15 (Îe) A râde pe sub ~ A râde pe ascuns, discret. 16 (Îe) A nu vedea de ~ Se spune în bătaie de joc, atunci când cineva nu vede un lucru aflat chiar în apropierea sa. 17 (Îae) A fi neatent. 18-19 (Îe) A nu vedea mai departe de(cât) lungul ~lui (A fi prost sau) a fi limitat din punct de vedere intelectual. 20 (Îae) A fi neprevăzător. 21-22 (Îe) A (nu)-și cunoaște (sau ști) lungul ~ului A (nu) ști să-și limiteze pretențiile. 23-24 (Îae) A (nu) fi modest. 25-26 (Îae) A (nu)-și da seama de măsura pe care trebuie să o păstreze față de alții. 27-28 (Pex; îae) A (nu) se comporta cuviincios. 29-30 (Îae) A (nu)-și da seama de câte este în stare să facă cu forțele proprii. 31 (Fam; d. oameni; îe) A-și arăta sau a(-și) scoate ~ul (la iveală) A se arăta undeva unde nu a mai fost văzut de mult timp Si: a apărea. 32 (Îe) A da cu ~ul (pe undeva sau prin ceva) A trece în grabă pe undeva. 33 (Îae) A trece întâmplător pe undeva. 34 (Îe) A da cu ~ul de ceva A întâmpina o dificultate. 35 (Îe) A da ~ul (cu ceva) A lua cunoștință de ceva. 36 (Îae) A se familiariza cu ceva. 37 (Îe) A da ~ul cu cineva A se întâlni cu cineva pe neașteptate și de obicei fără a dori. 38 (Îe) A avea lumânări la ~ Se spune despre cineva care este încă un copil. 39 (Îae) Se spune despre cineva care se comportă copilărește, prostește. 40 (Îe) A-și beli (sau jupui, rupe) ~ul A fi în primejdie. 41 (Îae) A se păcăli. 42 (Îae) A o păți. 43 (Fam; îe) A-și băga (sau a-și vârî) ~ul (undeva) sau în (ori la) ceva sau unde nu-i fierbe oala A se amesteca într-o problemă, afacere etc. care nu-l privește. 44 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~ sau a da (sau a pune cuiva, ceva) peste ~, a scoate (cuiva ceva) pe (ori prin, pe sub) ~, a(-i) trece (cuiva ceva) pe sub ~, a-i freca (ceva) sub ~, a-i trage una (ori un ibrișin) pe la ~ A face pe cineva să simtă că nu s-a purtat cum se cuvine. 45 (Îae) A-i face cuiva aluzii răutăcioase. 46 (Îae) A-i reproșa cuiva ceva cu răutate. 47-48 (Îe) A (nu) (-i) da ~ (cuiva) A (nu) permite cuiva să fie prea familiar, prea îndrăzneț sau obraznic. 49 (Îe) A-și lua ~ul la purtare sau a(-și) lua ~, a-și lungi ~ul A deveni prea îndrăzneț. 50 (Pex; îae) A se obrăznici. 51 (Îe) A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu ~ul pe sus (sau în vânt) sau a-și ține (ori a-și ridica, a-și purta etc.) ~ul (pe sau în) sus A fi îngâmfat. 52 (Îae) A fi obraznic. 53 (Îae) A fi sfidător. 54 (Îe) A pune (sau a lăsa) ~ul în jos (sau în pământ) A se rușina. 55 (Îae) A se simți vinovat. 56 (Îlav) Cu ~ul (lăsat) în jos Rușinat. 57 (Îal) Umilit. 58 (Îe) A(-și) pleca ~ul A se umili. 59-60 (Îe) A (nu) avea ~ A (nu) îndrăzni. 61-62 (Îae) A (nu) avea autoritate, trecere, credit. 63 (Reg; îe) A avea (sau a fi cu) ~ de câine A fi fără rușine. 64 (Îe) A tăia (sau a frânge, a rupe, a scurta, reg, a tâmpi) (cuiva) ~ul A pune pe cineva la locul lui. 65 (Pex) A umili pe cineva. 66 (Îae) A pedepsi pe cineva. 67 (Îe) Să-mi tai ~ul dacă... Se spune pentru a întări o afirmație sau negație. 68 (Îe) A-i crește (cuiva) ~ul cel tăiat A se obrăznici din nou, după ce a fost mustrat, pedepsit. 69 (Fam; îe) A-i cădea (sau a-i pica, rar, a i se muia cuiva) ~ul A-și pierde mândria. 70 (Fam; îae) A-și pierde îndrăzneala. 71 (Fam; îae) A rămâne rușinat. 72 (Fam; îae) A rămâne umilit. 73 (Fam; îe) Nu-ți pică sau nu-ți cade ~ul ori nu-ți ia din ~ Nu ți se întâmplă nimic. 74 (Fam; îae) Nu-ți pierzi din demnitate. 75 (Îe) A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarea) la ~ A fi foarte îngâmfat. 76 (Rar; îe) A-și face -ul mătură A-și pierde omenia. 77-78 (Îe) A (nu) fi (sau face) de ~ul (cuiva) sau a (nu)-i fi de ~ A (nu) fi potrivit cu cineva. 79-80 (Îae) A (nu) fi destul de bun pentru cineva. 81 (Îlv) A-i fi (rușine) pe la ~ A se rușina. 82 (Îlv) A da ~ul (să...) A îndrăzni. 83 (Îe) A-i râde (cuiva) în ~ A-i râde cuiva în față, bătându-și joc de el. 84 (Îe) A se întâlni (sau a da) ~ în ~ (cu cineva) A se întâlni față în față cu cineva pe neașteptate. 85 (Îlav) ~ în ~ Față în față cu cineva. 86 (Reg; îe) A-și duce ~ul undeva A răspunde de ceva. 87 (Reg; îae) A păți rușine pentru ceva. 88 (Îe) A-i întoarce (cuiva) ~ul A ignora în mod voit și ostentativ prezența cuiva. 89 (Îae) A manifesta dispreț față de cineva. 90 (Îe) A-i da (cuiva) cu ardei (sau cu chibritul, cu frunză de tutun, cu ceva) pe la ~ A supăra pe cineva. 91 (Îae) A întărâta pe cineva. 92 (Îe) A stoarce cuiva ceapa (sau lămâia) în ~ sau a-i freca cuiva rădichea la ~ A înfrunta vehement pe cineva. 93 (Îlv) A-și umfla ~ul sau a-i tremura (ori a-i fumega) cuiva ~ul, a-i veni (cuiva) muștarul (ori musca) la ~, a fi (sau a umbla) cu țâfna la (sau în) ~, a-i da (cuiva) dracul cu coada pe la ~ A se supăra. 94 (Îal) A se înfuria. 95 (Îe) A-i sări (cuiva ceva) în ~ A fi supărăcios, sensibil. 96 A se simți jignit. 97 (Îe) A cădea cu ~u-n terci sau a-și turti ~ul, a lua în ~ (rușinea) A-și pierde reputația. 98 (Îae) A păți ceva rușinos. 99 (Îe) A-i da (sau a-i ajunge, a-i mirosi cuiva) pe sub ~ A se simți jignit. 100 (Îe) A-i sta (cuiva) ca piperu-n ~ A nu-i fi pe plac cuiva. 101 (Îe) A fi cu ~ul de ceară A se supăra ușor și din nimic. 102 (Îae) A fi mofturos. 103 (Îae) A fi timid, rușinos. 104 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva) ceva pe ~ sau (înv) a vărsa ceva pe ~ A o păți. 105 (Rar; îlv) A-i da (cuiva) cu luleaua în ~ A nesocoti. 106 (Îal) A disprețui. 107 (Reg; îlv) A prinde (pe cineva) de ~ A mitui pe cineva. 108 (Îe) A-i pune (cineva) belciug(ul) în ~ sau (reg) a-i atârna (cuiva) cinghelul (sau iabașaua) de ~ A conduce pe cineva după voie. 109 (Îae) A obliga pe cineva la o acțiune, mituindu-l. 110 (Îe) A duce (sau a purta, a târî, a ține pe cineva) de ~ A stăpâni pe cineva, determinându-l să acționeze într-un anumit fel. 111 (Îae) A purta pe cineva cu vorba Si: a amăgi. 112 (Îae) A înșela pe cineva. 113 (Reg; îe) A duce (sau a trage) pe cineva cu ~ul la teică A da în judecată pe cineva. 114 (Îe) A-i trânti (sau a-i închide, a-i da cuiva cu) ușa-n ~ A refuza să primească pe cineva. 115 (Îae) A goni pe cineva cu dispreț. 116 (Îae) A pleca supărat, trântind ușa. 117 (Îlv) A-i da (cuiva) cu cădelnița pe la ~ A linguși pe cineva. 118 (Îlv) A da (sau a trece cuiva ceva) pe la (sau pe lângă) ~ A tenta. 119 (Îal) A amăgi. 120 (Îe) A umbla (sau a fi) cu plosca (ori cu țuica) la (sau în) ~ sau a puți a ~ belit, a-i ieși cuiva vinul în ~ A fi bețiv. 121 (Gmț; irn; îe) Îi curge untura (sau îi dă grosul) pe ~ Se spune despre oamenii slabi. 122 (Îe) Cu ~u-n șold, cu mâna-n vânt Se spune despre ceva nepotrivit. 123 (Îlv) A scoate panglici pe ~ A exagera. 124 (Îal) A minți. 125 (Îe) A se întoarce (de undeva) cu ~ul în jos A se întoarce rușinat. 126 (Fam; îe) Să-ți fie de ~! Se spune pentru a arăta că unei persoane ar trebui să-i fie rușine. 127 (Îe) A-i trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) ~ A-i trece pe dinaintea ochilor. 128 (Îae) A pierde un prilej favorabil. 129 (Îe) A se împiedica de ~ A avea nasul (1) excesiv de lung. 130 (Fam; îe) A arunca ceva cuiva în ~ A-i spune cuiva ceva în față fără menajamente. 131 (Îe) Nu miroase a ~ de om Nu e faptă de om vrednic. 132 (Mol; îc) ~ul-vlădichei Partea posterioară a coloanei vertebrale la păsări, de unde cresc penele cozii Si: târtiță. 133 (Bot; pop; îc) ~ul-curcanului Moțul-curcanului (Polygonum orientale). 134 (Bot; pop; îae) Busuioc-roșu (Amarantus caudatus). 135 (Bot; îrg; îc) ~-de-cocor Greghetin (Geranium pratense). 136 (Fig) Miros dezvoltat, fin. 137 (Fig) Simț de orientare dezvoltat în împrejurări dificile. 138 Capacitate de intuire exactă a unei situații. 139 (Pop) Trompă de elefant. 140 (Prin sinecdocă) Față. 141 (Pex) Cap. 142 (Pan) Parte anterioară a corpului unei nave sau a fuselajului unui avion. 143 (Buc; pan) Parte din vârf a opincii, strânsă cu nojițe Si: (reg) gurgui. 144 (Reg; pan) Vârf al securii. 145 (Pan) Căpăcel care apără împotriva vântului gura unui coș de aerisire. 146 (Reg; lpl) Colțuri ale scoabei. 147 (Reg) Picior al plugului de la piuă, în care se prind aripile. 148 (Teh) Proeminență pe o piesă sau pe un organ de mașină care servește fie la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese sau a unui alt organ al aceleiași mașini, fie la fixarea acestora într-o anumită poziție.

TOPENIE, topenii, s. f. (Familiar) Prăpăd, dezastru. Dacă nu, e topenie, își dădu celălalt părerea. PAS, L. I 34. Am intrat într-o serie neagră la cărți... duminică seara topenie, alaltăseară topenie, aseară topenie. C. PETRESCU, A. R. 39. Ia spune și sfinția-ta una, părinte călugăraș, că dor n-o fi topenie mare, îi zise baciul. DELAVRANCEA, S. 258. ◊ Expr. Topenia pămîntului = din cale-afară, peste măsură, extraordinar. S-a îndurat sfîntul de mi-a dat muiere harnică, da rea, topenia pămîntului. DELAVRANCEA, S. 6.

OCHIU 1. sm. 1 🫀 Organul vederii (🖼 3396): ~ drept, stîng; ochi negri, albaștri, verzi, căprii, ca mura; ochi frumoși, urîți, holbați, duși în fundul capului, sticloși, stinși, turburi umflați, obosiți, înroșiți de lacrimi, scăldați în lacrimi, uscați, umezi; ochi mari, mici; ochi de bou, ochi mari și cu privirea idioată; ochi de broască, de broscoiu, ochi holbați, bulbucați; ochi de gîscă, cu privirea prostească; ochi de pisică, ochi mici, de coloare verzuie, ochi cari văd și noaptea; ochi de șarpe, de șerpoaică, ochi amăgitori, ademenitori, răutăcioși; ochi de vasilisc, ochi cari te încremenesc, te țintuesc pe loc; ochi de vultur, de șoim, ochi vii, negri, pătrunzători ¶ 2 🫀 Albul sau albușul ~lui, sclerotica care înconjoară irisul: se roși pînă în albul ochilor (ISP.); globul, gogoașa ~lui; coada ~lui 👉 COADĂ15; lumina (‡lumea ~lui, ochilor 👉 LUME¹1, LUMINĂ9 ¶ 3 A deschide, a închide, a crăpa, a căsca, a holba, a bleojdi, a beli, a pleca ochii; a-și freca, a-și obosi, a-și strica ochii; a-l durea ochii; a suferi de ochi, boală de ochi, durere de ochi; Ⓕ: izbutește a face să se vază cu ochii sufletului ceea ce... nu se mai vede cu ochii din cap (I.-GH.); Ei fac din noapte ziuă și-a zilei ochi închid (EMIN.) ¶ 4 Cuvîntul ochiu se întrebuințează cu înțelesul propriu și în sens figurat în o mulțime de locuțiuni din care pomenim pe cele mai de seamă: a avea ochii mai mari decît pîntecele (sau burta), a fi foarte lacom, a dori să aibă mai mult decît poate să cuprindă, decît poate să suporte; 👉 ALBI I. 4, ALUNECA I.10, ARUNCA I. 16, (a iubi, a-i fi drag, a păzi, a îngriji) ca ochii din cap, din tot sufletul, cu toată ardoarea, ca lucrul cel mai prețios: caimacamul își iubește nevasta ca ochii din cap (CAR.); a cheltui și ochii din cap, a cheltui foarte mult: am cheltuit și ochii din cap pînă cînd am văzut-o mare (ALECS.); a-i ieși ochii din cap, a se tot uita să vadă dacă vine cineva, a aștepta cu cea mai mare nerăbdare; a nu crede ochilor, a nu crede ce văd ochii, a se îndoi de realitatea unui lucru: fetei nu-i venea să crează ochilor, cînd văzu pe tată-său înaintea ei (ISP.); a da ochii (sau cu ochii) de cineva, a-l zări, a-l vedea, a-l întîlni: de cumva ți-o scăpa, mai bine să te duci să te înneci, decît să dai ochi cu mine (I.-GH.); a(-și) da ochii peste cap, a muri, a leșina, a lăsa să se vază albul ochilor: indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap (VLAH.); 👉 DEGET1; Ⓕ: a deschide ochii, a fi cu băgare de seamă, cu luare aminte, a nu scăpa nimic din vedere (ca să nu greșească, ca să nu se întîmple ceva neprevăzut); (P): cine nu deschide ochii deschide punga; a deschide ochii cuiva, a-l face să vadă limpede, să-și dea seamă de un lucru pe care nu-l vedea, pe care nu-l pricepea înainte; a deschide ochii pe cineva, a iubi pentru întîia oară, a fi cea dintîiu dragoste: deschisesem ochii pe-o copilă, cam de vîrsta mea (DLVR.); voinicul pe care deschisese ea odată ochii și o fermecase cu fluierul (R.-COD.); încotro l-or duce ochii, Ia întîmplare, ori-unde ar fi să ajungă: se hotărî să se ducă... încotro l-or duce ochii (SB.); a face ochi, a deschide ochii, a se deștepta din somn: împăratul cel bătrîn... făcînd ochi și începînd să se miște (R.-COD.); a face ochi mici, a-i veni somn, a fi gata să adoarmă, a i se închide ochii de somn; a face ochi mari, a deschide ochii mari, a holba ochii (de mirare, de uimire, etc.); a face ochi dulci, a arunca priviri îndrăgostite, a căuta să intre în dragoste: începe să facă ochi dulci fetei, pe care o credea că e a Împăratului Roșu (R.-COD.): 👉 FUGI5, GEANĂ2; Ⓕ: a închide ochii, a) a adormi; b) a muri; c) a se preface că nu vede; a închide ochii cuiva, a fi de față, a sta pe lîngă un muribund pînă în ultimele momente ale acestuia; 👉 JUCA I. 5, LUA 11; a i se prinde ochii de ceva, a i se opri privirile asupra unui lucru, a-I alege din mulțime, a-i acorda preferința: se uită la toți caii... și nici de unul nu i se prindeau ochii (ISP.); a pune ochii pe cineva sau pe ceva, a-și opri privirile asupra unei persoane, asupra unui lucru, a-l distinge printre alții, a-i acorda preferința, a-l îndrăgi: în loc să puie și el ochii pe vr’una, d’o vreme încoace umblă craun (DLVR.); a pune ochi răi pe cineva, a avea sentimente de dușmănie, de neîncredere, etc. față de cineva; a-i rîde ochii, a fi plin de bucurie, nespus de mulțumit, de voios; a-i rămînea ochii la cineva, a nu-și mai putea desprinde privirile de la cineva (de drag ce-i este): era așa de bine făcută, încît ochii tuturor rămaseră la dînsa (ISP.); 👉 SCĂPĂRA I. 3; Ⓕ: a scoate ochii cuiva, a-i scoate pe nas, a-i face imputări, amintindu-i mereu și cu răutate serviciile făcute, a-i aduce aminte cu asprime, cu răutate, anumite fapte care-l privesc; a-și scoate ochii cu ceva, a-și prăpădi vederea cu un tipar sau un scris mărunt, cu o lucrare migăloasă, etc.; a-și scoate ochii cu cineva, a trăi în desfrîu cu cineva, a se da în dragoste în mod nepermis cu cineva: vezi bine că dumneata o s’o aperi, că vă scoateți ochii unul la altul (CAR.); fuge de-și scoate ochii, fuge din răsputeri, fără a se mai uita înapoi; a i se scurge (a-i sclipi, a-i licări) ochii după ceva sau după cineva, a rîvni din tot sufletul la ceva sau la cineva, a nu se mai sătura privindu-l cu dorul de a-l avea: cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dînșii (ISP.); cîteva fetișcane ce nu s’au prins în horă li se scurg ochii să fie și ele printre cele mari (DLVR.); 👉 STICLI; a u n g e ochii cuiva, a-l mitui, a-l face (prin daruri, etc.) să treacă cu vederea, să închidă ochii; ce-mi văzură ochii! expresiune prin care-și arată cineva mirarea văzînd ceva neașteptat; n'am ochi să-l văd, nu-l pot suferi, mi-e urît să-l văd înaintea ochilor ¶ 5 După prepoziții. A face c u ~l, a face semn cu ochiul: făcu cu ~l lui Vodă și ne deterăm jos din turn (I.-GH.); a dormi numai c u un ~, a dormi rău; a ațipi ușor, dar stînd mereu de pază; c u ochii liberi, fără a se servi de ochelari, de un ochian, de un microscop, etc.; Ⓕ: cu ochii închiși, orbește, fără a cerceta mai de aproape; a visa cu ochii deschiși; a fi c u ochii pe ceva, pe cineva, a nu pierde un lucru sau pe cineva din vedere, a veghia, a fi cu toată luarea aminte asupră-i; a fi c u ochii în patru, a fi cu mare băgare de seamă, a nu scăpa nimic din vedere; a aștepta cu patru(zeci) de ochi, a aștepta cu mare neastîmpăr să vie cineva, să se întîmple ceva; a fi cu patru ochi, a fi om cu carte, învățat: se numesc oameni cu patru ochi, pentru că știu carte (ISP.); a sorbi c u ochii pe cineva, a-i fi drag, a-i plăcea peste măsură; a privi, a vedea c u ochi buni, răi, a aproba, a desaproba, a-i fi, a nu-i fi pe plac ceea ce face cineva; cu ochi și cu sprîncene, vădit, învederat, real, manifest; am văzut c u ochii mei, se zice, prin emfază, spre a da mai multă tărie afirmațiunii; să-l vezi cu ochii mei, să-l vezi așa cum îl văd, cum îl judec eu; cît vezi cu ochii, cît de departe poți cuprinde cu privirea: cît vedeai cu ochii, cîmpul era acoperit cu trăsuri (I.-GH.); văzînd c u ochii, foarte iute, ca și cînd ai putea urmări cu ochii evoluțiunile: purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii (CRG.): Se ducea, văzînd cu ochii, viața-i fărîmită'n clipe (VLAH.); F cum mă (îl, o, etc.) vezi cu ochii verzi, așa cum îți stă înaintea ochilor, așa cum sînt (ești, este, etc.) în realitate: l-am vîndut cu două pungi de bani, cum îi vezi cu ochii verzi (ISP.); 👉 LOGODI, LUA, VIS; – e rău d e ochi, are niște ochi care deoache ușor; 👉 ARUNCĂTURĂ4, LUME¹1; – a pierde, a prăpădi pe cineva d i n ochi a) a nu-l mai zări; b) a-i fi foarte drag: se tot uita la dînsa, parcă o tot pierdea din ochi (ISP.); nația te pierde din ochi, atît îi ești de drag (JIP.); a fura d i n ochi, a fura dinaintea ochilor, fără ca cel ce sta de fața să-l fi văzut; mă fură din ochi, așa-i de meșter hoțul (PAMF.); a urmări d i n ochi, a avea mereu privirea ațintită asupra cuiva, a nu-l pierde din vedere, a nu-l slăbi; 👉 CLIPEALĂ, CLIPI¹; a-i fi (drag ca sarea î n ochi), a nu-l putea suferi, a-i fi foarte urît; a-i sta î n ochi, a provoca invidia, nemulțumirea cuiva, a nu-i fi nicidecum pe plac: mîndra lui Dacie... le sta în ochi noroadelor vecine (VLAH.); abia îl văd î n ochi, mi-e silă să-l văd, nu-l pot suferi; a spune verde î n ochi, curat, fără înconjur; 👉 PRAF1; înaintea ochilor, în față, dinainte-i: de se mînie, nu mai vede înaintea ochilor (DLVR.); se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor (ISP.); 👉 NEGRU I. 4; între patru ochi, numai între două persoane; – a lega pe cineva la ochi, a-i pune perdea la ochi, a-l face să nu vadă, să nu judece drept din pricina pasiunii ce i-a inspirat, a-l face să creadă lucruri ce nu sînt, a îmbrobodi; a fi legat la ochi, a fi orbit de pasiune, de un prejudiciu, a nu-și da seamă ce se petrece în jurul lui; a lua la ~, a ținti, a ochi: numai să-l iau la ~ cu săgeata, și-l voiu culca la pămînt (ISP.); a lua l a ochi, a atrage (cu interes, cu milă, cu neîncredere, cu dispreț, etc.) atențiunea cuiva sau a tuturor: am de trecut prin multe locuri, și nu vreu să mă iee oamenii la ochi (CRG.); a nu avea l a ochi buni pe cineva, a nu-l putea suferi, a nu-i fi pe plac, a privi cu ochi răi pe cineva: nu-l prea are la ochi buni pe Chiriac (CAR.); 👉 BATE II. 13, FRECA II. 1, ȘTERGE: – pe ochii mei! formulă de jurămînt pentru a întări o afirmare; a-i lua perdeaua de p e ochi, a-l face să vadă limpede și fără pasiune, a-l face să-și dea seama de cele ce se petrec; – a-i scoate prin ochi, a-i scoate pe nas, a-i imputa cu asprime, amintindu-i serviciile făcute ¶ 6 Ⓕ Privire: ~l străbate adînc în plaiurile țării ¶ 7 Ⓕ Vedere: are ochi buni, slabi ¶ 8 O bucată de carne cu ochi, un boț cu ochi 👉 CARNE 1 ¶ 9; (P): ~l lui Dumnezeu nu doarme, Dumnezeu vede ce facem și răsplătește la timp fie-căruia după faptele lui; – mai credincioși ochii decît urechile, mai multă crezare trebue dată celor ce au văzut decît celor ce au auzit un lucru; – ochii ce nu se văd se uită, cei plecați departe sînt curînd uitați: – doi ochi văd mai bine decît unul, doi inși își dau mai bine seama de ceva decît unul singur; – gardul are (sau ferestrele au) ochi și zidul (sau pereții) urechi, cele ce se fac sau se vorbesc pot ușor fi văzute sau auzite de alții, dacă nu se iau anumite precauțiuni; ochii și sprîncenele fac toate păcatele, dragostea pornește de la o față frumoasă; 👉 ALBASTRU I. 1, BAN¹9, BÎRNĂ2, CERE I. 5, CORB1, DINTE1, FĂINĂ4, ÎNGRĂȘA1, ÎNȚELEPT2, ORB, PLÎNGE ¶ 10 🌿 OCHIUL-BOULUI¹, plantă cu frunzele acoperite cu peri moi, cu flori mari galbene; crește prin pășunile stîncoase din munți (Aster alpinus) (🖼 3397); OCHIUL-BOULUI² – AURATĂ; OCHIUL-BOULUI³ = CINCI-DEGETE; OCHIUL-BOULUI⁴ – LĂPTUCUL-OII; OCHIUL-BOULUI⁵ = STELIȚĂ; OCHIUL-BOULUI⁶ – STELUȚE; – OCHIUL-LUPULUI, plantă cu florile dispuse în mici spice ovoide; crește prin locuri nisipoase, pe matca rîurilor (Plantago arenaria) (🖼 398); – OCHIUL-MÎȚEI = IARBA-ȘARPELUI¹; – OCHIUL-ȘARPELUI¹, plantă ierboasă, cu frunzele mici albe, mătăsoase și păroase, cu flori albastre ca cerul, cu gîtul galben (Eritrichium terglouense); OCHIUL-ȘARPELUI², mică plantă cu frunzele păroase, cu florile mici, de un albastru închis (Myosotis intermedia) (🖼 3399); – OCHIUL-ȘARPELUI³ = OCHII-PĂSĂRUICII²; – OCHIUL-ȘARPELUI⁴ = NU-MĂ-UITA; – OCHIUL-SOARELUI = VANILIE-SĂLBATICĂ; – OCHII-CUCULUI – CÎRCIUMĂRESE; – OCHII-PĂSĂRUICII¹, plantă cu flori mici, albastre, rar albe sau roșii; crește prin fînețele umede, pe lîngă bălți, pîraie și rîuri; numită și „grîul-cucului”, „nu-mă-uita”, „ochiul -șarpelui” sau „urechea-șoarecelui” (Myosotis palustris) (🖼 3400); OCHII-PĂSĂRUICII² = NU-MĂ-UITA1; – OCHII-ȘORICELULUI, mică plantă erbacee, cu flori albicioase; crește prin munți (Saxifraga adscendens) ¶ 11 🐦 OCHIUL-BOULUI = PITULICE ¶ 12 🐙 OCHIUL-PĂUNULUI(-DE NOAPTE), fluture de noapte pe ale cărui aripi se află cîte un ochiu la fel cu aceia de pe penele de la coada păunului (Saturnia piri) (🖼 3401); OCHIUL-PĂUNULUI-DE-ZI, numele unui alt fluture (Vanessa io) (🖼 3402) ¶ 13 pr. anal. 🍽 Gaură mică în cașcaval, în miezul pîinii, etc. ¶ 14 🍽 Mic rotocol de grăsime la suprafața supei ¶ 15 🎲 ♠️ Fie-care din punctele de pe un zar, de pe un domino, de pe o carte de joc: menesc a bine... mi-o ieșit zece ochi de caro... și dedesubt trii ochi de cupă (ALECS.) ¶ 16 🐦 Fie-care din petele colorate, în formă de ochi pe penele de la coada păunului ¶ 17 🌿 Fie-care din nodurile viței, unde se formează mugurii: vlăstarele se taie jumătate de palmă de sub ~l viței cu o bucățică din vița cea veche (ION.). II. (pl. -iuri) sn. 1 🌐 Loc deschis, poieniță, luminiș de crîng: aice era un ~ de pămînt verde, ca un ostrov în mare (SB.); dînd de vale prin bungeturi, printre colți și iară ieșind la ~ri de poieniță (JIP.); un ~ în pădure adăpostește un sat (IRG.) ¶ 2 Loc unde se învîrtește apa unui rîu, vîrtej, vîltoare: Oltul... se aruncă peste stînci și cade în ~ri iuți și adînci (DLVR.); peste adîncimi se fac ~ri mari cari rotesc în loc (VLAH.). ¶ 3 ~ de fereastră, geam: vîntul lovește în ~l mic de geam (GRL.) ¶ 4 💒 ~l podului, mică ferestruică pe acoperișul caselor țărănești ¶ 5 Despărțitură într'un sertar, în regalul cu litere la tipografii ¶ 6 🐙 Chilioară de stup, alveolă ¶ 7 ⛓ Ineluș sau deschizătură ce formează firul de ață, de lînă, de sforicică, etc. la o țesătură sau împletitură (🖼 3403); laț de funie: bătrîna înșira ~rile pe cîrlige (DLVR.); ~rile unei plase ¶ 8 Ineluș, veriguță la un lanț, la un laț, la zale, la un șurub (🖼 3404) ¶ 9 pl. 🍽 Mîncare făcută din ouă prăjite astfel ca gălbenușul să iasă întreg: îmi puse dinainte uscături, un puiu fript, ~ri și o gărăfioară de vin (GN.) ¶ 10 PLIN-OCHIU, plin pînă sus: cofa este cu apă plină-ochiu (PAMF.) [lat. oc(ŭ)lus].

AFECTIVITATE 1. Emoție exprimată într-un enunț; factor care intervine în anumite definiri ale stilului* ca motivare a expresivității*; denumește o categorie de stări emoționale, care au ca rezultat modificări în uzul lingvistic normal (neutru expresiv). În terminologia lingvistică, se stabilește adesea un contrast între termeni ca afectiv*, emotiv* ori expresiv*, pe de o parte, și cognitiv, descriptiv* ori referențial*, pe de altă parte. Deopotrivă stilistica lingvistică (având ca obiect de studiu virtualitățile expresive ale limbii privită ca sistem) și stilistica individuală (ori literară, care se ocupă de creația artistică a scriitorilor) leagă expresivitatea enunțului de motivarea afectivă (vezi și STIL; STILISTICĂ). Astfel, stilul este definit de Ch. Bally (iar în stilistica românească de I. Iordan) ca totalitate a mijloacelor de expresie ale vorbirii unei comunități lingvistice din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, deci ca exprimare a faptelor de sensibilitate prin limbaj și acțiune a faptelor de limbă asupra sensibilității. La rândul său, L. Spitzer, reprezentantul cel mai de seamă al stilisticii individuale, pornește în definirea stilului de la ideea că oricărei emoții sau derogări de la starea psihică normală îi corespunde, în plan expresiv, o îndepărtare de la uzul lingvistic neutru și invers – îndepărtarea de la limbajul uzual este indiciul unei stări afective (emoționale) deosebite; faptul de stil reprezintă tocmai această derogare, motivată afectiv. Prin opoziție, norma* literară (neutră) va fi riguros respectată numai în situația în care motivația afectivă nu există. Afectivitatea se manifestă la toate nivelele lingvistice, fie că este vorba de virtualitățile unui idiom în general, fie că se iau în considerare inovațiile individuale ale scriitorilor în vederea obținerii unor efecte artistice: au valoare afectivă: a) în fonetică: onomatopeele: și gogâlț, gogâlț, gogâlț, îi mergeau sarmalele întregi pe gât (Creangă).; simbolismul fonetic; există sunete clare, grave, ascuțite, moi, dulci, dure, deschise etc. (Grammont): îi trebuiau femei schiloade, (...), geamale, baldâre, balcâze (M. Caragiale); interjecțiile (expresive prin scurtime): măi!, ei!, na!, tii!; accelerarea/încetiniră ritmului vorbirii: județul nostru nu poate fi mai bine reprezentat decât de un bărbat independent ca amicul nostru d. Ca-ța-ven-cu! (Caragiale); aliterațiile* în expresii cu formă fixă: val-vârtej. multe și mărunte, praf și pulbere, pe cale pe cărare; b) în morfologie: valorile ironice ale unor forme pronominale: dumnealui, dumneaei; dativul etic: că bine mi te-am căptușit (Creangă); formele superlativului absolut, gramaticalizate (tare/, strașnic/,grozav/ extraordinar/ teribil/ nemaipomenit de frumos) sau nu (rău nevoie mare, deștept foc, foc de harnic, frumoasă de mama focului); schimbările de timp și de mod: de ex., tendința către prezent ca timp al narației; c) în sintaxă: tipare sintactice de tipul: nebuna de..., frumoasa de...; topica*; funcția de reliefare a dislocării*; antepunerea* adjectivului; repetiția*: a făcut fețe-fețe, frumoasa frumoaselor, face el ce face; elipsa: El nu și nu!; de ce nu? d) în lexic: imprecațiile: blestemele, înjurăturile, invocările: expresiile idiomatice*: proverbele, zicătorile; argourile* și limbajele profesionale; cuvintele străine: guleai „chef”, niznai „neștiutor”; figurile de stil fixate în limbă prin catacreză*: curcan „polițist”, broasca (ușii) „încuietoare”, a crăpa „a muri”; e) în formarea cuvintelor: diminutivele: propriu-zise (fetiță, copilaș); hipocoristice (cumințică, jupâneșică, puicusorule-neicusorule); ironice sau antifrastice – vezi ANTIFRAZĂ (mititeii!); cu nuanță augmentativă (cât e ziulica de mare, câte zilișoare oi avea); augmentativele: propriu-zise (bețivan, băietan); depreciative (arătanie, petrecanie, capsoman, gogoman) etc. 2. În gramatica limbii române, criteriu de clasificare a propozițiilor, în funcție de care acestea se împart în: a) afective* (sin. exclamative*), în care transpare afectivitatea vorbitorului, marcată lingvistic, și b) neafective, în care nu transpare afectivitatea vorbitorului. M.M.(1); G.P.D.(2).

piuit sn [At: CANTEMIR, IST. 48 / V: (reg) piuita sfa / P: pi-u-it / Pl: ~uri / E: piui¹] 1-2 Piuitură (1-2). 3 (Fam; îe) A-i lua (sau, rar, a-i tăia, a-i curma) (cuiva) ~ul (sau, rar, ~a) A face pe cineva să nu mai poată scoate nici un cuvânt de uimire, de spaimă etc. 4 (Reg; îae) A istovi, a slăbi, a muia pe cineva. 5 (Fam; îae) A omorî pe cineva. 6 (Fam; îe) A-i pieri (cuiva) ~ul (sau ~a) A-i pieri cuiva pofta de vorbă. 7 (Fam; îae) A-și pierde curajul. 8 (Reg; îae) A fi pe moarte. 9 (Reg; pex; îae) A muri. 10 Șuierătură produsă de un proiectil care străbate aerul. 11-12 (Ccr) Piscuit (6-7).

MAI² s. n. I. Măciucă (I 1); (învechit și regional) ciocan. Cu maiuri brațele și stinghiile le zdrobiră. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 44^v/18. Și cu maiuri de aramă frînseră-i picioarele. id. ib. decembrie 218^r/5. Și luă Iair. . . țărușul cortului și puse maiul în mîna ei. BIBLIA (1688), 176 /50, cf. CALENDARIU (1814), 110/17. Ocara obrazul și maiul capul să-ți bată. CANTEMIR, IST. 311. Puind lemnul cel săpat deasupra cununei, loveaște-l cu un mai, ca să se tipărească. . . florile (a. 1805). GRECU, P. 100. își muie cîte o bucată de carne, bătîndu-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Ajută cît poate, Dîndu-i cînd nuiele, cînd maiul să bată. PANN, Ș. II, 23/17. Manipulațiunea despicărei bilei. . . cere o desteritate practică cu atît mai admirabile, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o cusutură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. Maiurile dogarului sînt unele cu mînerul scurt, altele cu mînerul mai lung sau chiar foarte lung. DAME, T. 87, cf. 41, 115. Lemnului i se face o despicătură cu toporul, și în despicătură se pune icul, bătîndu-se apoi, cu o muche sau cu maiul. PAMFILE, I. C. 122, cf. id. A. R. 173. Și dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Dînd cu mai de fier, În miîni, în picioare, Cuiele bătea. MARIAN, NA. 111, cf. H IV 56, IX 497. În mîń șî-n pisoari să-m bată bășicii dzi fier cu maili dz-oțăl. ARH. FOLK. III, 134, cf. ALR I 723, ALR II 6670/2, 36, 76, 95, 130, 386, 705, 833, 848, 872, 876, 899, 928, 6703/95, A I 12, 23, V 33, VI 3, 26. ◊ (Ca termen de comparație pentru mărimea sau greutatea pumnului sau, p. e x t., a mîinii) Avea un pumn cît un mai. REBREANU, NUV. 107. Se întoarse cu greu și ridică mîna, mare cît un mai, cu frînghioarele albăstrii ale vinelor puternic reliefate. T. POPOVICI, S. 12. ◊ (Regional) De-a (peana și) maiul = numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H II 32, IV 159. ♦ Expr. A se ține ca maiu cu coadă = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu statornicie de ceva. Cf. ZANNE, P. V, 399. ♦ Măciucă cu care se bat rădăcinile de pe lîngă mal, pentru a stîrni peștele. V. ș t i u l b u c. Țăranii. . . , îndată ce văd o retragere repede a apelor, se înarmează cu „maiuri” sau „măciuci” și cu „topoarele”, și ies „la doborît somnii”. ANTIPA, P. 290, cf. 562. ♦ (Regional) Buzdugan (Gîrda de Sus-Abrud). ALR II 4951/95. II. Nume pentru diferite unelte sau pentru părți ale unor unelte de lemn, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu maiul (I) 1. (Regional) Lopățică de fag cu care se bat rufele și torturile cînd se înălbesc. Pentru ca pînzele de cîlți să se facă albe, cînd se ghilesc, se bat cu maiul pe un bolohan mare și curat de piatră. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 178. Se întoarse, avînd subsuoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul. REBREANU, I, 191, cf. CHEST. V 170/27. Lau. . . cu maiu. ALR I 635, cf. 723, ALR II 3373, 4533, A VI 16, 26, IX 4. În pădure m-au tăiat, La apă am zburat (Maiul de cămăși). GOROVEI, C. 217. 2. Unealtă de bătucit pămîntul, alcătuită dintr-un lemn de forma unui trunchi de con, care are capătul de sus prevăzut cu două minere, iar capătul de jos îmbrăcat în oțel. V. bătător, bătălău, bătucitor. Ciocanele bâteau, maiurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de scînduri, între care se toarnă pămînt, bătut treptat cu maiul. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. Peretele ori spatele celui zgîlțîit huia înfundat, de parcă cineva ar fi bătut cu maiul în pămînt. V. ROM. februarie 1955, 200. Unde dă cu maiul, Să crească mălaiul, Unde dă cu sapa, Să curgă ca apa. TEODORESCU, P. P. 210, cf. ALRM II/I h 412, A V 15. 3. (Regional) Pisălog. Scoase un drob de sare, îl trînti în piuă, se așeză și începu să lovească cu maiul. PREDA, D. 76, cf. ALR II 3957/2, 3979/29, 705, 848, A I 26. ♦ S p e c. (La pl., în forma maie) Pilugii de la piua de postav. Maiele, ca să poată întoarce dimiile, cînd le bat, sînt crestate la capătul de jos. DAMÉ, T. 168, cf. ALR SN II h 497, ALR II 6469/105, 6470/105, 836, 6473/105. 4. (Regional) Mustuitor. ALR SN I h 233. 5. (Regional) Bețigaș cu care se împinge dopul la pușculița de soc (Sînnicolaul Român-Oradea). ALR II 4379/316. 6. (Regional) Hădăragul îmblăciului (Pecenișca-Băile Herculane). ALRM SN I h 36/2. 7. (Regional) Rotița de la bătătorul de unt (Cîmpenii de Sus-Vașcău). A I 31. 8. (Regional) Teasc de călcat rufele; măngălău. ALR II 3386/47, 325. 9. (Regional) Fund pe care se taie tăițeii de supă (Beba Veche-Sînnicolaul Mare). ALR I 697/49. 10. (Regional, în sintagma) Maiul puștii = patul puștii (Glimboca-Caransebeș). ALRT II 18. Șăndariu o vru să die cu maiu pușci. ib. – Pl.: maiuri și (regional) maie. – Lat. malleus.

BOT, boturi, s. n. 1. Partea anterioară (mai mult sau mai puțin alungită) a capului unor mamifere, cuprinzînd gura și nasul. Vulpea se depărta în grabă, cu botul în pămînt. DUMITRIU, B. F. 14. Bouții apucau iarbă, întindeau boturile după nuiele cu frunze grase. CAMILAR, TEM. 263. A ridicat botul și a ciulit urechile puiul Vidrei. SADOVEANU, N. F. 24. ◊ (Metaforic) Trei-Nasuri s-a încruntat, făcîndu-și bot buzele groase. SADOVEANU, M. C. 35. ◊ Expr. A bea la botul calului = a bea încă un pahar, în picioare, înainte de plecare. Să le mai dea cîte un pahar, să bea la botu calului. ISPIRESCU, L. 105. A fi (sau a pune pe cineva) cu botul pe labe = a fi redus (sau a reduce pe cineva) la tăcere, a fi pus (sau a pune pe cineva) la respect. Aha, strigoii sînt cu botul pe labe! PAS, L. I 110. ♦ (În glumă sau în batjocură) Gură. Alaiul se mișcă la pas, pe ulițele cotite, și în curînd fu înconjurat de o droaie de copii... cu boturile nespălate. SADOVEANU, Z. C. 133. Muia feleștiocul în strachina cu dohot și-mi trăgea un pui de răbuială ca aceea, pe la bot. CREANGĂ, A. 46. ◊ Expr. (Familiar) A se șterge (sau a se linge) pe bot (de sau despre ceva) = a fi nevoit să renunțe (la ceva), a-și lua nădejdea (de la ceva). Ștergeți-vă pe bot despre purcei! CREANGĂ, A. 110. A se întîlni (cu cineva) bot în (rar la) bot = a se întîlni (cu cineva) față în față și pe neașteptate. Într-o dimineață, mă întîlnesc bot la bot cu ursul ist de sub fereastră. ALECSANDRI, T. 1309. A se pupa în bot (cu cineva) = a trăi sau a se afla în mare prietenie și intimitate cu cineva. [Procurorii] se pupă în bot cu tîlharul de director. VLAHUȚĂ, N. 196. A da (cuiva) peste bot = a dojeni aspru, a răspunde cu asprime, a pune la punct. A face bot sau a pune botul = a se supăra, a se bosumfla. ♦ Compus: (fig.) Bot-gros = om lipsit de bună-cuviință, nesimțitor, mitocan. Multe nu prea știu despre bot-grosul ăsta de Rădașcă. SADOVEANU, P. M. 195. ♦ (Impropriu) Cioc (gros și mare), plisc, clonț. Mierliță, mierliță. Pasăre pestriță... La pene ușoară, La bot rotunjoară. TEODORESCU, P. P. 53. 2. Fig. Partea anterioară, ascuțită sau lunguiață, a unui obiect; capăt, vîrf. li repede un bot de cizmă în coaste. STANCU, D. 157. Pulpana... a fost apucată de botul mașinii. CARAGIALE, O. N 146. ◊ Bot de deal = proeminență de teren pe povîrnișul unui deal. Restul [din bucata de ostrov] urcă pe un bot de deal. GALAN, Z. R. 90. Pîndeam, pîndiți de negurile vii, Gîndind la fiecare bot de deal. CAMIL PETRESCU, V. 23. ♦ Prora vaporului. Vaporul făcu un ocol mare, își îndreptă botul încet-încet spre cheiul din față. DUNĂREANU, CH. 199.

ZUGRĂVI, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri cu o zugrăveală. (Refl. pas.) Odăile se zugrăviră și se mobilară cu gust. NEGRUZZI, S. I 72. 2. Tranz. (Astăzi rar) A picta, a împodobi cu picturi. Din mijlocul curții se-nalță strălucitoare biserica cea mare – zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 183. Ia privește-i cum... se uită țintă în ochii noștri, parc-au de gînd să ne zugrăvească. CREANGĂ, A. 39. De vreme ce Alecu iubește mult a zugrăvi, de aceia babacă te-aș ruga ca să-i tocmești un dascăl de zugrăvit. KOGĂLNICEANU, S. 86. ◊ Fig. Moaie pana în coloarea unor vremi demult trecute, Zugrăvește din nou, iarăși, pînzele posomorite. EMINESCU, O. I 32. ♦ A contura litere (v. scrie); a desena. A ajuns a cunoaște semnele cu ochii, a le zugrăvi tremurat pe tăbliță. SADOVEANU, M. C. 71. El știa scrie cît îi trebuia pentru a-și zugrăvi iscălitura cu niște litere ca talpa gîștei. GANE, N. II 4. Zugrăvea nu știu ce cu plumbul pe hîrtie. ALECSANDRI, T. I 345. ♦ A trasa. Și c-un ac el zugrăvește cărărușile găsite. EMINESCU, O. IV 114. 3. Refl. Fig. A se profila, a se contura; a se proiecta, a se reflecta. Drept înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un mușuroi uriaș crescut cu bălării. REBREANU, R. I 70. Ușa casei se deschise și, pe fundul de lumină slabă a privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei. HOGAȘ, M. N. 77. Dumbrăvile lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau, în fundul rîului, cît părea că din una și aceeași rădăcină un rai se înalță în lumina zorilor, altul s-adîncește în fundul apei. EMINESCU, N. 66. ◊ Tranz. Vezi departe munții mari Cum își Zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer. TOPÎRCEANU, B. 26. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I 152. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se reflecta pe figura cuiva, a se exterioriza prin expresia pe care o imprimă figurii. Cu rușinea zugrăvită-n față. CREANGĂ, A. 75. Mare grijă, mare supărare se zugrăvea pre fețele lor. CONTEMPORANUL, III 773. Pe față i se zugrăvea o durere adîncă. ib. VII 108. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte; a descrie. Cînd Bălcescu zugrăvește un tablou în mișcare... narațiunea se face la imperfect. VIANU, S. 75. Cunoscători ai țărănimii i-au zugrăvit... situația de-acolo mult mai îngrijorătoare, REBREANU, R. I 261. În Conu Leonida, Caragiale a zugrăvit o clasă întreagă de oameni. IBRĂILEANU, S. 63. [Poeziile populare] ne zugrăvesc obiceiurile și ne arată ideile și sentimentele veacului. BĂLCESCU, O. I 60.

tencuială sf [At: COSTINESCU / P: ~cu-ia~ / V: (reg) tân~, tinciui~, tin~ / Pl: ~ieli / E: tencui¹ + -eală] 1 Tencuire. 2 (Ccr) Strat de mortar care se așterne pe ziduri și pe tavane pentrua le proteja și pentru a obține suprafețe netede Si: (reg) drișcuială, maltăr, morânceală, teanc^{2}, tencuitură, văcălaș, văcăluială. 3 (Reg) Lut muiat cu apă, amestecat cu baligă și cu nisip, cu care se muruiesc pereții caselor Si: muruială. 4 (Reg) Spoială (de var) care protejează pomii. 5 (Reg) Pământ frământat din care se construiesc pereții caselor.

muiere¹ sf [At: PSALT. HUR. 112^r/21 / V: (înv) ~iare / Pl: ~ri și (înv) ~iare / E: ml mulier, -ris] (Îvp; șdp) 1 Femeie. 2 (Reg; șîs ~ fată) Fecioară. 3 (Reg; îcs) De-a ~a în târg Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 4 (Înv; îs) ~ slobodă, ~ îmblătoare Prostituată. 5 Soție. 6 (Îlv) A lua (de) ~ A se căsători.

CIUMĂ, ciume, s. f. 1. Boală epidemică foarte primejdioasă și foarte contagioasă (luînd altădată proporții catastrofale), produsă de un bacil specific și caracterizată prin manifestări pe piele, prin inflamarea ganglionilor etc.; pestă. S-a răspîndit vorba că a izbucnit ciuma pe bord. BART, E. 274. Țipenie de om nu le deschidea ușa; parcă erau bolnavi de ciumă, sărmanii. CREANGĂ, P. 73. ◊ (În imprecații) Și-apoi de ce nu m-ați sculat? mînca-v-ar ciuma să vă mănînce! CREANGĂ, P. 11. ◊ Ciuma lui Caragea = epidemie care a bîntuit în țara noastră la începutul secolului al XIX-lea (sub domnia lui Caragea). A fost în multe rînduri ciumă în țară, dar analele Romîniei nu pomenesc de o boală mai grozavă decît ciuma lui Caragea. GHICA, S. 29. Ciumă bubonică v. bubonică. 2. Fig. Persoană urîtă la înfățișare, rea la fire, nesuferită. Am o ciumă de muiere, De toată lumea mă teme. HODOȘ, P. P. 196. Pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă, se spune despre cei ce favorizează pe unii și se poartă rău cu alții. 3. Fig. Mizerie, pacoste, năpastă, nenorocire mare. Această ciumă-n lume și aceste creaturi Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară. EMINESCU, O. I 151.

cal m. 1. animal domestic din familia solipedelor, care servă Ia tras, călărit și transport: calul de dar nu se caută după dinți (cari indică vârsta-i); fig. cal de bătaie, motiv aparent, pricină neîntemeiată: cai verzi (pe pereți), născociri mincinoase; 2. nume de animale: cal de mare, numele vulgar al hipocampului; calu dracului, numele popular al libelulei; fig. și fam. muiere rea; 3. unitate pentru evaluarea măsurei unei mașini de aburi: mașină de zece cai; 4. pl. Mold. cele două lemne cari sprijină coșul morii (aduc de o iature întru câtva cu un cap de cal): 5. scaunul cu patru picioare al dulgherului; 6. Tr. piedica la sulul dinapoi al răsboiului. [Lat. CABALLUS, cal, mai ales prost: sensurile tehnice pornesc de la ideia de «suport», calul fiind considerat și ca animal purtător de sarcini].

VALLISNERIA L., VALISNERIA, fam. Hydrocharitaceae. Gen originar din regiunile tropicale, subtropicale și mediteraneene, cca 5-6 speci, acvatice. Frunze radicale, liniare, moi, plane, sesile, numai la vîrf fin-dințate. Fior dioice, dispuse grupat, mai multe în numai 2 antere dezvoltate, se desprind de plantă înainte de înflorire și plutesc pe apă; cele femele, pe pedunculi spirali, cînd sînt înflorite se ridică și ele la suprafața apei, unde se fecundează cu polenul de ia cele mascule. Ovar cilindric, erect, cu multe semințe.

duce³ [At: COD. VOR.² 17^r/3 / Pzi: duc; imt du; par: dus, (înv) duș / E: ml duco, -ere] 1 vt (C.i. obiecte, ființe etc.) A ține sau a susține în mâini, pe spate, pe umăr etc. transportând (undeva, în altă parte) Si: a purta, a transporta, (fam) a căra (1). 2 vt (Cu determinări ca „de afară”) A scoate din locul unde se află. 3 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A face să intre, să pătrundă. 4 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A scufunda. 5 (C.i. oameni) A sprijini să nu cadă din mers. 6 vt (C.i. oameni morți) A transporta la biserică, spre locul de înmormântare. 7 vt (C.i. mâncare, obiecte necesare etc.) A avea asupra sa (purtând cu sine, pentru a folosi la nevoie). 8 vrp (Îvr; cu complementul „capul”) A tăia. 9 vt (D. vehicule) A deplasa (1) dintr-un loc în altul Si: a transporta, (fam) a căra. 10 vr (D. oameni) A se deplasa (1) dintr-un loc în altul cu un vehicul Si: a se transporta, (fam) a se căra. 11 vt (C.i. vehicule) A face să se deplaseze trăgându-l după sine. 12 vt A face să se deplaseze prin alunecare pe apă sau plutire în aer. 13 vt (C.i. obiecte) A lua cu sine și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a preda) 14 vt A face să ajungă undeva. 15 vt A oferi cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.). 16 vt A da (1) în dar. 17 vt A pune la dispoziție. 18 vt (Îvr) A acorda (3). 19 vt A aduce pentru a propune spre cumpărare Si: a oferi. 20 vt (C.i. scrisori, corespondență etc.) A face să ajungă la destinatar. 21 vt A înmâna destinatarului. 22 vt (C.i. răspunsuri, vești etc.) A face să treacă dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta Si: a transmite. 23 vt A aduce la cunoștință Si: a comunica (1-2). 24 vt (C.i. cereri, memorii etc.) A înmâna cuiva (pentru a lua la cunoștință, pentru a informa, pentru a rezolva etc.) Si: a prezenta. 25 vt (C.i. „salutări”, „rugăminți”) A exprima (1) în mod oral și direct Si: a transmite, a prezenta. 26 vt (C.i. oameni) A lua cu sine conducând dintr-o parte în alta, de la unul la altul sau dintr-un loc în altul Si: a conduce, a însoți. 27 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) capul sau mintea ori (rar) mintea și capul A fi perspicace. 28 (C.i. oameni) A lua cu sine pentru, a prezenta înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop). 29 (C.i. oameni) A lua cu forța și a conduce (2) (sub pază) Si: a escorta. 30 vt (C.i. oameni) A lua cu sine, purtând din loc în loc. 31 vt (C.i. oameni) A însoți într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 32 vt (C.i. morți) A merge într-un cortegiu funerar. 33 vt (Pfm; c.i. oameni) A păcăli. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau, arg, cu muia, cu șupa) A face cuiva promisiuni, amânând mereu (sau mult timp) împlinirea lor, pentru a obține răgaz Si: a tărăgăna, a purta cu vorba. 35 vt (Îe) A ~ cu preșul (sau a ~ cu zăhărelul, a ~ de nas) A păcăli. 36 vt (C.i. acțiuni ale oamenilor) A avea asupra sa purtând toată răspunderea în luarea de hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a administra (1), a conduce (4). 37 vt (Înv; c.i. state) A cârmui. 38 vt (Înv, c.i. armate) A conduce în luptă. 39 vt (Înv; c.i. oameni) A aduce cu (forța) într-o anumită situație. 40 vt A determina să acționeze într-un anumit fel. 41 vt (C.i. copii) A înscrie la cursurile unei trepte de învățământ. 42 vt (C.i. animale) A dirija să meargă într-o anumită direcție Si: a mâna. 43 vt (C.i. vehicule) A conduce. 44 vi (D. drumuri, cu determinări locale) A ajunge într-un anumit loc Si: a o lua spre, a da în. 45 vt (D. trepte, scări) A urca la alt nivel. 46 vt (D. trepte, scări) A coborî la alt nivel. 47 vt (D. uși, porți etc.) A face posibilă intrarea într-un spațiu. 48 vt (Fig; c.i. abstracte) A contribui (3) la apariția unei stări, la nașterea unei situații. 49 vt A avea drept rezultat o stare, o situație. 50 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate. 51 vt A schimba locul, poziția, orientând într-o anumită direcție, apropiind de... 52 vt A îndrepta. 53 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pașii sau a-și ~ pașii A merge spre... 54 vt (C.i. oameni) A determina să ajungă undeva (în mod real sau imaginar) Si: a îmboldi, a mâna¹, a purta. 55 vt (Fig) A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel Si: a îndruma, a orienta. 56 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) cu gândul la... A-l face pe cineva să se gândească la... 57 vt (C.i. viața, traiul, zilele etc.) A continua existența (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: a trăi, a viețui. 58 vt (Îe) A o ~ A rămâne în viață. 59 vt (Îae) A trăi într-un anumit fel Si: a-i merge. 60 vt (Îae) A descurca într-o situație dificilă (a vieții) Si: a rezista. 61 vt (Îe) A nu o (mai) ~ (mult) A nu mai avea mult de trăit. 62 vt (Îae) A fi pe moarte. 63 vt (Îe) A o ~ (cu cineva) A conviețui cu cineva. 64 vt A se îngădui (3) cu cineva Si: a se împăca, a se înțelege. 65 vt (Îe) A ~ casă (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere) cu cineva. 66 vt (C.i. viața, traiul) A trăi într-un anumit fel Si: a petrece. 67 vt (Îe) A o ~ (înainte sau tot înainte, mai departe) în... A nu mai înceta cu... 68 vt (Fig; c.i. durere, boală etc., pex necazuri, sărăcie, pedepse etc.) A suporta cu răbdare, cu resemnare Si: a suferi, a răbda. 69 vt (Îe) A ~ grija sau, rar, vergile (cuiva sau a ceva) A fi îngrijorat să nu i se întâmple cuiva ceva rău. 70 vt (Îae) A se interesa de ceva sau cineva. 71 vt (Îe) A ~ dorul sau jindul (cuiva, a ceva sau de ceva) A-i fi dor de cineva sau ceva. 72 vt (Îae) A fi dornic de ceva. 73 vt (Pop; îe) A ~ frică (de cineva) A-i fi frică de cineva. 74 vt A ~ lipsa A nu avea în cantitate suficientă. 75 vt (Îae) A simți lipsa. 76 vi (D. ființe, de obicei urmat de determinări introduse prin pp „la”) A rezista la foame, durere, eforturi fizice etc. 77 vi A supraviețui în condiții foarte grele. 78 vt (C.i. diverse feluri de munci, activități, servicii) A desfășura sistematic, în mod corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: a presta, a săvârși. 79 vt (Îe) A ~ ceva (până) la capăt sau (rar cap) sau (până) la (bun) sfârșit A îndeplini (în bune condiții) Si: a desăvârși. 80 vt (Pop; c.i. sarcina) A menține în stare normală până la termen. 81 vt (C.i. abstracte; cu determinări ca „mai departe”) A continua, o dată ce a fost început. 82 vt (C.i. linii) A însemna pe o suprafață Si: a desena, a trasa, a trage. 83 vt (Înv) A construi (2). 84 vt A se ocupa insistent (sau exclusiv) de... Si: a nu se lăsa de..., a se ține de... 85 vt (Înv) A purta. 86 vt (C.i. conversații, corespondență etc.) A purta (împreună) cu altul sau cu alții ori între ei Si: a întreține. 87 vr (D. ființe, de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva. 88 vr A părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: a porni, a pleca. 89 vr A pleca din apropierea cuiva sau a ceva Si: a se îndepărta, a se retrage. 90 vr (Pop; îs) (Euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau, reg, în bolovani, în dubală, în tine) Dracul. 91 vr (Mpp; euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau reg, în pietre, în bolovani) Epilepsie. 92 vr (Pop; îlv) A se ~ după... A se mărita. 93 vr (Îlv) A se ~ cu gândul (sau, înv, cu gând) A se gândi. 94 vr (Îe) Du-te-ncolo! Pleacă! 95 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 96 vr (Îae) Exprimă neîncrederea față de spusele cuiva. 97 vr (Îe) A se ~ în lume A pleca departe, fără să se știe unde. 98 vr (Îe) A se ~ cu Dumnezeu (sau, în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) A merge unde vrea, unde poate, oriunde. 99 vr (Îe) A se ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori a sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 100 vr (Îae) A-și vedea de treburile sale. 101 vr (Cu determinări ca „la vale”, „în jos” etc.) A se deplasa în jos pe o pantă, pe un loc înclinat Si: a coborî (3-4). 102 vr (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) A intra. 103 vr A se afunda (1-4). 104 vr (D. ochi) A intra în orbite. 105 vr (D. nave; cu determinări ca „la fund”) A dispărea sub nivelul apei (în urma unei avarii) Si: a se scufunda. 106 vr (Adesea cu compliniri introduse prin pp „asupra”, „peste”) A se năpusti. 107 vr (Cu determinări ca „sus”, „la deal” etc.) A urca. 108 vt (Urmat de determinări locale sau finale) A merge spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 109 vr (Cu determinări nume de ființă sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”, „după”) A acompania. 110 vr A vizita pe cineva. 111 vr A frecventa (2). 112 vr A se stabili într-un loc. 113 vr (Îvp; adesea cu determinări ca „îndărăt”, „înapoi”) A se înapoia. 114 vr A se întoarce acasă. 115 vr (Cu determinări ca „afară”, „pe afară”) A ieși. 116 vr A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 117 vr (Pop; cu determinări ca „cătană”, „la cătănie”) A se înrola. 118 vr A merge la război. 119 vr (D. știri, zvonuri) A se răspândi în toate părțile Si: a se propaga. 120 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) pomina (sau faima, vestea, pop buhul, înv, minune) A ajunge să fie cunoscut de toți. 121 vt (C.i. idei, doctrine, învățături) A populariza. 122 vr (D. bunuri spirituale) A se transmite din generație în generație. 123 vr (D. ființe) A se deplasa. 124 vr (Îe) Du-te-vino Forfotă. 125 vr (Îae) Fie! 126 vr (Cu determinări ca „înainte”) A preceda în spațiu. 127 vr (Adesea urmat de determinări ca „peste cap”, „de-a rostogolul”, „de-a tăvălugul”) A aluneca (1) (pe un plan înclinat), rotindu-se în jurul lui Si: a se rostogoli. 128 vr (Reg; d. oase, încheieturi) A se luxa. 129 vr A colinda din loc în loc. 130 vr A călători. 131 vr (D. unități de timp) A trece. 132 vr (Euf; d. oameni; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe pământ”, „de pe lume” etc.) A muri. 133 vr A dispărea. 134 vr A se pierde. 135 vr A se termina. 136 vr (D. zăpadă, gheață) A se topi. 137 vr (D. bunuri materiale) A se epuiza (1). 138 vr (D. sume de bani) A se cheltui (1). 139 vr (Fam; d. oameni) A o păți. 140 vr (Fam; d. acțiuni) A eșua. 141 vr (Îe) A se lăsa dus (de gânduri, de visare) A se lăsa copleșit de gânduri, de visare. 142 vr A-și petrece viața. 143 vr (Îe) A se ~ drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) A merge repede undeva. 144 vr (Îe) A se tot ~ A merge fără încetare. 145 vi A rezista la... corectat(ă)