Definiția cu ID-ul 1377773:
Explicative DEX
GURĂ (pl. -ri) sf. 1 🫀 Partea feței, la om, compusă din buze, dinți și gingii, din partea dinăuntru a bucilor, cerul gurii, etc., în care se introduc alimentele și pe unde iese vocea (🖼 2486): a deschide, a închide, a căsca gura; a umbla cu gura căscată ¶ 2 Tot astfel la animale: gura calului, boului, pisicii; a scoate (a scăpa) din gura lupului; (P): ce intră în gura lupului nu se mai scoate; a țipa ca din gura șarpelui ¶ 3 pr. ext. și pr. anal. Intrarea, deschizătura unui loc, unui obiect oare-care: gura peșterii, pivniței, podului, sobei, cuptorului; gura sticlei; gura sacului; gura tunului, gura țevii, canalului; o pulbere fină de aur... se împrăștie în sus. ca și cum ar sufla-o gura unui vulcan (VLAH.) ¶ 4 👕 Gura cămășii, deschizătura de la gît și piept, prin care intră capul, cînd se îmbracă ¶ 5 🫀 Se zice despre cavitatea gurii considerată din punctul de vedere al alimentelor ce se introduc într’însa: a duce ceva la ~: a fi cu gura plină; abia au mălaiu de ~ (DLVR.); nu pusese femeia nimic în ~ de trei zile (CAR.); (P): pînă nu mănînci usturoiu, nu-ți miroase gura; (P): Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă în ~; mură în ~, de-a gata, fără să-și dea cea mai mică osteneală: era un pierde-vară care aștepta să-și dea cineva mură în ~ (ISP.); n’am pus nimic în ~, n’am mîncat nimic; a-i lua pîinea de la ~, a-l lipsi de cîștig, de mijloacele de existență; a-și pune gura la cale, a mînca; de-ale gurii, mîncare, hrană: de-ale gurii ne dă Cel-de-sus de ajuns și de rămas (VLAH.); a-i lăsa gura apă 👉 APĂ; a trăi de la mînă pnă la ~, a avea abia strictul necesar pentru traiu; a uita de la mînă pînă la ~, a uita ușor, imediat ¶ 6 Îmbucătură cît poate băga cineva în gură: pentru o ~ de iarba, lua vita Românului din bătătură (VLAH.) ¶ 7 Înghițitură, dușcă: să sorb și eu o ~ de apă pe gurguiul ulciorului (DLVR.) ¶ 8 Sărutare, guriță ¶ 9 Despre partea exterioară a gurii: a avea o ~ mare, o ~ cît o șură; a săruta pe ~; să rîdă, pînă li s’o duce gura la urechi (CRG.); a se uita cu gura căscată; a rămînea cu gura căscată, a rămînea uimit, încremenit; a fi cu pîntecele (sau) cu borțul la ~, a fi borțoasă (cu pîntecele tare umflat) ¶ 10 Se zice mai ales despre gură ca organ al glasului și al vorbirii: vorbă, zisă, spusă; voce, glas; gălăgie, sgomot: am aflat-o din gura lui, e bun de ~, e vorbăreț, știe să vorbească, să se apere; ~ de aur 👉 AUR 4; rău de ~, căruia-i place să se certe, să strige, să înjure; ce are în inimă, are și în ~; (P): gura păcătosului adevăr grăiește; în ~ cu Dumnezeu și în inimă cu dracul; îi merge gura ca melița, îi toacă gura într’una, îi umblă gura ca o moară (stricată), vorbește într’una, nu mai tace din gură; 👉 CHIRIE 1; a tăcea din ~; și pune lacăt la ~; pune-ți frîu la ~ și lacăt la inimă (PANN); a vorbi cu gura pe jumătate; cu jumătate de ~ (CRG.), cu glas domol, fără curaj; a închide, a astupa gura cuiva, a-l sili, a-l hotărî să tacă; a i se muia gura (CRG.), a nu mai striga, a nu mai îndrăzni să facă gălăgie; e numai gura de el, despre cineva care strigă numai, dar nu e în stare să facă ceva; în gura mare, cu glas tare; a face ~, a striga, a face gălăgie; a da o ~, a ocărî; chemă slujitorii și le dete o ~ de-or pomeni-o (ISP.); a-i lus vorba din ~, a spune tocmai ceea ce altul era să spună; gura lumii, ceea ce vorbește lumea despre cineva, ceea ce critică lumea; a se lua după gura cuiva. a se uita la gura cuiva (CRG.), a crede tot ce spune altul; a-l lua gura pe dinainte, a spune din greșală un lucru ce ar fi voit să-l ascundă; a apuca cu gura, a sări să vorbească înaintea altuia: sistemul lor era de a nu asculta nici o jeluire, ci de a apuca cu gura înainte (I.-GH.) ¶ 11 Putința de a vorbi: ielele i-au luat gura și picioarele (CRG.) ¶ 12 🎖️ Piesă de artilerie, tun: gura de foc ¶ 13 🌍 Brațul, partea unui rîu la vărsarea lui în altă apă: gurile Dunării ¶ 14 Începutul unei țesături: gura pînzei; Ⓕ a lega gura pînzei, a pune capăt săraciei, lipsei, a se înstări ¶ 15 Tăiș: gura sabiei; iarba coaptă le fișie în gura coasei (IRG.) ¶ 16 🔧~ de broasca 👉 BROASCĂ ¶ 17 ~ de ham, partea hamurilor care acopere pieptul calului, numită și „pieptul hamului”; „pieptar” (🖼 2487): tovarășul lui se opitea voinic în gura de ham; clopoțeii aninați de gurile hamurilor zuruiau vesel (ALECS.) ¶ 18 🌿 GURA-LEULUI, plantă, originară din Europa meridională, cu flori roșii purpurii sau albe, cu gîtul mai adesea galben; numită și „gura-mielului”, „gura-moroiului” sau „gura-ursului” (Antirrhinum majus); GURA-LUPULUI, plantă ierboasă cu flori albastre-violete, ce crește prin păduri și tufișuri (Scutellaria altissima) (🖼 2489); GURA-MÎȚEI = LINARIȚĂ; GURA-PAHARULUI = TUFĂNICĂ [lat. gula].