ÎNCRUNTA, încrunt, vb. I. Refl. 1. A face o cută pe frunte, între sprîncene (în semn de nemulțumire sau de mînie), a privi aspru. Se încruntau chiorîș dorobanții de la Agie. C. PETRESCU, A. R. 8. Drăguții mei, Nu-mi fiți dușmănei, Nu vă-ntunecați, Nu vă încruntați. ALECSANDRI, P. P. 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Moș Gheorghe se încruntă la ele și le face semn să-și bage mințile în cap. SP. POPESCU, M. G. 37. ♦ Tranz. (Mai ales cu privire la sprîncene) A încreți, a strînge. Candachia nu știe ce să facă cu sprîncenele-i subțiri: să le-ncrunte ori să le însenineze. SADOVEANU, F. J. 688. Încruntă sprînceană și se oțărî de supărare. ISPIRESCU, U. 83. Tată – întrebă fata – de unde ai calul d-tale?... – La ce-ți trebuie s-o știi? zise el, încruntînd sprincenile. EMINESCU, N. 18. 2. (Învechit și popular, uneori urmat de determinări) A se umple de sînge, a se muia în sînge, a se roși. L-au scos din apă afară ca să nu se cufunde și să se încrunte toată apa cu sînge. SBIERA, P. 125. ◊ Refl. reciproc. Vierul cu dinții, leul cu unghiile, unul pre altul se încruntară. ȚICHINDEAL, F. 32. ◊ Tranz. Mi-l întreba S-aleagă ceva: Paloș să-și încrunte, Au luptă să lupte? TEODORESCU, P. P. 499. ♦ Tranz. (Cu privire la ochi) A înroși. Grecul beat paloșu-i da, Iar Vulcan cum îl lua, Ochii-n sînge-și încrunta. ALECSANDRI, P. P. 138. – Prez. ind. și: (rar) încruntez (CARAGIALE, O. I 45). – Variantă: (învechit și popular) crunta, cruntez (BĂLCESCU, O. I 319, ȘEZ. VII 90), vb. I.