o dată² (o singură dată) num. (o dată pentru totdeauna, o dată în viață, te mai rog o dată, o dată la două luni)

Demeter, în mitologia greacă, zeița agriculturii și a roadelor pămîntului. Era fiica lui Cronus și a Rheei și aparținea generației olimpienilor. Demeter a avut cu Zeus o unică fiică, pe Persephone, de care era strîns legată atît în ceea ce privește cultul cît și legenda. În timp ce culegea pe un cîmp flori, pe Persephone a înghițit-o pămîntul; ea a fost răpită de unchiul ei, Pluto, care a dus-o cu el în Infern. Zadarnic a căutat-o îndurerată Demeter nouă zile și nouă nopți, cutreierînd lumea în lung și-n lat. Nimeni nu-i știa de urmă. Într-un tîrziu, mama a aflat de la Apollo de soarta fiicei ei. Cuprinsă de jale, Demeter părăsește atunci Olympul și jură să nu-și reia îndatoririle divine și locul în rîndul zeilor, decît în ziua cînd îi va fi înapoiată Persephone. Rătăcind pe pămînt, după multe peregrinări, ajunge la Eleusis și zăbovește o vreme mai îndelungată la curtea regelui Celeus (v. și Triptolemus și Demopho(o)n). Între timp, cum pămîntul nu mai rodește și holdele se usucă, Zeus îl trimite pe Hermes să i-o aducă înapoi pe Persephone. Dar reîntoarcerea fiicei la mama ei nu mai este posibilă. Ascalaphus a văzut-o pe Persephone cum s-a înfruptat în Infern dintr-o rodie. În felul acesta ea s-a legat, o dată pentru totdeauna, de lumea subpămînteană. Mînioasă, Demeter îl transformă pe Ascalaphus – singurul martor al sacrilegiului comis – în bufniță (v. și Ascalaphus). Persephone însă trebuie să rămînă alături de Pluto. La insistențele lui Demeter se ajunge totuși la o înțelegere: șase luni din an Persephone va sta alături de soțul ei în regatul subpămîntean și șase luni le va petrece pe pămînt, lîngă mama ei. Reîntoarcerea ei pe pîmînt era însoțită de venirea primăverii, de renașterea naturii și de plinătatea verii. Absența ei era marcată de ariditate, de anotimpul trist al iernii în care Demeter ducea dorul fiicei ei. În mitologia romană Demeter purta numele de Ceres, o veche divinitate cu care a fost asimilată.

Persephone, numită în mitologia romană Proserpina, era fiica lui Zeus și a lui Demeter. O dată, în timp ce culegea flori la marginea unui cîmp, pămîntul s-a deschis și a înghițit-o pe Persephone. Îndurerată, zeița Demeter a cutreierat pămîntul în lung și-n lat în căutarea fiicei sale. În cele din urmă a aflat că Persephone fusese răpită cu buna știre a lui Zeus, de către unchiul ei, Pluto. Acesta o luase cu el în împărăția umbrelor. Deși Demeter îl convinge în cele din urmă pe Zeus să-i înapoieze fiica, Persephone nu se mai poate întoarce pe pămînt. Ea apucase să mănînce un sîmbure de rodie (v. și Ascalaphus) și se legase în felul acesta o dată pentru totdeauna de lăcașul umbrelor. Ulterior ea devine soția lui Pluto și stăpîna Infernului, dar i se va da încuviințarea ca o parte din an să o petreacă pe pămînt alături de Demeter (v. și Demeter).

FORTINI, Franco (pseud. lui F. Lattes) (1917-1994), poet și critic literar italian. Poezie relevând drama omului modern într-o lume dominată de îndoială și minciună („O dată pentru totdeauna. Poezii 1938-1973”, „Peisaj cu șarpe”). Studii critice („Optzeci de voci pentru un dicționar de literatură”). Memorii de călătorie; traduceri.

DATĂ¹, dăți, s. f. (Rar la pl.) Timpul sau momentul în care are loc un fapt sau o întîmplare. Se aud lătrăturile unui cîine de fiecare dată cînd vine sau pleacă lume străină. CAMIL PETRESCU, T. I 533. A fost singura dată în trei luni cînd au vorbit atît de lung. C. PETRESCU, C. V. 356. O singură dată a întrebat cu gura plină de plăcintă: Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi? SAHIA, N. 57. ◊ (În concurență cu «oară») L-ai văzut prima dată acum două săptămîni. CAMIL PETRESCU, T. III 119. Dar eu văd de-atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Și-ntîia dată-n viață un plîns amar mă-neacă. EMINESCU, O. I 91. ◊ Loc. adv. Data trecută = cu prilejul anterior, în împrejurarea trecută. Ca și data trecută, aruncară făina pe jos. ȘEZ. I 86. Data viitoare = cu prilejul ulterior, într-o împrejurare viitoare. Să știți că vă aduc data viitoare un ulcior de țuică. SADOVEANU, P. M. 28. De data aceasta (sau asta) sau de astă dată = în împrejurarea în care ne găsim acum, de rîndul acesta, acuma. De data aceasta n-ar mai fi o luptă, ci s-ar vedea simple trupuri... cum aleargă mecanic, în dorul de viață. SAHIA, N. 18. De astă dată însă vă rog să-mi răspundeți categoric. VLAHUȚĂ, O. A. 431. Tot eu te voi scăpa și de data asta. ȘEZ. IV 4. Pe dată (ce... sau cum...), pe loc, numaidecît; în momentul cînd... Orice fecior o vedea Pe dată o și-ndrăgea. TEODORESCU, P. P. 152. (În opoziție cu de două ori) O dată = într-un singur rînd, nu de mai multe ori. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Să mai sărut o dată pămîntul țerei mele! ALECSANDRI, P. III 296. Să nu ne mai întîlnim Numai sîmbăta o dată, Duminica ziua toată, Alte zile-arareori, Într-una de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 62. Nu o dată = în repetate rînduri, de multe ori, adesea. O dată (cu) = în același timp (cu)..., cu același prilej, concomitent, simultan. O dată cu venirea serii, femeile au aprins focul în vatră. BOGZA, C. O. 117. Baba, care se culcase o dată cu găinile, se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. Nu te ocupa de multe trebi o dată. NEGRUZZI, S. I 248. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Ajunse cu seara o dată la un loc. RETEGANUL, la TDRG. ◊ Expr. O dată cu capul = cu nici un preț, niciodată. O dată cu capul nu putea el crede una ca asta. ISPIRESCU, L. 20 St! nu deschide o dată cu capul! CARAGIALE, O. I 99. O dată pentru totdeauna = definitiv, irevocabil. Ei trebuie să înțeleagă o dată pentru totdeauna că forța brațelor noastre întrece forța tuturor motoarelor. SAHIA, N. 36. Încă o dată = din nou, a doua oară. Încă o dată de vei veni... să te faci că nici mă cunoști. id. ib. 62. ◊ Loc. conj. O dată = (înaintea unui participiu sau a unui adjectiv) din moment ce, îndată ce, imediat ce. O dată intrată pe calea putreziciunii morale și intelectuale, clasa burgheză se cadaverizează. IONESCU-RION, C. 109. O dată pornit din casa d-tale, înapoi nu m-oi mai întoarce. CREANGĂ, P. 192. O dată liberi, unii din noi luară calea Parisului, alții se duseră în Transilvania. BOLINTINEANU, O. 269. O dată ce = de vreme ce. O dată ce s-a luat hotărîrea, rămîne valabilă.

ASERVIRE, aserviri, s. f. Acțiunea de a aservi și rezultatul ei; supunere, subjugare, robire. Eliberarea țării noastre de către armata sovietică a creat condițiile pentru a se pune capăt o dată pentru totdeauna aservirii țării noastie de către trusturile străine. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 237, 2/4.

INDEMNIZAȚIE, indemnizații, s. f. Sumă de bani acordată cuiva pentru a acoperi cheltuieli ocazionale. ♦ Sumă de bani acordată cuiva în mod periodic sau o dată pentru totdeauna, pentru retribuirea unei munci excepționale sau ca echivalent al unei pagube suferite; despăgubire. În urma acestor acte [de eliberare] se hotărî un număr de scutelnici și poslușnici, spre indemnizația proprietarilor. BĂLCESCU, O. I 141. ◊ (Și în forma îndemnizație) Pe timpul exercitării mandatului de asesor popular, acesta va fi retribuit cu o îndemnizație zilnică, egală cu cîștigul mediu zilnic. B. O. 1953, 46. ♦ Retribuție în bani, în loc de plată în natură. [Ofițerii] cereau avans din soldă, indemnizație de lemne. CAMILAR, N. II 375. – Variantă: îndemnizație s. f.

MARGHIOLEALĂ, marghioleli,s. f. (Regional,mai ales la pl.) Moft, fandoseală. Eu aș curma o dată pentru totdeauna cu marghiolelile astea. C. PETRESCU, O. P. I 49. ♦ Șiretlic, prefăcătorie.

METAFIZICIAN, metafizicieni, s. m. Adept al concepțiilor metafizice. Pentru metafizician, lucrurile și imaginile lor în gîndire, adică noțiunile, sînt obiecte izolate, imuabile, rigide, date o dată pentru totdeauna și care trebuie cercetate unul după altul și unul independent de altul. MARX-ENGELS, O. A. II 137. – Pronunțat: -ci-an.

TĂRÎM, tărîmuri, s. n. 1. Ținut, regiune, meleag; (în basme, determinat prin «celălalt») regiune depărtată, subpămînteană, populată de ființe mitice. Și-acum sîntem în marginea de sat Dintr-un tărîm necunoscut Și-apropiat. CAMIL PETRESCU, V. 23. Zaharia Duhu se întorcea de pe tărîmuri străine. C. PETRESCU, A. 393. Am răzbit în crucea lumii, pînă-n lumea neumblată Și deacolo, fără preget, pînă-n celălalt tărîm. EFTIMIU, Î. 36. Sînt un fecior de împărat de pe tărîmul celălalt. POPESCU, B. II 34. 2. (Rar) Întindere de pămînt, teren. Simte tărîmul pe care își pune picioarele căzînd și tîrîndu-l în adîncul apei. BOLINTINEANU, O. 455. În al treilea medalion, aceleași trei persoane... străbat în fuga mare un tărîm stufos și mlăștinos. ODOBESCU, S. III 74. 3. Sferă, domeniu, teren de activitate. Experiența Uniunii Sovietice... verifică o dată pentru totdeauna marea capacitate pe toate tărîmurile a femeii. SAHIA, U.R.S.S. 112. Și romînii noștri știu a lucra pe tărîmul dramatic. CARAGIALE, O. III 218.

POLOBOC, poloboace, s. n. 1. Butoi. Pe trepte de stejar, urca acum a doua oară moș Chirilă, din hruba cu poloboace, ducînd în mînă o oală mare smălțuită, plină de vin învechit la întuneric. SADOVEANU, O. VII 52. Lemne la trunchi sînt, slănină și făină în pod este... curechi în poloboc, slavă domnului. CREANGĂ, A. 38. Decît să cărăm apă cu poloboacele, mai nemerit ar fi să iau puțul în spinare... și să-l duc în bucătărie o dată pentru totdeauna. ALECSANDRI, T. I 448. 2. Nivelă cu bulă de aer, montată într-un cadru de lemn, de care se servesc zidarii. – Variantă: (Munt.) boloboc (ISPIRESCU, L. 354, TEODORESCU, P. P. 142) s. n.

PRINCIPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic etc. Pentru a lămuri mai bine principiile artei literare a lui Vlahuță... scriitorul ne vine el însuși în ajutor prin conferința «Onestitatea în artă». VIANU, A. P. 193. Convenția stipulează principii de libertate și egalitate. BOLINTINEANU, O. 457. ♦ (Logică) Propoziție admisă ca adevărată, care servește la deducerea propozițiilor unui sistem deductiv. 2. Lege fundamentală a unei științe, a unei arte, a unei discipline. Principiul conservării materiei. ▭ Principiul dezintegrațiunii atomice pare totuși a fi menit să ducă cu un pas mai departe cunoștința noastră asupra constituțiunii materiei. MARINESCU, P. A. 36. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și noțiunilor de bază ale unei discipline; (concretizat) tratat care cuprinde astfel de legi și noțiuni. Principii de filozofie. 3. (În vechime) Element primordial considerat în antichitate și în evul mediu ca origine a lumii fizice. Apa, aerul, focul și pămîntul erau considerate ca principii ale naturii. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță esențială care dă caracterul specific unui produs de origine vegetală sau animală. ♦ (În concepțiile mistice) Cauză inițială, sursă primordială a lumii fizice și morale. Convins ca voi el este-n-nălțimea-i solitară... că principiul rău, Nedreptul și minciuna al lumii duce frîu. EMINESCU, O. I 62. 4. Regulă sau normă de acțiune, de legislație etc. Vine o zi cînd simțul moral se revoltă văzînd... principiile moralei și justiției nesocotite și călcate în picioare. GHICA, la CADE. În Moldova s-a așternut principiul împărțirei puterei. RUSSO, S. 121. 5. Convingere, punct de vedere. Am plecat de la ziar pe chestii de principii. C. PETRESCU, C. V. 157. De cînd am intrat în acest locaș, n-am primit pînă astăzi nici un prieten, nici o cunoștință care să nu-și creadă de datorie să mă invite la o discuțiune de principii și să caute să mă convingă de absurditatea faptei mele. GALACTION, O. I 225. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri ferme, cu (sau fără) norme de conduită precise. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în teorie; în general, în linii generale. Propun în principiu adunarea intr-una din duminicile dinspre sfîrșitul lui august. VORNIC, P. 155. Am să-i spun soțului meu să se gîndească, în principiu, la altcineva. DEMETRIUS, C. 55. S-ar putea totuși stabili în principiu că... operele literare sau plastice nu se pot califica cu titlul de cinegetice decît atunci numai cînd ele prevăd neîndoioasa victorie a vînătorului. ODOBESCU, S. III 128. Din principiu = conform unui punct de vedere hotărît o dată pentru totdeauna, fără a ține seamă de condiții sau împrejurări momentane. Băuturile din diferite regiuni ale lumii! exclamă Izu Protopopescu, din principiu apărător al produselor naționale. C. PETRESCU, A. 452. Să nu credeți că din principiu sînt pentru forță și violență. id. R. DR. 90. – Variante: (învechit) princip (BOLINTINEANU, O. 154, RUSSO, S. 85), prințip, prințipuri (CARAGIALE, O. I 125), s. n.

principiu sn [At: ÎNV. VIN. 4/26 / V: (înv) ~ie sf princip, ~pe, ~nsip, ~nțip, ~nțipie sf, ~nțip~ / Pl: ~ii, (înv) ~ri, ~ie, ~pe / E: lat pricipium, ger Prinzip, fr principe, it principio] 1 Cauză inițială, constituindu-se în punctul de plecare al lumii fizice și spirituale. 2 Element esențial al materiei Si: bază, fundament. 3 Însușire cuprinsă în constituția unui lucru, reprezentând forța naturală, energia acestuia. 4 (Chm; îs) ~ activ Substanță care dă caracterul specific unui produs de origine vegetală sau animală. 5 Lege fundamentală, conform căreia se desfășoară fenomenele din natură. 6 Noțiune sau teză de bază a unei științe. 7 Conținut teoretic al unui sistem, al unui meșteșug, al unei arte etc. 8 (Îla) De ~ (sau ~ii) Care are caracter teoretic, general și preliminar. 9 (Îlav) În ~ Din punct de vedere teoretic Si: principial (7). 10 (Îal) În linii generale Si: principial (8). 11 (Îlav) Din ~ Conform unui punct de vedere general, hotărât o dată pentru totdeauna. 12 (Spc; lpl) Totalitate a legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline. 13 (Spc; lpl; ccr) Lucrare cu caracter special care cuprinde legi și noțiuni de bază ale unei discipline Si: tratat. 14 (Log; spc) Propoziție folosită ca punct de plecare în demonstrarea unei clase de propoziții care nu este deductibilă din acestea. 15 Regulă sau normă de acțiune, de comportare, de apreciere etc. căreia i se conformează sau ar trebui să i se conformeze un individ sau un grup social. 16-17 (D. oameni; îla) Cu (sau de ori fără) ~ii (Cu sau) fără convingeri sau norme de conduită precise.

veritabil, -ă adj. 1 Care este real, care este conform cu realitatea, cu adevărul; adevărat, real; (mai ales precedînd subst. pe care îl determ.) care este într-adevăr ceea ce (se) pretinde, care își merită numele; care este indiscutabil, de netăgăduit; autentic. Înzestrăm țara, o dată pentru totdeauna, cu o veritabilă elită (VIN.). ◊ (adv.) Voia să meargă la substanța lucrurilor..., fiind veritabil pasionat pentru știință (CĂL.). 2 Care este pur, original; care nu este amestecat cu nimic; care nu este imitat. Ne așteptau cafelele, bineînțeles preparate cu cafea veritabilă (VOIC.). • pl. -i, -e. /<fr. véritable.

MARGHIOLEÁLĂ s. f. (Regional) Faptul de a se m a r g h i o l i; (mai ales la pl.) mofturi, fasoane, nazuri. Eu aș curma o dată pentru totdeauna cu marghiolelile astea. I-aș spune verde că nu mai merge. C. PETRESCU, O. P. I, 49. - Pl. : marghioleli. – Marghioli + suf. -eală.

veșnic, -ă adj. I (exprimă durata absolută) 1 (despre materie, lumea materială, elemente ale naturii, fenomene naturale etc.; adesea poet.) Care există de totdeauna și va exista întotdeauna; căruia experiența umană îi recunoaște sau îi atribuie existența din totdeauna și pentru totdeauna; etern. Izvoarele cele reci și veșnice care țîșnesc din inima muntelui (SADOV.). ◊ (adv.) Stelele... vecinic pe ceruri colindează (EMIN.). 2 (bis.; despre Dumnezeu) Care există în afara timpului; a cărui existență nu se supune nici unei determinări cronologice; etern. Înaintea Vecinicului Părinte (ALECS.). ♦ Care aparține lui Dumnezeu; care este de esență divină; care este dat, orînduit de Dumnezeu. ♦ Judecata cea Veșnică = Judecata de Apoi. Viața cea veșnică v. viață. ♦ (subst. m.; precedat de art.adj. „cel”; nm.pr.) Dumnezeu. Mergeți înaintea Celui Vecinic să jurați sfînta unire (MARC.). ♦ (subst. n.) Ceea ce aparține lui Dumnezeu; ceea ce este caracteristic, propriu existenței de după moarte a credincioșilor. Numai moartea... Să ne descopere minței a vecinicului taine poate (CON.). ◊ expr. A se muta (sau a trece, a se duce) la cele veșnice = (despre oameni) a muri. II (exprimă permanența unui lucru, a unei stări, a unei acțiuni, a unei situații, a unui sentiment etc.) 1 exager. (despre sentimente, stări, atitudini, fapte etc. ale oamenilor; de obicei precedă subst. determ.) Căruia nu i se poate cunoaște sau prevedea sfîrșitul; care există, care durează fără a se întrerupe și fără a se schimba în timp; care pare să nu aibă sfîrșit; care se repetă fără întrerupere. Veșnicul ei surîs de plăcere ne apare ca o sfidare (VIANU). ♦ (despre persoane) Care este într-o anumită stare, situație, postură (față de cineva) (de) un timp îndelungat; care este constant, statornic. Smărăndache, veșnicul purtător de știri (CĂL.). ♦ (adv.) Într-una, mereu, necontenit; totdeauna, de fiecare dată. Veșnic are cineva interes să-și aducă o rudă (CA. PETR.). 2 A cărui existență sau durată nu are sfîrșit; care (se consideră că) nu va înceta niciodată să existe; care va dăinui, va dura, va rezista tot timpul care va urma sau un timp foarte lung; etern. Izvorul veșnic al tuturor inspirațiilor adevărate (MAIOR.). ◊ Veșnica (lui sau a ei, a lor) pomenire = a) (bis.) formulă de rugăciune prin care Dumnezeu este implorat să nu uite pe cei morți la Judecata de Apoi; cîntare bisericească de încheiere a slujbei de înmormîntare sau de parastas; b) (glum., iron.) se spune cînd cineva sau ceva este considerat definitiv pierdut. Focul veșnic v. foc. Liniște veșnică v. liniște. Somnul (cel) veșnic v. somn. Viața veșnică v. viață. ◊ expr. A zăcea (de) somnul cel veșnic = a fi mort. 3 (în Ev. Med., în Țările Rom.; despre titluri, funcții, proprietăți etc.) Care aparține (prin contract) unei persoane pînă la sfîrșitul vieții și se transmite și urmașilor. ♦ (despre persoane aparținînd unor categorii sociale) Care își păstrează (prin contract) titlul, funcția, condiția socială etc. pe viață, transmițîndu-le și urmașilor. • pl. -ci, -ce. și (înv.,pop.) vecinic, -ă adj. /<slav. вѣуьнъ.

larg, largă adj., s.n. I adj. 1 (în opoz. cu „mic”; despre întinderi de pământ, teritorii, ținuturi etc.) cuprinzător, extins, imens, întins², mare¹, vast², <înv. și reg.> mereu, <înv.> desfătat, mult, <fig.; rar> răsfățat². În toate provinciile țării sunt câmpii largi. Are o moșie largă. 2 (despre spații delimitate sau închise, mai ales despre construcții, părți componente ale lor) cuprinzător, încăpător, întins², mare¹, spațios. Casa are un salon larg. 3 (în opoz. cu „mic”; despre suprafețe, spații etc.) amplu, întins², mare¹. Epidemia s-a extins pe un teritoriu larg. 4 (despre locuri, artere de circulație etc.) întins², spațios, vast². Vila are o curte interioară largă. În toate capitalele europene sunt bulevarde largi. 5 (în opoz. cu „îngust”, „strâmt”; despre obiecte, corpuri etc.) lat, mare¹. Patul din dormitor este foarte larg. Pe câmp erau brazde largi. 6 (despre obiecte de îmbrăcăminte, țesături etc.) întins², lăbărțat, lărgit, lățit, <înv. și pop.> dezmățat. Largă, flaneaua de mohair nu mai poate fi purtată. 7 (despre veșminte) bogat. Canadiana îi este prea largă. 8 (despre vase, recipiente etc.) cuprinzător, încăpător, mare¹, voluminos. Damigeana este destul de largă pentru cantitatea de vin pe care o va cumpăra. 9 (despre orificii, găuri etc.) lat. Gura cănii este largă. 10 (despre părți ale corpului ființelor) lat. Bărbatul are o ceafă largă. Pe fruntea largă îi atârnă câteva șuvițe de păr. 11 (despre legături, noduri etc.) liber, <înv. și pop.> slobod. Legătura baticului trebuie să fie largă pentru a o suporta sub barbă. 12 (despre noțiuni, imagini, modul de organizare a unei lucrări etc.) amplu, bogat, cuprinzător, extins, lax, <fig.> întins², spațial. Romanul are o structură largă. Are o perspectivă largă asupra acestui proiect. 13 indispensabil. Prețul produselor de consum larg a crescut. 14 (rar; despre ochi) v. Bulbucat. Exoftalmic. Mare¹. Mărit². Umflat. II adj. fig. 1 (despre oameni) culant, darnic, galant, generos, mărinimos, milostiv, <fig.; înv.> ieftin. Tata, larg ca totdeauna, i-a dat bani pentru excursie. 2 (în opoz. cu „redus”, „restrâns”; despre colectivități) mare¹, numeros, <fig.; înv.> lat. L-a înconjurat un grup larg de copii. 3 (despre gesturi, mișcări) maiestuos, <fig.> măreț. Avocatul pleda pătimaș, cu gesturi largi. Totdeauna salutul lui era larg și zâmbitor. III s.n. (rar) 1 (de obicei cu determ. care indică măsura, exprimate în unități convenționale de măsură, însoțite de un num.) v. Lat. Lărgime. Lățime. 2 fig. v. Belșug. Bogăție. Bunăstare. Cornul abundenței (v. corn). înflorire. Prosperitate.

ÎNTOTDEAUNA adv. În orice timp; în tot timpul; mereu; oricând; totdeauna. ◊ ~ când de fiecare dată când; ori de câte ori. Ca ~ ca de fiecare dată; ca de obicei. /în + totdeauna

GALANT, -Ă, galanți, -te, adj. 1. (Despre bărbați) Curtenitor, manierat, politicos față de femei. Galant însă ca totdeauna, tînărul director a dat brațul veteranei. ANGHEL, PR. 121. Scene... cu cavaleri galanți, cu vînători. ODOBESCU, S. III 136. Pe vremea aceea nu era lucru lesne de a fi galant și nu fiecine îndrăznea a face curte. GHICA, S. 41. ◊ (Adverbial) O, rămîn cu plăcere, cu mare plăcere, Nadina! făcu Miron, galant. REBREANU, R. I 258. 2. (Despre gesturi, atitudini, vorbe, versuri etc.). Plăcut, seducător, cuceritor. Evantia... era în compania galantă a tînărului secretar. BART, E. 85. Să-mi scrii spre pedeapsă, chiar acum, pe albumul meu, versuri galante. HOGAȘ, M. N. 34. Dama cochetează cu privirile-i galante. EMINESCU, O. I 162. ◊ Aventură (sau intrigă) galantă = aventură de dragoste. Dacă nu mă înșel, faceți aluziune la aventurile mele galante? HOGAȘ, H. 97. 3. Darnic, generos. (Adverbial) Ai nevoie de ceva bani, Mînecuță? – Deocamdată nu. – Bine; cînd ai nevoie, îmi spui. Eu cu prietenii mă port galant. SADOVEANU, P. M. 190.

VETERAN, -Ă, veterani, -e, s. m. și f. 1. (Numai la m.) Bătrîn care a luat parte la unul sau la mai multe războaie. Au defilat, cu școlile și armata, veteranii – oștenii de la 77, răniții și rămășițele regimentelor glorioase. SADOVEANU, O. VI 477. Vorbesc ca veteran din trei războaie. Am viețuit în șanțuri și noroaie. D. BOTEZ, F. S. 9. ♦ (La romani) Ostaș în vîrstă, ieșit din cadrele armatei, care căpăta calitatea de cetățean roman (dacă nu o avusese de mai înainte) și devenea (de obicei) agricultor prin împroprietărire. 2. Fig. Persoană care și-a desfășurat activitatea pînă la bătrînețe într-o instituție, care a îmbătrînit într-o profesiune; p. ext. om bătrîn. Galant însă ca totdeauna, tînărul director a. dat brațul veteranei și a închis ușa în urma artei apuse. ANGHEL, PR. 121. Bătrînul colonel Enghel... a lăsat plăcute și vesele suvenire printre subordonații lui, acum toți veterani ai oștirii. ODOBESCU, S. III 22. Nălucirile entuziaste care au legănat tinerețea veteranilor din generația mea. ALECSANDRI, S. 89. Acolo se afla iarăși al oștilor veteran, Arbur Hatmanul. NEGRUZZI, S. I 125. ♦ (În trecut, ironic) Student sau elev care rămînea în urmă cu examenele și își termina studiile foarte tîrziu. (Adjectival) Cu prestigiul și autoritatea studentidui veteran, condusese pe vremuri cîteva mișcări și greve studențești. BART, E. 120.

oricând av [At: CANTEMIR, HR. 143 / E: ori + când] 1 Indiferent când. 2 Totdeauna. 3 (Înv) De fiecare dată când. 4 (Precedat de pp „ca”, „decât”) În orice alt moment.

TOTDEAUNA adv. 1. În tot timpul, în toată vremea; mereu, necontenit, pururea. Te-oi iubi totdeauna. CONACHI, P. 101. Trecutul și viitorul vor avea totdeauna cartea lor deschisă poeziei. BOLLIAC, O. 45. ◊ Loc. adv. Pentru totdeauna = definitiv; pentru vecie. Povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. SADOVEANU, O. VIII 125. Știam că acum totul e sfîrșit pentru totdeauna. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. S-a statornicit în satul acela pentru totdeauna. CREANGĂ, P. 139. ♦ În tot timpul de pînă acum. Mie îmi plac și mi-au plăcut totdeauna entuziaștii. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. Veneam totdeauna cu motive bine alese și indiferente. CAMIL PETRESCU, U. N. 182. Îi asculta totdeauna și-i mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I 166. Și din drum, ca să-i ajute, Vin flăcăii totdeauna. COȘBUC, P. I 96. Nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nemerește. CREANGĂ, P. 8. ♦ De obicei, de regulă. Ca totdeauna, în toate cele bune se amestecă și ceva rău. SADOVEANU, A. L. 24. Dădu mîna cu Avrum cum obișnuia totdeauna. REBREANU, I. 36. Fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna. CREANGĂ, P. 265. Baba îl întreabă ca totdeauna: Ei, moșnege, ce mai știi de pe la tîrg? id. ib. 77. – Variantă: totdeuna (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230) adv.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

TOTDEAUNA adv. 1. În tot timpul (de până acuma); mereu, pururea, necontenit, oricând. ◊ Pentru totdeauna = definitiv; pe vecie. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. ♦ De obicei, de regulă. [Var.: (reg.) totdeuna adv.] – Tot + de + a + una.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

TOTDEAUNA adv. 1. În tot timpul (de până acum); mereu, pururea, necontenit, oricând. ◊ Pentru totdeauna = definitiv; pe vecie. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. ♦ De obicei, de regulă. [Var.: (reg.) totdeuna adv.] – Tot + de + a + una.

pieritor, ~oare [At: CORESI, EV. 217 / V: (îrg) ~eit~, ~et~, piit~, (reg) pir~ / Pl: ~i, ~oare / E: pieri + -tor] 1-2 smf, a (Ființă, colectivitate umană) care este supus(ă) morții Si: muritor. 3-4 smf, a (Îls; îla) ~ de foame (Om) foarte sărac. 5-6 smf, a (Îal) (Om) care nu are ce mânca. 7-8 smf, a (Îvr) (Persoană) care este în primejdie de moarte. 9 a Gata de a pieri. 10 a (Reg; d. plante) Care nu s-a dezvoltat suficient Si: pipernicit. 11 a (Bis; înv) Care și-a atras osânda veșnică, pedeapsa divină pentru păcatele săvârșite Si: (înv) pierit (6). 12 a Care este supus stricăciunii, distrugerii, nimicirii. 13 a Care dispare. 14 a Care se risipește. 15 a Care nu durează Si: trecător, efemer, (înv) piericios (3). 16 a (Înv; d. bunuri materiale) Care poate fi înstrăinat, confiscat, luat din proprietatea cuiva, scos la vânzare. 17-18 a, av (Îrg; d. bunuri materiale) (Care este) dat, luat, moștenit, vândut etc. pentru totdeauna Si: veșnic, definitiv.

depocentru, (engl.= depocenter) (sedim.), porțiunea unui baz. de sedimentare în dreptul căreia sedimentele acu-mulate la un moment dat au grosime maximă. D. nu coincide totdeauna cu cea mai mare adâncime din baz. și se poate deplasa simultan cu migrarea axei topografice a baz.

ACTUALIZATOR s. m. (cf. fr. actualisateur): cuvânt care restrânge sau care precizează semnificația altui cuvânt; cuvânt care concretizează una din virtualitățile semantice pe care le are semnificația acestuia, în cadrul unui context dat, ca de exemplu cuvintele muncește și totdeauna în raport cu termenul omul care trebuie actualizat în propozițiile „Omul muncește” și „Omul muncește totdeauna” (v. și actualizare).

!o dată¹ (o singură dată) loc. adv. (Te mai rog ~. ~ pentru totdeauna, ~ în viață, ~ la două luni)

întotdeauna av [At: DA ms / E: în- + totdeauna] 1 Tot timpul Si: mereu. 2 Oricând. 3 De fiecare dată. 4 Cu orice ocazie. 5 (Pex) De obicei.

oară¹ sf [At: PSALT. HUR. 112^v/6 / V: (înv) ~re / Pl: ori / E: ml hora] 1 (Lsg) Moment în care are loc un fapt. 2-3 (Înv; îlav) Întru (sau din) acea (sau aceea) ~ (În sau) din vremea aceea. 4-5 (Înv; îal) (În sau) din acel moment. 6 (Înv; îlav) (De) altă ~ Odinioară. 7 (Înv; îal) Altă dată. 8 (Înv; îlav) Astă ~ Acum. 9 (Reg; îla) De-al doilea (sau de-a doua) ~ De-al doilea, de-a doua. 10 (Pop; îs) Mamă de-a doua ~ Mamă vitregă. 11 (Îlav) De multe (sau nenumărate, îrg, bogate) ori, (înv) de ori multe sau de câte ori! Adesea. 12 (Îlav) De puține ori Rar. 13 (Îcs adverbială corelativă) De câte ori... de atâtea ori... De fiecare dată Si: mereu. 14 (Înv; îlav) De toate orile (sau ori) Totdeauna. 15 (Îlc) (Ori) de câte ori... De fiecare dată când... 16 (Reg; lpl; îe) A fi în ori (bune) A fi bine dispus. 17 (Reg; mpl; îe) A scoate (pe cineva) din ori (A-și pierde sau) a face pe cineva să-și piardă cumpătul. 18 (Reg; mpl; îe) A-și veni în (sau la) ori (sau, rar, în ~) A-și veni în fire. 19 (Îae) A se reface. 20 (Reg; lpl; îe) A-i veni (cuiva ceva) în ori A-i veni cuiva ceva în gând. 21 (Reg) Patimă. 22 (Reg) Nevoie.

URIC s.n. 1. (Mold., Ban., Criș., Trans. SV) Loc, posesiune de veci, ce se poate transmite prin moștenire. A: Cetățile toate s-or face . . . Să lăcuiască și să petreacă Și urice pre dînsa să-și facă. DOSOFTEI, PS. C: Nime nu iaste carele ș-au lăsat casa, sau frații. . . au uricul pentru mine. NT 1648, 54^v. Urik. Haereditas. Patrimonium. AC, 379. Uricurile noastre streinii le biruiescu. MISC. SEC. XVII, 11^v; cf. AGYAGFALVI, apud TEW; N. TEST. (1648); SICRIUL DE AUR, apud TEW; VISKI, apud TEW; MISC. SEC. XVII, 28^r; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Fig. Domnul Dumnezeu uricul mieu este. VCC, 34. ◊ (Criș., Trans. SV) Loc. adv. De uric = pentru totdeauna. Că noao încă nu ni o au dat Dumnăzău de uric această lume. MOL. 1695, 36^v. Toți păgîni<i> eu de uric îti voi da ție. VCC, 7; cf. MISC. SEC. XVII, 71^r. 2. (Mold.) Act de proprietate veșnică său donație; document, hrisov. Leage scrisă să cheamă uricele și ispisoacele. PRAV. Au făcut legătură și uric cu mare blăstăm pentru împreunarea nuntei. ȘT, 248. Acele urice domnești pe slovenie n-au nici o îndoială a nu se crede. GHEORGACHI; cf. M. COSTIN; DOSOFTEI, PS.; N. COSTIN; CANTEMIR, IST. Etimologie: magh. örök. Vezi și uricar, uricaș, urici. Cf. moșnenie, ocinire, rămășiță (1); m o ș t i n ă.

un num. – 1. Art. nedefinit: obiect neindividualizat. – 2. Num.: primul număr în numărătoare. – 3. Pron.: ține locul unui subst. fără a indica în mod precis obiectul. – Mr., megl. un, ună, istr. un ur. Lat. ūnus (Pușcariu 1808; REW 9075), cf. vegl. yoin, it., sp. uno, prov., fr., cat. un, port. hum. – Forma 1 și 2 un, f. o; 3 unul, f. una. Gen. unui(a), f. unei(a), pl. unor(a); a- paragogic este propriu pron., cf. acel. Pron. se poate folosi ca adj. pentru a scoate în relief și înseamnă „unicul, singurul”: cf. cine poate lăsa păcatele, fără unul Dumnezeu? (Coresi). Forma f. una în funcție de pron. nedef. n. înseamnă „ceva, un lucru nedefinit, o lovitură”. Unele dintre expresiile cu un sînt balcanice, cf. unul și același, ngr. είς ϰαì ỏ αὐτος; unul și unul, ngr. ἔνας ϰ’ἔνας; una, ngr. μιά. Der. uni, vb. (a pune împreună, a asambla, a grupa), pe care Pușcariu 1814 îl reduce la lat. unire; uneală, s. f. (unire); unire, s. f. (acțiunea de a uni); unit, adj. (care formează un tot; s. m., persoană care aparține bisericii greco-catolice, uniat); unime, s. f. (unitate); unicel (var. înv. unișor), adj. (unic). – Comp. unealtă, s. f. (sculă; utilaj), pare să fie rezultat din une-alte (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 276; Philippide, Principii, 148; Iordan, Dift., 88; Tiktin; REW 382); unelti, vb. (a face, a făuri; a complota, a urzi intrigi); uneltitor, adj. (intrigant, care se ține de intrigi); întruni, vb. (a reuni, a alătura); într’una, adv. (mereu); de-a una, adv. (înv., mereu) de unde totdeauna (var. întotdeauna), adv. (mereu); uneori, adv. (cîte o dată); desuni, vb. (a desface, a separa). Cf. împreună, vreun. Der. neol. unic, adj., din fr. unique; unifica, vb., din fr. unifier; uniform, adj., din fr. uniforme; unison, s. n., din fr. unisson; unitate, s. f., din fr. unité; uniune, s. f., din fr. union; reuni, vb., din fr. réunir.

CAMELIE, camelii, s. f. Nume dat mai multor varietăți de plante ornamentale cu frunze totdeauna verzi, cu flori mari, albe, sau roșii (Camelia). – Fr. camélia.

*ALIA (aliez) I. vb. tr. 1 A lua pe cineva de partea lui, a-l face tovarăș la o anumită faptă: și-a aliat la acțiunea lui oameni care-și schimbă repede părerile ¶ 2 A pune un lucru lîngă altul, a le face să meargă împreună: ați voit să arătați că aliați morala și politica cu științele exacte (I.-GH.). II. vb. refl. 1 A se uni în vederea unei acțiuni publice (vorb. de două sau mai multe State): Ștefan cel Mare a dat sfat fiului său și boierilor să se alieze totdeauna cu Turcii; vorb. de grupări politice: naționaliștii s’au aliat cu țărăniștii ¶ 2 A se întovărăși cu cineva: cei răi se aliază totdeauna contra celor buni ¶ 3 A se face rudă cu cineva prin căsătorie: s’a aliat cu una din cele mai vechi familii ale boierimei noastre ¶ 4 A fi împreună, a se uni (vorb. de însușiri sufletești): nu totdeauna superioritatea minții se aliază cu aceea a inimii ¶ 5 ⚒ A se combina prin topire (vorb. de metale): nu toate metalele se pot ~ între ele [fr.].

CUVIINCIOS, -OASĂ, cuviincioși, -oase, adj. 1. Care respectă regulile bunei-cuviințe, care corespunde (pe deplin) acestor reguli; decent, politicos. Vorba «leliță» e cuviincioasă la noi la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 7. Între țăranii fruntași... era și moș Ion Roată, om cinstit și cuviincios. CREANGĂ, A. 151. ◊ (Adverbial) Harap-Alb... se înfățișează cuviincios înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 257. 2. (Învechit și arhaizant) Potrivit, nimerit, corespunzător, convenabil. N-am nimerit totdeauna florile cele mai cuviincioase. GALACTION, O. I 33. I-au dat sfat cuviincios. CONTEMPORANUL, I 162. Merse cătana-n pătatul împărătesc și, după ce făcu cele cuviincioase, și după ce-l salută cum se cade...zise... RETEGANUL, P. III 18. Acum s osind vremea cuviincioasă... împlinim și cea... de pe urmă datorie. DACIA LIT. 40.

PERECHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. ♦ Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprincene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. ◊ O pereche de case v. casă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii... trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, L. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ▭ Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. ◊ Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păreche s. f.

MAESTRU², -Ă s. m. și f. 1. Persoană care a adus contribuții (deosebit de) valoroase într-un anumit domeniu de activitate, fiind adesea considerată drept îndrumător, model, șef al unei școli, creator al unui curent etc. V. dascăl, magistru. Cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Divinul cîntăreț al Divinei Comedii, călăuzit de maestrul său Virgil, ajunge în cercul acela din infern unde erau muncite. . . sufletele păcătoase. ODOBESCU, S. III, 34. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMiNESCU, O. I, 158. Pe complexa claviatură a unei imense orge, un titan maestru-organist lucrează, fără un moment de repaos, un preludiu haotic fără soluțiune. CARAGIALE, O. III, 69. Am iubit cu pasiune pe maeștrii romanului francez din veacul al XlX-lea. Poate că meșteșugul de a scrie l-am învățat, în parte, de la ei. GALACTiON, O. 19. E o veche revărsare de lumină din peisagiile marilor maeștri olandezi. SADOVEANU, O. IX, 299. Fotografiile marilor maeștri ai timpului... cu dedicații elogioase către Ceaikovski. STANCU, U.R.S.S. 89. ◊ (Ca epitet, de obicei urmat de un nume propriu) Măreț pluti-va printre veacuri Maestrul dulce, Eminescu. VLAHUȚĂ, P. 55. Se lasă o umbră violetă din care se deslușește, abia, capul aplecat, cu barba gălbuie și subțire și cu creștetul de fildeș. .. al maestrului Ruben. CAZIMIR, GR. 118. Păi nu știe toată lumea că eu sînt omul maestrului Aristia? CAMIL PETRESCU, O. II, 113. Primul volum. . . e construit pe baza documentelor luate în bună măsură din opera maestrului [Sadoveanu]. V. ROM. ianuarie 1958, 181. ◊ Concert-maestru sau (învechit) maestru de concert = prim-violonist într-o orchestră. Cf. TIM. POPOVICI, D. M. Maestru al sportului = titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe deosebite ; persoană care poartă acest titlu. Pe pieptul a zeci și zeci de sportivi strălucește insigna de maestru al sportului. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2384. Maestru emerit al sportului = cel mai înalt titlu oficial acordat unui sportiv pentru performanțe excepționale; persoană care poartă acest titlu. Maestru emerit al artei = titlu oficial acordat cuiva pentru activitate deosebit de meritorie în una dintre ramurile artei; persoană căreia i s-a acordat acest titlu. Printr-un decret al Prezidiului Marii Adunări Naționale a R.P.R. s-a acordat.. . titlul de Maestru emerit al artei din R.P.R. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2305. ♦ (Familiar, glumeț sau ironic) Termen folosit pentru a vorbi cu sau despre o persoană care activează în domeniul artelor, literelor sau științei. ♦ Persoană foarte pricepută, care are îndemînare deosebită într-un anumit domeniu. La doisprezece ani era minunea satului – un maestru în cusături țărănești, VLAHUȚĂ, O. A. 510. 2. (De obicei urmat de determinări care indică domeniul, specialitatea) Nume dat, în, vechea organizare a școlilor, profesorilor care predau discipline (considerate auxiliare) ca muzica, desenul etc.; meșter (I 2). Am arătat povestea lui Fram unei tovarășe de dăscălie. .. maestră de desen. I. BOTEZ, B. I, 145. Maestru de dexterități. NOM. PROF. 72, cf. 76. ♦ Persoană competentă, calificată într-un anumit domeniu (de obicei muzică, dans, sport), care instruiește pe cineva în acest domeniu. Într-altă sală, impresionant de mare, două profesoare tinere predau cursuri de balet. Fete și băieți executau, în ritmul muzicii de pian, figurile explicate de maestre. SAHIA, U.R.S.S. 129. Pierdeau un ceas și jumătate la un prînz complicat, la care luau parte guvernanta, maestrul de călărie, o dată un maestru de dans sau de muzică și mai totdeauna invitați.CĂLINESCU, S. 66. 3. Titlu ierarhic în anumite organizații militare, politice, religioase etc.; persoană care poartă acest titlu. Philibert de Noailles, marele maestru al Iohaniților. XENOPOL, I. R. III, 82. Numi pe Ferdinand mare maestru (comandant suprem) al ordinelor sfîntul Iacob, Alcantara și Calatrava. OȚEȚEA, R. 101. (Ironic) Ca societate secretă, slujnicăria are maeștrii ei, lojile, venditele, prozeliții și chiar cinismul ei. FILIMON, O. I, 371. Maestru de ceremonie (sau ceremonii ) = persoană însărcinată să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. 4. Maistru (1). [Acțiunea] directorilor de pensionate, pentru prețul pensiunii școlarilor lor, și a altor maeștri, pentru prețul uceniciei. HAMANGIU, C. C. 483. Muncitorul care nu era fiu de patron și nu dispunea de capital nu mai putea ajunge maestru. OȚETEA, R. 311. ◊ (Urmat de determinări care arată specialitatea) Maestru berar. NOM. PROF. 48. Maestru de siropuri, dulcețuri și marmelade. ib. 49, cf. 8, 40, 52. – Pl.: maeștri și (rar) maeștri (MAIORESCU, D. I, 540), -stre. – Din it. maestro.

MAGNÓLIE s. f. Nume dat mai multor arbuști și arbori cu frunzele (la unele specii) totdeauna verzi, cu flori albe, mari, frumos mirositoare, cultivați ca plante decorative (Magnolia) ; p. r e s t r. floarea acestor arbuști și arbori. Aerul plin de miroase de rozetă și de magnolia prindea orice zgomot. D. ZAMFIRESCU, ap. CADE, cf. SCRIBAN D. În aerul cald, floarea grea a magnoliei își împrăștia mireasma. BOGZA, M. S. 117. - Pl.: magnolii. – Și: magnolia s. f. – Din germ. Magnolie, fr. magnolia, it. magnolia.

METEÓR s. m. Fenomen atmosferic; s p e c. fenomen care constă din apariția, pe bolta cerească, a unui punct luminos (reprezentînd corpuscule cosmice pătrunse în atmosfera terestră) care se mișcă cu viteză foarte mare, (învechit) arătare; (concretizat) meteorit. Meteore de apă, de aer și de foc. AMFILOHIE, F. 151^v/6. Acum te rog să-mi arăți cum să face la meteora ori arătare, care noi o chemăm omăt. id. ib. 155^r/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Toate cîte să fac în aer, precum ploaie, grindenă, nori, fulgere, trăsnete, stele de care să las seara. . . să numesc cu un nume meteor. CR (1829), 145²/32. Pornindu-să un vînt ușor, atunci strălucitoarele meteore se pun în mișcare. AR (1829), 242¹/32, cf. 233²/44. Meteoră să cheamă un lucru ce se informează și să arată în aer, precum tunetul, grindina, arcul în ceriu sau curcubeul. ib. (1830), 450²/38. În vremi învechite se socot comitile numai meteoare (arătări), iar nu trupuri înființate. ib. (1832), 56²/25, cf. NEGRUZZI, S. II, 134. Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturînd din a lui poale lungi și răpizi meteori. ALECSANDRI, P. III, 30. Acea lumină este vreo nouă meteoră Ce trece arzătoare, prin spațiu căzînd. MACEDONSKI, O. II, 155. Acestor meteori, cari apar mai totdeauna în mod neprevăzut observatorilor de pe pămînt, li s-a dat numirea de bolizi. CULIANU, C. 367. Observarea locală a meteorilor datează de mii de ani. CIȘMAN, FIZ. I, 542, cf. LTR². ♦ (În comparații, sugerînd existența efemeră, dispariția rapidă) Tînără creangă. . . a Basarabilor. . . s-a șters ca meteorul, deșteptînd într-o clipă admirațiunea și pierzîndu-se apoi pentru totdeauna. HASDEU, I. C. I, 160. A dispărut ca un meteor d-acum aproape două luni și d-atunci n-a mai dat semne de viață. CARAGIALE, O. VII, 112. ◊ Fig. Toți rîd. . . dar ce retează deodată rîsul lor? O boambă vine, o boambă, a morții meteor ! ALECSANDRI, POEZII, 451. Acel neașteptat meteor pe cerul literaturii europene apăruse cu zece ani în urmă. SADOVEANU, E. 224. - Pronunțat: -te-or. – Pl.: meteori și (învechit, rar, n.) meteoruri (PONTBRIANT, D.), meteore. – Și: (învechit) metéora (pl. meteore), meteóră (pl. meteoare) s. f. – Din it. meteora, ngr. μετέωρον, fr. météore, germ. Meteor.

LEAL, -Ă, leali, -e, adj. (Despre oameni) Care își respectă cuvîntul dat; corect, sincer, cinstit. Acei cari l-au cunoscut pierdeau un amic sincer, leal, îndatoritor, totdeauna vesel și voios. GHICA, S. 68. ◊ (Substantivat) Cîte o amestecătură bizară de bun și de rău, de leal și de perfid. BOLINTINEANU, O. 419. – Pronunțat: -le-al.

CETINĂ, cetini, s. f. 1. (Adesea cu înțeles colectiv) Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. Glasul tău cu-al lor se-avîntă, Se-mpletește printre cetini. CASSIAN, H. 6. Spun povești minuni destule Despre Pintea Năzdrăvanul, Spaima-ntunecatei cetini Ce-mpresoară Caraimanul. IOSIF, V. 85. Luceferi ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O să-mi zîmbească iar. EMINESCU, O. I 218. ♦ Nume dat speciilor de arbori și tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos, totdeauna verde, cu tulpina foarte ramificată, cultivat adesea ca plantă ornamentală (Iuniperus Sabina). – Pl. și: cetine. – Variante: cetenă s. f., cetin (DAVILA, V. V. 115) s. m.

SPIRIT, (2, 3, 5, 10, 11) spirite, s. n. 1. Minte, rațiune, intelect. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului. SADOVEANU, E. 62. Știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, experiență, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Expr. (A avea) prezență de spirit v. prezență. 2. (Urmat de diverse determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punct de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. Fiind un spirit tiranic, ținea să facă după cum voia el. ANGHEL, PR. 82. Această dezvoltare intelectuală a dat naștere unor spirite alese, unor talente mari. GHEREA, ST. CR. II 218. Lucrul nou, neuzitat, deșteaptă totdeauna răutatea spiritelor mici. ALECSANDRI, S. 38. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii ale cunoașterii. Pe atunci era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare, în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. Spiritele erau ațîțate. SADOVEANU, O. I 419. În Moldova... apăsarea spiritelor fu mai blîndă. KOGĂLNICEANU, la IBRĂILEANU, SP. CR. 17. 4. Inteligență, deșteptăciune, agerime intelectuală; istețime; capacitate de imaginație, fantezie. M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o discuție. CAMIL PETRESCU, U. N. 17. Nimeni, după dînsa, ca dînsa nu a avut frumusețe, spirit, talente. BOLINTINEANU, O. 271. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, deștept, inteligent; (om) spiritual, cu humor, cu haz. N-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit. CAMIL PETRESCU, U. N. 148. Egumenul era un om cu spirit. BOLINTINEANU, O. 434. Era un tînăr de spirit, avînd toate calitățile și toate defectele juneții. NEGRUZZI, S. I 110. 5. Glumă, anecdotă; ironie. Vai ce tip afectat și cum ține să facă spirite cu orice preț. VLAHUȚĂ, la CADE. 6. Mod, fel de a gîndi, de a se manifesta, de a acționa; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. Greșeli care nu au nimic comun cu spiritul dialectic de critică. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11/6. Spiritul milităresc i-a pătruns atît de adînc în fire, încît dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată. REBREANU, P. S. 84. În orașele mari... spiritul public e veșnic pus în mișcare de o noutate emoționantă. VLAHUȚĂ, O. A. 245. Grecii și latinii... prefac [civilizația egipteană] după spiritul lor. RUSSO, O. 66. ◊ Spirit de partid (sau partinic) = conștiința apartenenței politice la partidul clasei muncitoare, conformitate cu linia, cu teoria, cu ideologia partidului; disciplină de partid. Spirit de partid... înseamnă luarea unei atitudini clare, hotărîte, fără echivoc, de partea proletariatului, de partea cauzei sale. LUPTA DE CLASĂ, 1949, nr. 4, 53. Spiritul de partid în arta realismului socialist ne ajută să alegem și să redăm acel material luat din viață care duce la dezvăluirea tipicului. V. ROM. mai 1953, 200. Spirit de clasă = conștiința apartenenței la o anumită clasă socială. Spirit de grup (sau de castă, de cerc, de gașcă etc.) = tendință de a acționa pe ascuns, în grup restrîns, în afara intereselor colectivității (și împotriva lor), pentru realizarea unor interese strict personale sau de grup. ◊ Loc. adv. În spiritul... = în concordanță cu..., conform cu... Nu numai masa membrilor de partid, dar întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă. REZ. HOT. I 23. În spiritul vremii = în conformitate cu modul de a gîndi, cu concepția unei colectivități sociale într-un moment istoric dat. În spirit critic și autocritic = ținînd seama de critică și de autocritică. 7. Caracter particular, specific, trăsătură caracteristică a ceva. Spiritul unei limbi. ♦ Conținutul, sensul real a ceva. Spiritul legilor. ▭ A te adăpa din izvorul artei populare înseamnă a-ți însuși spiritul însuși al creației populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 2/4. 8. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gîndi, de a se manifesta al cuiva. Spiritul de omenie și de dreptate. SADOVEANU, E. 24. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător. C. PETRESCU, Î. II 67. Spiritul lui de observație... îl făcu să înțeleagă cît e de greu să răzbați și să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd ești atît de sărac. VLAHUȚĂ, O. A. 101. A fi un bun ministru... se cere... S-ai spiritul de cîrmă: prin mare socotire Să-ntîmpini orice rele, orice nemulțumire. BOLINTINEANU, O. 135. 9. (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase; adesea urmat de determinarea «absolut») Element considerat ca factor de bază al universului (opus materiei), identificat cu divinitatea. [După Platon] în afară de lumea noastră există o lume ideală, transcendentă, lumea esențelor pure și ideale ale lucrurilor. Omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. Din această lume ideală a spiritului pur, omul cade pe pămînt. GHEREA, ST. CR. II 19. 10. (În concepțiile mistico-religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, arătare, fantomă. Nu pot să-mi închipui că a venit un spirit, o fantomă, a intrat noaptea în casa de fier a laboratorului. BARANGA, I. 207. 11. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației.

VRAIȘTE s. f. Voie nestingherită, libertate.(care duce la dezordine); neorînduială, harababură. Nu intră cine poftește; la poartă nu-i vraiște ca înainte vreme. SADOVEANU, F. J. 14. Mai demult... grînele se treierau cu caii slobozi, în vraiște. PAMFILE, A. R. 204. Se duse în grădină să nu mai audă zgomot, să nu mai vadă vraiștea din casă. VLAHUȚĂ, la CADE. ◊ (Adverbial) În dezordine, în neorînduială; fără stăpîn, în voia soartei. De ce să nu mă întorc?... auzi vorbă! O să-mi las eu averea vraiște? REBREANU, R. II 68. O Încăpere rămasă vraiște, cu ușile trîntite de vînt. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 120. Lîngă soba care-i mai totdeauna rece, sînt aruncate vraiște țoale vechi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Adjectival invar., despre uși, ferestre) Larg deschis, dat în lături. În salon era tăcere. Ușile erau vraiște. DUMITRIU, N. 52. Duhneala țuicii din pivnițile cu obloane vraiște. C. PETRESCU, A. R. 9. Poți dormi în liniște, cu ușile și ferestrele vraiște. BART, E. 326. Văz lumină la ferestrele din dos... și ferestrele vraiște. CARAGIALE, T. I 106. – Pronunțat: vra-iș-.

DATĂ² dăți f. Fiecare dintre cazurile când se produce o întâmplare sau un fapt care se repetă; oară. O singură ~. Ultima ~. ◊ De altă ~ din trecut; de cândva. O ~ pentru totdeauna definitiv; categoric. De fiecare ~ de câte ori are loc. De ~a aceasta în cazul de față. /<fr. date

SPĂLĂTURĂ, spălături, s. f. 1. Acțiunea de a spăla și rezultatul ei; spălare, spălat. Voi să însemnez rufele ce am dat la spălătură. BOLINTINEANU, O. 339. Spălătura cu leșie de ciucalăi; spălătură cu sopon prost; frecările cu spirt duc totdeauna rana la vindecare. ȘEZ. III 202. ♦ Apa în care s-a spălat cineva sau ceva; lături. Vas de ținut spălături și alte mîncări pentru porci. ȘEZ. III 89. 2. (Med.) Introducerea unui lichid într-o cavitate fiziologică sau patologică a organismului, pentru a o curăța sau a o dezinfecta. 3. Acțiune de eroziune a pămîntului cauzată de șuvoaie; loc unde se produce o astfel de eroziune. ♦ Pietriș adus de șuvoaie; loc acoperit cu acest pietriș. Cîte pericole înfrunt... pe «spălături». La TDRG.

MĂTURÍCĂ s. f. Diminutiv al lui m ă t u r ă. 1. Cf. m ă t u r ă (1). Cf. POLIZU, COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W. Luați. . . Nouăzeci și nouă de furcuțe, Nouăzeci și nouă de măturele. . . Cu măturile îl măturați, Sărcinuțe mi-l legați. MARIAN, V. 226. ♦ Mătură mică cu care se perie hainele. ♦ E x p r. (Rar) A umbla cu măturică = a linguși. V. p e r i a. „Totdeauna-mi umbli cu măturică. . .” Premiatul. . . aruncă o privire . . . cu venin colegului obraznic. PAS, Z. II, 105. 2. (Bot.) Nume dat mai multor plante erbacee: a) (la pl., în forma măturele) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu floarea compusă, de culoare roz (Centaurea jurineifolia). Cf. PANȚU, PL. ; b) (regional) mătură (Kochia scoparia). Cf. ȘEZ. XV, 81 ; c) (rar) vinețele (Centaurea cyanus). PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU ; d) (regional, la pl.) mătură (Sorghum vulgare). ALRM SN I h 100; e) (regional; la pl., în forma măturici) plevaiță (Xeranthemum annuum). PANȚU, PL. ; f) (regional) „tămîiță”. H XIV 349 ; g) (regional) sînziene-albe (Galiurh mollugo). ALR 1 954/592 ; (regional) sporici (Verbena officinalis). VOICULESCU, L. 179, cf. BARONZI, L. 138. În dreptul unei case mici, pusă cam sub șosea, îngrădită cu lațe și ocolită cu măturică, cu creițe. . ., abătu din drum. DELAVRANCEA, T. 191, cf. GRECESCU, FL. 348. Ara locul și-l semăna cu măturică. I. BOTEZ, ȘC. 7. Măturelele sălbatice lăcrămau în cupele siminichiei. KLOPȘTOCK, F. 187, cf. H I 19, 343, III 243, 325, IV 52, IX 447, XI 192, XIV 301. Foaie verde măturică, Șeapte văi ș-o vale-adincă. TEODORESCU, P. P. 350. 3. (Regional) Mătură (6) (Sălătrucel-Călimănești). CHEST. V 140/68, cf. 145/68. 4. (Regional) Pămătuf de șters vatra cuptorului ; (regional) măturoi (3), măturuș (Măceșu de Jos-Băilești). ALR II 4 000/872. 5. (La pl., în forma măturele) Numele unui dans popular. Cf. I. CR. I, 155, VARONE, D. – Pl.: măturele și măturici. – Și: (cu schimbare de suf.) mătureá s. f. – Mătură + suf. -ică. – Măturea: cu schimbare de suf.

TĂGADĂ, tăgade, s. f. Negare, contestare; tăgăduială, tăgăduire. Învățătorul, crezînd că e cazul să-și facă un merit din îngrijirea dată Eleonorei, îngînă o tăgadă: nu, nu era chiar așa de bolnavă. DUMITRIU, N. 124. Ridica nori de praf, și totdeauna, dar totdeauna ajungea întîi cu lungimea gîtului, just, dar just ca să nu mai încapă vorbă ori tăgadă. CARAGIALE, S. 42.

CA¹ adv. (Introduce al doilea termen al unei comparații) I. (Se compară două sau mai multe lucruri, ființe, situații etc.) 1. La fel cu, cum (e), precum, (e), după cum (e). O fetișcană, ca sute și mii Din multele țării țesătorii. DEȘLIU, G. 47. Nu se află pe lume pești ca cei din apa Moldovei și a Bistriței, luminoși și iuți ca argintul-viu. SADOVEANU, N. F. 30. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă maț bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată... EMINESCU, O. I 167. O cîmpie... lungă ca pustiul. ALECSANDRI, P. I, 189. ◊ (Se compară două acțiuni) S-a pus Lina, pe tăcut, Și vedeam că-i umblă ochii... Ca la șerpi ii umblă ochii. COȘBUC, P. I 50. Cum să te duc: ca vîntul, ori, ca gîndul? CREANGĂ, P.197. Ca-n vis, așa vii! EMINESCU, O. I 120. ◊ (În comparații eliptice) Ca la ușa cortului, Ca la Breaza etc. = nume dat unor dansuri populare. ◊ Expr. Unul ca altul v. altul. Ca acela (sau aceea) v. acela. Ieri ca și astăzi = totdeauna. ♦ (În comparații cu noțiuni cantitative) Cît. Înalt ca bradul. ▭ într-o zi veni la împărat o babă bătrînă... și mică, mică, ca tine de mică... DELAVRANCEA, V. V. 255. 2. (În loc. conj.) Ca și cum sau ca cum = parcă. Zidul pieri ca și cum n-ar fi mai fost. ISPIRESCU, L. 26. Pentru... noi e greu de făcut trebi de acestea. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișcă un purice, nu se mai bagă în seamă. CREANGĂ, P. 258. Îmi spune că mă iubește ca și cum m-ar întreba ce mai fac. NEGRUZZI, S. I 55. Ca și cînd = parcă. Picioarele nu se mai mișcară, ca și cînd ar fi fost butucite. ISPIRESCU, L. 35. 3. (În asemănări aproximative, uneori urmat de «și») Aproape, cam, aproximativ. De un trai ca ăsta... sînt ca și sătul. STANCU, D. 127. ◊ (Se compară noțiuni cantitative) Mai era ca o jumătate de oră de urcat. VLAHUȚĂ, O. A. 279. O copilă ca de 10 ani de mărișoară. RETEGANUL, P. I 34. Era... înalt ca de opt palme și jumătate. ISPIRESCU, U. 28. O colecțiune ca de vreo 390 volume vechi, foarte rău conservate. ODOBESCU, S. I 339. ◊ Expr. Ca mîine (poimîine) = în curînd, nu peste mult timp. Ca mîne, poimîne mi se împlinesc anii. CREANGĂ, P. 161. Ca ieri (alaltăieri) = nu de mult timp, de curînd. (Pentru întărirea aproximației, «ca» este urmat uneori de «la» sau «la vreo») Trecuseră ca la trei ceasuri de cînd se luminase de ziuă. DELAVRANCEA, H. T. 250. ◊ Un fel de... Din adierea vîntului prin ierburi, din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite, se naște ca o slabă suspinate ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ◊ Expr. (învechit) Ca ce (fel de) = cam ce (fel de). Bine, tătuțule, ca ce să fie asta, de n-am întîlnit eu, cale de atîtea zile... nici un suflețel de om p-aici? ISPIRESCU, L. 101. Ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. Omul la vînătoare... nici nu prinde de veste ca ce timp mai este. ODOBESCU, S. III 197. Filozoafe, vei putea ghici Ca ce lucru este în ăst sac d-aci? PANN, P. V. I 48. 4. Decît. Mai mare strălucire și gingășie ca aceasta nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38. Cerbul acela este bătut tot cu pietre scumpe, mult mai mari și mai frumoase ca acestea. CREANGĂ, P. 217. Cît de mare-i pămîntul, Ce-i mai urît ca urîtul? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 8. II. 1. (Se compară o noțiune cu ea însăși) în felul...; cum e obiceiul, cum se știe. Lumea, ca lumea, se uita curios după el. VLAHUȚĂ, la TDRG. Copiii, biet, ca copiii, nu știau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei. ISPIRESCU, L. 333. ♦ (Cu sensul reieșind din întreaga comparație) Treacă-meargă, fie. Stăpînu-tău, ca stăpînu-tău; ce ț-a face el, asta-i deosebit de bașca... însă pe mine căutați să nu mă smintiți: fata și ochii din cap, căci atîta vi-i leacul. CREANGĂ, P. 266. Acu, ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Expr.Toate ca toate, dar... = toate le înțeleg, dar... Toate ca toate, dar cum de nu ți-a fost rușine să faci o faptă ca asta? La TDRG. 2. În calitate de..., fiind... Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este; căci de nu era el, te mîncam fript. ISPIRESCU, L. 5. Pornesc, spînul înainte, ca stăpîn, Harap-Alb în urmă, ca slugă. CREANGĂ, P. 207. Ca un om care-i mai bătrîn, ar fi bine să intre el în vorbă cu șătrarul. ALECSANDRI, T. 757. ♦ În loc de..., drept... Să-și aleagă... o ladă, care-a vrea ea, să și-o ieie ca simbrie. CREANGĂ, P. 289. Ipolit se putea socoti ca mort. NEGRUZZI, S. I 57. ◊ (Familiar) Expr. Ca ce? = pentru ce? cu ce scop? Ca ce ți-ai mai luat paltonul? Nu vezi că-i cald? 3. Cu privire la..., în ce privește..., referitor la... Ca formă, lucrarea nu lasă de dorit. 4. (Explicativ sau enumerativ) Cum, precum, așa, bunăoară, de exemplu. Animale sălbatice, ca: lupul, ursul, vulpea.

MODĂ, mode, s. f. 1. Ansamblu de gusturi, deprinderi, preferințe care predomină la un moment dat într-o societate cu privire la îmbrăcăminte, ținută, comportare, idei etc. V. obicei. Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. SADOVEANU, B. 207. S-a trecut cu moda de lacrimi și suspine. MACEDONSKI, O. I 213. Părul ei, după moda de atunci, se împărțea despletit. NEGRUZZI, S. I 145. Așa-i moda pe la noi: Să jucăm doi cîte doi. ȘEZ. V 151. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) la (învechit de) modă = a se bucura de mare trecere la un moment dat. Pe-atunci era la modă vara, cînd plecau la băi, Regii, meșteri în bătăi, Să-și ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. COȘBUC, P. I 326. O, eroi!... Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți Și cu voi drapîndu-și nula, vă citează toți nerozii. EMINESCU, O. I 149. 2. (În expr.) Magazin de mode = magazin unde se vînd pălării femeiești, uneori și obiecte mărunte de îmbrăcăminte femeiască. Perechea a intrat la un magazin de mode. C. PETRESCU, A. 225. Jurnal (sau revistă) de mode = album cu modele de haine și cu indicații pentru confecționarea lor. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea. CAMIL PETRESCU, U. N. 136

CETINĂ, cetini, s. f. 1. Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori și de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase și cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. și: cetine] – Din bg., scr. četina.

CETINĂ, cetini, s. f. 1. Ramură, creangă de brad; p. ext. brad. ♦ Nume dat speciilor de arbori și de tufe din clasa coniferelor. 2. Compus: cetină-de-negi = mic arbust rășinos ornamental din familia pinaceelor, totdeauna verde, cu tulpini culcate, foarte ramificate, cu frunze solzoase și cu flori dioice sau monoice (Juniperus sabina). [Pl. și: cetine] – Din bg., sb. četina.

FOLOSINȚĂ, folosințe, s. f. 1. (Mai ales în legătură cu verbele «a avea», «a da», «a primi», «a lua» etc. și precedat totdeauna de «în») Dreptul de a folosi un bun. Gospodăriei agricole colective i s-au repartizat 92 hectare teren arabil, care au fost date gospodăriei în folosință veșnică. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2832. 2. (Învechit) Folos. Grija și trebile... Ce aproapelui și nouă nu sînt de folosință. NEGRUZZI, S. II 232.

PUBLICIST, -Ă, publiciști, -ste, s. m. și f. Persoană care publică articole, recenzii, cronici (de obicei în reviste și ziare). Ca totdeauna, în cariera mea de modest publicist, eu iscălesc articolele mele. CARAGIALE, O. VII 507. Publiciștii emeriți, după talentul lor fiecare, și-au dat glasul laudei asupra marei acestei cugetări. RUSSO, S. 154.

TOTDEAUNA adv. 1) În orice timp; în tot timpul; în permanență; întotdeauna; mereu; oricând. ◊ Pentru ~ pentru tot timpul; definitiv. 2) Cu orice ocazie; de fiecare dată. /tot + de + a + una

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă. ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând¹ /: / să meargă până la ei.² /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată. ◊ ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,¹ /uniți-vă-n simțiri!”² / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte¹ / și / cată-n giur de tine!”² / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,¹ / dar / nu ne-am rupt”² / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,¹ / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”² / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise¹ / sau / nu se oprise?”² / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,¹ / aci plânge”² /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,¹ / deci / vom pleca noi acolo”² /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu¹ / când² / și / unde au plecat”³ / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,¹ / nu ți se întâmplă nimic rău”² /; „Să am eu bani,¹ / aș face multe”² /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, să anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsa – într-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributivă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțială și completivă). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

vină s.f. 1 Faptă ale cărei consecințe pot fi imputate cuiva; abatere de la normele morale, juridice etc. care este susceptibilă de a fi sancționată; răspundere morală implicată de săvîrșirea unei asemenea fapte; faptă reprobabilă; greșeală, vinovăție; păcat; delict; culpabilitate. Ce greu e de stabilit adevărul și vina (PAPAD.). ◊ Loc.adj. De vină = vinovat, responsabil. ◊ Fără vină = a) Loc.adj. nevinovat. Pîrjoleau o țară întreagă, înspăimîntau atîta omenie fără vină (SADOV.); b) Loc.adj. (despre lucruri, acțiuni) fără cusur, ireproșabil, perfect; c) Loc.adv. fară vreun temei care să justifice o acuzație. Adormea trudit și oftînd ca un prunc bătut fără vină (POPA). ◊ Expr. Din vina (cuiva sau a ceva) = din greșeala (cuiva); ext. din cauza, din pricina cuiva sau a ceva. Golul în ștofa principiilor se făcuse din vina judecătorilor mei (ARGH.). A avea (vreo) vină = (adesea în constr. neg.) a purta o (anumită) răspundere pentru crearea unei situații nedorite, pentru un act condamnabil etc. Dacă-i așa, n-ai nici o vină (ARGH.). A fi vina (cuiva) = a-i reveni cuiva (în mod exclusiv) responsabilitatea unei situații sau a unui fapt. Toată vina-i a lui Sander (VLAH.). A face cuiva o vină din (sau pentru) ceva = a considera drept greșeală o faptă a cuiva. Îi fac unuia vină că a ars mîna care l-a ajutat și a înșelat pe cel ce s-a încrezut în el (PAPAD.). A cădea (sau a pica) în vină = a se face vinovat de ceva. Neagoe Voievod ne arată că ostașii cari picau în vină se pedepseau (BĂLC.). (pop.) Bată-l vina!, exprimă o mustrare cu o nuanță de simpatie. Ei, bată-te vina să te bată! (CAR.). ♦ (jur.) Faptă susceptibilă de a fi pedepsită de lege; infracțiune; delict; crimă. 2 Acuzație; imputare. ◊ Expr. A aduce (toată) vina (pe cineva sau pe ceva ori asupra cuiva) = a indica pe cineva sau ceva drept (singurul) răspunzător, făptaș (cu scopul de a se sustrage unei acuzații); a învinovăți. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine (CR.). A cădea (toată) vina pe... (sau asupra...) = a deveni victima unei acuzații; a fi făcut răspunzător pentru ceva. Vina cade totdeauna pe acela care apare mai inofensiv (RALEA). A arunca vina asupra cuiva (sau pe cineva) v. arunca. A băga (cuiva) vină v. băga. 3 (înv.) Cauză, motiv. Vina scufundării spaniole nu stă... în anarhia... de care se vorbește curent mai ales la noi (SADOV.). • pl. -i, -e. /<sl. veche вниа.

MEMÉNTO subst. invar. 1. (Ieșit din uz) Carnet mic de buzunar sau (rar) foaie în care se fac însemnări pentru a reaminti anumite date, nume, probleme etc. V. a g e n d ă, n o t e s. Scriind cu creionul pe un memento (foaie) ce-l poartă totdeauna cu dînșii. BREZOIANU, R. 10/18. 2. Carte care rezumă esențialul unei științe sau al unei discipline; memorator (1). V. b r e v i a r. Cf. DM, DN. Memento medical. 3. Însemnare, notă, semn distinctiv care reamintește cuiva un anumit lucru; p. ext. aducere aminte. Cf. ȘĂINEANU, D. U., CADE, DM. Pentru poet și pentru patriot, „Pionul” e un rezervoriu nesecat de inspirație, un permanent memento al trecutului. LL I, 20. – Din fr. mémento, lat. memento (imper. al lui meminisse).

anticrist s. m. – Nume dat de creștini principiului răului, Satanei și ereticilor. – Var. antihrist. – Antihîrț, s. m. (fam., pungaș, golan; se folosește drept calificativ pe jumătate ironic, pe jumătate depreciativ, dar totdeauna cu o nuanță de afecțiune sau familiaritate). Sl. anŭtichristŭ, din ngr. ἀντίχριστος. Forma cu c este neol. Var. fam. este o modificare expresivă, ca hîrța-pîrța.

mie pron. pers. în dativ. Lat. mĭhi (Candrea-Dens., 1099). Se folosește în patru feluri diferite: mie în poziție tare, ca în sp. a mí, și totdeauna împreună cu una dintre celelalte trei forme: mie nu mi-au spus; mi (cu i vocalic), înaintea altor pronume: mi s-a spus, mi l-a dat; mi (cu i consonantic) în poziție enclitică sau proclitică: mi-a adus, dîndu-mi; îmi în următoarele cazuri: îmi pare, îmi aduc aminte, valoare emfatică, față de mi-a duc aminte, pronunțare familiară.

TRUP, trupuri, s. n. I. 1. Corp (I 1). Mlădiul trup i-l încingea un brîu de-argint. COȘBUC, P. I 57. Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă. EMINESCU, O. I 85. Voinicel tras prin inel și cu trupu subțirel. ȘEZ. II 5. ◊ (Precedat de un adjectiv de care se leagă prin prep. «la» sau «de») Părea scund și puțin la trup, cum stătea acolo, destins ca după o lungă oboseală, tăcut și timid, în fotoliul larg și moale. STANCU, U.R.S.S. 178. Avea și el o păreche de boi... tineri, nalți de trup, țapoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. Calul era mic de trup, dar plin de foc. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Fig. Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie. EMINESCU, O. I 133. ◊ Loc. adv. (Cu) trup și suflet = cu totul, în întregime, integral. Chemase pe fostul zapciu Ispas Farcaș, omul devotat lui trup și suflet. CAMIL PETRESCU, O. II 654. Iloveanu s-a dat trup și suflet acestor schimbări. C. PETRESCU, R. DR. 95. Toată familia Herdelea era cu trup și suflet de partea lui Ion. REBREANU, I. 60. (Rar) Trup la trup = în luptă dreaptă, piept la piept; p. ext. înverșunat, aprig. (Fig.) O cercare nedibace a unui străin, puțin cunoscător al graiului obicinuit printre romîni și luptîndu-se trup la trup... cu un text slavon. ODOBESCU, S. I 357. ◊ Expr. Trup din trupul cuiva = descendent al cuiva; fig. parte integrantă din ceva, ceea ce are aceeași natură, se identifică cu aspirațiile cuiva, e foarte strîns legat de cineva. Nu te-ai simțit... o clipă măcar trup din trupul și suflet din sufletul larg al naturii. HOGAȘ, M. N. 55. ♦ Corpul fără cap și (uneori) fără membre. Cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul cît colo de la trup. CREANGĂ, P. 226. Trupul, capul mi-e tot una Pe-un picior stau totdeauna, Am cămăși nenumărate Și le port toate-mbrăcate (Curechiul, varza). GOROVEI, C. 124. ♦ (De obicei însoțit de determinări) Cadavru. Din grajd aduseră sacul cu trupul argatului și-l aruncară în fundul căruței. MIHALE, O. 509. Făcliile ridică – se mișc-în line pasuri Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. Lumina candelelor se răsfrîngea pe opt trupuri de voinici fără suflare. ALECSANDRI, T. II 24. Oltule, cîne spurcat, Ce vii mare, tulburat... Aduci plăghii și butuci Și căpestre de cai murgi, Și chiar trupuri de haiduci! id. P. P. 291. ◊ Expr. A trece (sau a călca) peste trupul cuiva = a ucide pe cineva (pentru a-și deschide drum mai departe); a întrebuința orice mijloc spre a-și atinge scopul. Ar fi trebuit să calce peste trupul meu, ca să se ducă a se cununa cu el. NEGRUZZI, S. I 52. 2. Parte principală a unui obiect, a unei construcții etc.; p. ext. obiectul însuși, corp (I 2). Trupul de jos al morii nu-l vedeam. SADOVEANU, O. VI 12. Ne depărtarăm de ponton, ocolind cu grijă trupurile cîtorva caice turcești. DUNĂREANU, CH. 131.3. (Determinat prin «de moșie») Întindere neîntreruptă de pămînt cultivabil, alcătuind un singur lot și fiind proprietatea unei singure persoane. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. I 7. ◊ (Prin analogie) O casă singuratică, despărțită de trupul tîrgului, în mijlocul unei grădini. SADOVEANU, O. I 319. 4. (Învechit) Materie, substanță. V. corp (I 4). Prin eter, foc, trup opac, Văz tot prin el, după plac. VĂCĂRESCU, P. 361. ♦ (Determinat prin «pămîntesc» sau «ceresc») Planetă, astru. V. corp (I 4). Mulțime de trupuri cerești... luminoase și întunecoase. PISCUPESCU, O. 50. Noroadele pre trupul acest pămîntesc... în mare prețuire bunele moralicești învățături prin fabule le țin. ȚICHINDEAL, F. 2. II. (Învechit) Nume dat unor grupări, unor colectivități. 1. Totalitate de persoane grupate prin interese comune; corp (II 1). Calicul a fost ajuns a face un trup, o breaslă deosebită cu privilegiile și scutirile, cu administrația sa. KOGĂLNICEANU, S. A. 81. Multe obștii s-au făcut întru toate noroadele... trup în trup și obște în obște. ȚICHINDEAL, F. 258. 2. Unitate militară; corp (II 2). După un trup de lănceri... urmau douăsprezece tunuri mari. NEGRUZZI, S. I 167. Trupul călăreț de jandarmi, cărora s-a dat vechea numire de dorobanți, s-a întocmit la 1832. BĂLCESCU, O. I 37. 3. Exemplar dintr-o carte; volum. Cîte trupuri de Halima nu vor avea următoarea iscălitură... se vor cunoaște de retipărite de altul și unele ca acelea vor fi poprite cît voi trăi eu. GORJAN, H. IV II.

SĂMÎNȚĂ, semințe, s. f. 1. (La sg. de obicei cu sens colectiv) Parte a plantelor superioare, de obicei închisă în fruct, care conține embrionul și din care, în condiții prielnice, se poate dezvolta o nouă plantă; (sens curent) parte care se seamănă a unei plante (și care cuprinde uneori și alte organe, în special fructul). Din sălcii ningeau semințele ușoare, albe, ca niște fulgi de zăpadă. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Iaca vă dau o mierță de sămînță de mac, amestecată cu una de năsip mărunțel. CREANGĂ, P. 262. Pămîntul de-a răcorit Și sămînța-a încolțit. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ Fig. Pămînturile împărătești nu binevoiesc a primi totdeauna sămînța filozofiei. SADOVEANU, D. P. 19. ◊ Loc. adj. De sămînță = păstrat și folosit pentru reproducere. E amenințat să rămîie fără porumb de sămînță. REBREANU, R. I 234. Mai întotdeauna o dată cu sămănatul popușoilor, printre grăunțele de sămînță se amestecă și sămînță de cînepă. PAMFILE, A. R. 70. ♦ (La pl.) Grăunțe germinative întrebuințate în alimentație, în medicină, în industrie etc. Semințe de floarea-soarelui. Cataplasmă cu semințe de in. 2. (Popular, cu sens colectiv) Nume dat ouălor unor insecte. 3. Produs al glandelor de reproducere ale animalelor și oamenilor, din care se dezvoltă fătul. ◊ Loc. adj. și adv. De sămînță = pentru prăsilă, pentru reproducere. De la o nuntă, Costică Bibescu se făcuse c-un rățoi ș-o rață de sămînță. SADOVEANU, P. M. 14. Nu-i gîscă, ci-i gînsac, l-am cumpărat de sămînță. CREANGĂ, P. 43. ♦ (Neobișnuit, cu sens colectiv) Microbi, germeni. În Iafa soldații lui Napoleon căpătară sămînță de ciumă. BOLINTINEANU, O. 292. 4. (Învechit și popular, cu sens colectiv) Progenitură, urmaș, descendent. Bunurile mele și toată averea mea, precum și împărăția mea, vor rămînea la cei străini după moartea mea, că eu n-am sămînță de bărbat. RETEGANUL, P. III 13. 5. Specie, gen, fel, soi; viță, neam, seminție. Uracu zise, răstit: – Trebuie să-i tăiem pe toți, oameni buni... Intrăm prin casele lor și le stingem sămînța de pe fața pămîntului. DUMITRIU, N. 99. Nu s-a pierdut sămința noastră de pescari. DAVIDOGLU, O. 52. Așa i-i sămînța lui, din oameni răutăcioși; tată-său e crîșmar hoțoman. MIRONESCU, S. A. 59. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai; parcă a pierit sămînța omenească de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 201. ♦ Parte mică, neînsemnată, urmă mică din ceva; nici unul, nimeni. Supărarea părintelui Oșlobanu ajunsese la culme; să nu vadă sămînță de călugăr pe la biserica lui, că-i potopește! CREANGĂ, A. 80. ◊ Expr. Pe rudă pe sămînță v. rudă. ♦ Rasă, specie de animale. De unde-ai dobîndit așa sămință de boi? SADOVEANU, O. VII 239. S-au... introdus turme de merinoase, de unde toată lumea poate să prinză la sămință bună. I. IONESCU, D. 466. 6. Fig. Element din care se dezvoltă ceva; germen, izvor, sursă. Sămînța dezrobirii, ca să spun așa, ei au aruncat-o la noi. PAS, L. II 182. După ce s-a însurat, a căutat omul să muncească cu drag, să prindă și el sămînță de parale. SADOVEANU, O. II 151. ♦ Cauză, pricină, pretext, motiv. Lucrului pentru care se învrăjbesc oamenii, noi îi zicem sămînță de gîlceavă. ISPIRESCU, U. 2. Nu vedeți c-acea iubire serv-o cauză din natură? Că e leagăn unor viețe ce semințe sînt de ură? EMINESCU, O. I 157. Unde-i să vadă ce blăstăm și-o făcut cu banii, lăsînd în urmă-i sămînță de vrajbă. ALECSANDRI, T. 914. ◊ Expr. Sămînță de vorbă = prilej de a începe vorba, ocazie de discuție, intrare în discuție. Începu a găsi sămînță de vorbă, începu... a-și aminti. SADOVEANU, P. S. 230. A căuta sămînță de vorbă = a căuta ceartă. Iar cauți sămînță de vorbă, măi Buzilă? CREANGĂ, P. 255. Nicu se opri chiar în drum și-o întrebă ce mai face, cătînd, cum se zice, sămînță de vorbă. CONTEMPORANUL, V_II 485. A avea sămînță de vorbă = a avea poftă de vorbă, a fi dispus la flecăreală, a avea mîncărime de limbă, a fi flecar.

zori¹ smp [At: PSALT. HUR. 64^v/12 / V: (înv) ziori, (reg) zurori sfp (îvr) zoare, zoari^[1], zuori ssp / E: slv зорꙗ] 1 Lumină care se arată pe cer înainte de a răsări soarele Si: auroră (1). 2 (Pex) Parte a zilei când începe să se lumineze Si: auroră (2), crepuscul (6), (reg) zorilă (1). 3 (Îlav) În ~ de zi (sau de ziuă), sau până în ~ (sau în ~i zilei, în ~i zorilor), sau în (sau la) revărsatul ~lor, sau o dată cu ~le Dis-de-dimineață. 4 (Pex) Rază. 5 (Pfm; îlav) Din ~ în ~, sau din ~ (și până) în seară (ori noapte), sau din seară până-n ~ (Aproape) continuu Si: mereu, totdeauna. 6 (Îe) A se (re)vărsa (sau a se crăpa, a se ivi, a se zări, a miji) ~le (sau ~i, ~ de zi, ~ de ziuă), sau a da în fapt (sau a se crăpa, a se anunța) de ~ A începe să se lumineze. 7 (Iuz; îe) A suna (sau a bate) ~le A da semnalul de deșteptare dimineața, în cazărmi. 8 (Îvr) A cânta de ~ A face o serenadă tinerilor căsătoriți. 9 (Îvr) A cânta ca de ~ A cânta plăcut, agrabil. 10 (Îrg; îs) ~ de seară Amurg. 11 (art; pop) Dans popular care se joacă la nuntă. 12 (art; pop) Melodie după care se execută zorile (9). 13 (Pex) Melodie care se cântă miresei la uncrop. 14 (Reg; art; șîs cântecul ~lor, strigătul sau strigarea ~lor, ~le mortului, ~le de groapă) Bocet care se cânta mai ales la moartea unei persoane tinere. 15 (Olt) Colinde care se cântă în zori (2). 16 (Bot; reg) Zorea (1) (Ipomaea purpurea). corectat(ă)

* CONSTANT I. adj. 1 Statornic, stăruitor ¶ 2 Neschimbat, care e totdeauna același ¶ 3 ➕ Cantitate ~ă, se numește, într’o expresiune matematică, cantitatea care rămîne aceeași în raport cu altele care variază ¶ ¶ C. NECONSTANT. II. CONSTANTĂ (pl. -te) sf. 1 ➕ Cantitate constantă ¶ 2 📻 💫 Dată numerică fixă, în genere experimentală, cu privire la un instrument sau la un fenomen [fr.].

ZORI¹ s. m. pl. 1. Lumină care se arată pe cer înainte de a răsări soarele; faptul zilei, auroră. ◊ Loc. adv. În zori sau în zori de zi (sau de ziuă), ori pînă-n zori, din zori, în zorii zilei, în zorii zorilor, sau de (o dată) cu zorile sau către zorirea zorilor = dis-de-dimineață. ◊ Expr. Din zori și pînă-n seară (sau noapte) = toată ziua. Din zori în zori = ziua și noaptea, tot timpul; totdeauna, mereu. A se (re)vărsa (sau a (se) crăpa, a se ivi, a se zări, a miji) zorile (sau zorii, zori de zi, zori de ziuă) sau a da în fapt (sau a se anunța) de zori = a apărea zorile, a începe să se facă ziuă. ◊ Luceafăr-de-zori = numele popular al stelei Sirius. 2. (Art.) Numele unui dans popular care se joacă la nuntă și melodia după care se execută; melodie care se cîntă miresei la uncrop. [Art.: zorii și zorile^[1]] – Slav (v. sl. zorja).^[1]

diplasiasm (gr. diplasiasmos, lat. diplasiasmus „redublare”), (în limba română) geminarea consoanei n, în prefixul sau prepoziția în înainte de vocală: înnalt (lat. in + alto), înnainte (lat. in + ab + ante) etc. D. este un accent al insistenței asupra profilului fonologic al cuvântului, prin adaus (I): „Decât să-nnalț la tine duioasa mea privire.” (V. Alecsandri); „Te-nnalță... în ode-nnalte” (Eminescu); „Nu te-ai uitat o dată înnapoi.” (T. Arghezi) Dublarea lui n în exemplele de mai sus se explică prin adaptarea eufonică a consoanei „lungi” la structura silabică a cuvântului: consoana intervocalică trece totdeauna în silabă cu vocala următoare, chiar dacă ea aparține etimologic silabei precedente; așadar pentru că nu se poate pronunța nici în-alt dar nici î-nalt, consoana n, „ținută un timp mai îndelungat în aceeași silabă” (în+alt) a sfârșit prin a se dedubla (cf. Pușcariu). Fenomenul îl ilustrează consoana n chiar și atunci când prepoziția în nu e contopită cu cuvântul următor: „și-ntunecime-nn orice loc” (Eminescu). Tot așa pronumele l se aduce la cei mai mulți vorbitori dublat în construcții ca: „să-l l-ei” (să-l iei) etc. • Normele de scriere și pronunțare nu recomandă folosirea d. în cuvinte ca înnainte, înnapoi, înnalt și chiar, înnec – în care nn este o geminată etimologică, respectată de un poet ca Arghezi: „Și cred că nu se-nneacă și-n veci nu se cufundă.”

Theseus, erou legendar, originar din Attica, vestit pentru faptele sale de vitejie. Theseus s-a născut din unirea lui Aegeus, regele cetății Athenae (după o altă versiune, a zeului Poseidon însuși), cu Aethra, fiica regelui Pittheus. Imediat după nașterea copilului, temîndu-se de uneltirile celor care-i rîvneau tronul, Aegeus i-a lăsat pe Theseus și pe Aethra la Troezen și s-a înapoiat singur la Athenae. Înainte de a pleca, el i-a poruncit însă Aethrei să-i ascundă lui Theseus originea sa pînă în ziua în care, crescînd mare, se va dovedi vrednic urmaș al tatălui său. În acest scop el a ascuns sub o stîncă uriașă o pereche de sandale și o sabie, pe care Theseus urma să le scoată de acolo atunci cînd avea să pornească în lume, în căutarea tatălui său. La vîrsta de șaisprezece ani, înzestrat cu o forță neobișnuită, Theseus a izbutit să urnească piatra și să scoată la iveală darurile făcute de Aegeus. Atunci Aethra îi mărturisește cine îi este părinte și-și trimite fiul să-și caute tatăl la Athenae. Pe drum, Theseus înfruntă nenumărate primejdii. El se luptă cu numeroși monștri, fiare sălbatice sau tîlhari, pe care-i învinge pe rînd, ucigîndu-i, ca de pildă: Sinis, Sciron, Cercyon, Damastes etc. (v. și numirile respective). Ajuns la Athenae, Theseus poposește, fără să-și dezvăluie identitatea, la curtea tatălui său. Îl află însă pe acesta subjugat cu totul de farmecele Medeei. La porunca ei, eroul ucide taurul de la Marathon. Apoi, după victorie, se înfățișează lui Aegeus arătîndu-i sabia lăsată odinioară de către acesta Aethrei. Părintele își recunoaște astfel fiul, pe care-l declară urmașul său de drept la tronul cetății Athenae. Faptul acesta atrage însă asupra lui Theseus ura verilor săi, fiii lui Pallas (v. și Pallas² 5.), care au, și ei, pretenții la tron. Theseus îi provoacă la luptă și-i învinge. După victorie, el cere și reușește să fie trimis în Creta, alături de ceilalți tineri care alcătuiau tributul datorat lui Minos (v. și Minos). Închis în faimosul labirint, din care o dată intrat nimeni nu mai ajungea să vadă lumina zilei, Theseus izbutește să iasă din nou afară, datorită ajutorului dat de Ariadne, fiica regelui, care se îndrăgostise de el. Ea îi dăruise la intrare un ghem pe care, pe măsură ce înainta în coridoarele întortocheate ale labirintului, Theseus l-a depănat. Cînd a fost să facă calea-ntoarsă, eroul s-a călăuzit după firul lăsat în urmă și a izbutit să iasă teafăr afară. După ce ucide Minotaurul, Theseus fuge, luînd-o cu sine și pe Ariadne, căreia îi făgăduise s-o ia în căsătorie. O părăsește însă, nu mult după aceea, pe drumul de întoarcere, în insula Naxos (v. și Ariadne). Ajunge victorios la Athenae, dar bucuria victoriei este umbrită de moartea tatălui său (v. Aegeus). Theseus rămîne acum singur moștenitor al tronului și stăpîn al întregii Attice. Cîrmuiește îndelung și domnia sa e marcată de o serie de reforme și de o fericită prosperitate atît pe plan intern cît și extern. Un eveniment impostant care urmează este războiul împotriva amazoanelor. Cu prilejul unei vizite făcute acestora, în regatul lor, Theseus o răpește pe una dintre ele, pe nume Antiope. Amazoanele invadează atunci Attica, dar sînt învinse în cele din urmă de către erou și silite să se retragă. Antiope moare cu această ocazie, luptînd alături de Theseus, cu care între timp avusese și un fiu, pe Hippolytus. După moartea Antiopei eroul se căsătorește cu Phaedra, cu care mai are doi copii: pe Acamas și pe Demophon (v. și Phaedra). O serie de alte episoade importante din viața eroului sînt legate de prietenia sa cu eroul lapit Pirithous. Împreună cu acesta Theseus o răpește pe Helena, fiica lui Tyndareus (v. și Helena), pe care, dorind s-o ia de soție, o aduce în Attica. O lasă însă acasă, în grija mamei lui. Aethra, și pleacă din nou cu Pirithous, pentru a-i găsi și acestuia o soție. De data aceasta expediția e mult mai primejdioasă: cei doi coboară în Infern cu gîndul s-o răpească pe Persephone. Mîniat de îndrăzneala lor necugetată, Hades îi oprește însă acolo prizonieri pentru totdeauna. Și poate că Theseus ar fi împărtășit veșnic soarta nefericită a prietenului său, rămas în Infern și țintuit în Jilțul Uitării, dacă n-ar fi trecut pe acolo Heracles. Acesta l-a luat pe erou cu sine și l-a readus înapoi pe pămînt. În lipsa lui Theseus însă, Helena fusese răpită de dioscuri, bătrîna mamă a eroului dusă în robie, și el însuși, deposedat de tron de către nobilii nemulțumiți de conducerea sa, fusese înlocuit cu Menestheus. Theseus se retrage atunci la Scyros, la curtea regelui Lycomedes. Acolo moare, bătrîn și uitat (ucis – după o versiune – de însăși mîna regelui) (v. și Lycomedes).

BEȚIE, beții, s. f. 1. Stare de intoxicație în care se află omul beat și care se caracterizează prin amețeală, tulburare a minții etc. Se îmbăta totdeauna și plîngea la beție. SADOVEANU, O. II 197. Beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Omul bețiv nu știe Ce face la beție. PANN, P. V. I 111. Ieri ai fost dat la beție, Astăzi veniși la trezie, Dar n-ai prins la cuminție. ALECSANDRI, P. P. ◊ Beție cu stupefiante sau beție rece = stare de amețeală și de tulburare a minții produsă de introducerea în organism a unor substanțe toxice (morfină, cocaină, eter etc.). 2. Deprindere sau patimă de a bea în cantități mari băuturi alcoolice; obiceiul dease îmbăta. Cărțile cele bune... [îi învață] cum să se ferească de lene și de beție. NEGRUZZI, S. I 299. ◊ (Ironic) Darul beției = obiceiul de a bea. 3. Petrecere, de cele mai multe ori degradantă, cu băutură (cîntare și joc); chef. Prin mintea lui Ion trecu într-o lumină de fulger noaptea de beție și prăbușirea lui cumplită. SADOVEANU, O.II 200. ◊ Expr. (Popular) Beție la toartă v. toartă. ◊ Fig. Ziceau oamenii... că-n loc De inimă el poartă un foc... Ce-l arde și-l zdrobește și-n veci nu-l poate stinge Decît numai beția de Lacrămi și de sînge! COȘBUC, P. II 177. 4. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine, pricinuită de un sentiment, de o dorință sau de o pasiune puternică. Artistul trebuie să realizeze [opera sa] în bucurie, în beția de a crea. CAMIL PETRESCU, T. II 147. ♦ (Glumeț) Beție de cuvinte= umflat, bombastic; revărsare de cuvinte (inutile). ♦ Calitate pe care o are cineva sau ceva de a provoca tulburare, uitare de sine. Beția zilei aceleia de primăvară îi cucerea tot mai mult, și iubirea care-i purta înlănțuiți li se părea că e mai adîncă decît toate iubirile lumii. SADOVEANU, O. IV 77. Pornire nestăpînită, furie. [O apuca] o adevărată beție de a risipi, de a-și arăta toată vanitatea ei de fată bogată și răsfățată. VLAHUȚĂ, O. AL. II 37.

pomenire sf [At: CORESI, EV. 428 / Pl: ~ri / E: pomeni] 1 Aducere-aminte. 2 (Îvr) Aniversare. 3 (Pop) Comemorare. 4 Semnalare verbală sau scrisă. 5 Menționare a unor lucruri a căror amintire se transmite oral sau în scris și dăinuie din generație în generație. 6 Dăinuire de multă vreme sau de totdeauna așa cum este acum. 7 Cunoaștere de multă vreme sau de totdeauna. 8 (Pop) Trezire din somn. 9 (Reg) Trezire dintr-o beție. 10 (Înv) Numire. 11 (Înv; îe) A se stinge (sau a pieri) ~a (cuiva) cu sunet A dispărea din atenție. 12 (Înv; îae) A fi dat uitării. 13 (Ccr) Ceea ce rămâne în amintirea oamenilor. 14 Ținere de minte. 15 (Pex) Faimă. 16 (Pex) Semn, urmă care amintește ceva. 17 (Înv) Memorie. 18 (Înv) Minte, considerată ca sediu al procesului de memorare. 19 Slujbă sau rugăciune în amintirea celor morți Si: (înv) pamente. 20 (Îs) Veșnica (lor sau lui, ei) ~ Cântare bisericească de încheiere a slujbei de înmormântare sau de parastas.

ISPITIRE, ispitiri, s. f. I. Acțiunea de a ispiti și rezultatul ei. 1. Ademenire, tentație, seducere, momire. 2. (Învechit) Încercare (prin care trece cineva în viață). Numai încetul cu încetul... prin multe ispitiri, numai după ce s-a lovit cu capul de toate zidurile și a dat destule dovezi că e destoinic de a se povățui însuși pe sine, are s-ajungă omul stăpîn de capul său și povățuitor pentru alții. SLAVICI, O. II 109. 3. (Învechit) Experiență. Ispitirea fost-au totdeauna Prea bună la om sfătuitoare; Ispitirea dară să ne spună Monarhia ce feliu de urmări are. BUDAI-DELEANU, Ț. 353. II. (Învechit) Demers, intervenție. Femeia... făcu oarecare rugăciuni și ispitiri zadarnice pentru a mîntui pe soțul ei. BĂLCESCU, O. II 199.

On revient toujours à ses premières amours (fr. „Revenim totdeauna la primele iubiri”) – versurile unui cîntec din opera comică Joconde, cu textul de Étienne și muzica de Nicolo (act. III, sc. 1). Sensul s-a extins și expresia se aplică pentru tot ce o dată ne-a fost drag (persoane, lucruri, vorbe, idei...) și spre care ne întoarcem într-o zi cu aceeași simpatie din trecut. LIT.

gotcă sf [At: CREANGĂ, P. 189 / Pl: ~tci / E: ucr готка] 1 (Orn) Găină-sălbatică. 2 (Îe) A se face (sau a se înroși) ca ( sau cum e) ~ca sau roș-~ A se face foarte roșu. 3 (Orn; îc) ~-de-pădure (sau neagră ori pestriță) Cocoș sălbatic (Tetrao urogallus). 4 (Orn; îc) ~-roșie Găinușă. 5 (Fig) Nume de ocară dat unor oameni. 6 (Orn) Bibilică (Numida meleagris). 7 (Reg) Clin de ceară care atârnă în stupi. 8 (Reg) Chiciură. 9 (Reg; prin confuzie cu a se duce pe copcă; îe) A se duce pe ~ A se pierde pentru totdeauna. corectat(ă)

CÎT¹ adv. (Exprimă nehotărît ideea de cantitate – materie, timp, distanță sau de intensitate) 1. (În propoziții independente exclamative și interogative, determinînd un verb) în ce măsură, în ce grad. Cît l-am rugat eu! ▭ Cît se bate, cît suspină, O inimă de dor plină. ALECSANDRI, P. I 25. ◊ (Urmat de prep. «de», determinînd un adj. sau un adv.) Cît de bine a răspuns! ▭ Cît de sfioasă crește noaptea, pășind încet din scară-n scară... ANGHEL, Î. G. 37. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace... Care cred despre sine că prețuiesc ceva! ALEXANDRESCU, M. 321. 2. (În corelație cu «atît» sau «atîta») Atît... cît (sau, popular, cum)... = în același grad, număr etc. ca și... Atîta-s de supărat, Cumu-i ceriul înnorat, Și atîta-s de scîrbit, Cumu-i ceriul de cernit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Atît... cît și... = și... și...; nu numai... ci (și)... Atît ea, cît și sora mai mică, Polixenia, se întreceau în griji pentru Domnițian. BASSARABESCU, V. 4. Aceste adunări se compuneau... de boieri, atît cei în slujbă cît și cei din afară. BĂLCESCU, O. II 13. Cu cît... cu atît... sau cu atît... cu cît... = pe măsură ce... tot mai mult... Și cu cît lumina-i dulce tot mai mult se lămurește, Cu-atît valurile apei, cu-atît țărmul parcă crește. EMINESCU, O. I 154. Noi n-am cruța a zice... Că mintea cu cîtu-i tare, cu-atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. Nu atît... cît (mai ales sau mai cu seamă)... = în astfel de grad..., în asemenea măsură... Nu atît faptul că ai greșit mă supără, cît mai ales faptul că nu cauți să te îndrepți. 3. (În loc. adv.) Cît colea = în apropiere, nu departe. Eu mă duc, ia, cît colea, să tai nițele lemne. ISPIRESCU, L. 334. Purcelul... se ia după moșneag și cît colea, mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82. Paște murgul și rînchează, Gheorghe doarme și visează; Iară Nuțu. cît colea, Pe Gheorghiță îl păzea. BIBICESCU, P. P. 56. Cît colo = foarte departe. Te azvîrl cît colo, mă, dacă îmi mai rîzi în față. DEMETRESCU, O. 96. Aruncînd căciula cît colo, cu carte cu tot, scoase fluierul. RETEGANUL, P. I 17. Fata ii pune atunci mîna în piepț, îl brîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277. Dar colo, cît colo-n fund, Iată-un negru [cal] cam rotund. ALECSANDRI, P. P. 79. Cît pe colo = grozav de întins, foarte mare. Se cutremurară cînd văzură namila de lighioană lîngă dînșii și un lac de sînge cît pe colo. ISPIRESCU, L. 202. Cît de colo = de departe, de la mare distanță. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune. ISPIRESCU, L. 22. Cît de cît = a) (măcar) puțin de tot, (măcar) cîtva; b) (după verbe la forma negativă) de loc. Nu atingeau pămîntul cît de cît. ▭ Că-i sta în puteri să întîrzie cît de cît năvala ce venea asupră-i, simțea... o bucurie plină de răutate. GALAN, Z. R. 213. Flacăra tinereții încălzește gîndul dorit și aștepți cu nerăbdare să sune cît mai degrabă ceasul luptei ca să poți lua și tu parte, măcar cît de cît, să fii și tu de vreun folos. PĂUN-PINCIO, P. 94. Cu coaja ți-alungi batăr o dată foamea cît de cît. RETEGANUL, P. IV 29. Nici (ca) cît = de loc, nicidecum. Ia vedeți vinele lui Țugulea, sînt ele unde le-am pus eu? Ba nici ca cît! ISPIRESCU, L. 317. Cît (e) lumea (și pămîntul) = totdeauna; (după. negație) niciodată. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Cît lumea lîngă tine aș vrea ca să trăiesc. ALECSANDRI, P. I 166.

PROASPĂT, -Ă, proaspeți, -te, adj. 1. Pregătit sau recoltat de puțină vreme, în care nu s-au petrecut procese de uscare, de alterare; care se poate consuma fără a fi fost supus unui procedeu de conservare. Veni... cu pită proaspătă și cu un hîrzob de păstrăvi afumați. SADOVEANU, B. 57. Brînză, smîntînă și ouă proaspete...avea mai totdeauna cucoana Marioara la cămară,. HOGAȘ, DR. II 103. ◊ Fig. Neagu aducea un suflet proaspăt, candid. BART, E. 135. 2. Fig. Fraged. Primăvara toate sînt proaspete, dar nu depline, vara toate coapte și vii, toamna toate pălesc. DELAVRANCEA, A. 5. ♦ De dată recentă. Ca sublocotenent proaspăt, întîia dată concentrat, luasem parte... la fortificarea văii Prahovei. CAMIL PETRESCU, U. N. 5. La cimitirul eroilor... am găsit groapa proaspătă. SAHIA, N. 119. N-auzică știreae proaspătă, adusă de șeful de cabinet de la Interne? REBREANU, R. II 35. ◊ (Adverbial) Se bărbierise tocmai proaspăt și-și rînduise uneltele. DUMITRIU, N. 185. Căsuța era proaspăt zugrăvită, gardul era îndreptat și-n grădină se jucau cîțiva copii. BARANGA, I. 174. Fumegă ogoarele proaspăt arate. SADOVEANU, O. I 566. ◊ Loc. adv. Din proaspăt = de curînd. Am luat pe juncani trei sute fără doi lei, zise Dumitrache Hazu, cu un zîmbet blajin pe obrazul din proaspăt ras. SADOVEANU, O. III 383. Venise în gazdă la noi din proaspăt. CREANGĂ, A. 102. ♦ Care-și păstrează noutatea; viu, actual. După această scenă urmează îndată, în amintirea mea, a doua – tot vie și proaspătă. SADOVEANU, O. VIII 214. ◊ (Adverbial) Așa de proaspăt sună pămîntul și răsună, în freamăt de motoare și vuiet de mulțimi! DEȘLIU, G. 22. Mirosea crud, proaspăt. DUMITRIU, N. 15. 3. (Despre aer) Neviciat. Venea, mereu o adiere statornică, proaspătă. DUMITRIU, N. 26. Dimineața, trăiam într-un aer răcoros și proaspăt. SADOVEANU, O. VIII 128. ♦ (Despre apă) Adus de la sursă de curînd; rece. Oi clătări plosca bine ș-oi umple-o cu apă proaspătă. CREANGĂ, P. 204. Savo, adă apă proaspătă de la șipot. ALECSANDRI, T. I 346.

NA I. adv. și interj. 1 Iată, ține!: lovește! ~ sînul, tirane barbar! (BOL.); scumpului niciodată să nu-i zici „dă-mi!” ci totdeauna „na!” (PANN). Adesea urmat de pron. ți sau vă: Vizirul îi zise: ...Na-ți-i pe toți, pîn’la unul și du-te cu Dumnezeu (PANN); scoate cele două carboave, zicînd: ...na-vă! Dumnezeu mi-a dat, eu dau și Dumnezeu iar mi-a da (CRG.); zicîndu-ne: ...na-vă marfa noastră, dar plătiți-ne-o scump (JIP.); na-ți-o frîntă, că ți-am dres-o 👉 FRÎNT5 ¶ 2 Însoțește gestul loviturii, bătăii: prinde cucoșul și-i dă o bătaie bună, zicînd: na! ori te ouă, ori du-te de la casa mea (CRG.) ¶ 3 Exprimă uimirea, surpriza, ciuda: na! că mi s’a stins luleaua (ALECS.); na! că făcui pacostea și frăține meu! (CRG.). II. Substantivat: decît doi „ți-oiu da”, mai bine un „na!” (PANN) [bg.].

DORI, doresc, vb. IV. Tranz. 1. A fi stăpînit de dorința de a face sau de a dobîndi ceva; a tinde, a rîvni, a năzui la ceva. Doream să fiu transferat undeva lîngă Tulcea. SADOVEANU, P. M. 106. Mulți ar dori să aibă ceea ce ai d-ta. CREANGĂ, P. 154. Mult, bădiță, am dorit Ca să scapi de cătănit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 298. ◊ Expr. A fi de dorit = a fi necesar, a se cuveni. Ar fi de dorit să știm cine a fost acea doamnă. NEGRUZZI, S. I 101. A lăsa de dorit = a avea lipsuri, a nu fi complet, a nu satisface. E drept că n-a fost o singură dată ceva, cît de neînsemnat, care să fi lăsat de dorit, se întrecea o lume să-mi facă voile și să mă desfete. M. I. CARAGIALE, C. 88. ♦ A pofti să dobîndească ceva, să aibă ceva pe gustul său. Totdeauna mi-am dorit copii. DAVIDOGLU, O. 24. De sus pînă jos părul lor e negru: cai ce sînt ai întunericului și ce n-au nici o pată. De altfel așa îi și dorise comandantul, șeful oștirei. MACEDONSKI, O. III 39. ♦ A avea intenția, a vrea. Înainte de cină spuse Nadinei că ar dori să-i vorbească. REBREANU, R. I 231. El pleacă-n urmă la cazarmă, Să afle ce dorea. COȘBUC, P. I 100. ◊ Expr. Cum doriți sau cum dorești, formulă prin care se lasă la aprecierea interlocutorului luarea unei hotărîri. Cum doriți, dar eu așa socotesc că-i bine. 2. A ține mult să vadă sau să revadă pe cineva, a aștepta (pe cineva) cu dor, cu nerăbdare, a fi chinuit de dorul cuiva. Fiind și eu al domniei-tale, cel mai bun și care te dorește mai mult, frate. SADOVEANU, Z. C. 18. Cît te doream!... M-ai așteptat, îmi pare, Prea mult. MACEDONSKI, O. II 9. Eu, care l-am dorit și l-am plîns doi ani de zile. ALECSANDRI, T. 1010. Frunză verde de pe rît, Vai, bade, cum te-am dorit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. (Poetic) Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. 78. ◊ Absol. Bădiță, bădișor, M-ai învățat a iubi Ș-acum mă lași a dori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 250. 3. (Cu privire la mîncări sau băuturi) A pofti cu nesaț, a jindui. A dori un strugure. 4. A ura. Scriu epistolia asta către frații mei. Le doresc pace, spor și bine. CAMILAR, N. I 253. În ora de pornire, cu toții împreună Doresc l-a tale pasuri călătorie bună. ALECSANDRI, P. I 138. Noi din suflet le dorim Acum și pînă murim: Cîte paie sus pe casă Atîția galbeni pe masă. ANT. LIT. POP. I 623.

frecvență (< lat. lit., frequentia; fr. fréquence; it. frequenza; germ. Frequenz; engl. frequency) (Fiz.), numărul de perioade* sau numărul de oscilații complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează (ex.: coarda la a vl. vibrează cu f. de 440 oscilații complete pe secundă). Unitatea de f. este hertzul* (simbol Hz), de la numele marelui Fizician german H. Hertz (1857-1894): 1 Hz = 1 oscilație completă/s. În unele lucrări vechi, mai ales străine (fr. etc.), f. este dată în cicli/secundă (c/s) sau în perioade/secundă (per/s) și chiar în vibrații/secundă; de asemenea, prin oscilație (vibrație) se subînțelege acolo nu o oscilație în sensul arătat, ci numai jumătate (oscilație simplă). În acest fel, f. cu care vibrează diapazonul (5) se consideră a fi 880 c/s, în loc de 440. ♦ Factorului obiectiv „f. unui sunet” îi corespunde factorul subiectiv „senzația de înălțime” a sunetului respectiv. Astfel, sunetele scării muzicale suitoare sunt corespondentele psiho-fiziol. ale unor f. crescătoare. Unei anumite f. îi corespunde un sunet pe care urechea îl percepe totdeauna de aceeași înălțime*: „grav” dacă f. este mică, „înalt” (acut) dacă este mare. Senzația de înălțime este influențată de timbru* și de intensitatea* de emisie a sunetului (un același sunet pare urechii mai jos dacă este puternic). Numeroase date statistice au arătat că domeniul sunetelor audibile se întinde în câmpul de f. de c. 16-16.000 Hz (10 octave*), pentru un ascultător otologic normal (persoană sănătoasă, în vârstă de 18-25 de ani, cu auzul normal). Din infinitatea de sunete a acestui vast câmp sonor (considerând și f. exprimate prin numere zecimale), muzica tradițională utilizează numai 109, pe care le poate emite orga* mare modernă (v. și electronică, muzică). Sunetele acestea formează scara completă a sunetelor muzicale, de la cel mai grav (do = 16,35 Hz în scar temperată*) și până la cel mai acut (do = 8.372 Hz, id.). În acest diapazon (5) de 9 octave [v. octavă (3)] se înscriu – ocupând porțiuni mai restrânse sau mai largi în diferite zone ale scării – întinderile tuturor celorlalte instr. muzicale, inclusiv vocea (1) umană. ♦ Noțiunea de f. nu a fost cunoscută în antic. și ev. med. Vreme de aproape 3 mil., înălțimea sunetelor s-a determinat prin comparație cu sunetele date de porțiuni de lungime diferită a coardei de monocord* (sonometru), instr. a cărui invenție și largă utilizare sunt atribuite lui Pitagora. În 1638, G. Galilei scrie că numărul de vibrații este corelativul fizic al înălțimii sunetelor; el definește raportul a 2 vibrații diferite drept caracteristică (măsură) a înălțimii relative a 2 sunete și arată în ce fel depinde vibrația unei coarde de lungimea, tensiunea și masa ei. Fostul său discipol, M. Mersenne, i se datorează prima determinare absolută a unor f., publicată în 1636. După apariția în 1729 a lucrării lui Euler (v. bibliogr.), f. a devenit baza generală de determinare a înălțimii sunetelor. Astăzi există diferite aparate pentru măsurarea cu precizie a f.

cât, ~ă [At: COD. VOR. 123/10 / V: (înv) căt, cătă / Pl: câți, ~e, (55-56) ~uri / E: ml quotus, cata] 1 c În timpul în care... 2 c Atâta timp... 3 c Până când... 4 c (Reg; îlc) ~ ce îndată ce. 5 c (Îe) ~ ai bate din (sau în) palme sau ~ te-ai șterge (sau freca) la ochi, ~ ai clipi din ochi, (înv) ~ clipeala ochiului, ~ ai scăpăra din(tr-un) amnar, ~ ai zice pis, ~ cioara în par, ~ trece cioara peste gard, ~ ai potcovi puricele Foarte repede. 6 c (Îal) Imediat. 7 c (Reg; îlc) Numai ~ Doar. 8 c (Îal) În măsura în care. 9 c (Adesea în corelație cu „atât”; îe) Cu ~ Pe măsură ce. 10 c (Adesea în corelație cu „atât”; îe) Pe (sau după) ~ După cum. 11 c (Îae) Precum. 12 c (Îae) În măsura în care. 13 c (Îe) ~ se poate de sau ~ de sau ~ mai Foarte. 14 c (Îe) A țipa (sau a striga) ~ îl ține gura A striga cât se poate mai tare. 15 c (Îvp) Încât. 16 c Deși. 17 c Oricât. 18 c Introduce propoziții completive directe Am plătit cât nu face. 19 c Ci. 20 c Mai ales. 21 c (În corelație cu sine însuși) Când... când... 22 c (În corelație cu sine însuși) Și... și... 23 pp Precum. 24 pp (Îlpp) ~ despre (sau pentru) În ce privește. 25 av În ce măsură. 26 av În ce durată de timp. 27 av (Corelativ; îe) Atât ~ în același grad, în aceeași măsură ca și... 28 av (Corelativ; îe) Atât..., ~ și... 29 av (Îae) Nu numai... ci și... 30 av (Corelativ; îe) Cu ~..., cu atât Pe măsură ce..., tot mai mult. 31 av (Îe) ~ colo Departe. 32 av (Îe) ~ de colo De departe. 33 av (Îae) În mod clar. 34 av (Pop; îe) ~ colea Aproape. 35 av (Îe) ~ de ~ Măcar. 36 av (Îae) Puțin de tot. 37 av(Îcn; îae) Deloc. 38 av (Îe) ~ (e) lumea (și pământul) Totdeauna. 39 av (Îcn; îae) Niciodată. 40 pî (Cu) ce preț? 41 pî În ce număr? 42 pî În ce cantitate? 43 pî Ce durată de timp? 44 pî (Îe) ~ e ceasul? Ce oră este (acum)? 45 pî (Îe) În ~e (ale lunii) suntem azi? La ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? 46 pî (Îe) Pe ~ te prinzi? Pe ce pui pariu? 47-48 pnh, anh Tot ce, toate care, (lpl) cei care. 49 anh (Îe) ~ă frunză, ~ă iarbă sau ~ă frunză și iarbă Într-o cantitate foarte mare. 50 anh (Îae) O mulțime nenumărată. 51 pnh (Îe) ~ e-n lună și-n soare (sau și-n stele), ori ~e și mai câte Tot felul de lucruri. 52 anh (Îae) Tot ce se poate închipui. 53 pnh (Îe) ~ă mai (Foarte) mare. 54 anh (Înv; îe) Câți..., toți..., cât..., toate... Nenumărate și felurite. 55 sn (Mat) Număr rezultat dintr-o împărțire. 56 sn (Mat) Raport care există între două numere sau două mărimi.^[1] corectat(ă)

BAN² sm. 🔎 1 Odinioară, un fel de guvernator al Olteniei, numit de către Domn dintre oamenii cei mai de frunte, sau din rudele lui de aproape, și care exercita în cele cinci județe o autoritate administrativă și judiciară aproape suverană; în veacul al XVIII-lea, se numea Ban al Craiovei, primul boier al Țării-Romînești care sta în fruntea sfatului domnesc, avîndu-și reședința totdeauna în București și bucurîndu-se de o autoritate numai nominală asupra Olteniei, unde administrau de fapt ispravnicii de județe, sub supremația unui caimacam al Craiovei ¶ 2 Mold. Demnitar de rang inferior, ocupînd rîndul între spătar și paharnic; introducerea acestei boierii datează din anul 1705, cu a doua venire la domnie a lui Antioh Cantemir ¶ 3 În Ungaria, odinioară, al treilea demnitar între stegarii țării, guvernator al districtelor grănițărești: Banul Croației, Slavoniei, Dalmației, Severinului, etc.; în timpurile din urmă (pînă înainte de războiul mondial, numai guvernator al unuia din ținuturile autonome, al Croației și al Slavoniei [srb. ban].

ușoară, muzică gen (I, 1) care include lucrări pentru voce (1) și acompaniament* instrumental (cântece), având un caracter distractiv, vesel sau sentimental, abordând texte cu o tematică ancorată în cotidian și tratate într-o manieră muzicală accesibilă marelui public. Aceste lucrări au cel mai adesea un caracter dansant, astfel putând subzista și în afara textului, ca u. instr. de dans. Definiția genului în sine devine foarte dificilă, dată fiind marea varietate de aspecte sub care acesta se prezintă în succesiunea sau sincronia timpului. Dacă ar fi să dăm începuturile acestui gen, poate ar trebui să ne gândim la trubadurii* și jonglerii* ev. med., în sensul melodiei simple acompaniate și al textelor abordate (versuri cântând dragostea, natura, luptele, eroii etc.). Desigur că în configurația actuală u. este destul de îndepărtată de forma de manifestare a cântecului în ev. med., caracteristicile cele mai apropiate de ceea ce se înțelege astăzi prin u. începând să se contureze pe la sfârșitul sec. 19 – începutul sec. 20, o dată cu nașterea café-concert-ului. Instituind melodia simplă și ușor fredonabilă ce însoțește textul, ritmul specific – mereu în căutarea noului întru lansarea unui nou tip de dans* – orchestrația* redusă la câteva instr., urmărind o configurație armonică de asemenea simplă, dar totdeauna armonioasă, u. își trăiește în sec. 20 anii „veșnicei tinereți”, permanentei înnoiri, fiind în special apanajul tineretului, dar nelăsându-i indiferenți nici pe cei maturi, mereu vie, mereu schimbătoare, efemeră dar perenă în conștiința generațiilor. Preferințele pentru stilul u. lirice sau ritmate sunt împărțite iar istoria evoluției u. ar putea fi urmărită în succesiunea acestora. Romanța (2), cântecul liric (melancolic), tangoul*, rumba*, charlestonul*, cha-cha, slow, fox, bossanova, shake, twist etc. sunt genuri de cântece și dansuri u. care s-au succedat îmbogățindu-și ritmica și accelerând tempo(2)-urile. Din marea varietate a stilurilor* rock-ul, pop*-ul, folk*-ul, jazzul* s-au desprins de u. și evoluează paralel. Oricare ar fi stilul u., cântecele aspiră la statutul de șlagăr, acea stare fericită de îmbinare a textului cu muzica, cu priză la public, aflându-se în scurt timp pe buzele tuturor. U. își trăiește existența prin șlagăr* și prin interpret, adeseori cântecul devenind atât de pop. încât se uită numele compozitorului. ♦ O istorie a cântecului, a u., pe teritoriul românesc însă nu poate trece cu vederea nume recunoscute ale compozitorilor genului. Extinzând sensul acordat u., putem considera ca o primă culegere de astfel de melodii apărută la noi culegerea lui Anton Pann „Spitalul amorului” (mijlocul sec. 19), apoi cântecele din vodevilurile* lui Alecsandri cu muzica lui Al. Flechtenmacher, romanțele și muzica de café-concert de la începutul sec 20 etc. Numele lui Ionel Fernic și Ionel Băjescu-Oardă (pe la 1920) sunt legate de melodii de tipul liric – romanța (primul cu Iți mai aduci aminte doamnă, iar al doilea cu Flori de nufăr). Începând cu anul 1930, un nume se impune cu pregnanță și cu caracter de permanență în genul u. și o dată cu el și stilul u. românești de inspirație folclorică, cu melodică apropiate de acesta: Ion Vasilescu. Melodiile sale, adevărate șlagăre, sunt cunocute și astăzi (Glasul roților de tren, Hai acasă, puișor, Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea, Țărăncuță, țărăncuță și multe altele). Pleiada compozitorilor de gen care se manifestă creator în această a doua jumătate a sec. 20 este reprezentată de o serie foarte numeroasă de nume prestigioase, care continuă în spirit novator tradiția, conferind u. românești calitatea și cantitatea ce o fac competitivă pe scara valorilor internaționale. De la generațiile mature și până la cele mai recente nume apărute în peisajul u. putem cita compozitori care și-au concretizat un stil și au creat nenumărate șlagăre: Florin Bogardo, Ion Cristinoiu, Camelia Dăscălescu, Edmond Deda, Florentin Delmar, Noru Demetriad, Gherase Dendrino, Marcel Dragomir, Cornel Fugaru, George Grigoriu, Aurel Giroveanu, Mișu Iancu, Nicolae Kirculescu, Henry Mălineanu, Marius Mihail, Horia Moculescu, Temistocle Popa, Elly Roman, Radu Șerban, Vasile Șirli, Marius Țeicu, Vasile V. Vasilache, Vasile Veselovski ș.a.

MARFĂ s. f. 1. (Învechit, astăzi numai în Transilv., Ban.; în formele marhă, marvă și mară; adesea cu sens colectiv) Vită cornută (mai ales bou sau vacă); vită de muncă (GCR II, 472); p. g e n e r. animal domestic (CIHAC, II, 186, ALR II 5652/36, 47, 349), dobitoc (CABA, SĂL. 99, A II 7). În a șaptea zi. . . nu face nece un lucru nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici marha ta. CORESI, ap. GCR I, 23/34, cf. CCR 19/9. Iară să vor prinde la el cea marhă furată vie, săva bou fie, săva asin, săva oaie, de doao ori să dea atîta. PALIA (1581), ap. CCR 69/21. Deci s-au dus Ghiorghi de-au cumpîrat aceale vite, cîce atunci n-au fost oprită marha de măria-voastră (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 59, cf. 62, 73, 78. Pîntecele de-a stîngă de se va cutremura, o dobîndă de marhă veri apuca. PARACLISER (1639), 262. Deade noao fîntîna aceasta den carea au beut el și feciorii lui și marha lui. N. TEST. (1648), 109^r/12. Să-și adune mărha dumnilor-sale în plaiul muntelui pre locul țerei Moldovei (a. 1676). BUL. COM. IST. II, 199. Va plăti restul dăjdii, cum s-a face ceva pășune la marhe (a. 1767). IORGA, S. D. XIII, 262. Marha sau dobitoacele ceale cu coarne uneori capătă rîie. CALENDARIU (1814), 181/27, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., CIHAC, II, 186. Cele apărținătoare de casă și sălașul cu marva afară la cîmp. MARIAN, S. R. II, 226, cf. TDRG, ROSETTI, R. VI, 150. Nici nu se mai spală, da de mîncat se îndoapă ca marha. T. POPOVICI, S. 145. Omul prost e ca măgarul sau ca marha. H XVIII 19. Să nu le strice lupii marvele (vitele). ib. 312. Bădișor de preste vale, Nu-ți pune pean-așa mare, Ci-o pune mai retezată, Precum ai marvă-n poiată. EPURE, P. 75. Feciorii slujiseră numai pre marve și nu pre bani. CĂTANĂ, P. B. I, 9. Bună umbră dobîndește, Multă marvă să dumbrește. ALEXICI, L. P. 25, cf. 111. Trăim dî pă plug șî dî pă marhă. DENSUSIANU, Ț. hH. 205, cf. 114. Murguleț, marhă rotată, Scoate-mă în deal odată. BÎRLEA, C. P. 171, cf. 304. Cumpără sare. Sarea o dă la marvă, la oi. ARH. FOLK. III, 143. Cîn-să gată, le-aleje; tot natu-ș ia marva lui. ib. 144. Abia am iășit dîn iarnă cu marhele. ALR I 324/56. Să duse cu marvil’e la iarbă. ib. 1088/49. Să nu să baje la mine-n ocol nici o mară străină. ALR II 3013/29. Mana marhălor, a vacilor. ib. 4241/346. Solniță dîn corn dă marhă. ib. 4995/64. ♦ P. g e n e r. (De obicei determinat prin „sălbatic”) Animal sălbatic (mai ales cerb sau căprioară). Cf. ALR I 1157/79, 90, 138, 315. ♦ (Depreciativ, cu determinări care accentuează nuanța depreciativă) Epitet pentru un om grosolan, lipsit de bun-simț sau prost. V. v i t ă, d o b i t o c. S-a dus la Rigo și a cerut-o la joc. Ea l-a privit semeață: – Nu joc cu tine. Ești marhă mare, nu știi juca. T. POPOVICI, SE. 514. Marvă încălțată. ALR I 1524/45. 2. (Prin Ban., în forma mară) Prăsilă. Cf. ALR I 1769/28. Am cumpărat oi și stupi de mară. Com. din ORAVIȚA. 3. (Învechit) Avut, avere, bogăție (constînd din vite sau, p. e x t., din diverse bunuri mobile).Aduseră . . . pre Lot, frate-său, și cu toată marha (uneltele BIBLIA 1688, 9²/33) lui și muieri și oameni. PALIA (1581), 55/7. Nedreptatea amu pohteaște să răpească marha striinului. CORESI, EV. 218, cf. 400. Robiră pre muierile den Madiam și marha lor și dobitoacele lor și toate agonisitele lor. BIBLIA (1688), 119²/9. Odăi de oi vom face aicea dobitoacelor noastre și cetăți marfelor noastre. ib. 120²/49, cf. 23¹/17, 461/40. Și de aceasta am poruncit domniia mea, din nice un fealiu din marha lor să nu li se ia vama domnească dinții, nice din oi, nice din stupi, nice din porci, nice din găleată (cca 1700). IORGA, S. D. XII, 277. Pînă acum tisturile nici atare la casa sau marha preuților n-au îndrisnit, ce cineși în forumul său au căutat judecata (a. 1765). id. ib. XII, 257. De dijma grîului, secărei. . ., inului, stupilor, meilor, melușeilor și a altor vite și marfe care s-au obicinuit. . . a se da fiscului nostru. . . să-i scutim și să-i mîntuim. ȘINCAI, HR. III, 82/22. 4. (La sg., de obicei cu sens colectiv, sau la pl.) Bun (material) produs al muncii și destinat schimbului pe piață. Aceștia sînt. . . iubitorii de argintu și ceia ce au cumpărat marhă strîmbă. COD. TOD. 205, cf. CUV. D. BĂTR. II, 344/5. Scriem carte. . . la vodă, la domnul nostru, să slobodzească drumul să îmbie neguțătorii. . . să vie cu negoațe și cu marhă la Bistriță (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 89, cf. 55. De la Lipova au tîrguit marfă la tîrgul Devii (a. 1747). IORGA, S. D. XII, 45. N-au trecut multă vreme la mijloc și au ars și vama domnească, arzînd multă marfă domnească și neguțitorească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 231/34. Luase de la oamenii lui Paul Beldi de Bodula nouă cai, cu mărfile ce ducea, pentru că n-au avut răvășel. ȘINCAI, HR. II, 151/34. Neguțitorii. . . au suit prețul marfelor sale. id. ib. III, 219/23, cf. I, 371/9. Fâcînd tocmalâ cu numitul ca să-i dau zece mii ocă cașcaval.. . am și pus în lucrare ca la vremea cuviincioasă să-i fie marfa gata (a. 1810). URICARIUL, XIV, 239. Un neguțitor vienez bătrîn mi-au spus că din Viena de 16 ori au dus marfă la Moldova. GOLESCU, Î. 97. Vamă de acum înainte să va lua numai la schele și la locurile de la graniță, pentru mărfurile atît cele ce ies, cît și cele ce intră, cîte 3 lei la sută. CR (1829), 308²/17. Au socotit să arunce în mare. . . tunuri, coleturi cu marfă, poloboace și alte asemine. DRĂGHICI, R. 11/15. Importatia și exportația tuturor mârfilor să fie slobodă. GT (1839), 52¹/13, cf. 19¹/19. Moldovenii protimisăsc a da sute de mii de lei pentru carete și marfe de la Viena. KOGĂLNICEANU, S. 110. Să-și deschidă. . . piețe nouă pentru fabricate și alte mărfi de ale sale. BARIȚIU, P. A. II, 399. Cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I, 329, cf. 285. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aș fi marfă de băcălie, Brașovenie sau lipscănie. ALECSANDRI, T. I, 111. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I, 137. Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? CREANGĂ, A. 57. După ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului. . . , au pornit. . . după marfă. CARAGIALE, O. II, 230, cf. M, 155. Slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani, ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă și mai scumpă. ISPIRESCU, L. 24. Într-o societate producătoare de mărfuri. . . munca intelectuală devine și ea o marfă, care se cumpără și se vinde. GHEREA, ST. CR. II, 308. În tîrg, așternură un sac, lăsară marfa jos pe caldarîmul umed, iar ei se așezară alături. DUNĂREANU, CH. 76. Cînd ai o marfă bună, arată-ne-o de la început. AGÎRBICEANU, A. 147. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea. SADOVEANU, B. 99, cf. 97, id. N. F. 156. Pierderile se ridică la peste treizeci la sută din valoarea mărfii,. REBREANU, R. I, 47. Haralambie asista la ridicarea mărfii lui Leíb. SAHIA, N. 96. Industria textilă. . . cuprinde cca 600 de fabrici. . . aproape suficiente ca să acopere necesitățile consumului intern de mărfuri textile. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 23. Realizarea planului de desfacere a mărfurilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. Marfa pe care o aduceau nu era prea grea, pentru că era mai toată foarte scumpă la preț, încăpînd în lăzi ușoare. CAMIL PETRESCU, O. I, 543, cf. V. ROM. decembrie 1954, 64, TEODORESCU, P. P. 164. La timpul hotărît au sosit corăbierii cu corăbiile încărcate și cu alte mărfuri. SBIERA, P. 244. (Glumeț) Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. . . Harabagia-zicea el-e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos, la vale pe jos, iar la popas în căruță. CREANGĂ, P. 107. Am dugheană cu chirie și marfă pe datorie. ZANNE, P. V, 288, cf. 513. Cine deschide ochii după ce cumpără, cumpără totdeauna marfă proastă. id. ib. 229, cf. 400, VIII, 319. Unde este marfă, trebuie să fie și pagubă. ROMÂNUL GLUMEȚ, 37. ◊ (În contexte figurate) Sufletul, cu scumpă marfă încărcat, mearge să se spăsască. MAIOR, P. 38/27. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ne-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ți dea codru-ntunecat? HASDEU, R. V. 53. ◊ F i g. Din elementele tinere. . . cine știe dacă n-am vedea ieșind o mînă de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124. Ai noștri tineri la Paris învață. . . Ș-aceste mărfuri fade, ușurele, Ce au uitat pîn-și a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul țării: stele. EMINESCU, O. IV, 252. Așa sînt fetele, marfă scumpă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 18, cf. id. T. S. 31. ◊ (Învechit) Marfă (sau mărfuri) de Brașov = brașovenie. Cf. N. A. BOGDAN, C. M. 132. (Învechit) Marfă monedă sau marfa monedei = moneda considerată ca echivalent de schimb; bani. În vremile trecute, cînd comerțul nu era încă dezvoltat în țară. . ., marfa monedei era rară. KOGĂLNICEANU, S. A. 149. ◊ E x p r. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile pe care le posedă sau meritele personale. Cf. COSTINESCU. Nu-mi vinde el mie marfă = nu mă poate înșela, fiindcă cunosc situația reală. Cf. PAMFILE, J. II, 153. A lua (pe cineva) marfă = a lua (pe cineva) în spate, în cîrcă. Cf. ALR II/I h 55. Bună marfă! sau marfă bună, se spune, depreciativ, despre un om șmecher sau imoral. Ce marfă bună-mi mai ești, doamne, doamne! PAMFILE, J. II, 153, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Rar) Altă marfă, se spune cînd este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. Alt arbore genealogic! Altă marfă! Alt blazon! PETRESCU, A. R. 11. ♦ Bun material; obiect. Aceste rudenii aduc in coliba sa cîte mărfuri pot mai multe, pentru a alcătui zestrea tînărului. IST. AM. 90^r/15. ♦ (Eufemistic) Lucru furat. Iar frații Chirei, Hoții Brăilei, Acasă veneau, La poartă strigau: Chiră Chirălină. . . Poarta ne-o deschide Și apoi ne-o închide, Marfa ce-o avem, În curți s-o băgăm, Căci ziua ne-apucă, Potira ne-ncurcă. ANT. LIT. POP. I, 359. – Pl.: mărfuri și (învechit) marfe, mărfi. – Și: (învechit și regional) márhă (pl. marhe și marhă), (1, Ban.) márvă (pl. marve și marvă), máră (pl. mare și mară ALR I 408/112), (suspect) mărhă s. f. – Din magh. marha. – Marvă < scr. mrva.

*ANGAJAMENT (pl. -te) sn. 1 Faptul de a (se) angaja ¶ 2 Tocmeală făcută, făgăduință dată pentru ocuparea unui loc, unui post: n’are niciun ~ ¶ 3 Făgăduință, îndatorare: în explicările ce are cu Ipsliante îi cere îndeplinirea ~elor sale (I.-GH.) ¶ 4 A (-și) lua ~ul, a-și da cuvîntul, a se îndatora: luam ~ul de a fi totdeauna uniți în apărarea drepturilor noastre (I.-GH.) [fr. engagement].

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

DOAMNĂ, doamne, s. f. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui unei femei căsătorite căreia i se adresează sau despre care vorbește cineva. Domni cu monoclu și doamne cu buze vopsite. ISAC, O. 90. Doamnele, ostentativ fără treabă, umblă în rochii de casă și fără pălării. IBRĂILEANU, A. 7. [În caretă] se afla o doamnă a cărei frumusețe era încă strălucitoare. MACEDONSKI, O. III 16. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Franțuzism; urmat de adj. posesiv) Tînguiește-mă, doamna mea, și nu mă osîndi. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (Învechit, totdeauna cu determinări adjectivale) Soție de boier; jupîneasă. Orice-i zicea boieriul sau doamna acestuia să facă, ea pe loc și făcea. MARIAN, O. II 386. ◊ (Azi, fără determinări) Timotin m-a invitat la el, la mănăstire. Doamna a tăcut ca un mormînt. IBRĂILEANU, A. 15. ♦ Nume dat în trecut de copiii de școală învățătoarelor și profesoarelor căsătorite. 2. (Într-o epocă mai veche) Soție a unui monarh sau a unui prinț. V. regină, principesă. De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Domnule, măria-ta, Pe Codreanul nu-l ierta, Că... pe doamna ți-a fura. ALECSANDRI, P. P. 90. ♦ Regină, suverană. (Fig.) Și din neguri, dintre codri, tremurînd s-arată luna: Doamna mărilor ș-a nopții. EMINESCU, O. I 148. 3. Compus: (Bot.) doamnă-mare = mătrăgună. Strînge dumneaei și zamă de mătrăgună, ce se cheamă la noi «doamnă-mare». SADOVEANU, N. F. 35.

Où sont les neiges d’antan? (fr. „Unde sînt zăpezile de altădată?”) – vers vestit al lui François Villon din Ballade des dames du temps jadis (Balada doamnelor de altădată). După fiecare strofă, versul de mai sus revine ca un refren. În această baladă, care numără cinci secole, poetul se întreabă de ce să mai vorbim despre Flora, Thaïs, Eho și alte „dames du temps jadis”, a căror frumusețe era dumnezeiască? Unde sînt ninsorile de odinioară? Adică, a vorbi despre ceea ce a fost, e ca și cum am vorbi despre nămeții din anii trecuți. Dar acest înțeles inițial s-a topit o dată cu… zăpezile de atunci și a răsărit al doilea sens al versului: prin où sont les neiges d’antan? se înțelege astăzi: unde sînt vremurile de odinioară? – expresie care însoțește regretul celor ce trăiesc din amintiri despre timpuri, întîmplări, ființe care au dispărut pentru totdeauna. De altfel, antan e contras din cuvintele latinești ante annum (anul dinainte), adică: timpul trecut. LIT.

DREPTATE, (3, 4) dreptăți, s. f. 1. Principiu care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să se respecte drepturile fiecăruia; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a-i acorda ceea ce i se cuvine în mod legitim. Act de dreptate. Simțul dreptății. ▭ Și inima noastră Sub arme cînd bate, E tot pentru pace Și pentru dreptate. BANUȘ, B. 66. S-au ridicat cu toții pentru dreptate. PAS, Z. I 193. Nici sabia, nici mărirea nu prețuiesc cît dreptatea. SADOVEANU, D. P. 22. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = pe drept, după lege, cum se cuvine, în mod just, echitabil. [Bacii] își vor împărți cu dreptate mana pămîntului. CAMILAR, T. 43. Neamurile mele au plătit totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu bani și rod; au plătit cu sînge. SADOVEANU, Z. C. 234. Pe bună dreptate = cu drept cuvînt, în mod întemeiat. Pe bună dreptate s-a așteptat să fie răsplătit. ▭ Pe bună dreptate ar mai avea de luat, iar nu de dat. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A face dreptate (cuiva) = a repara o nedreptate (făcută cuiva), a face un act de justiție; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. Partidul a venit să le facă și lor dreptate. VINTILĂ, O. 27. Ți se va face și ție dreptate... deplină dreptate. CAMIL PETRESCU, T. III 39. Bată-vă crucea ciocoi, De-aș mai scăpa de la voi, Să mă trag la codru iară Și să fac dreptate-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. Grigoriță are dreptate și s-a gîndit bine, a început cuvînt ascuțit gospodina. SADOVEANU, N. F. 39. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul, și ai dreptate. NEGRUZZI, S. I 63. A da (sau a găsi) dreptate (cuiva) = a) a recunoaște că ceea ce spune sau face cineva este întemeiat, îndreptățit, just. Nu se putea să nu dai dreptate obșteștii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARAGIALE, C. 47. El se întrista, dar totdauna le da și dreptate. MACEDONSKI, O. III 51; b) (popular) a face dreptate (cuiva). Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula Mina dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Stabilire a justiției; judecată. Ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mîntuirei au început. RUSSO, S. 148. 2. (Numai în locuțiunea) Cu dreptate = (loc. adv.) cu devotament, cu cinste; (loc. adj.) devotat, fidel, cinstit. Nu putea pune pan-Valerie pe de altă parte nemți să prindă ori să prade solul, – cunoscînd noi prea bine pe pan-Valerie ca un șleahtic cu credință și dreptate. SADOVEANU, Z. C. 83. Și dacă-i apuca o dată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sînt eu în feliul mieu, știu una și bună: să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. Te-am iubit cu dreptate, M-ai lăsat cu strîmbătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. 3. (La pl.) Drepturi³ (3). Buciumă-n mine toate răscoalele țării! Toate obidele răzvrătite, Toate dreptățile jecmănite. DEȘLIU, G. 23. Vecinii, îndeobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor. EMINESCU, N. 154. ◊ (La sg., învechit, în expr.) A avea dreptate să... = a avea dreptul să facă ceva, v. drept³ (3). Fieștecare moldovan are dreptate să călătorească unde-i place? KOGĂLNICEANU, S. 190. 4. (La pl.; regional) Acte justificative. Eu îs doftor, și anume care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălțatul împărat să-i arăt dreptățile. RETEGANUL, P. II 78. N-avuși măcar un frate... Să îmble cu cărțile, Să-ți scoață dreptățile. ALECSANDRI, P. P. 238.

AMIC, -Ă, amici, -e, s. m. și f. (Azi mai rar) Prieten. În toate duminicile Radu mănîncă la amicul lui și iarna, de două ori pe lună, se duc amîndoi la teatru. VLAHUȚĂ, O. AL. 98. Mi s-a intîmplat să pierz un amic, un bun amic, și nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere. CARAGIALE, O. II 292. [Bălcescu] a devenit un bun și prețios amic, cu care m-am înțeles totdeauna la vorbă și la gînduri. GHICA, S. A. 140. Serviescule... ești un amic neprețuit. ALECSANDRI, T. I 280. ◊ (La vocativ, uneori ironic, alteori cu ton de superioritate) Amice, îți lipsesc patru-cinci sute de lei din casă; ia fii bun d-ta și-i pune imediat la loc și al’ dată socotește mai bine. CARAGIALE, O. II 60.

MOMÉNT s. n. 1. Scurt interval de timp, de obicei considerat în raport cu faptele care îl caracterizează; clipă, secundă, minut (I 1). De aceea și fericesc momenturile ce aduc atîtea îndestulări nenădăjduite în vreme (a. 1787). BV II, 321. Necesitatea de a se despărți turbură momenturile aceste delicioase. CALENDARIU (1-794), 29/26. Trist și de pe urmă al vieței moment. ÎNVĂȚĂTURĂ, 125. Și au murit întru acel moment sau clipeală, MOLNAR, I. 430/13, cf. 225/8. Ea se afla într-unul din aceste momente rari. . . cînd te simți învins de plăcere. NEGRUZZI, S. I, 78. Domnul director binevoiască In acest dulce și scump moment Cu amicie să priimeascâ Al nostru veșnic devotament. ALECSANDRI, T. I, 286. Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine. MAIORESCU, CR. II, 110. Și-n acel moment de taină, Cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i Ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I, 162. Numai eu știu cîte momente de fericire m-a făcut să gust autorul meu de predilecție, cînd am citit picantele lui nuvele. CARAGIALE, O. IV, 282. Ți-am scris aseară prea nepoliticos, într-un moment de necaz. id. ib. VII, 235. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul. GALACTION, O. 335. Eram chinuit de momentul despărțirii, CAMIL PETRESCU, U. N. 179. L-am întîlnit în port, în momentul în care se îmbarca Soleiman. id. O. III, 196. A fost un moment de panică. BART, S. M. 100. ◊ L o c. a d j. De (un) moment = de scurtă durată, vremelnic. V. e f e m e r. Ale speranței iluzii de-un moment. MACEDONSKI, O. I, 260. ◊ Loc. adv. În acest moment sau în momentul acesta = (chiar) acum. Omul. . . ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, M. V. 4. În momentul acela sau în acel moment = (chiar) atunci. În momentul acela văzui pe poliț maistru, NEGRUZZI, S. I, 53. Din momentul acela sau din acel moment = de atunci. Din momentul acela purcese îngreunată. EMINESCU, N. 4. Pentru (un) moment = numai pentru un timp foarte scurt, în mod provizoriu, deocamdată. Meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur. FILIMON, O. I, 119. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III, 39. Acești negustori să-mi producă material ziaristic, în schimbul unei remunerări, care pentru moment are aparența unei satisfacții. BACOVIA, O. 238. Pe moment = în acea clipă. Pe moment, nu mi-am dat seama. La moment = pe loc, imediat. Am cunoscut la moment cu toți pe acei cari au dictat acel ferman. BARIȚIU, P. A. III, 126. Nici un moment = de loc, nicidecum, în nici un caz. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă, în permanență. Aveam în tot momentul certări și împăcare, I. NEGRUZZI, S. II, 7. Din moment în moment = acum, imediat, din clipă în clipă. Aștept cu nerăbdare o telegramă din moment în moment. CARAGIALE O. VII, 9. Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment. C. PETRESCU, C. V. 125. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. id. A. 280. ◊ L o c. c o n j. Din moment ce = de vreme ce, deoarece. Din moment ce a plecat din casă, n-ar mai vrea să aibă tratative directe cu ea. REBREANU, R. I, 250. ◊ (Precedat de un numeral care accentuează ideea de scurtime a duratei) Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III, 61. Sperăm că vom face pe cititorul nostru să petreacă două-trei momente. CARAGIALE, O. IV, 139. Ieșea cîte un moment să mai respire. D. ZANFIRESCU, V. Ț. 35. De frică se gîndi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plîngerii. REBREANU, I. 183. Manuscrisele d-tale au făcut parte, toate, dintre puținele a căror lectură n-am putut-o amina un moment. IBRĂILEANU, S. L. 92. Așteaptă-mă un moment să-mi aduc caietul și cărțile, C. PETRESCU, C. V. 176. Un moment, exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină răbdare, să aștepte, să se oprească. 2. Etapă în desfășurarea unui proces; fază. [Ideile] de care dispune acest om în diferitele momente ale vieții. MAIORESCU, CR. II, 140. Istoria lumii e plină de momente istorice. ARGHEZI, P. T. 257. Intelectualismul de ieri poate fi degajai dintr-un conglomerat mort și vivificat într-un moment organic nou. CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/2. O importantă sarcină actuală a editurilor noastre este de a înviora momentul acesta cultural. ib. 1948, nr. 111, 1/5. S-au rostit, despre literatura necesară momentului istoric pe care îl trăim. . ., observații excelente. SADOVEANU, E. 41. Respectarea ordinei reale a momentelor istorice e necesară și pentru dozarea justă a acțiunii. V. ROM. ianuarie 1954, 202. Pe țăran îl surprinde în momentele principale ale existentei. ib. noiembrie 1954, 142. Scriitorul. . . ne-a dat, în opera sa, unul din momentele cele mai de seamă ale limbii românești din veacul al XlX-lea. VIANU, S. 93. M. Sadoveanu a apărut în momentul istoric al țării noastre, cînd apunea o alcătuire socială și începea o alta. RALEA, S. T. I, 12. ◊ (În contexte figurate) Invenția lui pornește totdeauna de la un moment sufletesc care determină distribuția, forma, atitudinea și expresia personagiilor. OȚETEA, R. 277. Un moment al conștiinței umane era acum și Anatole France. V. ROM. noiembrie 1953, 345. ◊ Ultimele momente = ultimele clipe de viață, clipele de dinainte de moarte. ◊ L o c. adv. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = în ultimul interval de timp care precedă o acțiune; înainte de a fi prea tîrziu. Deseori o serie de materiale sînt procurate în ultimul moment. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 397. La (sau, rar, într-)un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Oricare ar fi într-un moment dat pozițiunea pămîntului pe orbita lui, o parte din suprafacia sa care se află întoarsă spre soare este luminată de razele acestui astru. DRĂGHICEANU, C. 86. Aveau poruncă să ríu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 147. La un moment dat, își frecă palmele. PREDA, D. 53. ♦ Episod care face parte din acțiunea unei scrieri literare. Toate momentele era. . . bine împlinite de toți actorii. MN (1836), 52¹/53. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III, 96. Iată, de pildă, în nuvela „Păcat” momentul în care cei doi vechi prieteni, preotul și primarul, stau de vorbă. VIANU, A. P. 132. !3. 3. (Art.) Timpul de față sau despre care se vorbește. El singur a uitat impresiile momentului. RUSSO, S. 17. Momentul e solemn; Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn. MACEDONSKI, O. I, 47. În mintea amîndurora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului, D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 48. 4 Timpul indicat, ocazia oportună. Fii liniștită și fă-te că dormi. . . ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I, 450. Cuconu Cristea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Poate că ar fi momentul să marcăm o altă atitudine față de palat. STANCU, R. A. IV, 343, cf. PAS, Z. IV, 13. Ghioceoaia hotărî că acum era momentul potrivit. PREDA, D. 171. ◊ E x p r. A prinde momentul v. p r i n d e. 4. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, o axă sau un plan. Cf. DM⁵, LTR², DER. – Pl.: momente și (învechit) momenturi. Din lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment.

PROLEPSĂ (< fr. prolepse < gr. prolepsis, anticipare) Procedeu stilistic, folosit îndeosebi în elocința juridică și care constă în exprimarea unei idei mai degrabă decît era de așteptat, fie pentru a o scoate mai mult în relief, fie pentru a respinge, prin anticipare, o obiecție posibilă. Ex. Domnilor, Știu bine că, nu pentru a asculta nevoioasa și nedibacea mea rostire, v-ați dat osteneala a vă aduna și a vă închide astă-seară așa de mulți, în sala cam întunecoasă și cam monotonă a Ateneului nostru. Nu merit eu atîta sacrificiu; nu merit eu așa onoare. De aceea chiar de la început, o voi da cui se cuvine. Ați venit aci, cum vine totdeauna românul – voioasa sau îngrijata grăbire – cînd se așteaptă a vedea răsărind, din umbrele trecutului, luciul vreunui mare fapt național; ați venit cum vine cînd el dă cu gîndul că are să audă și să reculeagă în mintea sa răsunetul chiar și slăbit, al vreunui puternic suspin al inimilor românești. (AL. ODOBESCU, Moții)

totdeauna av [At: VARLAAM, C. 253 / V: (înv) ~eun, (reg) tăda~, tădău~, tăd~, tădiu~, toda~, todău~, tod~, todeu~, ~dau-, ~eu~ / E: tot² + de + a + una] 1 În tot timpul (de până acum) Si: mereu, necontenit, oricând, pururea, tot¹ (56). 2 (Îlav) Pentru ~ Definitiv (1). 3 (Îlav) Din (sau de) ~ De la început. 4 (Îal) Mereu. 5 (Îla) De ~ Obișnuit. 6 De fiecare dată. 7 De obicei.

ORDIN², ordine, s. n. 1. Dispoziție orală sau scrisă, dată de o autoritate sau de o persoană (oficială) unei autorități sau persoane (subalterne) și care trebuie executată întocmai; poruncă. Ordinul e să cercetăm tot ce întîlnim în cale. CAMIL PETRESCU, U. N. 264. Într-o dimineață Gogu a primit ordinul să se prezinte la un regiment de pe țărmul Dunării. C. PETRESCU, S. 119. Trupa totdeauna execută ordinele, răspunse generalul. REBREANU, R. II 227. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva, gata a-i îndeplini dorințele. Ori pe care scenă, domnul meu; eu sînt la ordinele d-voastre. ALECSANDRI, T. I 286. Sub ordinele cuiva = la comanda cuiva, sub conducerea cuiva. Graurii par a fi supuși la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară subt ordinele unui șef. ODOBESCU, S. III 30. La ordin! = sînt gata a vă executa porunca, vă ascult, vă stau la dispoziție. Am o rugăminte, domnule Ispas. [Șeful:] La ordin! SEBASTIAN, T. 222. A da ordin = a ordona. ♦ (Concretizat) Act, hîrtie care conține o asemenea dispoziție. Ordin de plată. ▭ Locotenentul Vieru îl dădu dezertor, trimițînd în satul lui, la postul de jandarmi, ordin de urmărire. CAMILAR, N. I 203. Și nu da banii, decît cînd ai ordinul la mînă. CAMIL PETRESCU, P. V. 124. Ordin de zi = act prin care comandantul unei unități militare importante se adresează întregii unități în anumite ocazii extraordinare (sărbătoriri, victorii, evidențieri deosebite etc.). Mareșalul... a citit ordinul de zi. STANCU, U.R.S.S. 49. (Ieșit din uz) Ordin de chemare = dispoziție scrisă (a unei autorități militare) prin care o persoană făcînd parte din cadrele de rezervă ale armatei era chemată la unitate. 2. Decorație. Uzina a fost decorată cu trei ordine. Zp (în denumirea unor decorații) «Ordinul Muncii» clasa I. 3. Termen folosit în clasificarea plantelor și a animalelor, care indică o unitate cuprinzînd una sau mai multe familii. Clasa arahnidelor cuprinde zece ordine. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sînt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. Ordinul doric v. doric. Ordinul ionic v. ionic. Ordinul corintic v. corintic. 5. Comunitate monahală catolică. V. congregație. Ordinul iezuiților. Ordinul carmelitelor. ♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni militare. Ordinul templierilor. Ordinul cruciaților. 6. (Însoțit de determinări adjectivale indicînd caracterul, natura, felul) Rang, categorie (după importanță). Creanță de prim ordin. ◊ Expr. De ordin... = cu caracter... Considerente de ordin economic. De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang, excelent. ♦ (Învechit) Ordine, categorie, domeniu. Zici iară că suma binelui în lume covîrșește suma răului, atît în ordinul moral cît și în cel fizic. BOLINTINEANU, O. 361. ♦ (Rar) Lucru obișnuit, comun. Conferă fericiților proprietari o situație cu totul în afară de ordin. ARGHEZI, P. T. 102.

Hermaphroditus, fiul lui Hermes și al Aphroditei. A fost crescut de nimfe pe muntele Ida pînă la vîrsta de cincisprezece ani, cînd a pornit să cutreiere prin lume. O dată, pe cînd se scălda în apele unui lac, nimfa lacului Salmacis s-a îndrăgostit de frumosul tînăr și a vrut să se unească cu el. Hermaphroditus a respins-o. Atunci ea l-a cuprins în brațe cu sila și, fiindcă tînărul se zbătea să scape din strînsoare, Salmacis s-a rugat fierbinte zeilor să le unească trupurile pentru totdeauna. Zeii i-au împlinit voia: în locul tînărului și al nimfei a apărut o singură ființă, avînd ambele sexe. Hermaphroditus se număra printre însoțitorii lui Dionysus.

MODĂ¹ s. f. (Atestat prima dată la ANON. CAR.) 1. Obicei, deprindere colectivă specifică, la un moment dat, unui mediu social; s p e c. gust, preferință generalizată, la un moment dat, pentru un anumit fel de a se îmbrăca. V. v o g ă. Primea pre cei streini cu toată dragostea. . . înștiințîndu-se despre datinile și modele popoarelor celor de departe. MAIOR, T. 33/15. Această haină ușoară, după moda de acum Mi-e un strai de vînat. BELDIMAN, M. 8^r/18. Fiind atunci obiceaiul (moda) de să arunca la fiară sălbatece cei ce era judecați de moarte, l-au dat înaintea fiarălor. CN 94/19. Cei mai mulți miniștri și mari ai împărățiii au luat acum, după pilda sultanului, moda ostășască, și au pus în locu turbanului un fes. CR (1829), 22²/22. Ciubote negre cu pintini după moda franțeză. AR (1829), 15¹/28. Starea gustului de obște ce-i zice modă. PISCUPESCU, O. 154/10. Coconul Drăgan e un fel de bădăran boierit, care se ține mereu de moda veacului. HELIADE, O. II, 425. Feriți-vă de mode care dărăpănă cele mai bogate familii și vă fac să uitați, după pilda altora, datoriile cele mai temeinice ale căsniciii. MARCOVICI, D. 107/12. Din trăsură se coborî un tînăr elegant coconaș, a cărui costum era după moda curții. NEGRUZZI, S. I, 16, cf. 145, 151. Ei ! . . . S-a trecut cu moda de lacrimi și suspine Și cu acele crunte dureri imaginari. MACEDONSKI, O. I, 213. Ce-a mai ieșit și moda asta cu învățătura pînâ la adnei bătrînețe ! D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 17. O modă bună este aceea de a merge vara la băi sau in vro stațiune climaterică. BIANU, D. S. Erau doi tineri. . . îmbrăcați după moda din urmă. AGÎRBICEANU, A. 122. Denumirile sînt în bună parte și o chestiune de modă. BUL. COM. IST. V, 74. Flori după „modia”. . . nouă. COMȘA, N. Z. 14. Desigur, eu nu mă schimb de la lună la săptămînă ca moda pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 95, cf. 204, id. Î. I, 13. O pălărie pe care moda nu o cunoaște. KLOPȘTOCK, F. 236. Era un dulău sur și flocos, cu urechile și cu coada scurtate, după moda din munte a ciobanilor. SADOVEANU, B. 207. Moda însă e modă și-n arhitectură. id. O. IX, 238. [Turcismele] au fost aduse de moda care imita felul de a se exprima al claselor suprapuse, cu legături la Poartă. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Rochia ei. . . era încărcată . . . cu tot ce aduseseră modele succesive din prima jumătate a veacului. CAMIL PETRESCU, O. III, 68. Liniile desenelor vechi sînt simple, puțin naive, după moda timpului. STANCU, U.R.S.S. 56. Așa-i moda pe la noi: să jucăm doi cîte doi. ȘEZ. V, 151. Ce porți, leleo, chelbea-n cap ? – Dacă-i modă, ce-am să fac! ZANNE, P. III, 230. ◊ Revistă (sau jurnal) de modă (sau de mode) = revistă care conține modele (noi) de îmbrăcăminte și de încălțăminte. Ceruse o revistă de mode și tocmai o plătea. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. ◊ L o c. a d j. La (sau, franțuzism învechit, de) modă = a) care corespunde gustului într-un anumit moment, care se folosește frecvent la un moment dat; modern; de actualitate, actual. Duelul a ajuns de modă, căci au început și femeile a îl întrebuința. CR (1833), 17²/22. Așa e la moadă ca să umble fără coadă. PANN, P. V. II, 27/21. Pe acei timpi. . . bibliotecile erau la modă. FILIMON, O. I, 122, cf. PONTBRIANT, D. Căci pe-atunci era la modă Vara, cînd plecau la băi, Regii meșteri în bătăi Să-și ia drumul încotrova Totdeauna prin Moldova. COȘBUC, P. I, 326. Brățara. . . asta din dreapta. . . mă ține trei mii de lei. . . Și-a din stînga. . . cu aceeași piatră, împresurată cu diamante, cinci mii de lei. . . Se poartă . . . E la modă. DELAVRANCEA, O. II, 277. Prinserăm a cînta în cor romanțe la modă. BRĂESCU, A. 143; b) (despre oameni) care se comportă conform gustului, preferințelor unui anumit mediu social (la un moment dat); foarte cunoscut sau apreciat la un moment dat. Cînd o să te văz și eu mai de modă, mai delicat, totdaună ca un urs sălbatec, mojicos, grosolan ! PR. DRAM. 209. Se disputau care de care să-i aducă mai multe omagii. Ea era pe atunci foarte la modă. BOLINTINEANU, O. 417. O eroi ! . . . Ați ajuns acum de modă. EMINESCU, O. I, 149. Cîntînd și cochetînd. . . ajunse în scurt timp a fi copila de modă a lașului. GANE, N. I, 102. ◊ E x p r, De modă (sau de moda) veche sau (rar) de veche modă = a) care nu mai corespunde cu gustul momentului, depășit, demodat; care aparține unor realități din trecut, ieșite din uz. Își trece degetele peste cioculețul alb, de veche modă, ca de altfel întreaga lui înfățișare. STANCU, U.R.S.S. 88. (Eliptic) 1 butcă modă veche (a. 1824). URICARIUL, XX, 344; b) (despre oameni) cu concepții vechi, depășite; care se conformează unui sistem sau unui principiu din trecut, învechit. Răposata mama era foarte bună, dar o femeie de moda veche. CARAGIALE, O. III, 159. Deși om nou, civilizat, „european” fin și sceptic, e plin de iubire pentru boierul de moda veche. IBRĂILEANU, SP. CR. 103. Nu voia să se creadă că el nu știe să aprecieze poezia, mai cu seamă fiind dintre notarii cei de moda veche. REBREANU, I. 205. Eu sînt. . . un învățător de modă veche. C. PETRESCU, Î. II, 167. Gheorghe Eminovici era un om de modă veche. CĂLINESCU, E. 21. Noi am rămas încă de moda veche. SADOVEANU, O. IX, 449. (Învechit) Ieșit din modă = demodat, desuet. (Ironic) Buna mamă, iubind pe fetița sa cu tot focul dragostei părintești, lucru ieșit din modă în zilele noastre, rămase încîntată. . . văzînd că cere pe fiică-sa un postelnic. NEGRUZZI, S. I, 72. ♦ (Popular) Fel de a se prezenta, de a se comporta; apucătură. Unde-ai învățat moda asta ? Com. IORDAN. ♦ (Popular) Sistem de organizare; mod de viață; regim. De ce adecătelea n-ai merge la ambulanța asta ? E bună modă, nu ca la spital. CONTEMPORANUL, VI₁ 493. ♦ Epocă în care un lucru este considerat modern, conform gustului general. Orice lucru cu moda lui. ZANNE, P. VIII, 347. 2. (Astăzi rar; concretizat) Obiect, mai ales accesoriu de îmbrăcăminte (feminină), care se poartă la un moment dat; podoabă, găteală; s p e c. (la pl.) pălărie de damă. Cumpatrioții noștri mai bucuroși dau o sută de lei p-un mod nou să fie modist decît zeace lei p-o carte să fie înțelept. MUMULEANU, C. 39/2. Cheltuiește, La mode mereu croiește. Dă bani pe gălăndărie, De n-ai, ia în datorie. PANN, E. V, 140/11, cf. id. P. V. I, 159/20. Galeria era ticsită de dame. . . toate cu deosebite capele și mode de contrabandă. NEGRUZZI, S. I, 36, cf. 48. O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode. EMINESCU, O. I,164. Cocoanele noastre bat tîrgul, după mode. CARAGIALE, O. VII, 23.Perechea a intrat la un magazin de mode. C. PETRESCU, A. 325. Eu nu sînt. . . dușman al podoabelor și modelor feminine. SADOVEANU, O. IX, 61. Casă de mode = atelier (de lux) unde se confecționează la comandă obiecte de îmbrăcăminte. 3. (Învechit și regional) Model (1). Paftăluțe. . . Vreo modă mai zarifă (a. 1801). IORGA, S. D. VIII, 38. A adus de la Viena haine europenești bărbătești după cele mai din urmă mode. CR (1834), 344²/39. ◊ E x p r. (Regional) A-i trage (cuiva) o modă de bătaie = a bate zdravăn (pe cineva), a-i trage o mamă de bătaie. Cf. CIAUȘANU, GL. 4. (Prin vestul Munt. și estul Olt.) Soi, specie. Aici nu [este pește], la baltî [sînt] mai multe mode. ALR I 1 746/890, cf. LEXIC REG. 83. ♦ (Prin estul Olt.) Mostră (3). Cite-un boier cumpără cîte . . . [un pitic] dă moadă. ȘEZ. III, 31. – Pl.: mode. – Și: (regional) mode (ALRT II 95), módie, moádă s. f.; (învechit, 2) mod s. n. – Din it. moda, germ. Mode, ngr. μόδα, $fr. mode. – Modie < magh. módja „fel”, „mod”.

IAR¹ adv. (Și în forma iară) 1. (Pe lîngă un verb, arătînd repetarea acțiunii, stării etc.) Încă o dată, din nou; iarăși. Plugul se înfige-n brazdă iară, Pe drumul tras de boul cel cuminte. CERNA, P. 161. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. IOSIF, P. 3. O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi. EMINESCU, O. I 120. Ziua ninge, noaptea ninge, dimineața ninge iară. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Pe lîngă o parte de vorbire care se repetă, totdeauna precedat de «și») Mereu. Omăt și iar omăt! CONTEMPORANUL, II 213. Frunză verde și iar verde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. 2. De asemenea, tot, la fel. Moșneagul avea o fată și baba iar o fată. CREANGĂ, P. 283. – Variantă: iară adv.

MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

veșnicie s.f. I (exprimă durata absolută) 1 (adesea poet.) Timp infinit; (starea sau calitatea a) ceea ce este veșnic; eternitate, vecie. Niște umbre triste pe ecranul veșniciei! (IORGA). 2 (mai ales relig.) Durată care nu are nici început, nici sfîrșit, care nu se supune nici unei determinări temporale; eternitate, vecie. ♦ Ceea ce aparține lui Dumnezeu, ceea ce este de esență divină; ceea ce este dat, orînduit de Dumnezeu. Dumnezeu are veșnicia (SADOV.). II (exprimă permanența unui lucru, a unei stări, a unei acțiuni, a unei situații, a unui sentiment etc.) (adesea exager. sau poet.) Durată care nu are sfîrșit, care este nelimitată în viitor; (starea sau calitatea a) ceea ce este veșnic; eternitate, vecie. Zidirea și tencuiala nu pot deștepta sentimentul de veșnicie (CĂL.). ◊ Loc.adv. Pe (sau pentru, în) veșnicie = pentru totdeauna, pe veci. O trudă de chinuri neistovite ne așteaptă pentru veșnicie (RALEA) 2 (exager.; precedat de art. nehot. „o”) Perioadă de timp foarte lungă; durată (care pare) nesfîrșită, interminabilă. După o veșnicie a ieșit doctorul (REBR.). • pl. -ii. g.-d. -iei. și (înv., pop.) vecinicție s.f. /veșnic + -ie.

PAHAR, pahare, s. n. 1. Vas mic de sticlă (mai rar de metal), cu pereții de obicei înalți, din care se bea apă sau alte lichide; conținutul vasului; vasul împreună cu conținutul. Bău paharul dintr-o dată, îl ridică și îl izbi de podele. SADOVEANU, O. I 456. În timpul mesei, printre paharele și ulcelele ridicate în sănătatea tinerilor și a bătrînilor, zburau cu vioiciune felicitările și glumele cuviincioase. BUJOR, S. 101. Pe colacul fintînii erau două pahare de argint. CREANGĂ, P. 290. Dă-mi un pahar de apă cu gheață! NEGRUZZI, S. I 63. Expr. Bun de pahar = care obișnuiește să bea băuturi alcoolice. La masă el prînzea totdeauna împreună cu doisprezece ciraci ai săi... toți buni de pahar și vînători de meserie. GANE, N. i 171. ◊ (În metafore și comparații simbolizînd curățenia) Nici unul pînă acum n-a fost în stare să-i ție căsuța pahar, să-i fie omului mai mare dragul. BASSARABESCU, V. 96. Numai trei mîndre-am avut: Una-n deal Ca ș-un pahar. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95. (Simbolizînd suferința) Dar multe, doamne, i-au bătut – I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. Era silită a bea un nou pahar de durere. NEGRUZZI, S. I 49. ◊ Pahar dulce (sau de dar) = pahar de vin sau de țuică (de obicei îndulcit cu miere), care se oferă oaspeților la nuntă și pentru care aceștia dăruiesc bani mirilor. La paharul dulce s-a adunat de la nuntași de două ori cît cheltuiala. SADOVEANU, P. M. 204. Negustorul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruță plină de odoare scumpe. MARIAN, O. II 321. Pahar de cale-albă = pahar (de vin) pe care părinții miresei îl dau tinerilor căsătoriți să-l bea cînd se despart de ei. ◊ Expr. A sorbi (pe cineva) într-un pahar de apă v. sorbi. A da paharul peste cap v. cap¹ (I 1). 2. (Popular, mai ales la pl.) Ventuză (2). I-a pus baba... pahare și n-are voie să iasă din casă. C. PETRESCU, R. DR. 205. – Pl. și: (regional) pahară (EMINESCU, O. I 294). – Variantă: păhar (SADOVEANU, P. S. 48, EMINESCU, O. IV 87, CONTEMPORANUL, V_I 298) s. n.

pierdere sf [At: CORESI, EV. 18 / Pl: ~ri / E: pierde] 1 (Euf) Ucidere. 2 (Euf) Nimicire. 3 (Euf) Moarte. 4 (Euf) Sinucidere. 5 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Osândire de către Dumnezeu la chinurile iadului pentru păcatele săvârșite. 6 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Neputință de a dobândi viața veșnică. 7 (Cu sens atenuat) Nenorocire. 8 (Cu sens atenuat) Primejdie. 9 (Înv) Distrugere. 10 (Înv) Ruinare. 11 Cotropire a unei colectivități umane, a unui popor, a unei țări, a unei așezări. 12 (Înv) Anulare a unei idei abstracte. 13 Suprimare din memorie. 14 Păgubire. 15 Deposedare de un bun, de un drept, de o calitate etc. Si: (îvr)pierzanie (9). 16 (Pex) Irosire. 17 (Ccr) Ceea ce se pierde, nu se mai posedă, nu mai rămâne în stăpânirea cuiva. 18-19 (Spc) (Pagubă materială reprezentată de) diferența dintre cheltuielile și încasările totale ale unei organizații economice și o perioadă dată. 20 (Îlav) În ~ Fără câștig. 21 (Îal) În deficit. 22 (Teh) Diferență dintre valoarea unei mărimi fizice la intrarea într-un sistem tehnic și valoarea acestei mărimi restituite util de acest sistem. 23 (Lpl) Pagubă în vieți omenești. 24 Amputare a unui membru sau organ. 25 Neputință de a mai folosi o parte a corpului, un organ etc Si: invaliditate. 26 (Îls) ~ de sânge Hemoragie. 27 (Înv) ~a capului Pedeapsă cu moartea. 28 (Îas) Amețeală. 29 (Pop; șîs ~ de copil) Avort. 30 Despărțire pentru totdeauna de o persoană foarte apropiată. 31 (Spc) Separare prin moarte de cineva. 32 Înfrângere la un concurs. 33 Ratare a unui moment favorabil. 34 Ratare a plecării cu un mijloc de transport cu orar fix, datorată întârzierii. 35 (Îs) ~ de vreme (sau de timp) Ocupare a timpului altfel decât este util, necesar. 36 (Înv; îlav) Fără ~ de vreme În foarte scurt timp Si: imediat. 37 (Reg; îc) ~-de-vară (sau ~-de-vreme) Persoană care pierde timpul. 38 (Îoc găsire, aflare) Ignorare a locului unde se află un obiect propriu sau primit în păstrare Si: dispariție, rătăcire. 39 Lipsă de informații despre cineva sau ceva. 40 Imposibilitate de a mai găsi pe cineva sau pe ceva.