ANALIZĂ Tip de investigare lingvistică acoperind cercetări dintre cele mai diverse, a căror unitate este dată de natura, direcția și obiectivele cercetării; ca natură, este o cercetare de tip sincronic* descriptiv*; ca direcție, cercetarea se desfășoară de la aspectele sintagmatice* (corpus de fraze) spre cele paradigmatice* (unități lingvistice); ca obiective majore, își propune segmentarea și clasificarea unităților decupate. Se opune cercetărilor de tip sintetic* (sau generativ*). Cercetarea lingvistică a propus mai multe tipuri de analiză, majoritatea utilizate și în lingvistica românească pentru descrierea unor fragmente ale limbii române. Tipurile mai jos inventariate, deși deosebite ca moment de apariție (analiza discursului și cea a conversației sunt, de ex., ulterioare analizei distribuționale), ca metodă și tehnică de cercetare (unele tipuri de analiză, ca cea gramaticală, de ex., sunt realizate cu metode tradiționale; altele, cu metode modeme de tip structuralist*; în cazul analizei de tip structuralist, tehnica poate fi și ea diferită), ca domeniu lingvistic investigat (de ex., nivelul fonetic vs. fonologie; nivelul fonologie vs. morfologic etc.), ca grad de aplicabilitate (există tipuri de analiză, ca cea distribuțională, cu aplicabilitate generală și altele, ca, de ex., a erorilor, limitată sub aspectul domeniului de aplicare), toate corespund naturii, direcției și obiectivelor generale ale cercetării analitice*. 1. ~ în constituenți imediați Tehnică de analiză de tip structuralist* având următoarele caracteristici: se constituie din operații succesive de segmentare; fiecare operație delimitează câte două segmente, numite „constituenți* imediați”; pleacă de la enunț* și are drept constituenți ultimi morfemele*, trecând peste barierele tradiției lingvistice: sintaxa frazei / sintaxa propoziției / morfologie; orice schemă a unei analize în constituenți imediați are forma: el citește o carte frumoasă /el . . . citește o carte frumoasă / citește . . . o carte frumoasă / cit- . . . -ește . . . o carte frumoasă / -eșt . . – -e . . . o carte frumoas- . . . -ă / cart- . . . -e 2. ~ contextuală Tip de analiză bazată pe particularitățile contextului* lingvistic. Analiza distribuțională și cea combinatorie sunt tipuri de analiză contextuală. 2.1. ~ distribuțională / distributivă Metodă de descriere introdusă de gramatica structuralistă, în special de școala descriptivistă* americană (L. Bloomfield, Ch. Hockett, Z. Harris), care, propunându-și eliminarea integrală a sensului din analiză și descriere, a impus o procedură bazată în exclusivitate pe distribuție*, deci pe posibilitățile și incompa- tibilitățile de asociere a componentelor. Plecând de la un corpus* de fraze, considerat reprezentativ pentru limba analizată (sau pentru domeniul urmărit), analiza distribuțională realizează descrierea corpusului prin: inventarierea co-ocurențelor*, deci a vecinătăților de dreapta și de stânga; analiza relațiilor distributive, stabilind tipurile de distribuție (complementară, defectivă, contrastivă) și clasele* de distribuție. • Analiza distribuțională, aplicată la început domeniului fonologie, s-a extins la toate nivelele lingvistice, oferind o procedură imanentă* (deci, bazată pe relațiile interne, lingvistice) și formală* (fără raportare la sens) pentru stabilirea inventarului de unități și clasificarea lor. indiferent de nivel. • Analiza distribuțională. absolutizată, la un moment dat, ca reprezentând obiectivul suprem și unic al oricărei descrieri lingvistice, își păstrează astăzi valabilitatea, oferind, în cadrul unor construcții teoretice mai largi și altfel orientate, procedee și tehnici de descriere. Gramatica generativă* însăși, ale cărei obiective sunt opuse celor de tip analitic*, păstrează elemente din analiza distribuțională sub forma disponibilităților de combinare ale centrelor predicative și a restricțiilor impuse de acestea argumentelor*. 2.2. ~ combinatorie Analiză de tip structuralist, aplicată în special nivelului sintactic, care își propune examinarea, în cadrul relațiilor de succesiune (sintagmatice*), a libertăților și, mai ales, a constrângerilor„ exercitate de cuvinte unele asupra altora în procesul combinării lor în propoziții și fraze. Valență*, distribuție*, constrângere* sunt concepte esențiale ale analizei combinatorii. Obiectivul ei principal este extragerea regulilor de combinare proprii unei limbi la un moment dat. • Tipurile de reguli din analiza combinatorie au fost preluate și încorporate în modelul generativ* sub forma regulilor de subcategorizare* strictă și selecțională*. 3. ~ gramaticală Procedură impusă de practica gramaticii școlare, cu obiective diferite după nivelul sintactic / morfologic la care se realizează. Analiza sintactică își propune : segmentarea unei fraze în propozițiile componente, stabilirea raporturilor și a funcției fiecărei propoziții; segmentarea propozițiilor în părți de propoziție, stabilirea raporturilor și a funcției pentru fiecare parte de propoziție; alcătuirea schemei* sintactice, unde se înregistrează componentele și relațiile. Analiza morfologică își propune calificarea morfologică a fiecărui component dintr-o propoziție prin indicarea părții de vorbire căreia îi aparține și a caracteristicilor de flexiune. 4. ~ fonetică Operație de identificare a sunetelor care se realizează în fluxul vorbirii (într-un cuvânt și/ sau la granița dintre cuvinte) și de descriere a trăsăturilor articulatorii* și/ sau acustice* ale acestora. Analiza parametrilor articulatorii și acustici de bază ai sunetelor dintr-o limbă se efectuează în laboratoare fonetice, cu ajutorul unor aparate speciale. Analiza fonetică poate urmări simpla descriere a caracteristicilor și a compatibilităților de combinare a sunetelor sau relevarea particularităților de realizare a unor unități fonetice, condiționate de context (vezi și ALOFON, -Ă). În primul caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere* fonetică normalizantă: cenzurat, de ex., va fi transcris [čenzurat], fiecare dintre cele opt sunete identificate în structura acestui cuvânt fiind descris în raport cu un set de parametri articulatorii (pentru vocale: localizarea, apertura*, labializarea*, timbrul*; pentru consoane: modul de articulare, localizarea, sonoritatea*) sau acustici (acut / grav; compact / difuz; întrerupt / continuu* etc.). În cel de al doilea caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere fonetică riguroasă: transcrierea cuvântului cenzurat va fi [čĕnzurat^h], semnalându-se faptul că vocala [e], urmată de o consoană nazală, este nazalizată, iar oclusiva [t], la finală de cuvânt, are o pronunțare ușor aspirată. 5. ~ fonologică (sin. fonematică) Operație de reducție a alofonelor* vocalice și consonantice dintr-o limbă. Analiza fonologică are ca rezultat determinarea inventarului de unități invariante* (foneme) dintr-o limbă. Reducția variantelor diverselor foneme se realizează ținând seama de tipul de distribuție* în care se află acestea, precum și de prezența sau absența unor raporturi de comutare*. Unitățile invariante se caracterizează prin distribuție contrastivă și prin raporturi de comutare cel puțin într-un anumit tip de context fonetic; distribuția complementară caracterizează alofonele diferitelor foneme. în română, [n] și [η], de ex., se află în distribuție complementară, al doilea sunet apărând numai înaintea unei oclusive velare, pe când [n] și [t] sunt în distribuție contrastivă și comută, înainte de [a] (de ex., na/ta); [n] și [η] sunt alofone ale aceluiași fonem, pe când [n] și [t] sunt foneme distincte. Soluțiile de interpretare fonologică a unor secvențe sonore nu sunt unice. [k] și [g] din limba română, de ex., au fost interpretate de anumiți cercetători drept unități monofonematice, iar de alții – drept succesiune de unități: [k, g] + vocală palatală. 6. ~ morfematică / morfemică a) Operație de segmentare a unui cuvânt derivat' sau flexibil* în morfemele componente, urmărite la nivelul realizărilor contextuale ale acestora, deci al alomorfelor*. Analiza morfematică se realizează în etape, fiecare etapă obligând la compararea formei supuse analizei cu altă formă din paradigmă* sau, în cazul derivatului, cu forma cuvântului de bază*. • Analiza morfematică a cuvântului înfricoșători, de ex., se efectuează în următoarele etape: prin compararea cu forma înfricoșător, se detașează morfemul desinență* -i (realizat ca i asilabic), purtător al semnificațiilor ”masc. pl.„; prin raportarea formei înfricoșător la baza verbală înfricoșa, se detașează sufixul* lexical -tor (realizat în varianta -ător); prin raportarea formei înfricoșa la baza adjectivală fricos, se detașează două morfeme lexicale: prefixul* în- și sufixul -a; prin raportarea formei fricos la baza substantivală frică, se decupează radicalul *fric- și sufixul lexical -os (realizat contextual ca -oș-, dată fiind includerea într-o operație ulterioară de derivare: fricos > înfricoșa). Rezultatul îl constituie lanțul de segmente morfemice: în-fricoș ător-i. • Analiza morfematică nu duce totdeauna la soluții unice, fie ca efect al adoptării unor soluții diferite de analiză fonematică (vezi 5), fie ca efect al unei interpretări morfematice diferite. În asemenea situații, trebuie optat, în urma examinării avantajelor și a dezavantajelor de segmentare (vezi EVALUARE), pentru una dintre soluții, decizia fiind de tip subiectiv, b) Operație de stabilire a invariantelor* morfemice, deci de trecere de la clasele de realizări concrete (de la alomorfe*) la inventarul de morfeme, operație cunoscută și sub numele de ”reducție a alomorfelor„ (vezi ALOMORF). 7. ~ semică (componențială) Metodă de descriere a sensurilor cuvintelor, bazată pe seme*, componente sau constituenți. Se procedează la o abordare relațională a sensurilor care prezintă un număr oarecare de afinități (seme comune) și care se diferențiază măcar printr-un sem (considerat definitoriu, distinctiv în relația dată). De aceea, analiza semică se aplică unor paradigme*, clase sau microsisteme de sensuri ai căror membri pot fi comparați. Analiza semică prezintă sensurile (semnificatele*) lexicale ca pe fascicole de seme pentru a-l releva pe acela care este definitoriu într-o relație semantică dată. Dacă se compară a asculta și a a auzi, verbe care desemnează amândouă o activitate senzorială auditivă, semul definitoriu este ”+ volitiv„. în schimb, în relația dintre a auzi și a vedea, verbe care au comun semul ”activitate senzorială„, diferența semică este ”tipul de activitate senzorială„. Cuvântul tată se definește prin fascicolul de seme ”relație de rudenie„ + ”generație ascendentă„ + ”sex masculin„; dacă se comută sexul (-”masculin„ sau + ”feminin„) se stabilește o opoziție imediată între tată și mamă. • Analiza semică s-a aplicat unor clase de sensuri (paradigme*, câmpuri*, sinonime*, antonime*) stabilite inductiv (prin intuiție), ca în exemplele de mai sus. Este posibilă și analiza semică deductivă, bazată pe concepte semantice universale, formulate binar, cum ar fi: [± Animat], [± Uman], [± Masculin], [± Vegetal], [ ± Concret], [± Adult]. În acest ultim caz, analiza semică are o aplicare limitată la anumite cuvinte ale limbilor (nume de rudenie, nume de animale, de ex.). • Analiza semică a cunoscut reprezentări formalizate (matrice*/ tablouri sau arbori*), care pun în evidență elementele distinctive, de ex.: ”obiect„, ”masă„, ”destinație generală„, ”intelectuală„, ”comercială„, ”industrială„ versus ”masă„, ”birou„, ”tejghea„, ”banc". • Analiza semică s-a practicat în semantica europeană (Hjelmslev, Coșeriu, Pottier, Greimas, Mounin, Picoche, Rastier, Geckeier, Lyons, Alinei ș.a.) cu unele diferențe, dar având în comun orientarea metodologică structuralistă. • În lingvistica generativă* americană, analiza semică este subordonată sintaxei și urmărește găsirea restricțiilor selective* (care fac ca o categorie A să nu se combine cu altă categorie B, de ex., substantivul sinceritate nu se poate combina decât cu un număr limitat de verbe sau substantive desemnând persoane). • în semantica* românească, analiza semică a avut în vedere inventare mai largi de sensuri, stabilite cu ajutorul dicționarelor*; obiectivele metodologice s-au combinat cu unele aplicative (vezi CÂMP; ANTONIM; POLISEMIE; SINONIMIE; LEXICOGRAFIE; LINGVISTICĂ APLICATĂ). • în etapa actuală a dezvoltării lingvisticii, analiza semică nu mai reprezintă un scop în sine, ci interesează eficiența ei în descrierea practică a lexicului unei limbi (mai ales din perspectiva lexicografîei computerizate); deficiența principală a analizei semice este limitarea (cantitativă și calitativă) a aplicării ei în descrierea, cuvintelor din orice limbă. Vezi ARHILEXEM; ARHISEMEM; CLASEM; LEXEM; LEXICOLOGIE; SEM; SEMEM. 8. ~ stilistică Tip de analiză care urmărește evidențierea resurselor expresive* ale unui text* sau apartenența acestuia la o anumită varietate funcțională* a limbii (vezi FUNCȚIONAL₃). În concordanță cu accepția dată termenilor stil* și stilistică*, analiza stilistică are ca obiective: caracterizarea stilului individual al scriitorilor (relevând particularitățile expresive existente la toate nivelele limbii – fonetică, lexic, gramatică); descrierea textului de poezie / proză în funcție de un model prestabilit: retoric-figurativ pentru poezie (vezi FIGURĂ), naratologic ori descriptiv pentru proză (vezi NARAȚIE); stabilirea apartenenței textului la un anumit stil / limbaj funcțional (beletristic, științific sau juridic-administrativ), ținând seama de trăsăturile specifice acestor variante și identificabile în textul analizat. Analiza stilistică se poate realiza diacronic (vezi DIACRONIE), prin compararea unor momente succesive cronologic din evoluția genurilor / speciilor literare, a nivelelor figurative sau chiar a procedeelor stilistice izolate; de ex.: dezvoltarea genului liric; istoria narației într-un spațiu cultural determinat; constituirea sistemului figurilor sintactice; procedee ale oralității la scriitorii români din sec. al XIX-lea; apariția și dezvoltarea metaforei / comparației / simbolului etc. 9. ~ contrastivă Tip de analiză efectuată cu metodele structuralismului* constând în compararea organizării a două limbi cu scopul identificării, pe nivele lingvistice (fonologie, morfologie, sintaxă, lexic), a zonelor de contrast și a celor cu organizare identică, în vederea unui obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor și a materialelor pedagogice de învățare a limbilor străine. Ipoteza teoretică a analizei contrastive este că zonele de contrast maxim din organizarea a două limbi sunt potențial generatoare de erori în achiziția limbii străine (așa-numitul transfer* negativ), în timp ce zonele cu organizare identică sau asemănătoare facilitează învățarea (așa-numitul transfer pozitiv). Analiza contrastivă este una dintre direcțiile de interes ale lingvisticii aplicate*. 10. ~ a erorilor În predarea și învățarea limbilor străine, tehnică de identificare, inventariere, clasificare și interpretare a erorilor, intervenind ca efect al transferului* negativ de la limba sursă* la limba țintă*. Analiza erorilor este, ca și analiza contrastivă (vezi 9), o direcție a lingvisticii aplicate, având același obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor și a materialelor didactice de învățare a limbilor străine. Dar în timp ce analiza contrastivă urmărește identificarea zonelor potențial generatoare de erori, analiza erorilor extrage maximum de consecințe aplicative din interpretarea erorilor înseși. 11. ~ a discursului Concept frecvent folosit în lingvistica actuală, dar cu accepțiuni diverse. a) Unii specialiști consideră că analiza discursului nu desemnează nici o perspectivă teoretică, nici un cadru metodologic, ci numai un obiect de studiu: discursul*, cu întreaga varietate a formelor sale de manifestare. Domeniu configurat la intersecția unor discipline diverse, analiza discursului depășește limitele stricte ale lingvisticii, înglobând cercetări foarte diferite ca fundamentare teoretică și metodologică, de la cercetările de gramatică* a textului (T. van Dijk, J. Petöfi, R. de Beaugrande), până la cele de structură a conversației* în cele mai variate tipuri de situații comunicative: în clasă, la tribunal, la doctor, între prieteni etc. (M. Coulthard, D. Brazii, M. Montgomery, W. Labov etc.). b) În opinia altor specialiști, analiza discursului se caracterizează prin extinderea tehnicilor de analiză lingvistică dincolo de nivelul frazei, cu scopul de a determina regulile care permit distingerea discursului coerent de cel incoerent (vezi COERENȚĂ). Se admite astfel ideea izomorfismului* frază – discurs, analiza discursului fiind, în esență, o lingvistică transfrastică. Corpusul de date folosit este relativ restrâns, de multe ori un singur text, construit de specialiști și nu înregistrat. Analiza discursului este opusă analizei* conversației, mai ales sub aspect metodologic. 12. ~ a conversației (conversațională) Concept definit diferit în lingvistica actuală. Unii specialiști o consideră componentă a analizei* discursului, alții o opun acestui tip de analiză, înțelegând-o ca pe o cercetare empirică, inductivă, care urmărește identificarea unor tipare recurente într-un material faptic vast, obținut prin înregistrarea directă a celor mai diverse tipuri de conversație*. G.P.D. (1,2,3,6,9, 10); L.I.R. (4, 5,11, 12); A.B.V. (7); M.M. (8).