PREAMBUL, preambuluri, s. n. 1. Parte introductivă a unui discurs, a unei scrieri, a unei convorbiri, în care sunt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezvoltate ulterior; introducere, precuvântare, prefață, cuvânt înainte. ♦ Fig. Ceea ce constituie partea introductivă, premergătoare a unei acțiuni, manifestări etc. 2. Parte introductivă a unui act important, a unui tratat internațional, care lămurește utilitatea sau necesitatea lui sau care prezintă sumar dispozițiile lui generale; expunere de motive (a unui proiect de lege). [Pr.: pre-am-] – Din fr. préambule.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNT s. 1. termen, vorbă, (livr.) verb, vocabulă, (pop.) zicere, (reg.) boace, (înv.) glas, grai, limbă, parolă, vorbire, voroavă. (Un ~ nou intrat în limbă.) 2. cuvânt imitativ v. onomatopee. 3. (la pl.) v. text. 4. v. conferință. 5. v. discurs. 6. v. cazanie. 7. v. intervenție. 8. cuvânt introductiv v. introducere; cuvânt înainte v. prefață. 9. v. afirmație. 10. v. angajament. 11. v. glas. 12. v. pretext.

INTRODUCȚIE s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

PREAMBUL s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

PRECUVÂNTARE s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

PREDOSLOVIE s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

PREFAȚĂ s. introducere, cuvânt introductiv, cuvânt înainte, (livr.) preambul, (înv.) introducție, precuvântare, predoslovie, preludiu, procuvântare, (grecism înv.) proimion. (~ la un studiu.)

PRELUDIU s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

PROCUVÂNTARE s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

PROIMION s. v. cuvânt introductiv, cuvânt înainte, introducere, prefață.

CUVÂNT ~inte n. 1) Unitate de bază a vocabularului constând dintr-un sunet sau un complex de sunete cărora le corespund unul sau mai multe sensuri. ◊ Într-un ~ în rezumat; pe scurt. Cu alte ~inte a) altfel spus; b) în concluzie. Joc de ~inte echivoc creat prin asocierea cuvintelor apropiate după formă, dar diferite din punct de vedere al conținutului. 2) Gânduri, idei exprimate prin vorbe; spusă. * A pune un ~ bun a faceo intervenție pentru cineva. ~ introductiv text plasat la începutul unei cărți, în care se fac anumite comentarii la carte; prefață; cuvânt înainte. A lua ~ântul a vorbi în fața unui public. 3) Angajament pe care și-l ia cineva; făgăduială; promisiune. ◊ A-și ține ~ântul (sau a se ține de ~) a îndeplini o promisiune făcută. Om de ~ om ce nu face promisiuni deșarte. 4) Punct de vedere particular; judecată; poziție; considerent; opinie; părere. A-și spune ~ântul. 5) Temei al unei acțiuni. ◊ Sub ~ că... pentru motivul că... Cu drept ~ pe bună dreptate. /<lat. conventus

PRECUVÂNTARE ~ări f. înv. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; predoslovie; prefață; prolog. /pre- + cuvântare

PREDOSLOVIE ~i f. înv. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prefață; precuvântare; prolog. [G.-D. predosloviei] /<sl. prĕduslovije

PREFAȚĂ ~ețe f. Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prolog. /<fr. préface, lat. prefatio

PROLOG² ~uri n. 1) (în teatrul antic) Parte a unei piese de teatru, care preceda intrarea corului în scenă și în care se expunea subiectul piesei. 2) Parte introductivă a unei opere literare sau muzicale; introducere. 3) Comentariu plasat la începutul unei cărți; cuvânt înainte; cuvânt introductiv; prefață. /<fr. prologue, lat. prologus

*cuvânt-înainte s. n., pl. cuvinte-înainte

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

PREAMBUL, preambuluri, s. n. 1. Parte introductivă a unui discurs, a unei scrieri, a unei convorbiri, în care sunt expuse rezumativ problemele ce vor fi dezvoltate ulterior; introducere, precuvântare, prefață, cuvânt înainte. ♦ Fig. Ceea ce constituie partea introductivă, premergătoare a unei acțiuni, manifestări etc. 2. Parte introductivă a unui act important, a unui tratat internațional, care lămurește utilitatea sau necesitatea lui sau care prezintă sumar dispozițiile lui generale; expunere de motive (a unui proiect de lege). 3. (Muz.) Preludiu. [Pr.: pre-am.-] – Din fr. préambule.

H s. m. invar. A noua literă a alfabetului și sunetul pe care-l reprezintă; este o consoană, fricativă surdă, care, la începutul cuvintelor, înainte de vocale (afară de «i») e fricativă laringală, la sfîrșitul cuvintelor, precum și înainte sau după consoane, e fricativă velară, iar înainte de (uneori și după) «i» e fricativă palatală; în grupurile che, chi, ghe, ghi nu se pronunță, fiind numai semn grafic. În «ham», «horă», «h» este fricativă laringală; în «ah», «mîhnit», h» este fricativă velară; în «arhivă», «h» e fricativă palatală; în «ghindă», «chel», «h» nu se pronunță. ◊ Ora H = oră secretă, în legătură cu executarea unei operații militare. – Pronunțat: ha.

SILABĂ s. f. (cf. fr. syllabe, lat. syllaba, gr. syllabe): parte dintr-un cuvânt care se rostește cu o singură emisiune a vocii; cea mai mică tranșă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un singur accent. Între s., pe de o parte, și accent și intonație, pe de altă parte, există un raport de dependență: s. poate fi accentuată sau intonată (sau și accentuată, și intonată); s. reprezintă elementul constant iar accentul și intonația – elementul variabil; s. constituie elementul independent, accentul și intonația – elementele dependente. ◊ ~ proeminentă: s. care se deosebește de celelalte s. ale unui cuvânt prin intonația ei specifică, diferită de a celorlalte. Ea poate fi alcătuită dintr-o vocală sau dintr-un grup de sunete între care se află obligatoriu o vocală, ca de exemplu u- din ușă, a- din are, -ta- din cântare. ◊ ~ deschisă: s. care se termină în vocală, ca de exemplu pre-gă-ti-re din cuvântul pregătire. ◊ ~ închisă: s. care se termină în consoană, ca cele din cuvântul pigmentat – pig-men-tat. ◊ ~ primă: s. care se găsește la începutul cuvântului, ca de exemplu stră- din stră-du-in-ță. ◊ ~ antepenultimă: s. care se găsește pe locul al treilea de la sfârșitul cuvântului (înainte de penultima), ca de exemplu -du- din -stră-du-in-ță. ◊ ~ penultimă: s. care se află înaintea ultimei silabe dintr-un cuvânt, ca de exemplu -in-din străduință. ◊ ~ ultimă: s. care se află la sfârșitul cuvântului, ca de exemplu -ță din stră-du-in-ță. ◊ ~ tonică (accentuată): s. pe care cade accentul în cuvânt, ca de exemplu -la- din cuvântul can-de-la-bru. ◊ ~ atonă (neaccentuată): s. pe care nu cade accentul în cadrul unui cuvânt, ca de exemplu can-, -de- și -bru din același cuvânt can-de-la-bru. ◊ ~ omofonă: s. care se pronunță la fel cu alta, dar de care este diferită ca scriere, ca de exemplu nea- din cuvântul nea-mu-ri-le, luată în raport cu ne-a din ne-a trimis; sa- din (cărțile) sa-le, în raport cu s-a din s-a dus etc. ◊ ~ posttonică: s. care urmează după o silabă accentuată, ca de exemplu -re din cân-ta-re, -pe- din re-pe-de, -de- din în-tin-de-re etc. ◊ ~ protonică: s. care se află înaintea unei silabe accentuate, ca de exemplu silaba a- din cuvântul i-ni-ți-a-ti-vă.; -ci- din cuvântul per-spi-ca-ci-ta-te etc. ◊ ~ scurtă: s. cu o durată mică de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată numai printr-o vocală, ca de exemplu a- din cuvântul a-re, e- din e-ra, i- din i-ni-mă, o- din o-ră etc. ◊ ~ lungă: s. cu o durată mai mare de pronunțare, motiv pentru care este reprezentată prin mai multe sunete, ca de exemplu car- din car-te, pris- din pris-mă, struc- din struc-tu-ră etc. ◊ ~ oxitonă: s. pe care cade accentul, indiferent de poziția ei în cuvânt, ca de exemplu sal- din sal-vă, -re- din pe-re-te, -mea din du-șu-mea etc. ◊ ~ paroxitonă: s. accentuată și penultimă în cadrul cuvântului, ca de exemplu -re- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ proparoxitonă: s. care se află înaintea paroxitonei, ca de exemplu -ne- din ti-ne-re-țe. ◊ ~ de reduplicare: s. care apare în plus în rădăcina unei forme verbale, pentru a-i da o altă valoare temporală decât aceea a infinitivului prezent sau a prezentului indicativ, evitând astfel confuzia cu acestea din urmă, ca de exemplu -deam și -team din dădeam și stăteam, -du- și -tu- din dădusem și stătusem, luate în raport cu da, sta, dau, stau, dam, stam. (Pentru regulile de despărțire a cuvintelor în s. v. regulă.)

TRADUCERE s. f. (< traduce < lat. traducere, cf. fr. traduire, it. tradurre): 1. transpunere a unui text, a unei fraze, a unui cuvânt dintr-o limbă în altă limbă; tălmăcire. 2. transpunere a unui cuvânt compus dintr-o limbă într-o altă limbă printr-o perifrază sau printr-o unitate frazeologică, ca de exemplu: rom. purtător de cuvânt este o traducere după fr. porte-parole; rom. practică pedagogică, după rus. pedpraktika; rom. fată în casă, după germ. Hausmädchen; rom. grădiniță de copii, după germ. Kindergarten; rom. cuvânt înainte după fr. avant-propos, rom. sfârșit de săptămână, după fr. fin de semaine, iar acesta după engl. weekend; rom. scurt de vedere („miop”), după germ. kurzsichtig; rom. aprindere de plămâni („pneumonie”), după germ. Lungenentzündung; rom. drum de țară („șosea”), după germ. Landstrasse etc. ◊ ~ automată: t. cu ajutorul unui calculator electronic pe baza formalizării intuiției traducătorului uman (se stabilesc regulile analizei limbii din care se traduce și ale sintezei limbii în care se traduce, iar regulile de corespondență se organizează într-o succesiune de operații simple, descrise riguros). ◊ ~ liberă: t. în care regulile sunt foarte greu de formalizat (spre deosebire de traducerea automată).

polojenie sf [At: CORESI, ap. DHLR II, 522 / V: (reg) ~jan~, ~gen~ / Pl: ~ii / E: slv положєниѥ] 1 (Îvr) Prezentare a subiectului unei lucrări. 2 (Îvr; pex) Cuvânt înainte. 3 (Înv) Afirmație insultătoare în scris. 4 (Înv; pex) Pamflet. 5 (Reg; mpl) Anecdotă. 6 (Reg; mpl) Întâmplare.

cuvânt-înainte s. n., pl. cuvinte-înainte

DES-, scris și DEZ- (înainte de cuvintele care încep cu o vocală sau cu b, d, i, l, m, n, r, v, z), prefix care se compune cu verbe spre a arăta contrariul înțelesului verbului simplu, sau o acțiune de-a scoate, de a desface, etc. [lat. dĭs – și de – e x-].

impronunțabil, -ă adj. Care nu poate fi pronunțat, spus ◊ „[...] replica «Ce ești, nu o târfă?» se oprea totdeauna înainte de ultimul cuvânt impronunțabil.” R.lit. 31 I 85 p. 17 (după fr. imprononçable; DN3)

MUNK [muŋg], Kaj (pseud. lui K. Harald Leininger Peterson) (1898-1944), scriitor danez. Martir al Rezistenței antifasciste. Drame de idei exprimând conflictul dintre rațiune și credință sau atitudinea ostilă față de dictatură („Idealistul”, „Cuvântul”, „Iubire”, „Aleșii”, „Înainte de Cannae”). Versuri împotriva ocupației naziste („Jurați, băieți!”, „Departe de noi acest destin”). Memorialistică („Primăvara vine atât de încet”).

cu pp [At: COD. VOR. 24/12 / E: ml cum] (Îoc fără și alternând cu conjuncția și, arată legătura strânsă între două ființe sau lucruri, proprietatea sau acțiunea comună, colaborarea, concordanța, asemănarea sau aceeași situație cu altcineva) 1 Leagă două substantive sau un pronume cu un substantiv care desemnează ființe sau lucruri casă ~ verandă. 2 Indică un conținut pahar ~ bere. 3 Indică posesiunea om ~ pardesiu. 4 Indică o legătură prieten ~ mine. 5 Indică o însușire om ~ talent. 6 (Îlav) ~... ~ tot Împreună cu... Si: laolaltă. 7-8 (Îlav; rar) ~ toții, ~ toatele Toți sau toate împreună. 9 (Repetat, legând două noțiuni opuse sau extreme; îcs ca ~ buni ~ răi, ~ proști ~ deștepți etc.) Exprimă totalitatea. 10 (Îacs) Fără deosebire. 11 (Îacs) La un loc. 12 (Leagă un substantiv repetat de două ori; îcs ca zi ~ zi, ceas ~ ceas, ban ~ ban etc.) Exprimă o acțiune săvârșită continuu și metodic. 13 (Îlav) Zi ~ zi În fiecare zi. 14 Formează, cu cuvântul următor, o structură predicativă sau un complement indirect A fi ~ cineva. 15-16 (De obicei alături de verbe reflexive) Arată reciprocitatea când e vorba de o acțiune care se face de două sau mai multe persoane în comun sau una împotriva alteia A se certa ~ cineva. 17 Indică un raport de înrudire Soră ~ mine. 18-20 Arată instrumentul, mijlocul sau materia care servește la săvârșirea unei acțiuni Lovea ~ ciocanul... 21 (Precedat de: asemenea, la fel, potrivit, deopotrivă, egal, în rând, într-un chip, (înv) atocma) Stabilește un raport de asemănare. 22 Arată măsura Beau vinul ~ vadra. 23-25 (Urmat de un numeral, de un substantiv etc.) Arată o cantitate, un preț, un număr (mare) sau un grad Mai scump ~ un leu. 26 (Îoc înainte sau după; înainte de un cuvânt care conține o idee temporală) Arată simultaneitatea De-odată ~, ~ timpul. 21 (Precedat de prep de, îcs ca de – noapte, de – iarnă etc.) începând (chiar) cu. 28 (Îacs) Din (timpul). 29 (Îlav) ~ vreme, ~ timpul, ~ zăbavă La timpul potrivit. 30 (Îal) După mult timp. 31 (Îal) Cândva. 32 (Îal) Încetul cu încetul. 33 (Îlav) ~ fiecare zi Zilnic. 34 (Îal) Într-una. 35-38 (Înainte de noțiuni temporale ca lună, an, zi, ceas etc.) Arată durata unei acțiuni, a unui angajament sau repetarea Lipsea cu lunile. 39-40 (Îlav) ~ anul (ziua etc.) Pentru un an (o zi etc.). 41 Introduce un complement circumstanțial de timp Venise cu două ore mai devreme. 42 Introduce un complement circumstanțial cauzal Nu mai înțelegea nimic ~ atâta confuzie în jur. 43 (Înv) Introduce un complement circumstanțial final A venit ~ acest scop. 44 Introduce un complement circumstanțial de mod Câștigă ~ acul. 45 Formează locuțiuni modale Cu blândețe, cu grijă, cu binișorul. 46 (Îlav) ~ aceste(a) ~ toate Cu același înțeles. 47-48 Formează locuțiuni prepoziționale și conjuncționale ~ toate că, la fel ~ etc. 49 Introduce un complement circumstanțial sociativ Merg ~ Jean. 50 Introduce un complement circumstanțial de relație E primar numai cu numele.

Qualis artifex pereo! (lat. „Ce artist mare piere!” (subînțeles: cu mine). Istoricul Suetoniu, în Viața lui Nero (44), relatează că acestea au fost cele din urmă cuvinte pe care, înainte de a se sinucide, le-a repetat de cîteva ori împăratul Nero, care se considera un mare cîntăreț, poet și artist. De altfel, el și apăruse în această ipostază, la diferite ocazii, în arena teatrului și a circului. Cuvintele lui se folosesc atunci cînd vrem să ironizăm pe cineva care, aidoma celui ce a dat foc Romei, se închipuie mare artist! IST.

THE REST IS SILENCE (engl.) restul este tăcere – Shakespeare, „Hamlet”, act V, scena 2. Ultimele cuvinte ale prințului Danemarcii, înainte de a muri.

REGULĂ s. f. (< lat. régula, cf. it. regola, după fr. règle): normă (v.) lingvistică. În mod obișnuit, în limba română se vorbește despre mai multe tipuri de r. lingvistice: r. de despărțire a cuvintelor în silabe, r. ortoepice (de pronunțare corectă), r. ortografice (de folosire corectă a semnelor ortografice și de scriere corectă a cuvintelor), r. de punctuație (de folosire corectă a semnelor de punctuație). R. de despărțire a cuvintelor în silabe sunt r. obligatorii, fixate prin uz, de care țin seama (sau de care ar trebui să țină seama) vorbitorii limbii noastre în folosirea cuvintelor. Cele mai importante dintre aceste r. sunt: a) o consoană așezată între două vocale formează întotdeauna silabă cu vocala următoare: ca-la-mi-ta-te, bu-cu-ri-e etc.; b) două, trei sau patru consoane așezate între două vocale formează silabe diferite: prima consoană trece de obicei la prima silabă, iar celelalte consoane trec de obicei la silaba următoare, ca în cuvintele ac-tiv, as-tăzi, mul-te, poar-tă, as-pru, din-tre, in-dus-tri-e, noas-tre; mon-stru etc.; c) două vocale succesive (în hiat, care nu formează diftong) trec în silabe diferite: prima vocală trece la prima silabă, iar cealaltă vocală, la silaba următoare, ca în cuvintele ce-re-a-le, du-et, fe-e-rie, fi-in-ță, poe-zi-e, zo-o-lo-gi-e etc.; d) o semivocală și o vocală sau două semivocale și o vocală din cadrul unui diftong sau triftong intră toate în aceeași silabă: țea-vă, pia-tră, ief-tin, cior-chi-ne, leor-pă-i, pâi-ne, moa-ră, ro-ua, zi-uă, leoar-că, ve-neau, su-iau, tă-iai etc.; e) grupurile consonantice bl, br, cl, cr, dl, dr, fl, fr, gl, gr, pl, pr, tl, tr, vl, vr rămân în aceeași silabă: ta-blă, a-bra-ziv, de-clam, la-cri-mă, Co-dlea, co-dru, a-fla-se, re-fren, i-so-glo-să, a-grar, po-plin, cea-pra-zar, bâ-tlan, re-tras, e-vla-vi-e, li-vrea etc.; f) grupurile consonantice ct, cț, pt, precedate de consoane, se despart, trecând prima la silaba dinainte, iar a doua la silaba următoare: punc-tu-a-ți-e, func-ție, somp-tu-os etc.; g) cuvintele compuse cu componentele sudate se despart în silabe ținându-se seama de aceste componente: a-tot-ști-u-tor (< a + tot + știutor), bi-ne-ve-nit (< bine + venit), drept-unghi (< drept + unghi), nici-o-da-tă (< nici + o + dată), ori-când (< ori + când), port-al-toi (< port + altoi), scurt-cir-cu-it (< scurt + circuit) etc.; h) cuvintele derivate cu prefixe sau cuvintele împrumutate compuse, cu structură analizabilă în limba română, se despart în silabe ținându-se seama de existența elementelor componente: des-tăi-nu-i (< des + tăinui), ne-sta-bil (< ne + stabil), ne-ști-u-tor (< ne + știutor), dez-ar-ti-cu-la (< dez + articula), in-e-gal (< in + egal), in-a-dec-vat (< in + adecvat), in-o-pe-rant (< in + operant), in-u-man (< in + uman), pre-scri-e (< pre + scrie) etc. R. ortoepice sunt r. de pronunțare corectă a sunetelor și a cuvintelor din limbă. Cele mai importante dintre acestea pentru limba română sunt, în aceiași timp, și r. ortografice. Astfel: 1) după j și ș se pronunță și se scrie a, nu ea, în cuvintele coaja, jale, tânjală, coșar, șapte, ușa etc.; 2) după j și ș se pronunță și se scrie ea, nu a, în sufixele -ean, -eală și -eață ale substantivelor doljean, prăjeală, ieșean, greșeală, roșeață etc.; 3) după j și ș se pronunță și se scrie ă, nu e, în cuvintele plajă, strajă, uriașă, fruntașă etc., în substantivele și adjectivele derivate înfricoșător, crucișător, îngrășământ etc., în formele verbale protejăm, angajăm, înfățișăm, îmbrățișăm etc., în pluralele substantivelor de origine infinitivală angajări, înfățișări, îmbrățișări etc.; tot ă, nu e, se pronunță și se scrie în formele verbale acopăr, acoperă, sufăr, suferă, dădeam, să aibă etc.; 4) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie e, nu ă, în rădăcina cuvintelor jecmăni, jelanie, jelui, înșela, ședea, șes etc.; 5) se pronunță și se scrie e, nu i, în finalul elementului de compunere ante-: antepenultim, antevorbitor, antemeridian, antebelic etc.; 6) după consoanele j și ș se pronunță și se scrie î nu i, în gerunziile verbelor de conjugarea I angajând, degajând, înfățișând, îngroșând etc.; tot cu î și nu cu i se pronunță și se scrie în gerunziul verbului a crea: creând și la începutul substantivului întreprindere; 7) în neologisme, e inițial sau e în hiat, la început de silabă, se pronunță și se scrie e, nu ie: ecran, ecuator, epocă, eră, eroism, evident, examen, explozie etc. – aeroport, alee, poem, agreez, creez etc.; 8) e final din sufixul lexical -ețe se pronunță și se scrie e, nu ă, în substantivele bătrânețe, frumusețe, tinerețe etc.; 9) e accentuat, înaintea unei silabe cu vocala e, se pronunță și se scrie e, nu ea: crede, vede, verde etc.; 10) după j, r, s, ș, ț și z, vocala e se pronunță și de scrie e, nu ă, în cuvintele jertfă, reușită, mătase, șed, țepi, zece etc.; 11) după consoanele j, s, ș, ț și z și după grupul consonantic st se pronunță și se scrie i, nu î, în rădăcina cuvintelor jir, singur, mașină, subțire, zile, stinge etc.; tot i, nu î, se pronunță și se scrie în cuvintele imbold, incarna, intitula etc.; 12) se pronunță și se scrie e, nu ă, în prepozițiile către, de și pe; i, nu î, în prepozițiile din, dintre, dintru, dinspre etc.; î, nu ă, în prepoziția până; ă, nu e, în prepoziția după; 13) se pronunță și se scrie i final în pronumele demonstrative de identitate același, aceeași, aceiași, aceleași; în pronumele de întărire însuși, însăși, înșiși, înseși și în adverbele iarăși și totuși; 14) se pronunță și se scrie i, nu e, în sufixul -atic din adjectivele îndemânatic, primăvăratic, tomnatic, văratic, etc. și în prima silabă a adjectivului distructiv; 15) se pronunță și se scrie î, nu ă, în sufixele verbelor derivate din onomatopee, care au pe î în rădăcină: bâjbâi, cârâi, dârdâi, gâgâi, hârâi, mârâi, pârâi, scârțâi, târâi, vâjâi etc.; 16) se pronunță și se scrie o, nu oa, în singularele barocă, echivocă, pedagogă etc., în numeralele două și nouă, în pronumele nouă și vouă și în formele substantivale rouă și ouă; 17) se pronunță și se scrie a-e, nu a-ie în cuvintele aer și faeton și în derivatele primului: aerian, aerisi, aerodrom, aeroport etc.; 18) se pronunță și se scrie e-a, nu e-ia, în cuvintele crea, creare, creație, recrea, recreație, agrea, agreabil, impermeabil etc.; 19) se pronunță și se scrie e-e, nu e-ie, în cuvintele alee, epopee, idee; licee, orhidee; agreez, creez etc.; 20) se pronunță și se scrie i-e, nu i, în formele verbale scriem, scrieți, să scriem, să scrieți, a scrie; 21) se pronunță și se scrie i-i, nu i, în cuvintele conștiință, conștiincios, conștiinciozitate, fiind, fiindcă, ființă, știință etc.; 22) se pronunță și se scrie o-e, nu o-ie, în cuvintele poem, poezie, poet etc.; 23) se pronunță și se scrie o-o, nu o, în cuvintele alcool, cooperator, cooperativă, zoologie, zootehnie etc.; 24) se pronunță și se scrie u-e, nu u-ie, în cuvintele duel, duet, menuet, perpetuez, accentuez etc.; 25) se pronunță și se scrie ia, nu ea, după b, p, m, f, și v, în cuvintele biată, piatră, piață, amiază, fiare, viață etc.; se pronunță și se scrie la fel și în cuvintele aceștia, atâția, aceia, aceiași; 26) se pronunță și se scrie ea, nu a, după s, ț, și z, în cuvintele seamă, seară, seacă, țeapă, țeapăn, zeamă, îmbulzeală etc. și ea, nu ia, în femininele pronominale aceea și aceeași; 27) se pronunță și se scrie ie, nu e, în cuvintele miel, miere, miercuri, fiere, fierbe, piere, piept, pierde, vieți etc. 28) se pronunță și se scrie îi, nu ăi, în cuvintele câine, mâine, pâine și îi, nu ăi, în numeralul ordinal întâi; 29) se pronunță și se scrie uă, nu o, în numeralele două și nouă, în pronumele personale nouă și vouă, în adjectivul nouă, în substantivele piuă, rouă și ziuă și în verbul plouă; 30) se pronunță și se scrie b, nu v, în numele lunilor decembrie, februarie, septembrie, octombrie și noiembrie; 31) se pronunță č și se scrie c, nu ț, în cuvintele cifră, cilindru, ciment, civil, lucernă, viciu etc.; 32) se pronunță d și se scrie d, nu z, în formele verbale aprind, să aprind, ard, să ardă, aud, să audă, cad, să cadă etc.; 33) se pronunță și se scrie h, nu se omite, în cuvintele hegemon, hibrid, hidrogen, hipodrom, hotel etc.; nu se pronunță și nu se scrie h în cuvintele coerent, umor etc.; 34) se pronunță și se scrie j, nu giu, în cuvintele împrumutate din limba franceză, formate cu sufixul -aj: filaj, dresaj, personaj, peisaj, anturaj etc.; se pronunță și se scrie giu, nu j, în neologismele cortegiu, naufragiu, ravagiu etc.; 35) se pronunță și se scrie n, nu i (ie), în formele verbale rămân, să rămână, spun, să spună, țin, să țină etc.; 36) se pronunță și se scrie r, nu i (ie), în formele verbale cer, ceri, să ceară, pier, pieri, să piară, sar, sari, să sară etc.; 37) se pronunță și se scrie s, nu z, în neologismele terminate în -asm și -ism și în derivatele lor: marasm, plasmă, pleonasm, sarcasm, prismă; de asemenea, în cuvintele împrumutate din franceză, formate cu sufixul -ism: parnasianism, socialism, structuralism etc. și în neologismele chermesă, premisă, sesiune etc.; 38) se pronunță și se scrie s, nu ș, în cuvintele deschide, deschis, fisă, scenă, schimba, stand, stofă etc.; 39) se pronunță și se scrie ș, nu j, înainte de n, în cuvintele obișnuit, pașnic, strașnic, veșnic etc.; 40) se pronunță cs, nu s, și se scrie x în cuvintele expeditiv, expediție, experiență, exploatare, explozie etc., iar cș, nu cs, în pluralele ficși și ortodocși; 41) se pronunță gz, nu s sau z, și se scrie x în cuvintele exact, exactitate, examen, exemplu etc.; 42) se pronunță și se scrie cv, nu cu, în cuvintele adecvat, cvartet etc.; 43) se pronunță și se scrie nn, nu n, în derivatele cu prefixul în-, când cuvintele de bază încep cu n-: înnegri, înnoda, înnoi, înnopta etc.; 44) se pronunță și se scrie n, nu nn, în cuvintele înăbuși, înota, îneca; 45) se pronunță și se scrie r în prepozițiile prin și printre; 46) se pronunță și se scrie z, nu j, în pluralele brazi, chinezi, cruzi, francezi etc. și în singularul dezghețat; 47) se pronunță și se scrie z, nu s, în prefixele dez- și răz- din cuvintele dezamăgi, dezaproba, dezechilibru, dezbrăca, dezdoi, dezgoli, dezlega, dezminți, deznoda, dezrădăcina; răzbate, răzbuna, răzgândi etc.; 48) se pronunță și se scrie v, nu vr, în formele verbale voi, voiesc, voiești, voiește, voim, voiți, voiesc, voiam, voisem, am voit etc.; 49) se pronunță și se scrie corupt, nu: conrupt; se, nu: să (în: se duce); străin, nu strein sau strin etc.

SPADASIN, spadasini, s. m. Luptător cu spada; p. ext. ucigaș. Doi spadasini, Schimb de cuvinte, Pas înapoi, pas înainte, Un zăngănit, un jalnic glas. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 42. Chiar în castel acuma avem cîțiva străini, Năprasnici șefi de bande, eroici spadasini. ALECSANDRI, T. II 136. ♦ Om căruia îi place să se războiască, să se bată în duel. Garnowski? spadasinul ăla tîmpit... i-aș trage o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 36. (Prin exagerare) Parcă văd cum stau la pîndă, pătimași și cîrtitori, Nevoiașii noștri critici – spadasinii damblagii. VLAHUȚĂ, P. 83.

SEMNIFICANT – SEMNIFICAT (< fr. signifiant, signifié, modificate după rom. semn) Disociație devenită clasică, în domeniul limbii și aparținind lui Ferdinand de Saussure. Formula „semnificant – semnificat” a avut urmări deosebite pentru critica și teoria literaturii modeme. Dacă literatura este „limbaj”, în acest caz ea participă la condiția fundamentală a limbii compusă din semne – adică dintr-un determinant (semnificantul prin care se înțelege cuvântul, imaginea verbală, expresia în sens larg) și un determinat (semnificatul, adică sensul, ideea, noțiunea). Între cei doi termeni se stabilește întotdeauna o relație de semnificare. Cuvintele și unitățile lor constitutive sînt semne care comunică un înțeles, o semnificație în mod mijlocit: prin valorile lor fonice, prin imagini acustice, care se numesc semnificanți și se opun conținutului noțional propriu cuvintelor, adică semnificatului. Literatura, înainte de a fi „artă”, constituie un „sistem semnificant”, al cărui sens „semnificat” nu este decît relativ analizabil. „Sensul” poetic sau literar nu se confundă cu acela – literal – al frazei, ci decurge din existența unei multiplicități de sensuri posibile, pe care sistemul verbal le conține și le sugerează cititorului. Un cuvînt sau o propoziție poate enunța un singur lucru, dar exprimă zeci de nuanțe. În interpretarea operelor literare, centrul de greutate se deplasează de pe semnul lingvistic (cuvinte, fraze, expresii) pe sens și semnificație, ale căror nuanțe și complexitate cititorul sau criticul le descifrează.

ȘOPTI, șoptesc, vb. IV. Intranz. A vorbi în șoaptă, încet, în taină. Oamenii șopteau liniștiți. DUMITRIU, N. 88. Șoptesc încă domnițele-n iatac. VLAHUȚĂ, O. AL. I 162. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură Cînd eu stau șoptind cu draga. EMINESCU, O. I 106. ◊ Expr. A șopti în barbă v. barbă. ♦ Tranz. A spune (ceva) în șoaptă, încet. Le șoptea ostașilor vorbe aspre de îmbărbătare. DUMITRIU, N. 112. Tinerii mergeau înainte și rar își șopteau cuvinte fericite, dar sufletele lor își spuneau multe în taină. SADOVEANU, O. IV 83. Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc. ALECSANDRI, P. P. 224. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronumele în dativ) Gherghina ajuta lui Alexă să pună caii, mai șoptindu-și cîte o vorbă dulce, BUJOR, S. 104. Și peste arbori răsfirați Răsare blinda lună, Ce ne găsea îmbrățișați Șoptindu-ne-mpreună. EMINESCU, O. I 186. ♦ A informa vorbind încet, în secret; a sufla (8). Am voie să-i șoptesc lui Micu Bucur. STANCU, D. 306. ♦ Fig. (Despre frunze, iarbă, apă etc.) A murmura, a susura. Moldova șoptea aproape, lunca șoptea împrejur și trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca niște lumînări. SADOVEANU, O. I 19. ♦ Refl. (în poezia populară) A se înțelege, a se sfătui cu cineva în șoaptă, a tăinui. S-au dus în ascuns... Și mi s-au vorbit Și mi s-au șoptit. TEODORESCU, P. P. 435.

predicat psihologic, orice segment al unui enunț, care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, poartă accentul predicativ (este elementul nucleu sau suport) al comunicării (A): „- Nu e vorba despre asta, domnule.” „- Dar despre ce, mă rog matale?” „- E vorba despre un bun al meu [...]” (M. Sadoveanu) Orice enunț este alcătuit din două unități sau segmente fundamentale: unul – reprezentând cuvântul ori grupul de cuvinte „prezent în mintea vorbitorului” înainte de a vorbi – este elementul cunoscut (determinatul), respectiv subiectul (așezat în fruntea enunțului), și celălalt, necunoscut înainte de a i se asocia (determinantul), pe care-l numim predicat, situat în enunț, după primul (cf. și A. Philippide, p. 126). Dacă aceste două unități ale enunțului au anumiți indici lexico-gramaticali consacrați, se numesc subiect gramatical și predicai gramatical, iar enunțul propoziție; dar se numesc, dacă ele corespund, în adevăr, descrierii de mai sus, și subiect psihologic și p. p. Este cazul când între unitățile gramaticale și psihologice ale propoziției există o concordanță. Așa, de exemplu, dacă vrem să spunem (să comunicăm) ceva despre „copil” vom zice „Copilul / este cuminte” ori: „se joacă”. Segmentele „este cuminte” și „se joacă” aduc un spor de informație față de subiectul „copilul”, a cărui cunoaștere se poate limita și numai la numele de „copilul”. Deseori însă segmentul determinant (elementul necunoscut) poate fi altul decât predicatul, și anume una din părțile secundare ale propoziției, ori chiar subiectul! în acest caz, avem de-a face cu o discordanță între predicatul gramatical și cel psihologic. Concordanța ori discordanța între unitățile gramaticale și cele psihologice o constatăm cu ajutorul unor întrebări analizatoare, dictate de situația ori contextul dialogului locutor-interlocutor ori al „dialogului” cu textul supus analizei gramaticale. Structura întrebării analizatoare este aceasta: ea cuprinde un pronume ori adverb interogativ însoțit de acel element preluat din enunț care reprezintă determinantul, în timp ce particula interogativă reprezintă un substitut al p. p. căutat în analiză. Astfel, dacă p. p. este atributul din propoziție, vom întreba „ce fel de...?” sau „care?”, cum ar fi: – „Ce fel de fructe... ?” Răspuns: „Fructe exotice am cumpărat”, sau: – „Care fructe... ?” Răspuns: „Fructele exotice sunt mai scumpe.” Atributul „exotice” reprezintă p. p. din propozițiile de mai sus. Dacă p. p. este complementul direct, întrebarea analizatoare va fi: „ce” („pe cine”, „pe care”) + verbul regent sau un sinonim: „Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau să-i smulgă de pe fruntea ta de fier, A credinței biruință căta orice cavaler.” (Eminescu) Dacă p. p. este un complement circumstanțial, întrebarea sa ar fi „cât timp”? („câți ani” etc.)? sau „unde?” etc. + verbul regent: „Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit.” (Eminescu) sau: „Te îmbeți de feeria unui mândru vis de vară, Care-n tine se petrece... Ia întreab-o bunăoară, O să-ți spuie de panglice, de volane și de mode Pe când inima ta bate ritmul sfânt al unei ode.” (Eminescu) Când chiar subiectul (gramatical) este p. p., întrebarea va fi „cine?” + verbul predicativ (sau un sinonim al său): -„Nu trăiți voi, ci un altul vă inspiră... ” (Eminescu) S-a spus că unitățile gramaticale fundamentale ale propoziției sunt la origine unități psihologice ale comunicării, care s-au cristalizat în forma unor anumite construcții lexico-gramaticale, numite subiect (gramatical) și predicat (gramatical): construcții stereotipe legate de tradiția limbii; unitățile psihologice însă au rămas încă vii, exprimând determinantul și determinatul, într-un enunț, dincolo de îngrădirile subiectului gramatical și predicatului gramatical (cf. Hermann Paul, § 180). Determinarea lor în analiza gramaticală a propoziției și frazei înseamnă determinarea reliefului stilistic al enunțului și, prin aceasta, identificarea mesajului fiecărei unități compoziționale a unei opere. Observăm, așadar, că p. p. nu se conservă numai în predicatul gramatical, ci și în alte construcții în care poate fi identificat ca fenomen sintactic permanent în sintaxa propoziției și frazei, legat și de anumiți indici gramaticali, cu valoare constantă (în opoziție cu indicii predicatului gramatical care nu totdeauna este, totuși și p. p.!). Astfel, în sintaxa propoziției, mai ales, atributul predicativ sau elementul predicativ suplimentar este totdeauna un p. gramaticalizat. De asemenea, unele propoziții subordonate cum ar fi cauzala introdusă prin „pentru că”, „fiindcă”, circumstanțiala de excepție introdusă prin „decât că”, circumstanțiala opozițională exprimată printr-o falsă finală ș.a., iar dintre propozițiile regente, principala unei cumulative sunt, iarăși, un p. p. al frazei. Analiza gramaticală, care-și propune să constate concordanța ori discordanța între unitățile psihologice și cele gramaticale în propoziție, să identifice funcția de predicat psihologica unor propoziții în frază, va ajunge la o clasificare supragramaticală sau stilistică a unităților vorbirii. Este vorba de analiza stilistică a propoziției și frazei, care ține de domeniul „gramaticii expresive”. • Morier (p. 308-310) definește astfel p. p.: „Membru al unei propoziții prin care se exprimă, cu privire la ceva, ceea ce vrem să spunem.” Dar aceasta este definiția la care are dreptul, în primul rând, predicatul gramatical. Definiția nu conține diferența specifică. Exemplele discutate de autor ilustrează însă, în adevăr, p. p.; dar Morier le analizează din punctul de vedere al „melodiei sintactice și semantico-afective”, pornind de la o observație a lui Bally, care a arătat că „melodia propoziției tinde să pună în evidență le propos”, respectiv „ceea ce ținem să spunem despre un obiect, le thème”: „Bonjour, Monsieur!” „Entrez, Mesdames et Messieurs!” În adevăr, p. p. este subliniat nu numai prin accent, ci și prin nivelul melodic mai ridicat decât restul enunțului, care reprezintă ceea ce trebuie să numim subiectul psihologic al propoziției sau frazei (cf. Gh. N. Dragomirescu, „Limba română”, 1972, nr. 2).

Cîntecul lebedei – Se spune că înainte de moarte, în loc să geamă, să țipe, lebăda... cîntă. Platon confirmă această credință a vechilor greci. În pragul sfîrșitului, lebedele cîntau fericite, pentru că se duceau la Apollon! Același amănunt e consemnat și în una din fabulele lui Esop (secolul VI î.e.n.), iar în Agamemnon (o tragedie a lui Eschil), Clitemnestra, pomenind de cuvintele nobile rostite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda. Credința aceasta a ajuns pînă la noi și găsim, de pildă, în Alecsandri versul: „La moarte mă voi duce ca lebăda, cîntînd…” Din aceeași credință a izvorît frumoasa imagine poetică de a asemui ultima operă remarcabilă a unui poet, muzician, pictor etc., compusă în preajma morții, cu „cîntecul lebedei”. Expresia poate fi extinsă și la alte domenii. De exemplu, istoricul Tarlé numește discursul ținut de Talleyrand la Academie, cu două luni înainte de a muri: „cîntecul său de lebădă”. În romanul Elena, Bolintineanu descrie cum eroina sa începu să cînte înainte de a-și da tragicul sfîrșit: „Elena cîntă cîntecul lebedei de care vorbesc poeții…” LIT.

ZICE vb. 1. a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a spune, a vorbi, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi. (~ numai prostii.) 3. a afirma, a declara, a mărturisi, a relata, a spune. (A ~ următoarele...) 4. a exprima, a formula, a pronunța. (A ~ următoarea opinie...) 5. a face, a spune. (El ~: – Nu vreau!) 6. a comunica, a spune, a transmite. (I-am ~ tot ce mi-ai spus; le-a ~ ultimele noutăți.) 7. a afirma, a declara, a pretinde, a spune, a susține. (~ că marfa e de bună calitate.) 8. a se afirma, a se auzi, a se spune, a se șopti, a se vorbi, a se zvoni. (Se ~ că a plecat.) 9. a articula, a grăi, a pronunța, a rosti. (N-a ~ un cuvânt.) 10. a se chema, a se numi, a se spune. (Cum se ~ pe la voi acestei flori?) 11. a admite, a presupune, a spune. (Să ~ că-i așa cum susții.) 12. a conține, a cuprinde, a scrie, a spune. (Ce ~ aceste documente?) 13. a ordona, a porunci, a spune. (Fă ce-ți ~ el!) 14. a obiecta, a reproșa, a spune. (N-am ce ~, totul a fost perfect.)

replică f. ultima vorbă ce zice un actor într’un dialog înainte ca întrevorbitorul său să ia cuvântul: a da replica (= fr. réplique).

ASEMENEA¹ adj. invar. 1. (Urmat de determinări la dativ sau introduse prin prep. «cu»; de obicei precedă substantivul) Care este asemănător (ca înfățișare, structură, situație, calități etc.); care seamănă în oarecare măsură sau este egal întru totul, care este la fel, întocmai, deopotrivă, fără nici o deosebire. Ochii ei negri asemenea sînt Cu negrele boabe-ale murii. COȘBUC, P. II 38. O fată, scrisă de frumoasă, încît nu se mai afla ei-și asemenea alta sub soare. SBIERA, P. 23. (În forma asemene) Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adînc asemene Uitării celei oarbe. EMINESCU, O. I 176. ♦ (Despre figuri geometrice) Care au laturile omoloage proporționale și unghiurile egale. Teorema lui Thales aplicată la triunghiuri asemenea. ◊ Expr. A face (o clădire) asemenea cu pămîntul = a distruge complet, a dărîma, a face una cu pămîntul. 2. Care este la fel cu ce s-a spus sau înfățișat mai înainte; astfel de..., atare. Asemenea oameni dau cifrelor viață, Prin ei cincinalul e viu! DEȘLIU, M. 72. Înainte de a bea... a îngînat cuvintele potrivite în asemenea împrejurări. SADOVEANU, N. F. 16. Dar nimeni nu s-a gîndit la asemenea lucru. SAHIA, N. 43. Auziseră... povestindu-se de asemenea fleacuri. ISPIRESCU, L. 9. 3. (Dînd valoare de superlativ cuvîntului următor) Atît de..., așa de... (mare, puternic, bun, rău etc.). Nu se mai află pe lumea asta asemenea osîndă. SADOVEANU, N. F. 6. Nu mai văzuse asemenea scumpeturi. ISPIRESCU, L. 38. ◊ (Precedat de articolul nehotărît) Un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ (Precizat printr-un al doilea adjectiv, care urmează sau precedă substantivul) O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 19. Apoi zi că nu-ți venea să pornești la drum... cu asemenea om vrednic și de-apururea vesel. CREANGĂ, P. 108. – Variante: asemene (CREANGĂ, A. 150, NEGRUZZI, S. I 45), asemeni (DUMITRIU, B. F. 39, BANUȘ, în POEZ. N. 33), asemine (NEGRUZZI, S. I 174) adj. invar.

Favete linguis (lat. „Păziți-vă limba”) – Cu aceste cuvinte se adresau preoții romani asistenței, înainte de a închina zeilor jertfe. Horațiu le-a împrumutat pentru a-și începe Oda I din cartea a III-a, dînd a înțelege că și el cere să fie ascultat într-o tăcere religioasă. Astăzi expresia este folosită și ca o formulă politicoasă, spre a cere liniște (ca și „Silentium”). În scrierile lui Walter Scott o găsim des întrebuințată. LIT.

CADENȚĂ s.f. 1. Repetare într-un anumit ritm a unor mișcări; (mil.) mișcare ritmică a pașilor în marș. ◊ În cadență = cu mișcări uniform repetate. ♦ Număr de lovituri trase de o armă într-o unitate de timp. 2. Modulare a vocii sau a unui sunet înainte de pauză. ♦ Succesiune regulată a unor cuvinte, a unor fraze. ♦ Formulă armonică care formează sfîrșitul unei compoziții muzicale. ♦ Pasaj (final, cu caracter de improvizație) dintr-un concert, în care solistul este lăsat să-și desfășoare virtuozitatea. [< it. cadènza, fr. cadence].

ANTEPOZIȚIE s. f. 1. (lingv.) antepunere; stare a cuvântului, a particulelor antepuse. 2. ă uterului = deplasare înainte a uterului. (< fr. antéposition)

REMEMBER! (engl.) ține minte! – Cuvinte adresate de Carol I al Angliei, înainte de a fi decapitat, episcopului Juxon. În sens mai larg, îndemn de a nu uita un eveniment important la care ți-a fost dat să asiști.

PRINCIPIU s. n. (< lat. principium, cf. it. principio, fr. principe): idee de bază, lege fundamentală a unui sistem. Sistemul ortografic al limbii române are la bază mai multe p., analizate pe larg în lucrarea lui George Beldescu intitulată Ortografia în școală, București, 1973. Astfel: ◊ ~ fonetic: p. care prevede redarea (în general) a fiecărui sunet (tip sonor) prin câte o literă, în virtutea rostirii literare actuale. Trebuie să scriem, așa cum trebuie să rostim: poet, nu poiet; epocă, nu iepocă; corupt, nu conrupt; traversăm, nu tranversăm; seară, nu sară; greșeală, nu greșală; ușă, nu ușe; plajă, nu plaje; cheie, nu chee; izlaz, nu islaz; idee, nu ideie; rouă, nu roo; buletin, nu bulentin; identitate, nu indentitate; cuviincios, nu cuvincios; obiect, nu obect; subiect, nu subect; intermediară, nu intermedială; conștiință, nu conștință; recunoștință, nu recunoștiință etc. ◊ ~ silabic: p. care evidențiază valorile diferite ale sunetelor c și g în raport cu sunetele care le urmează în cadrul aceleiași silabe. Astfel, literele c și g, urmate de a, ă, î, o, u sau de o consoană în aceeași silabă, redau sunetele k și g: car, cămară, cârd, cor, cuc, clasă – gard, găină, gând, gol, gumă, glas. Urmate în aceeași silabă de e și i, ele reprezintă sunetele č și ğ: cec, circ, gem, gir. Grupurile ch și gh, urmate de e și i, redau sunetele k’ și g’: chenar, chimir, ghete, ghinion. ◊ ~ etimologic: p. pe baza căruia ortografia se fixează în raport cu tradiția literară sau cu forma originară a unor cuvinte noi. Astfel, sunetul c este reprezentat prin c sau prin ch, în cuvintele vechi crud, cald, chin și ochi, și prin k în cuvintele noi kripton (< germană), kaliu, kilometru și kaki (< franceză); sunetul î este reprezentat prin â, în cuvinte ca rămân, câine, mâine, pâine, România, român, românește etc. și prin î în cuvinte ca reîncepe, preîntâmpina, neînțeles etc.; grupul de sunete cs este reprezentat fie prin x – pronunțat cs în box, taxi, excursie și explozie (< franceză) sau gz în examen, exemplu, exercițiu (< franceză), fie prin cs în ticsi (vechi) și în cocs (< germană) etc. ◊ ~ morfologic: p. pe baza căruia se fixează ortografia unor cuvinte. Este vorba de ortografia numelor proprii în comparație cu cele comune (Ion – frate), de ortografia cuvintelor cu doi și trei i în structură (desinența de plural + articolul sau un i în rădăcină + desinența de plural + articolul: elevii, codrii, copiii, fiii etc.), de ortografia unor cuvinte compuse (se ține seama de alcătuirea acestora și de comportamentul morfologic al termenilor constitutivi: în rea-voință termenii nu și-au pierdut individualitatea, fiecare flexionează – relei-voințe, în timp ce în bunăvoință primul termen și-a pierdut individualitatea, nemodificându-se – bunăvoinței), de ortografia unor cuvinte care au în structură sunetele ș și j sau grupurile de sunete ch și gh (se scrie cu a, e și i după ș și j în rădăcina cuvintelor șale, așază, jale, așez, jertfă, șină, jilț etc. și cu ă, ea și î în desinențele, sufixele gramaticale și sufixele lexicale ale cuvintelor ușă, grijă, îngrașă, îngroșăm, dirijăm, înfricoșător, să sfârșească, să îngrijească, greșeală, clujean, înfățișând, dirijând etc.; se scrie cu ea după ch și gh și, în general, după alte consoane, în cuvintele care au forme alternante cu e: cheamă – chem, gheată – ghete, seară – seri, beată – bete, meargă – merg etc. și cu ia în cuvintele care nu au asemenea forme alternante sau care au forme alternante cu ie: chiar, ghiol, piață-piețe, biată-biete, piară-pier etc. ◊ ~ sintactic: p. pe baza căruia ortografia anumitor cuvinte se fixează în raport cu sensul lor lexical și cu valoarea lor gramaticală. Astfel, separăm prin cratimă formele neaccentuate ale pronumelui personal sau reflexiv în encliza unui cuvânt accentuat: trimite-mi-le, revenindu-și, înainte-ne etc.; de asemenea, deosebim în scris cuvintele omofone: altădată („odinioară”) și altă dată („în altă împrejurare”), demult („cândva”) și de mult („de mult timp”), odată („odinioară”) și o dată („o singură dată”) etc.

iotacizat, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ați, ~e / E: iotaciza] (Fon) 1 (D. consoane) Palatalizat sub influența unui iot Si: iodizat (1). 2 (D. vocale) Care primește un iot înainte, la început de silabă sau de cuvânt Si: iodizat (2). 3 (Îs) Verb ~ Verb din limbile romanice care în latină avea un e sau un i înaintea terminației -o a persoanei întâi de la indicativ prezent.

Avant donc que d’écrire, apprenez à penser (fr. „Înainte de a scrie, învață să gîndești”), cuvinte din Arta poetică de Boileau (cînt. I, vers. 150). Sensul e cît se poate de limpede. LIT.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.

subiect psihologic, orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației. În unele condiții, s. p. există în enunț numai pentru vorbitor (A): „Banu’ bani unde găsește, / Acolo se rostogolește.” (Proverb) Subiectul și predicatul sunt, la origine, două unități specifice și necesare ale unei propoziții și anume una reprezentând segmentul (cuvântul sau grupul de cuvinte) „prezent în mintea vorbitorului” (H. Paul, III, § 7), înainte de a se exprima, este elementul „determinat” (cf. A. Philippide, p. 126), și alta, segmentul căutat și oferit interlocutorului pentru comunicarea unui spor de informație, este segmentul necunoscut, elementul „determinant” al celuilalt. Practica limbii a făcut ca aceste două segmente să se cristalizeze, lexical și flexionar, într-o anumită formă consacrată pentru toți vorbitorii, căpătând numele de „subiect gramatical” și „predicat gramatical”. Ceea ce în gramatică este subiect ori predicat prezintă, însă, la origine, două unități psihologice ale unui enunț. Într-o propoziție pur gramaticală, subiectul și predicatul nu pun alte probleme decât recunoașterea lor conform unor indici formali lexico-gramaticali consacrați. Dar este vorba de propoziția căreia îi putem spune „abstractă”, în opoziție cu aceeași propoziție, nu ca exemplu gramatical, ci ca una legată de un context sau situație, una care exprimă o comunicare efectivă și căreia îi vom zice propoziție „concretă” (E. Winkler, p. 20). În cazul, unei propoziții „concrete”, analiza subiectului și predicatului poate și trebuie în interes stilistic, să verifice dacă, în adevăr, subiectul gramatical este și cel psihologic, respectiv dacă cuvântul subiect exprimă cu adevărat segmentul cunoscut al enunțului. În vorbirea vie și într-un context dat, unitățile psihologice ale propoziției nu pot și nu trebuie să concorde, neapărat, cu cele gramaticale; de aceea, pentru vorbitor sau scriitor, s. p. poate fi oricare din unitățile propoziției, începând cu subiectul gramatical și terminând cu predicatul gramatical. Cu deosebire când unitățile gramaticale nu concordă cu cele psihologice, analiza gramaticală, ținând seama neapărat de acest fapt, este și o analiză stilistică, la nivelul gramaticii expresive. Cu atât mai mult cu cât, punând în lumină neconcordanta între s. p. și cel gramatical, reușim să aflăm urmele unui fenomen gramatical care generează unele figuri de stil consacrate. În propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, identificăm subiectul „copilul” și predicatul „se joacă”, după indicii lexico-gramaticali consacrați. Întrebările analizatoare, folosite în analiza didactică, vizează însă și unitățile psihologice ale enunțului. Întrebarea „cine?” sau „ce?”, pentru subiect, și „ce face?” ori „ce se spune despre?” consideră propoziția drept „concretă”, pentru că, în momentul când întrebăm „cine se joacă?” se presupune că predicatul este segmentul cunoscut din propoziție; când întrebăm „ce face copilul?”, se presupune că subiectul gramatical este și cel psihologic. Dar propoziția de mai sus mai cuprinde și două părți secundare: atributul „nostru” și circumstanțialul „în curte”. Analiza lor se face în același chip, constatându-se că pot să fie, rând pe rând, s. p. Astfel, propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, nu comunică nimic; ca propoziție concretă, însă, poate comunica unul din următoarele mesaje, având ca s. p., de fiecare dată altul: „Copilul nostru (de care este vorba) – s. p. – se joacă în curte” (predicat psihologic). „Copilul nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „Copilul nostru se joacă – s. p. – în curte” (predicat psihologic). „Copilul (s. p.) nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „În curte - s. p. – se joacă copilul nostru” (predicat psihologic). După cum se vede, s. p. reprezintă segmentul cunoscut sau segmentele cunoscute ale enunțului, puse în întrebare: „cine se joacă?”, „unde se joacă copilul?” și „care copil se joacă?” – în opoziție cu el, cuvintele interogative (care vizează adevăratul mesaj): cine, ce face, care, unde se referă la segmentul sau segmentele necunoscute, așteptate în răspuns și care reprezintă predicatul psihologic. Ca și în analiza pur gramaticală, s. p. se reliefează în opoziție cu predicatul psihologic. Când subiectul gramatical este și cel psihologic, el își are topica lui consacrată, dar totodată se caracterizează și prin, poziția atonă și nivel coborât: „Copilul / se joacă”. În cazul enunțului scris, singurul indice al s. p., când este și cel gramatical, rămâne topica; dar, atunci când un scriitor vrea să indice și poziția atonă și nivelul melodic coborât al s. p., recurge la un semn de punctuație care să arate că trebuie pusă o pauză între el și predicat: linia de pauză ori chiar virgula. Cităm dintr-o scrisoare a lui Nicolae Titulescu către Al. Suciu (1926): „Păstrează, te rog, pentru tine cele scrise. Mai știi că aș regreta ca atitudinea mea să încurce atitudinea voastră. Voi, nu vă luați după mine. Faceți cum credeți că e mai bine”. Funcția de s. p. pe care o poate avea chiar cel gramatical este rezultatul unei implicații contextuale care dă subiectului gramatical o nuanță de circumstanțial de relație, ceea ce-l reliefează ca „segment cunoscut” al enunțului. Virgula între subiect și predicat, când scriitorul vrea să arate că subiectul gramatical trebuie citit ca s. p., o întrebuințează chiar Caragiale, ca și Delavrancea ori Arghezi. În frază, s. p. se recunoaște mai ușor prin topică, mai precis, prin dislocare și așezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar trebui să stea în propoziția subordonată, cu topica lui specifică: „Maica mire are mii De ani între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare Pentru lumea trecătoare”. (T. Arghezi) în exemplul de mai sus, „Omul când credea că moare”, în loc de „Când credea omul că moare / Da dintr-însa altă floare...”, poetul se abate de la topica subiectului din circumstanțiala temporală, dislocându-l pentru a-l pune la începutul frazei, ca și cum ar fi subiectul propoziției principale. Alteori, în fruntea frazei apare un complement direct la nominativ, adică s. p. și prin topică și prin flexiune: „Sânul rotunjor Când pe brațe-l porți, Li s-ar face dor Și la morți.” (Eminescu) (În loc de: „Când îl porți pe brațe [Sânul rotunjor] Li s-ar face dor Și la morți”.) Versurile lui Eminescu amintesc, în privința structurii sintactice, un proverb ca: „Cele rele dă-le pe apă, Cele bune sapă-le-n piatră.” Dar s. p. este ilustrat și de un complement direct, indirect sau circumstanțial tot prin topică, fără altă abatere: „Iar pe soră-ta să știi că nu mă pot învoi s-o dau feciorului cel înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” (M. Sadoveanu) (in loc de: „Iar tu să știi că nu mă pot învoi s-o dau pe soră-ta după etc.”). „Porcului să nu-i pui belciug de aur.” (Pop.) (în loc de: „Să nu pui porcului belciug de aur.”) Cf. germ.: „Ein Gütchen, wenn du hättest...” ( → H. Paul, p. 67) „Dem Schriftsteller, was soll der Kunstrichter seyn?” (Herder; ib.). În frază, s. p. este ilustrat de propoziții cu indice gramatical consacrat, specific. Astfel, circumstanțiala cauzală, când este s. p. enunțând o cauză cunoscută, se introduce prin locuțiunea conjuncțională „de vreme ce” (fr. „puisque”, germ. „da”, „indem”, lat. „cum”) sau prin „dacă” (falsă condițională); opoziționala propriu-zisă ori sub forma unei false condiționale, circumstanțiala de excepție, uneori circumstanțiala cumulativă etc. sunt de asemenea s. p. al frazei. Valoarea estetică a s. p. se demonstrează: a) prin faptul că este un fenomen care generează, în propoziție și frază, patru figuri de stil frecvente: inversiunea, anacolutul, antipalaga, procatalepsa; b) prin justificarea exprimării unor relații sintactice în frază cu unelte joncționale nespecifice (falsa condițională, falsa temporală etc.), adică unele cazuri de substituție în frază (tropi sintactici), și prin necesitatea analizei structurii de adâncime a frazelor respective, în profitul stilisticii; c) când mesajul unei comunicări sau opere se poate determina și prin însumarea tuturor reprezentărilor predicative, structurate și diferențiate de cele cu caracter de predicat psihologic, rămâne de știut că, întrucât s. p., în propoziție și frază reprezintă un fenomen de redundanță lexico-gramaticală, urmărindu-se frecvența lui într-o operă, se poate determina universul ei tematic, precum și cuvintele-cheie sau laitmotiv specifice operei și, în ultimă analiză, autorului însuși.

ANTISTROFĂ, antistrofe, s. f. 1. A două parte în triada strofă-antistrofă-epodă a unei poezii lirice cântate de cor după strofă și înainte de epodă în teatrul antic grec. 2. Repetare a cuvintelor în ordine inversă în vers, în frază. – Din fr. antistrophe.

SPUNE vb. 1. a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a vorovi. (~-i înainte, nu te sfii!) 2. a rosti, a vorbi, a zice, (pop.) a cuvânta, a glăsui, a grăi, (înv.) a glăsi, (depr.) a debita. (~ numai prostii.) 3. v. arăta. 4. v. afirma. 5. v. zice. 6. a face, a zice. (El ~: – Nu vreau!) 7. v. transmite. 8. v. povesti. 9. v. destăinui. 10. v. recita. 11. v. susține. 12. a se afirma, a se auzi, a se șopti, a se vorbi, a se zice, a se zvoni, (înv. și reg.) a (se) suna, (reg.) a se slomni. (Se ~ că a plecat.) 13. v. scoate. 14. v. pronunța. 15. v. supranumi. 16. v. numi. 17. a susține. (Ce ~ savantul în această carte?) 18. v. presupune. 19. v. conține. 20. v. semnifica. 21. v. denunța. 22. v. porunci. 23. v. obiecta.

MAI¹ adv. I. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale sau adverbiale) 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întîi (și-ntîi). Mai apoi. Mai (î)nainte. 2. (Precedat de articolul „cel”, servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Judeci ca cea mai femeie dintre femei (C. PETRESCU). ◊ (Precedat de „ce”, în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de noră! (COȘBUC). ◊ Expr. Mai rar = întîlnit rareori; deosebit. Așa om, mai rar! II. (Înaintea unui adjectiv, a unui adverb sau a unei locuțiuni adjectivale sau adverbiale; cu valoare atenuată) O mulțime de oameni și mai învățați și mai proști (SADOVEANU). ♦ (Înaintea unui verb) În oarecare măsură, puțin. Ninsoarea mai încetase (CREANGĂ). III. (Înaintea oricărei părți de vorbire) Aproape; aproximativ, cam. Mai îmi vine a crede că aiasta-i țara spînilor (CREANGĂ). ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. „că” sau „să”) Gata să... La pămînt mai că ajunge al ei păr (EMINESCU). ◊ Mai-mai = cît pe ce, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea durează) Și acum, încă. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur, neapărat. ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii) Din nou, iar. Poate să ne mai întîlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Furnicile... s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut (CREANGĂ). V. (Arată că, pe lîngă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus. ◊ Expr. Ce mai atîta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice cînd voim să punem capăt unei discuții. 2. (Repetat) Cînd... cînd, ba... ba, parte... parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai freamăt, ce mai zbucium! (EMINESCU). – Lat. magis.

GRIMASĂ, grimase, s. f. Strîmbătură, schimonosire voită sau crispare spontană a feței. Făcu o grimasă de răutate și de dispreț. VLAHUȚĂ, O. AL. II 51. S-a-nțeles de mai-nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, O. I 134.

IRONIC, -Ă, ironici, -e, adj. Care ironizează, căruia îi place să facă ironii; care conține ironii, care exprimă ironia; zeflemitor. V. sarcastic, caustic. I se păruse că zărește zîmbete ironice la cei din jur. DUMITRIU, N. 114. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. EMINESCU, O. I 134. Englezul era ironic, după cum văzui în urmă. BOLINTINEANU, O. 307.

PREZIUĂ s. f. (Numai în locuțiuni) Loc. prep. În preziua... = cu o zi înainte de..., în ajunul...; p. ext. cu puțin timp înainte de..., în preajma... Filip citea repede, concentrat, șoptind cuvintele unul cîte unul, ca școlarii în preziua examenului. GALAN, B. I 6. Îi lovise și pe dînșii, în preziua războiului celui mare, patima căutatului de comori. C. PETRESCU, R. DR. 235. În preziua plecării el a stat singur, închis în odaie toată ziua. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Loc. adv. Din preziua = din ziua precedentă, din ajun. Taraful lăutarilor de supt Sotir Ciupitul, țambalagiul Olăniței, împodobise din preziuă un cap mare de porc cu tibet conabiu și albastru.. DELAVRANCEA, S. 182.

The rest is silence (engl. „Restul e tăcere”) – Shakespeare, Hamlet (act. V, sc. 2) – sînt ultimele cuvinte pe care Hamlet, rănit de moarte, le rostește înainte de-a închide ochii. Au devenit o expresie prin care se înțelege că nu mai urmează nimic: o liniște fără de sfîrșit. LIT.

INSTRUMENT ~e n. 1) Obiect acționat manual, folosit la îndeplinirea unor operații de muncă; sculă; unealtă. ~ de tăiat. 2) Aparat cu care se produc sunete muzicale. ~ de percuție. 3): ~ de ratificare document prin care părțile contractante confirmă, făcând să intre în vigoare, un acord încheiat mai înainte. 4): ~ gramatical parte de vorbire nesemnificativă care exprimă raporturi între cuvinte sau propoziții. 5) Persoană sau lucru folosit pentru atingerea unui scop. /<fr. instrument, lat. instrumentum

aspirare sf [At: ALEXANDRESCU, M. 84 / Pl: ~rări / E: aspira] 1 Inspirare. 2 Inhalare a unor substanțe Si: aspirat¹ (2). 3 Tragere a aerului sau apei cu o pompă Si: aspirat¹ (3). 4 (Muz) Introducere a sunetului „h” între secvențele vocalice ale unui cuvânt Si: aspirat¹ (4). 5 (Fon) Rostire a unui sunet astfel încât, înainte sau simultan cu el, coardele vocale având poziția de inspirație, să apară o spirantă laringală, notată aproximativ prin litera „h” Si: aspirat¹ (5). 6 (Înv) Aspirație (5).

„Să mor acum, acum să mor?… ”Tocmai acum să-mi vină sfîrșitul cînd în sfîrșit aș putea începe să trăiesc?" Sînt cuvintele pe care Mozart le-a rostit cu puține zile înainte de a muri, în decembrie 1791. Avea 35 de ani. O dusese greu pînă atunci. Și cînd s-a aflat că e pe patul de moarte, au început să-i vină din toate părțile ofertele cele mai ispititoare. Directorii de teatre îi propuneau contracte foarte avantajoase. Catedrala din Viena îl numea maestru de capelă cu un salariu remarcabil (de unde înainte vreme avusese o leafă mai mult decît modestă ca șef de orchestră). Și atunci a exclamat marele compozitor cuvintele de mai sus, la care se face aluzie cînd reușita îți vine o dată cu... sfîrșitul! MUZ.

CUVÎNT (pl. -vinte) sn. 1 Vorbă rostită sau scrisă: într’un dicționar sînt înșirate, în ordine alfabetică, toate cuvintele unei limbi; din ~ în ~, pe rînd, fără a omite ceva, vorbă cu vorbă: îi spuse din ~ în ~ toată șiretenia cu moartea bătrînului (ISP.); cu un ~, pe scurt, în rezumat: cu un ~, tot felul de lucru își avea cîte un zeu pe seama lui (ISP.) ¶ 2 Termen, expresiune: cu alte cuvinte, vorbind altfel, întrebuințînd altfel de termeni; va să zică; în toată puterea ~ului, pe deplin, cu desăvîrșire: sat vechiu, răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvîntului (CRG.) ¶ 3 Vorbire: cine nu ’nțelege de ~, nici de ciomag (ZNN.); a tăia ~ul, a întrerupe; a avea ~ul, a avea dreptul de a vorbi; a da ~ul, a da voie de a vorbi; a lua ~ul, a începe să vorbească ¶ 4 Cuvîntare; discurs; predică: chemat-au boierii în casa cea mare și acest ~ au grăit cătră boieri (N.-COST.); ~ funebru; ~ înainte, precuvîntare, prefață ¶ 5 ⛪ ~ul lui Dumnezeu, Sfînta Scriptură; cele zece cuvinte ale lui Dumnezeu, ale lui Moisi, cele zece porunci ¶ 6 Voie exprimată, dorință, poruncă: din ~ul lui nu se abătea (ISP.); a asculta de ~; a nu ieși din ~ul cuiva, a se supune întocmai dorinței, poruncii cuiva: nu ies din ~ul ei afară, nici cu fapta nici cu vorba (CRG.) ¶ 7 Mold. De ~, pe loc, îndată: ne ducem de grabă la plută și plutașii de ~ și pornesc (CRG.) ¶ 8 Făgăduință: a-și da ~ul, a făgădui; a-și ținea ~ul, a împlini cele făgăduite; a (nu)-și călca ~ul, a (nu) se ținea de făgăduială; om de ~, om pe care te poți bizui cînd îți făgăduește ceva ¶ 9 Vorbă dată drept încredințare, mărturisire: a-l crede pe ~; era blajin, glumeț și cinstit, de puteai zidi o cetate pe ~ul lui (GN.) ¶ 10 Motiv, pretext, rațiune: am mai multe cuvinte să mă port așa; n’ai ~ să te plîngi; cu ~, sub ~, sub pretext; sub nici un ~; cu drept ~ ¶ 11 📖 Parte de ~, parte a vorbirii, fie-care din felurile de cuvinte din care e alcătuită o limbă, din punctul de vedere gramatical: articol, substantiv, pronume, etc. [lat. conventum].

NEAUZIT, -Ă adj. 1. Negativ al lui auzit; (despre sunete, zgomote sau surse de zgomot) care nu se aude; p. ext. (învechit) care nu se înțelege (bine), confuz, nedeslușit. Și așe, cîți mai de nainte era ascultători, atîția atunce se făcură învățători, dintr-a cărora cuvinte și sfaturi alta ceva nu se înțelege fără numai chiote netocmite și huete neauzite. cantemir, ist. 32, cf. drlu, valian, v., bacovia, o. 249. ♦ (Substantivat, n. pl.; în expr.) Auzite și neauzite = lucruri, fapte de tot felul, cunoscute și necunoscute de cineva. cf. zanne, p. ii, 483. 2. Care sau cum nu s-a mai auzit, care sau cum nu s-a mai pomenit, care întrece tot ce se știa de mai înainte, care n-are precedent; p. ext. extraordinar; nemaiauzit, nemaipomenit. Și tot într-acela an, [au venit] lăcusteale neauzite vacurilor. m. costin, ap. gcr i, 201/2. Nespusă mulțime de unguri au tăiat, făcînd ucidere neauzită, carea nu s-au mai făcut într-o bătaie din veac. șincai, hr. i, 266/23. Că întru adevăr, neauzită este... ciuma (a. 1819). uricariul, vii, 77. Au cutezat a săvîrși în Teheran o faptă neauzită. ar (1829), 77²/12. După ce polonii au plinit cruziile neauzite în curs de douăzeci de zile, se înturnară încărcați de prăzi. asachi, s. l. ii, 103. În casa mea, Afrodita? Ce lucru neauzit! La mine ea niciodată nu știu să fi găzduit. conachi, p. 65. Împăratul Roș vestit prin meleagurile aceste pentru bunătatea lui cea nepomenită și milostivirea lui cea neauzită. creangă, p. 250. Meșterii ăi bătrîni s-au hlizit la început De asemenea lucru nemaivăzut. Și-nțelepții cu scufă au chicotit de cîntecul ăsta neauzit. deșliu, g. 26. – pl.: neauziți, -te. – pref. ne- + auzit.

heruvic, imnul ~, (<gr. χερουβιϰός ὔμνος, „imnul heruvimilor”) (în liturghia* biz.), cântare melismatică* în stil* papadic. Datează din sec. 6 (cf. Maas, Paul, Frühbyzantinische Kirchenpoesie I, Anonyme Hymnes des V. – VI. Jahrhunderts, Bonn, 1910, p. 11). Imnul se cântă la liturghie, în timpul ieșirii cu Cinstitele Daruri (μεγάλη Eἴσοδος). Există h. duminicale (un singur text pentru toate duminicile) și h. speciale (la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în Joia și Sâmbăta mare). Numele provine de la primele cuvinte ale imnului: Oί τὰ χερουβìμ μυστιϰῶς εἰϰονίζοντες. ♦ O dată cu introducerea în bis. ort. a polif. corale a capella h. a devenit un imn (1) important, cu legături abia perceptibil în stilul melismatic originar, construit, în funcție de înțelesul textului, după principiul motetului*. Forma* sa este de obicei: AA’B, unde A și A’ sunt în tonalitate (2) majoră* iar B la omonima* minor* a acesteia (ex. h. de Bortniaski și de Musicescu).

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

antistrofă sf [At: LM / Pl: ~fe / E: fr antistrophe] 1 A doua parte a unei poezii lirice, cântată de cor după strofa și înainte de epodă, în teatrul antic grec. 2 Repetare în ordine inversă a cuvintelor dintr-un vers, frază etc. 3 Figură retorică prin care se repetă același cuvânt de mai multe ori într-o frază.

dura¹ i [At: ALECSANDRI, P. III, 238 / V: dur / E: fo cf dură, durăi] 1 Cuvânt care imită zgomotul produs de un lucru care se rostogolește sau se învârte repede. 2 (Spc) Cuvânt care imită zgomotul produs de o căruță care înaintează repede. 3 (Rep, înainte de precizări locale) Când... când Cf dâr. 4 (Îe) ~ în car (sau în căruță, încoace, încolo, în sus, în jos, la deal, la vale) Exprimă o mișcare continuă. 5 (Îae) Exprimă un schimb de vorbe prelungit, o chibzuire îndelungată. 6 (Îlav) De-a ~ De-a rostogolul.

HOREA (c. 1731-1785, n. Arada, azi sat Horea, com. Horea, jud. Alba), conducătorul răscoalei țăranilor români din Transilvania din 1784-1785. Se numea Vasile Ursu Nicola, H. fiind poreclă după obiceiul lui de a „hori”, adică de a cânta. Iobag pe domeniul fiscal al Zlatnei, este, încă înainte de răscoală, agitator al țăranilor din munți și unul dintre purtătorii de cuvânt în lupta împotriva sarcinilor excesive și a abuzurilor. În această calitate a călătorit, împreună cu alții, de patru ori la Viena, ajungând să prezinte plângerile supușilor chiar împăratului. Temporar și supus nobiliar, în Ciucea, pe domeniile Bánffy, moț peregrin, cu meseria lui de lemnar, a cunoscut prin propria lui experiență viața semenilor săi iobagi și din afara munților. – Răscoala condusă de H., Cloșca și Crișan. Precedată de agitațiile în jurul conscripției militare, răscoala a izbucnit la 2 nov. 1784, în Zarand, cuprinzând repede M-ții Apuseni, comitatele Hunedoara și Alba, trecând și în comitatele Turda, Cluj, Sibiu și amenințând să cuprindă toată Transilvania. În culmea biruinței, țăranii au adresat, la 11 nov., un ultimatum nobilimii: nobilime să nu mai fie, pământurile ei să se împartă poporului de rând. În acțiunea sa, H. a fost secondat de Cloșca și Crișan, amândoi din Cărpiniș. Împotriva răscoalei s-a înarmat nobilimea, dar împăratul a oprit-o de la acțiune militară proprie. Răscoala a fost reprimată de armata imperială. Conducătorii au fost prinși, H., Cloșca, la 27 dec., Crișan, la 30 ian., și închiși la Alba Iulia. Aici au fost cercetați și osândiți de comisia regală de investigație. Crișan s-a sinucis în închisoare, iar H. și Cloșca au fost executați, la 28 febr. 1785, prin frângerea cu roata, în fața câtorva mii de țărani aduși din comitatele cuprinse de răscoală. Scopul ultim al răscoalei a fost desființarea iobăgiei. Ca atare, ea este prima ridicare revoluționară din cuprinsul țării, marcând începutul procesului revoluționar de desființare a raporturilor feudale. Rolul lui H. a fost atât de important în izbucnirea și desfășurarea ei, încât evenimentul însuși s-a fixat în istorie sub numele de „Răscoala lui Horea”. Printre urmările imediate ale răscoalei trebuie numărată și patenta de desființare a șerbiei (Leibeigenschaft) din 22 aug. 1785. Numele lui H. a rămas mobilizator nu numai pentru luptele de mai târziu ale țărănimii, dar și pentru luptele de eliberare ale poporului român în genere.

Du haut de ces Pyramides quarante siècles vous contemplent! (fr. „Din înălțimea acestor piramide, patruzeci de secole vă contemplă!”) – Cuvinte celebre din discursul rostit de Napoleon, în fața soldaților săi, la 21 iulie 1798, înainte de bătălia de lîngă piramide, unde a reușit să învingă trupele de mameluci și să cucerească astfel Egiptul. Ele constituie un îndemn, cu rezonanță istorică, la acțiune. IST.

RĂMAS¹, rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămîne; rămînere. ◊ (Mai ales în expr.) De ajuns și de rămas = din plin, din belșug, cu prisosință. Rămas bun (sau bun rămas), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămîn. Rămas bun, voinice, căci nu știu dacă ne-om mai vedea. POPESCU, B. I 38. Da, nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas!... și s-a tot dus înainte. CREANGĂ, P. 127. A-și lua rămas bun = a se despărți de cineva cu cuvinte de urare sau de afecțiune. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei. SADOVEANU, N. F. 110. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului își cătă de drum. ISPIRESCU, L. 21. (Glumeț) În urma lor, trenul își luă rămas bun din gară, printr-un fluierat. MIRONESCU, S. A. 133. 2. (Regional) Prinsoare, rămășag. Se jurară amîndouă suratele pe acel rămas că-l vor ținea. MARIAN, O. II 71. ◊ Expr. A pune rămas = a face prinsoare. Un plugar fără știință – și pe asta pun rămas – E în stare să vă-nvîrte și să vă poarte de nas. COȘBUC, P. II 126. 3. (Învechit) Ceea ce rămîne de pe urma cuiva; moștenire. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasurile mele. BOLINTINEANU, O. 464. Recunoscînd în nenorociții iobagi romîni origina, limba și alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia. ODOBESCU, S. III 523. Să o iei drept simbrie și drept un bogat rămas. PANN, P. V. II 59.

Ave Caesar (sau Ave imperator), morituri te salutant! (lat. "Slavă ție, împărate! Cei ce se duc la moarte te salută !) – cuvinte menționate de istoricul latin Suetoniu în lucrarea sa Vitae XII imperatorum, o culegere de anecdote despre viața a 12 împărați romani (de la Cezar la Domițian). În capitolul privitor la viața lui Claudiu, istoricul povestește că gladiatorii, înainte de a începe luptele în arenă, defilau în fața lojei imperiale și pronunțau cuvintele de mai sus, ca un ultim omagiu. IST.

PROTEZĂ s. f. (< fr. prothèse, cf. gr. prothesis < pro „înainte” + thesis „așezare”): modificare fonetică condiționată care constă în adăugarea unui sunet la începutul unui cuvânt care începe cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-și schimbe înțelesul. Astfel, verbul românesc amesteca provine din verbul mesteca prin p. lui a; alămâie < lămâie, amiroase < miroase etc. P. lui a este frecventă în dialectul aromân (chiar în denumirea dialectului) < a + român; acumpru „a cumpăra”, alăvdare „lăudare”, arău „rău”, aroșu „roșu”, arâd „a râde”, arăcoare „răcoare” etc.

epanortoză (gr. epanorthosis „rectificare”), figură care se realizează prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus mai înainte, în același enunț, cu scopul de a se corecta fie o expresie, fie un cuvânt, prin înlocuire sau o reconsiderare a importanței sale. Spre deosebire de expolițiune, e. este o corectare a enunțului sau a unei noțiuni, care poate duce chiar la modificarea sensului (I): „Voim ca piesele, de nu vor avea valoarea estetică mare, cea etică însă să fie absolută, nu numai să placă, ci să și folosească, ba, înainte de toate, să folosească” (G. Ibrăileanu). „Este o mare greutate, d-lor deputați, pentru fiecare din noi, când este vorba să ne orientăm în viața publică: este greutatea ca, în nămolul, în mulțimea de idei, de principii, de curente parțiale mai mici, de cuvinte ce se aruncă și, mai bine zicând, de necesități reale ce par a se impune, să alegem pe cea mai importantă, pe cea mai urgentă și să o deosebim de aceea care mai poate aștepta.” (T. Maiorescu). Sin. corecție.

PLEONASM (< fr. pléonasme < gr. pleonasmos; cf. gr. pleon, mai mult, în plus) Contrar elipsei, pleonasmul constă în alăturarea a două cuvinte cu același înțeles, greșeală frecventă în conversația familiară, mai puțin la scriitori. Exemplu, avansați înainte; babă bătrînă; coboară în jos; mai superior. Spre deosebire de pleonasmele poetice din operele literare ca de exemplu:
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate
În noi doi un suflet bate.
(V. ALECSANDRI, Hora Unirii)
sau:
chiar el însuși în persoană.
(I.L. CARAGIALE)
În vorbirea comună se întîlnesc adesea o seamă de pleonasme gramaticalizate ca, l-am văzut cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele ș.a.

kogai s. (cuv. jap.) ◊ „Această nouă formă de democrație pe care o constituie mișcările de cetățeni [în Japonia] este de fapt legată de un singur cuvânt: kogai (poluare). Din 1970, acest cuvânt este prezent pe prima pagină a tuturor ziarelor, în timp ce cu un deceniu mai înainte nu figura decât în dicționarele de specialitate.” Sc. 26 XII 74 p. 3 (cf. engl. kogai; BD 1970)

brustan, -i, s.n. – (bot.) Brustur(e), plantă cu frunze mari și late, cu flori purpurii dispuse în inflorescență sferică, țepoasă. Ciulin, scai (Actium lappa). Se utiliza pentru obținerea culorii negre, în amestec cu arin, sovârf, coji de nucă. ♦ (Med. pop.) Frunzele crude se puneau pe răni, buboaie, umflături, pe pielea arsă de soare; pentru dureri de șale și de piept (Butură 1979). Rădăcina, recoltată înainte de înflorire (în martie-aprilie) conține insulină (40). Stimulează funcțiile renale; scade zahărul din sânge (Dumitru 1992: 90). – Cuvânt autohton, cf. alb. brushtullë, cu arhetipul *brustul, de la rad. i.-e. *bhrez-s- „a încolți, a crește” (Russu 1981; Brâncuși 1983).

PRECEDA, preced, vb. I. Tranz. (Mai ales la pers. 3) A fi, a se afla, a se petrece, a exista înainte de.., Veacul trecut și generația care ne-a precedat ne-au transmis o icoană măreață a lui Alecsandri. SADOVEANU, E. 59. Cea mai mare parte sînt obligate a sta în coridorul ce precede sacristia. ALECSANDRI, S. 21. ◊ Intranz. Aci trebuie să preceadă, pentru claritate, verbul. CARAGIALE, O. VII 234. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», rar «cu», și indicînd persoana sau faptul anterior) A așeza înainte..., a face să premeargă. Binevoiți a-mi învoi de a preceda lucrarea mea cu cîteva cuvinte care se raportă la zilele tinerețelor mele. KOGĂLNICEANU, S. A. 190. – Prez. ind. și: pers. 1 precedez, pers. 3 precede (CAMIL PETRESCU, T. II 174), part. și: (învechit) preces (HASDEU, I. V. 48).

marș [At: IST. AM. 72716 / V: (înv) ~ă sf / Pl: ~uri / E: fr marche] 1 sn Deplasare a unei unități militare sau a unui grup organizat de oameni, a unei persoane, într-o anumită formație și cu un anumit pas. 2 sn (Îs) Pas de - Mers în cadență. 3 sn (Îs) Batalion (sau companie) de ~ Batalion sau companie instruită în spatele frontului pentru a completa efectivul de pe front. 4 sn (Frr; îe) A câștiga un ~ A ajunge la un obiectiv înaintea inamicului. 5 sn (Înv) Etapă sau distanță parcursă de o unitate militară în 24 de ore. 6 sn (Îs) ~ forțat Marș executat cu o viteză mai mare decât cea normală. 7 sn (Pgn) Deplasare. 8 sn (Spt) Probă atletică de mers pe distanțe lungi. 9 sn (Înv; îf marșă) Procedură. 10 sn Piesă muzicală compusă de obicei în măsura de 4/4, destinată să însoțească mersul cadențat al unei unități militare, al unei formații încolonate etc. 11 sn (Pex) Cântec de război. 12 sn Compoziție literară în versuri, cu subiect patriotic, scrisă pentru a fi cântată pe o arie de marș (10). 13 v (Îs) Înainte ~ Ordin de a pleca adresat unei unități militare sau unei formații încolonate, unui militar. 14 v Cuvânt cu care se alungă un câine Si: (pop) ni!, (reg) țibă! 15 v (Prt; adresat unui om; șîs ~ de aici) Pleacă numaidecât!

blid Este clar pentru oricine că acest cuvînt este de origine „slavă, dar rămîn unele amănunte neclarificate. DU și CADE ”pornesc de la v. sl. gaan (m.); TDRG, de la v. sl. BaAo (n.); DA, de la v. sl. Baran (m.) și Bataa (£.). Acad AL „Rosetti, BL, IV (1936), p. 63, de la bg. 6.7090 ; același, în ILR, ”IL (1962), p. 59, de la v. sl. Banam , iar la p. 69, de la v.sl. „Baban Și Bata. Gh. Mihăilă, p. 42, relevă (după DA) femi- ” ninul rominese blidă și arată cu drept cuvînt că acesta a putut, „fi refăcut după pl. blide, prin urmare nu pare probabilă expli- cația, prin sl. pljuda (atestat sub forma s.-er. bljida, pol. bluda (îl scriu astfel după Berneker; la Mihăilă e scris Blida). Discu- ”ția se circumserie astfel între v. sl. Batoam și Eatac. După „Mihăilă, ”limba romînă păstrează forma slavă mase. atestată „doar în v.sl.”, Dar în romînă cuvîntul nu e masculin, ci neut „Ar fi, evident, posibil să afirmăm că a fost împrumutat maser linul Bara, care a devenit în romînește neutru, ca pod, sad ”ete., dar la aceasta se opun mai multe lucruri. În primul rînd acest masculin slav nu apare în nici o limbă slavă modernă (bg. 6147000, s.-er, bljiido, rus., uer. Garo00 fiind toate neutre) și nu se vede de ce romîna s-ar fi adresat vechii slave pentru numele unui obiect de uz casnic. În al doilea rînd, un v. si sabAb ar fi devenit în rominește blid, cu pluralul biiduri. (acesta apare numai rareori, vezi DA), cum o dovedește statis- tica făcută de I.. Coteanu („Limbă și literatură”, 1, 1955, p.111-115; această statistică nu pare completă, de exemplu nu găsim pe listă nici blid, nici pod). Punetul de plecare trebuie . să fie deci slavul (bg., s.-cr., rus., ucr.) bljudo, care a devenit în mod normal bhdă (cf. sită față de v. sl. enro); fiind foarte mult întrebuințat la plural, sub forma normală blhide, i s-a refăcut singularul neutru blhid, iar acesta a păstrat forma de plural tradițională, care numai rareori a fost schimbată în bhduri. Rămîn nelămurite două amănunte de fonetică. De ce su, a iost redat prin î? (cf. elucer față de v. sl. kabuapn, pluș din rus. 2.404). Mihăilă, p. 43, nota, compară pe birou fr. bureau, dar nu e vorba de același sunet (îi, nu îu) și condițiile nu sînt aceleași. Apoi de ce 1 muiat s-a păstrat? (cf. dubi, dute, față de v. sl. awenru, atoro). Acad. Al. Rosetti, ILR, III (1962), p. 59, susține că cuvintele care au aceeași fonetică în daco-. romînă și în aromînă au intrat în limba romînă înainte de secolul al X-lea, afirmație evident prea categorică (nu e posibil ca astăzi dacoromîna și aromîna să împrumute fiecare în mod independent din bulgară un cuvînt care să prezinte exact aceeași formă ?). În cazul de față, păstrarea lui / militează mai curînd pentru un împrumut relativ recent. .

NESCIT VOX MISSA REVERTI (lat.) cuvântul rostit nu știe să se întoarcă – Horațiu, „Ars poetica”, 390. Scriitorul să chibzuiască îndelung asupra operei lui înainte de a o publica.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

Simbolism (< fr. symbolisme) Curent literar-artistic de mare amploare, care a impus o nouă înțelegere a poeziei și artei și care își are începuturile de afirmare în Franța pe la finele secolului al XlX-lea, ca o reacție antinaturalistă și antiparnasiană. Denumirea de simbolism a acestui curent i-a fost dată de poetul Jean Moréas, în 1885, înlocuind o mai veche și nepotrivită denumire, aceea de decadentism. Fără să aibă un program precis formulat, doctrina simbolistă se găsește, în germene, exprimată în poemul Corespondențe al lui Baudelaire, care consideră existența reală ca învelișul exterior, o mască simbolică a unei alte realități, în care toate se confundă și-și corespund: Parfum, culoare, sunet, se-ngînă și-și răspund... Poezia simbolistă se caracterizează mai ales prin faptul că evocă și sugerează printr-o serie de mijloace ca: muzicalitatea sau sonoritatea cuvintelor strîns legate de tonul emoțional și realizată prin cadență, ritm lăuntric, repetiții, refrene, armonii etc. („Muzică înainte de toate”, spune P. Verlaine în a sa Artă poetică); folosirea simbolurilor, nu însă a celor cunoscute, tradiționale, ci simboluri noi, inventate de fantezia poetului; preferința pentru imagini vagi, fluide, fără contur, unui limbaj cu multe resurse sugestive; cultivarea, cu predilecție, a versului liber. Meritul simbolismului este de a fi pus în locul exprimării discursive, al descripției precise și prozaice, exprimarea emoției pe calea sugestiei muzicale și prin mijlocirea simbolurilor. La noi, primul teoretician al simbolismului este Al. Macedonslri (Poezia viitorului). De asemenea, E. Lovinescu vede în simbolism adîncirea lirismului în subconștient, prin exprimarea, pe cale mai mult de sugestie, a fondului muzical al sufletului omenesc. Poeți mai reprezentativi ai simbolismului nostru sînt: Tr. Demetrescu, Dimitrie Anghel, Ștefan Petică, Ion Minulescu, G. Bacovia, M. Cruceanu ș.a. Elemente simboliste se pot întîlni și la: T. Arghezi, I. Pillat, Demostene Botez, Adrian Maniu ș.a.

Petic de hîrtie – Cu aceste cuvinte a definit cancelarul german Bethmann-Hollweg, tratatele, la 4 august 1914. În acea zi (deci cu zece zile înainte de izbucnirea primului război mondial), sir Edward Goschen, ambasadorul Marii Britanii la Berlin, se prezentă în audiență cancelarului, notificîndu-i că Anglia va declara război Reichului, dacă acesta nu va respecta tratatul internațional prin care era garantată neutralitatea Belgiei (tratat semnat și de Germania). „Cum? – răspunse Bethmann-Hollweg – vreți să faceți război unei națiuni înrudite (Kaizerul era văr cu regele Angliei) pentru un petic de hîrtie?” Vorbele acestea: scrap of paper (consemnate pentru prima oară în englezește) au ajuns să fie cunoscute grație raportului făcut de ambasadorul britanic, raport publicat într-o „carte albastră”. De atunci expresia „petic de hîrtie” și-a extins sfera de aplicație, fiind astăzi întrebuințată pentru orice act nerespectat, pentru orice hîrtie fără de valoare. IST.

trisaghion 1. T. mic sau liturgic, cântarea „Sfinte Dumnezeule” – astfel numită din cauza întreitei repetări a cuvântului „sfânt” (gr. ἄδιος [aghios]), care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic și care se cântă la liturghie, înainte de apostol. T. liturgic a luat naștere din cântarea lui Isaia (IV, 3) și din sfârșitul unui verset din psalmul XLI, 2. T. mic a fost introdus în liturghie* în toate bis. ortodoxe pe vremea împăratului Teodosie II (408-450). Documentar, se ia cunoștință de existența t. mic, în timpul discuțiilor monofizite, din actele sinodului din Calcedon (451). 2. T. serafimic sau biblic „Sfânt” de trei ori – fapt pentru care se numește t. imnul* care se cântă în cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare la „Răspunsurile mari”, între cântările „Cu vrednicie” și „Pre Tine Te lăudăm”. Textul imnului este format dintr-un verset din Isaia (VI, 3) și dintr-un psalm (CXVII, 24-25) și se află în întregime în mai multe locuri din Noul Testament (Matei, XXX, 9; Marcu, XI, 9-10; Ioan, XII, 13). Încă din primele veacuri, acest imn era foarte răspândit. La sfârșitul sec. 1, Clement Romanul (Ep. I ad Corint.) vorbește despre t. biblic, care era deja adoptat în liturghia creștină de atunci. În Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap. 12) scrise în a II-a jumătate a sec. 4 se arată locul și rostul liturgic al imnului serafimic. Aluzii la t. biblic găsim și la Tertulian (m. 220), în a V-a „Cateheză mystogogică” a lui Chiril din Ierusalim (347-348), la Augustin (354-430) – care arată însemnătatea dogmatică a acestui imn, la Ioan Hrisostom (m. 407), ce vorbește de momentul din liturghie când se cântă acest imn etc. V. doxologie.

ÎNGRIJIT, -Ă, îngrijiți, -te, adj. I. 1. Căruia i se poartă de grijă, care este păstrat cu atenție, cu grijă, în bunăstare. Haine îngrijite. ♦ (Despre oameni) Curat, dichisit. Părea nesfîrșit mai curat și mai îngrijit ca mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. 2. Făcut cu grijă, cu meticulozitate, exact. Stil îngrijit. Lucrare îngrijită. II. (Rar, învechit) Plin de griji; îngrijorat, neliniștit. Harap-Alb, îngrijit de ce i s-ar mai putea întîmpla... mergea tot înainte. CREANGĂ, P. 237. Nu înțelegi că sînt îngrijită pentru Marghiolița? ALECSANDRI, T. I 33. Boierii... tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ (Adverbial) Cerca a surîde, dar atît de dureros și atît de îngrijit. EMINESCU, N. 76.

MÁSĂ¹ s. f. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică materialul folosit sau destinația) Mobilă, de obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se servește mîncarea. Ca o masă cînd o vezi tocmită cu bucate. CORESI EV. 50. Și văzînd Pafsanie atîtea mesă de aur și de argint și altă gâtire minunată se miră de atîta bine. HERODOT (1645), 498. Viind înaintea bucatelor domnești le tocmește pre masă. SIMION.,DASC LET. 23. Lățimea unei măsi. ECONOMIA, 219/17. 4 mese faine de tissaholz (a. 1817). IORGA, S. D. XII, 114. Pe jilțu-mi, lîngâ masă, avînd condeiu-n mînă. . . Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III, 4, cf. id. O. P. 101. S-a desfătat pînă la adînci bătrînețe, văzîndu-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale. CREANGĂ, P. 60. Acel vas. . . se află pe o masă. ISPIRESCU, L. 29. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. I, 88. Masa cea mare care se gătește cu bucate pe la ajunuri, stă la fereastra din răsărit. PAMFILE, I. C. 408. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad, alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cind obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II, 267. Se poate să nu pui nici un cuțit pe masă? SAHIA, N. 60. Toate mesele, în cafenea și grădină, erau ocupate. BART, E. 25, cf. BENIUC, V. 49. Frunză verde liliac, Badiu meu tînăr diac Șede la masă scriind Și din inimă oftînd. JARNIK-BÎRSEANU, 125. Pîn-eram lá maica fată Eram luger după masă, Trandafir roșu-n fereastră. id. ib. 177, cf. 197, 251, 281. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V, 5, cf. MAT. FOLK. 1426, 1464. Cam în trunchiul casîei. . . Cam în cornul mesîei. GR. S. VI, 225. A fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247, cf. 251. Capra sare masa și iada sare casa. CREANGĂ, P. 250. Tu îl chemi (sau îl poftești) la masă și el se bagă (sau se trage) sub masă, se spune despre cel care nu prețuiește cinstea sau binele care i se face. ZANNE, P. iii, 653. Unde-s șepte fete-n casă, Nici cîlți în casă, Nici mălai pe masă (= unde poruncesc mulți, nu iese treaba cum trebuie). Cf. ZANNE, P. II, 125. Nu-i apucă soarele sfărîmitura de pe masă, se spune despre omul zgîrcit. Cf. id. ib. III, 654. Nepoftitul n-are loc la masă. id. ib. IV, 224. Mireasa nimerește masa (= omul împins de nevoie devine îndrăzneț). Cf. id. ib. 450. ◊ Masă verde = a) masă (I 1, de obicei acoperită cu postav verde) la care se joacă jocuri de noroc; p. e x t. joc de noroc. Glume inventate anume pentru jocul de cărți, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosință puse în circulație la masa verde. GANE, N. III, 172. La masa verde, nedreptate și ocară îți apare agonisita vecinului, alături de dispariția ultimei dumitále lețcaie. TEODOREANU, M. U. 105. Moștenise. . . și patima mesei verzi. id. M. II, 92; b) masă (I 1) în jurul căreia se duc tratative diplomatice. Cf. DL, DM. (Bis.) Sfínta masă = pristolul. COSTINESCU, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Sală de mese = încăpere în care se servește mîncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină étc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Față de masă v. f a ț ă. ◊ (Ca termen de comparație) O zidire în patru colțuri ca masa, avîndu-și curtea la mijloc. GOLESCU, Î. 41. Un șes drept ca masa. REBREANU, I. 208. ◊ E x p r. Capul mesei sau (rar) cap de masă = (de obicei construit cu verbele „a pune în”, „a sta în”) loc de cinste la o masă (I 1), la un ospăț. Făcut-au craiul ospâți măriii sale lui Constandin. . . șezînd am[î]ndoi în capul measii (a. 1700). GCR I, 336/14. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I, 85. I-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Cioropina sta în capul mesei pe șapte perne. ISPIRESCU, L. 203. A aduce sau a duce (ceva) la (sau pe, regional în) masă = a servi mesenilor (o mîncare sau o băutură). Medelniceriu mare. . . taie fripturile ce se aduc în masă. SIMION DASC., LET. 297. Pune-i piper, zeamă de năramză acră și cu apa lor ce-ș lasă, calde. . . du [stridiile] la masă (a. 1749). GCR II, 43/26. Li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți. CREANGĂ, P. 210. Aduse [bucatele] pe masă la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. A pune (sau a întinde) masa = a pune, a pregăti pe masă (I 1) toate cele necesare pentru servirea mîncării. DICȚ. (Cu altă construcție) .Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. V, 551. Muierea lui îl așteaptă acasă cu masa pusă. PREDA, D. 168. Porțile erau deschise. . . Și mesele toate-ntinse; Pe mese făclii aprinse. ȘEZ. II, 9. Pe nepusă masă sau cu nepus în masă v. n e p u s. A strînge masa = a aduna de pe masă (I 1) mîncările rămase, vasele din care s-a mîncat, tacîmurile etc. Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fârmâturile la pui. BUJOR, S. 86. Strînge masa, nu mănînc. Pune șaua să mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 506. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata. Băteau din palme, ba să vie una, ba să vie alta: pune-te, masă; scoală-te masă. TEODOREANU, M. U. 92, cf. ZANNE, P. III, 652, com. din PIATRA NEAMȚ; se spune cînd ești obligat să servești mereu de mîncare. (Rar) A pune masa cu toții = a se împrieteni cu toată lumea. ZANNE, P. III, 653. A întinde cuiva masă = a da cuiva de mîncare. Mesele fură întinse pe de rînd tuturor oamenilor. VISSARION, B. 80. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a oferi ospețe, banchete; p. e x t. a se ține de petreceri. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuț. CARAGIALE, O. II, 254. Ținînd casă deschisă, masă întinsă. D. ZAMFIRESCU, A. 23. (Eliptic) Masa întinsă Te lasă cu punga linsă. ZANNE, P. III, 647, cf. 651. A lăsa pe cineva sub masă = a nu da cuiva nici o atenție. Cf. id. ib. 653. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a fi chibzuit; a trăi tihnit, liniștit. Ele caută ca să le fie casa casă și masa masă.i IONESCU, M. 205. Dacă nu știi să vorbești, taci, ca să-ți fie casa, casă și masa, masă. ZANNE, P. II, 841. A avea casă și masă = a avea cele trebuitoare pentru existență; a duce o viață tihnită. Maico, din copiii tăi, Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. (Eliptic, cu forma negativă a expresiei) A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A avea ce pune pe masă = a) a avea existența asigurată. Cf. ZANNE, P. III, 657; b) (În construcții negative) a fi foarte sărac. N-are casă, n-are masă, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. ZANNE, P. III, 86. ◊ (În construcții ca „a (se) pune”, „a (se) așeza”, „a fi”, „a (se) afla”, „a sta”, „a ședea” la. . ., sau „a (se) ridica”, „a (se) scula” de la. .., cumulînd ideea de mîncare, prînz, cină) Îț voi întra-n sfînta casă, Unde ședzi doamne la masă. DOSOFTEI, PS. 21/2. Se scoală de la masă Cu inima friptă, arsă (a. 1774).GCR II, 104/38. L-au primit. . . să șadă cu dânsul la masă. DRĂGHICI, R. 12/31. Avea obicei cînd se punea la masă, să înghită mai întăi șepte, opt bolovani. NEGRUZZI, S. I, 246. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă. BOLINTINEANU, O. 31, cf. 110, 272, 277. Și s-așază toți la masă. EMINESCU, O. I, 85. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU L. 2, cf. 5, 12. La masă punîndu-te Niciodată să nu-mbuci. JARNIK-BÎRSEANU D. 263. Omul la masă cînd șade să mînînce cum să cade. ZANNE, P. III, 649. Plătește birul cu fugiții, șede la masă cu nepoftiții, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. id. ib. V, 81. ❖ E x p r. (Regional) A Fi la masa cuiva = a se afla, ca soție ori ca rudă apropiată, în dependență materială față de capul familiei. De cîndu-s la masa ta, Bătută-s de Precista; De cîndu-s la blidul tău, Bătută-s de Dumnezeu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ (Regional) A pune pe cineva la masă cu tine = a trata pe cineva ca pe un prieten apropiat. Să am eu o slugă așa de vrednică. . .aș pune-o la masă cu mine. CREANGĂ, P. 229. ◊ Umplutul meselor = datină constînd din umplerea cu alimente a diferite vase care se dau de pomană, la moși sau la rusalii. Cf. PAMFILE, S. V. 11. ◊ P. e x t. (Cu sens colectiv) Persoanele care mănîncă la aceeași masă (I 1); mesenii. Cf. CHEST. II 2/44. 2. (Abstract) Prînz; cină. Chibzuind. . . din cursul soarelui vremea mesii. DRĂGHICI, R. 150/19. Mă invita la masă. NEGRUZZI, S. I, 56, cf. 86. Voiră însă a scoate și ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, ISPIRESCU, L. 40. Nu mîncă nimic la masă și vorbi foarte puțin. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. E rău, cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I, 229. Rămase la masă cu cocoana și cu popa Roșea. DELAVRANCEA, O. H, 328, cf. 88. Nu rămîn la masă decît rudele. BUJOR, S. 101, cf. 60. A doua zi au venit la masă după ce toată lumea se așezase. CAMIL PETRESCU, U. N. 106, cf. 39, C. PETRESCU, C. V. 135. Din somn la masă, coconița noastră. ZANNE, P. IV, 311. ◊ (Bis.; învechit, rar) Masa cea tainică = cina cea de taină, v. cină. Pentru ceia ce vorbescu cuvinte în deșărt, în ceasul cel înfricoșat al sf[i]ntei leturghii, a measei cei tainice (a. 1691). GCR I, 293/20. Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prînzul. DICȚ. ; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prînz; după amiază, după prînz. Pe la opt ceasuri după masă. DRĂGHICI, R. 150/16. După masă, tata a trecut în dormitor. SAHIA, N. 57 ; b) în fiecare după amiază. Boierul cît de sărac, tot își odihnește bucatele după masă. ZANNE, P. IV, 279. ◊ Expr. A ședea (sau a sta) la masă sau a lua masa = a mînca (de prînz sau de cină). După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. Zise. . . într-o zi cînd ședeau la masă. ISPIRESCU, L. 14. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. Dar de badea ce mai știi? Știu bine că-i sănătos, Șede la masă voios. JARNIK-BÎRSEANU, D. 119. Poftim la masă, formulă de politețe cu care inviți pe cineva să se așeze la masă pentru a mînca. Asta-i mai rău decît poftim la masă. CREANGĂ, P. 201. Poftim la masă Dacă ți-ai adus de-acasă. ZANNE, P. III, 650, cf. v, 520, com. din PIATRA NEAMȚ. (Popular) Bună masă v. b u n. 3. Ospăț, banchet, praznic, petrecere, chef. Unde ți-s mesele cu beauturile și cu mîncările (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 451/22. Toată nevoința bogatului [era] de a veșmintelor cealea scumpele și de measeși de uspeațe. CORESI, EV. 364. Nu era ei acolo grije. . . de mâncări și de mease, nice de casă sau de slujnice. VARLAAM, C. 366. Făcea masă împărătească. HERODOT (1645), 508. La mease și ospeațe să fie blând și linișor. EUSTRATIE, PRAV. 9/8. Făcînd mare masă să veseli cu dînșii. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155^v/2. Făcea și într-alți ani slujitorilor lui masă. NECULCE, L. 231. Și în viața lui era tot cu mese mari, cu cîntări și cu feliuri de feliuri de muzici. id. ib. 318. La ospeațe și la mease punea totdeauna un frîu în mijloc. MOLNAR, RET. 127/21. Measele ceale înalte domnești (a. 1799). GCR II, 170/25. Fac mese mari, cheltuiesc. Chem oaspeți ce-i lingușesc. MUMULEANU, ap. GCR, II, 248/13. Cît a ținut masa, cu fruntea-n- seninată Măria sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II, 99. Se puse o masă d-alea împârăteștile. ISPIRESCU, L. 39. După cîteva zile de mese mari. . . familia puse din nou pe tapet viitorul meu. BRĂESCU, A. 237, cf. H II 82. Maică, măiculeana mea, De te lasă inima, Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. Cu lăutari și cu masă Aduci pe dracu în casă. ZANNE, P. VI, 580. Cînd ești poftit la vro masă Pleacă sătul de-acasă. id. ib. III, 646. Veniți înțelepților să mîncați la masa nebunului, se zice despre cel care-și risipește averea în petreceri. Cf. ZANNE, P. III, 647. ◊ (Popular) Masa mare sau masa de dar, a doua masă = ospăț dat de părinții mirelui după cununie (și la care mesenii înmînează darurile pentru perechea căsătorită). La masa cea mare, cum e obiceiul, negoțitoriul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruță plină de odoare scumpe. MARIAN, O. II, 321. Plocoanele aduse de la ginere le frigea și le punea la socri mari „al doilea masă”. id. NU. 187, cf. 653, DR. IV, 782, H II 32, 82, 119, X 506, XII 205. Nuntașii au stat cu toții la masa mare. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. 4. P. e x t. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara); mîncarea de pe masă (I 1); mîncare, (popular) bucate. Fie masa lor înraitea lor. PSALT. HUR. 58^v/16. Cîinii încă mănîncă de fărîmele ce cad den measele domnilor lor. CORESI, EV. 322. Nici de fărîmele measeei meale nu-i da. id. ib. 367, cf. N. TEST. (1648), 20^v/11. Iar sluga-i gătiia masa de să cineaze acolea în corabie (a. 1675). GCR I, 223/2. Lua cîte doao, trii blidede bucate din masa lui și pîine și vin și le trimetea acelor oameni. NECULCE, L. 32. Masa ne așteaptă. DRĂGHICI, R. 32/8, cf. 18/29. Îl aștepta cu masa ca de obicei. REBREANU, I.392. De cele mai multe ori ni se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II, 238. Un marinar se dete lîngă mine și-mi șopti că. . . îmi va servi separat, bunătăți, din masa comandantului. BRĂESCU, A. 212. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau: „Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim”. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. ȘEZ. III, 211. Ia din masă! I. CR. IV, 121. (În contexte figurate) Masă de învățături sufletești. CORESI, EV. 263. Nici poate priimi sațiu de sufleteasca masă cine va să se sature. id. ib. 264. ♦ P. g e n e r. Hrană. Decît roabă Turcilor Mai bine masă Peștilor. BIBICESCU, P. P. 267. 5. (Învechit și regional) Față de masă. Masă de pînză leșească (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Masă leșească cu 12 șărvete (a. 1796). IORGA, S. D. VIII, 33, cf. 68. Trei mese, însă una în 5 ițe și două în trei ițe (a. 1813). URICARIUL, XIV, 234. Masa. . . e țesută un fir, un dinte. . . și reprezintă o țesătură foarte deasă. PĂCALĂ, M. R. 523. Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 452. Băbâreasa ia un taler, un cîrpător, un ciur ori o masă, pe pat întinde 41 de boabe de porumb pe ele. ȘEZ. III, 232, cf. MAT. FOLK. 818, BREBENEL, GR. P. Masă de mătasă, D-îndoită-n șasă. VICIU, COL. 116. Să nu te ștergi niciodată pe masa de pînză. GOROVEI, CR. 22, cf. GR. S. I, 137, A II 3, 12. (Prin Transilv.) Masă de gumi (sau de piele) = mușama. ALR II/I MN 147, 3925/130, cf. ib. 3925/140. ♦ (Regional) Bucată de pînză folosită ca boccea (ALR II/I MN 148, 3928/141, 157, 172, 762, 812, 848, ALR I 727/810), sau în care se stoarce cașul (CHEST. v 69/91, 82/9), se strecoară laptele (ib. v 90/95, 127/9) la stînă etc. După ce s-a adunat tot cașul la o margine, se scoate din zar băgînd pe sub el o masă, apoi se adună masa și se stoarce. CHEST. V 82/9. Masă legată-n spate. ALR II/I MN 148, 3928/141. II. P. anal. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă (I 1) ori cu o parte a ei ca formă, ca funcțiune etc. 1. (Și în sintagma masă lungă. ALR II 3650/102, 325) Tarabă, tejghea. În piața centrală a orașului s-au construit mese speciale pentru desfacerea mărfurilor de către producători. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813, cf. ALR II 3650/29, 36, 53, 64, 95, 141, 235, 272, 316, 346, 353, 574. 2. (De obicei determinat prin „dulgherului”) Tejgheaua dulgherului; p. r e s t r. placa de sus, dreptunghiulară, a tejghelei și a scaunului de dulgherie, pe care dulgherul fasonează materialul, blană, față. Cf. DAMÉ, T. 114, PAMFILE, I. C. 122, H II 62, 195. 3. (De obicei determinat prin „olarului”) Disc de lemn prin care trece fusul roții și pe care olarul își ține bucățile de lut. Cf. DAMÉ, T. 73, PAMFILE, I. C. 388. 4. (De obicei cu determinarea „de tras doage”) Placă dreptunghiulară de lemn, sprijinită pe două picioare mai lungi și două mai scurte și în care este fixată custura sau dalta pe care se trag doagele; cîine. Cf. PAMFILE, I. C. 161. ♦ (Regional) „Fata gealăului”. ALR II 6689/682, cf. 6689/727, 762, 886. 5. (În sintagma) Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. Întins pe masa de operație, dormea acum Vlăstare îmbătat de cloroform. MIRONESCU, S. A. 34. 6. (Regional) Fund de mămăligă (ALR I 697) sau pentru tăiței (ALR II 3981/520, 537, 705, A III 2).7. (Regional, în sintagma) Masa ferestrei = pervaz la fereastră (Bărca-Băilești). CHEST. II 180/28. 9. (Regional) Perinocul de dinainte al carului (i. IONESCU, M. 710, PAMFILE, I. C. 131) ; parte componentă la dricul carului (H XVIII 142, 283); „podul osiei” (ALRM SN I h 225). Deasupra policioarei de pre osie, care se zice și masă, se pune un ferchedeu. LIUBA-IANA, M. 107. ♦ (Regional, determinat prin „de pus proțapul”) Cruce (la sanie). ALR SN II h 358. 9. (Prin Ban. și prin Mold.) Piesă a plugului cu cotigă, care servește la ridicarea grindeiului pentru a potrivi adîncimea brazdei. Între osie și masă, la dreapta, vine un lemn ce să zice cîrlig. LIUBA-IANA, M. 107, CÍ. LEXIC REG. 61. 10. (Regional) Carul joagărului. ALR II 6424/29, cf. 6424/762. 11. Placă dreptunghiulară la teasc, pe care se reazemă coșul; strat. Cf. DAMÉ, T. 82, PAMFILE, I. C. 222. 12. (În sintagmele) Masa pietrelor = parte a morii pe care stau pietrele; (regional) corună, fruntar. Cf. DAMÉ, T. 153. Masa tigăii = punte a morii de vînt; (regional) talpa tigăii, puntea prîsnelului, copăița morii. id. ib. 162, cf. H II 244, 271, ALR SN I h 171. 13. (Pescuit; în sintagmele) Masa cîrligelor = coș sau tavă specială de lemn, de marginea căreia se atîrnă cîrligele de pescuit. Cf. ANTIPA, P. 315. Masa năvodului = scîndură lungă de la fundul bărcii, pe care se așază năvodul cînd se scoate din apă. Cf. id. ib. 468. Masa carmacelor = scîndură cu marginea de tablă care se fixează în muchea de dinapoi a lotcii, cu tabla în afară, și care servește la pescuitul sturionilor. Cf. id. ib. 331. III (Învechit) Mică unitate administrativă într-o instituție. V. birou, serviciu. Despărțirea a 3-a . . . se subtîmparte în 4 ramuri sau mese care sînt acestea. CR (1829), 64²1. Să va face lege ca toate hîrtiile care ies de la divan în limba rumâneascâ să fie însemnate cu numărul, despărțirea și masa de unde să trimite, ib. 64²/21. Șefu mesii, Constandin Rîmniceanu (a. 1844). DOC. EC. 816. La anul 1842, Alexandrescu a fost numit Impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. GHICA, S. 668. VI 1. (Geogr.; rar) Podiș. Cf. MEHEDINȚI, G. F. 2. (Prin Transilv.) „Loc șes, scufundat”. VICIU, GL. Ai grijă cînd vezi că stret ( = strechie) vacile, du-le în vreo masă la umbră! id. ib. 3. (Învechit și regional, prin Olt., mai ales în legătură cu verbul „a face”) Corp unitar format din mai multe întinderi de teren cultivabil. Cf. c o m a s a. Făcînd aceste trei trupuri masă s-au găsit de toți stînjeni 2170 (a. 1709). URICARIUL, XXIII, 271. În hrisoave nu scrie ca să să fie făcut moșia masă vreodinioară (a. 1746). IORGA, S. D. XXI, 330. Moșia să nu o facă masă, ci să o tragă și pă la mijloc și pă la căpătîie (a. 1746). id. ib. 332. Pămîntul este masă. CIAUȘANU, GL. 4. (Regional, în superstiții, în sintagma) Masa milostîncilor (sau a sfintelor, a ielelor) = loc unde joacă ielele, vîntoasele. ALRT II 4, cf. 275, 294. V. Nume dat mai multor jocuri de copii: a) (prin Ban.) joc constînd din aruncarea unor bețe astfel încît să înainteze sărind în capete spre o limită fixată. Cf. h XVIII 147; b) una dintre figurile geometrice rezultate din încrucișarea într-un anumit fel a unei sfori legate la capete și petrecute pe după degetul mare și arătătorul de la fiecare mînă. Cf. HEM 2092, PAMFILE, J. II, 77; c) (prin Transilv.) figură obținută prin îndoirea într-un anumit mod a unui pătrat de hîrtie. PĂCALĂ, M. R. 423. VI. (Bot.) Compus: (regional) masa-raiului = dragoste (Sedum carpaticum). Unii pun în grindă planta numită masa-raiului. PAMFILE, DUȘM. 72, cf. PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 74. – Pl.: mese, (regional) măși și meși (JAHRES-BER. IV, 261). Gen.-dat. și: mesii, (regional) unei mâsi. – Lat. mensa.

Die schönen Tage in Aranjuez sind nun zu Ende (germ. „Frumoasele zile din Aranjuez s-au dus!”) – versul cu care începe poemul dramatic Don Carlos de Schiller. Cuvintele rostite de Domingo, duhovnicul lui Filip al II-lea, regele Spaniei, sînt adresate lui Don Carlos, prințul moștenitor, înainte de plecarea infantelui din încîntătorul palat și din pitorescul oraș spaniol de lîngă Madrid: „Frumoasa vreme din Aranjuez s-a isprăvit”… (tălmăcire de Al. Philippide). Celebrul vers al lui Schiller a devenit o locuțiune universală ce se folosește în sensul: a trecut vremea fără de griji. „...aveau nota 3 la latină – povestește Mihail Sadoveanu. Cu toate acestea au fost vremuri fericite acelea! S-au trecut însă frumoasele zile din Aranjuez”. (Opere, vol. I, p. 604-605), Crîșma lui moș Precu. LIT.

PREFIX s. n. (< fr. préfixe, cf. lat. praefixus < prae „înainte” + fixum „așezat”): afix (v.) lexical sau particulă cu sens abstract care se atașează înaintea rădăcinii sau a temei unui cuvânt, pentru a forma un derivat, un cuvânt nou. În limba română actuală numai cinci p. servesc efectiv la formarea de cuvinte noi: des- (dez-, de-), în (îm-), ne-, răs- (răz-) și re-. Astfel, descătușa (< des- + cătușă + suf. -a), descreți (< des- + creț + suf. -i), dezgropa (< dez- + groapă + suf. -a), dezvinovăți (< dez- + vinovat + suf. -i), dejuga (< de- + jug + suf. -a), desăra (< de- + săra), desăvârși (< de- + săvârși), încolăci(< în- + colac + suf. -i), îngălbeni (< în- + galben + suf. -i), împerechea (< îm- + pereche + suf. -a), îmbătrâni(< îm-+ bătrân + suf. -i), necinstit (< ne- + cinstit), neadevăr (< ne- + adevăr), neîntâlnit (< ne- + întâlnit), nemulțumit (< ne- + mulțumit), răsputeri (< răs- + puteri), răzbucuros (< răz- + bucuros), răzgândi (< răz- + gândi), răscumpăra (< răs- + cumpăra), răzjudeca (< răz- + judeca), reacoperi (< re- + acoperi), redobândi (< re- + dobândi) etc. La unele cuvinte se constată chiar un cumul de prefixe: nedezlipit, nerecunoscător, neîncrezător, reîmpăduri, reîntineri etc. ◊ ~ internațional: p. savant, de origine greacă sau latină, folosit în terminologia tehnico-științifică a limbajelor de specialitate din cadrul limbilor evoluate, ca de exemplu a-, an-, im-, i-, ante- („înainte”), anti- („contra”), arhi- („foarte”), bi- („de două ori”), circum- („împrejur”), con- (co-) („împreună”) contra- („împotrivă”), ex- („în afara”), extra-(„exterior”, „foarte”), hiper- („peste măsură de”), hipo- („foarte mic”), inter- („între”, „în corelație cu”), intra- („înăuntru”), intro- („înăuntru”), post- („după”), pre- („înainte de”), sub („dedesubt”), supra- („deasupra”, „foarte”), tri- („trei”), ultra- („dincolo de limită”, „foarte”) – afon, alogic; anorganic, analfabet; inadaptabil, indispune, inegalitate; impropriu, impolitețe; imoral, ilizibil; antepenultim, antevorbitor; antidot, antiepidemic; arhicunoscut, arhidiacon; bianual, bioxid; circumscrie, circumscripție; concetățean, conlucra, coautor; contrasemnat, contraindicat, contrapropunere; excentric, exmatriculat; extrașcolar, extrafin; hipersensibil, hiperurbanism; hipoaciditate, hipotensiune; interacțiune, interplanetar, interzice; intramuscular, intravenos; introducere, introvertit; postbelic, postpune; precuvântare, prefabricat, prevedea; subcarpatic, subgrupă, subînțelegere; supracopertă, suprapune, suprasensibil; trisilabic, tricolor; ultrascurt, ultrasunet etc. ◊ ~ privativ: p. care exprimă lipsa, excluderea, ca de exemplu a-, an-, de-, des-, (dez-) – amoral, afon, analfabet, anorganic, dejuga, deșuruba, desperechea, descălțat, dezbrăcat etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă valoarea semantică a bazei cuvântului sau una din valorile posibile ale acesteia, ca de exemplu i-, im-, in- și ne- – imoral, impropriu, inegalitate, neîncredere, nesupunere, neacoperit etc. ◊ ~ delocutiv: p. de origine prepozițională care formează cuvinte de la locuțiuni, ca de exemplu de și în- (îm-) – desăvârșit (< lucru de săvârșit), împerechea (< a pune în pereche), înfățișa (< a pune în față) etc. ◊ ~ iterativ: p. care exprimă repetarea, ca de exemplu răs- (răz-) și re – răsciti, răscumpăra, răzda, realege, realipi, retipări etc.

C’est le commencement de la fin (fr. „E începutul sfîrșitului”). Această expresie, care a găsit ecou mai ales prin originala împerechere a două noțiuni antinomice, este atribuită cinicului diplomat francez Talleyrand (vezi On ne prête qu’aux riches). El ar fi spus-o atunci cînd, întors de pe insula Elba, Napoleon a mai făcut o ultimă încercare desperată de a reaprinde steaua apusă a gloriei. Dar criticul francez Sainte-Beuve, în Portraits de femmes (madame de Staël), pretinde că aceste cuvinte ar fi fost rostite în saloanele Parisului încă după dezastrul campaniei napoleoniene din Rusia (1812), deci cu vreo doi ani înainte. Alți cercetători au găsit expresia (e drept că sub o formă mai complicată) la o dată mult anterioară, și anume la Shakespeare, în prologul la Visul unei nopți de vară. Ea e folosită spre a indica o fază cînd finalul unei acțiuni, al unei întreprinderi, al unei căsnicii, iubiri, prietenii etc. începe a se întrezări clar. IST.

Rîzînd printre lacrimi – Expresia aparține lui Homer și se găsește în Iliada (cîntul VI, versul 484). Hector, viteazul conducător al troienilor, înainte de a pleca din nou la luptă, își ia rămas bun de la soția sa Andromaca. El îi adresează cuvinte de îmbărbătare, în timp ce îi întinde pruncul în brațe. „Ea îl primi bucuroasă la sînul ei plin de mireasmă Dulce cu lacrimi zîmbind…” (Trad. G. Murnu). Cuvintele Rîzînd printre lacrimi se folosesc de obicei tot la o despărțire emoționantă, sau în altă împrejurare cînd vorbele de încurajare încearcă să ascundă amărăciunea din suflet, cînd zîmbetul de pe buze se amestecă cu lacrima din gene. George Călinescu ne dă un exemplu de aplicație literară: „Cehov, Molière sau Mozart «rîd printre lacrimi»”. LIT.

NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negație mai categorică decât „nu” și fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (În expr.) Nici că = deloc nu... 3. (Împreună cu pron. nehot. „unul”, „una” formează pronume negative) Nu mai e nici unul. ◊ (Adjectival; urmat de art. nehot., „un”, „o”) Nici un zgomot, nici o adiere de vânt nu se simte. II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă și purtând accentul în frază; repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nu are timp, nici nu dorește. Nici nu vede, nici nu aude. ◊ (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții negative) A fost furtună mare, nu vedeai nici înainte, nici înapoi. ◊ Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, numaidecât; brusc, pe neașteptate. ◊ (Între „nici” și cuvântul negat se intercalează pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casă, nici tu masă. – Lat. neque.

NICI adv., conj. I. Adv. 1. (Precedă cuvântul sau cuvintele care poartă accentul frazei, exprimând o negație mai categorică decât „nu” și fiind de obicei dublat de „nu”) Nici nu s-a clintit. 2. (În expr.) Nici că = deloc nu... II. Conj. (De obicei urmat de „nu”; leagă două sau mai multe propoziții, stabilind un raport de coordonare copulativă și purtând accentul în frază; repetat, arată excluderea, pe rând, a ideilor exprimate prin propozițiile sau prin cuvintele pe care le precedă) Nu are timp, nici nu dorește. Nici nu vede, nici nu aude. (Leagă două sau mai multe părți ale unei propoziții negative) A fost furtună mare, nu vedeai nici înainte, nici înapoi. ◊ Expr. Nici una, nici două sau nici una, nici alta = îndată, numaidecât; brusc, pe neașteptate. ◊ (Între „nici” și cuvântul negat se intercalează pron. pers. „tu”, iar verbul se omite) Nici tu casă, nici tu masă. – Lat. neque.

sta [At: PSALT. HUR. 113^v/13 / Pzi: stau, 2 stai, 3 stă, 4 stăm, 5 stați, 6 stau / Im: stăteam, (reg) steteam, (îvp) stam, 6 (îvp) sta / Ps: stătui, (îrg) stetei, 4 (înv) stătum Pc: am stat, (îvp) am stătut, 3 (înv) au stătut, 3 (pop) are stătut / Mp: stătusem, (pop) stasem, (reg) stetesem, 6 (înv) stătuse / Cj: 3, 6 să stea, (reg) să steie / Imt: 2 stai, (îvp) stăi, (înv) stă, 5 stați, (îrg) stareți / Par: stat, (îvp) stătut; Grz: stând, (înv) stătând / E: ml stare] 1 vi (Adesea în concurență cu „a ședea”; d. ființe sau d. vehicule aflate în mișcare) A se întrerupe din mers Si: a se opri, (înv) a se popri, (liv) a staționa, (reg) a ședea. 2 vi (Îe) ~i, că trag! Formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc. 3 vi (D. alimente; îe) A-i ~ (cuiva) în gât A-i rămâne blocat în gât, putând provoca moartea. 4 vi (Îae) A constitui un obstacol în calea cuiva zădărnicindu-i proiectele. 5 vi (Pex; îae) A deranja (6). 6 vi (Reg; îe) A ~ în loc (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 7 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri oile. 8 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri caii înhămați. 9 vi (La imperativ; și cu valoare de interjecție) Cuvânt prin care vorbitorul atrage atenția interlocutorului ori asistenței să (nu) continue sau să (nu) înceapă o acțiune, un proiect etc. 10 vi (Fam; îe) Ia (sau, reg, ian, apoi) ~i oleacă (sau puțin, puțintel, un pic, cu binișorul), ~i, frate (sau frățioare, bre, mă) Nu te grăbi. 11 vi (Îe) ~i (sau ~ți) să-ți (sau să vă) explic (sau să vezi, să vedeți, ori să-ți, să vă spun) Lasă (lăsați-mă) să-ți (să vă) explic. 12 vi (Înv; d. păsări) A se opri din zbor. 13 vi (D. ființe, procese aflate în desfășurare etc.) A se întrerupe dintr-o acțiune în curs Si: a nu (mai) continua (1), a conteni (1), a se curma¹ (9), a înceta, a se opri, a se potoli¹, (îvp) a se ostoi², (înv) a se precurma¹, (reg) a se tinchi¹. 14 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele în vine A încremeni de frică. 15 vi (Îe) A nu-i mai ~ (cuiva) gura A vorbi întruna. 16 vi (Îae) A plânge întruna. 17 vi (D. aparate, mecanisme etc.) A-și întrerupe funcționarea Si: a se opri. 18 vi (Îrg; d. ființe, mai ales d. boi sau cai) A înceta să mai înainteze, din cauza epuizării. 19 vi (D. ființe sau vehicule) A fi nemișcat într-un loc Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 20 vi (D. ființe sau vehicule) A nu (mai) părăsi locul în care se află Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 21 vi (Îlv) A ~ pe loc A nu progresa. 22 vi (Fam; îlv) A nu (putea) ~ locului (sau la un loc, pe loc, reg, în loc) A alerga încoace și încolo. 23 vi (Fam; îal) A nu avea astâmpăr. 24 vi (D. oameni) A rămâne în inactivitate Vz lenevi. 25 vi (Pop; d. oameni) A aștepta (1). 26 vi (D. oameni, popoare etc.) A petrece un timp undeva sau la ori cu cineva Si: a ședea. 27 vi (Îvp; îlv) A ~ cu cineva, a ~ laolaltă (ori, înv, la un loc) (cu cineva) A conviețui. 28 vi (Pop; îe) A ~ fără (de) lege (sau necununați) împreună A trăi în concubinaj. 29 vi (D. nave, corpuri etc.) A se menține la suprafața unui lichid, fiind parțial scufundat în el Si: a pluti. 30 vi (Înv; pfm; d. oameni; udp „la”, „de”, „pentru”, sau, rar, „cu”, „pe”) A-și petrece timpul cu ceva (sau cu cineva) Si: a se ocupa. 31 vi (Înv; pfm; pex) A se preocupa. 32 vi A munci. 33 vi A funcționa într-un serviciu, într-o slujbă etc. 34 vi (Îvp; d. oameni) A începe o acțiune Si: a intenționa. 35 vi (Pop; îe) Ce ~i tu de vorbești? (sau spui?) Întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele relatate de interlocutor. 36 vi (Înv; d. oameni) A interveni. 37 vi (Înv; d. oameni) A sista. 38 vi (Înv; d. oameni) A se strădui. 39 vi (Înv; pfm; îe) A ~ de cineva (sau, înv, ca) să... asupra cuiva), (pfm) a ~ de capul cuiva A fi foarte insistent. 40 vi (Înv; pfm; îae) A nu lăsa pe cineva în pace până nu... 41 vi (D. ființe, fenomene naturale etc.) A fi pe punctul de a... 42 vi (D. vreme, anotimpuri etc.; îe) A ~ a ... (sau, înv, de ..., pe ...) A da semne de ... 43-44 vi A avea sau a se afla într-o anumită poziție Si: a ședea, a se ține. 45 vi A fi așezat într-un anumit fel. 46 vi A fi orientat într-o anumită poziție. 47 vi (Îvr; îlv) A ~ frunte A înfrunta. 48 vi (Îlv) A ~ grămadă (sau roi) (la un loc) A se îngrămădi. 49 vi (Îe) A ~ piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) A se ține drept, nemișcat și cu înfățișare provocatoare. 50 vi (Îe) A ~ cu mâna (sau cu mâinile, cu brațele) în sân (ori în șolduri, în brâu, legate) sau cu brațele încrucișate (sau cruciș) (la piept) A fi inactiv. 51 vi (Îae) A nu lua nici o măsură. 52 vi (Îe) A ~ cu sabia în mână A fi gata de apărare. 53 vi (Îe) De-abia stă de ... (somn, oboseală etc.) Nu mai poate de ... (somn, oboseală etc.). 54-55 vi A se afla sau a rămâne în poziție verticală. 56-57 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, adesea introduse prin pp „pe”, „la”, pop, „în”) A se afla sau a rămâne pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a ședea. 58 vi (Îlv) A ~ călare (sau pe cal, pe cămilă etc., călare) A călări¹ (1). 59 vi (Pop; îal) A încăleca. 60 vi (Îe) A ~ în (sau la) pat A zăcea din cauza bolii. 61 vi (Îe) A ~ (ca) pe ace (sau cărbuni, cuțite, cuie, ghimpi, jar, foc, spini etc.) A nu mai avea răbdare. 62 vi (Îae) A se neliniști. 63 vi (Îae) A se chinui (7). 64 vi (Pfm; îe) A ~ (cu curul sau cu fundul) în două luntri (ori pe două, între scaune) A evita o opțiune fermă pentru a nu pierde un profit. 65 vi (Pfm; îae) A da dovadă de duplicitate. 66 vi (D. oameni; și îlv a ~ pe tron sau în scaun) A domni (1). 67 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, introduse de pp „pe”, „la”, pop, „în”) A ocupa un loc pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a se așeza (2), a ședea, (pop) a se pune. 68 vi (Îe) ~i (sau ~ți) jos! Formulă prin care cineva este invitat să se așeze. 69 vi A ocupa, de obicei sau temporar, un anumit loc în spațiu Si: a se afla (20), a fi¹ (6), a se găsi. 70 vi A avea existență reală într-un anumit loc Si: a exista (1), a fi¹ (1). 71 vi (Îlv) A ~ (de) față A asista (1). 72 vi (Jur; îvp; îal) A confrunta cu cineva. 73 vi (Îal) A adeveri (1). 74 vi (Îe) A ~ la baza (sau la temelia) a ceva A constitui fundamentul a ceva. 75 vi (Îe) A ~ alături A se compara (1). 76 vi (D. obiective, sarcini etc.; îe) A ~ în fața cuiva A trebui anume să fie realizat de cineva. 77 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îe) A-i ~ cuiva ceva pe (sau la) inimă (ori suflet), a-i ~ ceva în (ori, reg, de) cap A obseda. 78 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îae) A neliniști. 79 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) pe limbă A fi pe punctul de a spune ceva (ce nu trebuie). 80 vi (Pop; îae) A nu găsi cuvântul potrivit. 81 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) în minte A fi clar (pentru cineva) Si: a înțelege. 82 vi (Îe) A ~ înainte(a) (cuiva) (sau a-i ~ cuiva în față) A se situa la mică distanță în fața cuiva sau a ceva, privindu-l, vorbindu-i etc. 83 vi (Rar; îae) A servi. 84 vi (Înv; îae) A avea întâietate în ... 85 vi (Îae) A înfrunta pe cineva. 86 vi (Înv; îae) A avea în atenție. 87 vi (Îae; șîe a-i ~ înaintea ochilor) A-și aminti cu precizie, ca și când ar vedea aievea. 88 vi (Pop; îae; șîe a-i ~ cuiva în față) A urma să i se întâmple. 89 vi (Pop; îe) A-i (mai) ~ (cuiva) capul pe umeri (sau sus) A rămâne în viață. 90 vi (Pop; mai ales în basme; îe) A-i ~ (cuiva) capul unde-i ~u picioarele (sau tălpile) A fi decapitat. 91 vi (D. obiecte) A-și avea locul rezervat undeva. 92 vi (D. oameni; cu determinări locale) A ocupa conștient un anumit loc Si: a se așeza (2). 93 vi (Pop; d. păsări; îlv) A ~ pe ouă A cloci (1). 94 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) împotrivă (sau, îvp, înainte, îvr contrariu), a ~ împotriva (cuiva), (înv) a ~ față asupra (cuiva) A se împotrivi. 95 vi (Îal) A lupta împotriva… 96 vi (Îlv) A ~ în umbră A fi modest. 97 vi (Îal) A rămâne ascuns. 98 vi (Îlv) A ~ alăturea de (sau, reg, cu) cineva ori ceva, (înv) a ~ lângă (ori cu, spre, pentru) cineva sau ceva A sprijini pe cineva sau ceva. 99 vi (Îal) A fi partizanul cuiva sau ceva. 100 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) aproape A-i fi apropiat. 101 vi (Îlv) A ~ deoparte (sau departe, la o parte) A se ține în rezervă. 102 vi (Îal) A nu interveni. 103 vi (Îal) A se complăcea în izolare. 104 vi (Fam; îlv) A ~ pe (sau la, în) locul său A se găsi la locul obișnuit, stabilit 105 vi (Îal) A păstra măsura. 106 vi (Fam; îlv) A ~ (piatră) pe capul cuiva, a-i ~ cuiva pe cap A incomoda pe cineva prin prezența sau prin purtarea sa. 107 vi (Fam; îal) A plictisi pe cineva cu insistențele. 108 vt (Înv; îlv) A-l ~ (pe cineva) înaintea (cuiva) A aduce pe cineva înaintea cuiva. 109 vi (D. obiecte) A fi prins, fixat, atârnat etc. de ceva. 110 vi (Pop; d. oameni; cu determinarea „cu casa”; de obicei urmat de determinări locale) A domicilia. 111 vi (Înv; îe) A ~ la un loc cu cineva A conviețui. 112 vi (Pop; îe) A ~ sub căciula A nu avea locuință. 113 vi (Asr; d. oameni) A fi prezent. 114 vi (Înv; d. oameni, d. stările, acțiunile lor etc.) A se baza (2). 115-116 vi (D. ființe. obiecte etc.; de obicei cu determinări modale introduse prin pp „în”, „la”, „pe”, „cu”, (înv) „întru”, „sub”, „spre”) A fi sau a rămâne într-o anumită situație, stare etc. Si: a ședea. 117 vi (Îlv) A ~ în extaz A se extazia (1). 118 vi (Îlv) A ~ la (sau, pop, de) pândă (ori, pop, în sau de priveghere, de priveghi), (înv) a ~ asupra cuiva cu priveghere A pândi. 119 vi (Îlv) A ~ de pază (sau de strajă, de planton), (înv) a ~ strajă A păzi. 120 vi (Îlv) A ~ la (sau, reg, de) sfat (ori, reg, sfaturi) A se sfătui. 121 vi (Pgn; îal) A vorbi. 122 vi (Îlv) A ~ la taifas A tăifăsui. 123 vi (Îlv) A ~ în cumpănă (sau, pop, în cumpene, îvr, în frângere, într-însul) A ezita (2). 124 vi (Îal) A se cumpăni (25). 125 vi (Îlv) A ~ la îndoială A se îndoi. 126 vi (Îlv) A ~ mărturie A mărturisi. 127 vi (Îe) A ~ chezășie A garanta (4). 128 vi (Îlv) A ~ la (bună) învoială A se învoi. 129 vi (Îlv) A ~ pavăză A apăra (5). 130 vi (Pop; îlv) A ~ în petrecere A petrece. 131 vi (Reg; îlv) A ~ la (sau în) priveghi A priveghia. 132 vi (Înv; îe) A ~ cu capul A insista. 133 vi (Îvr; îe) A ~ cu război asupra cuiva A ataca (pe cineva). 134 vi (Îvr; îe) A ~ în pieliță A se întrupa. 135 vi (Îvr; îe) A ~ întru el A se concentra (8). 136 vi (Îvr; îe) A-și ~ în simțiri A-și reveni (din leșin). 137-138 vi (Îe) A ~ (mai, foarte etc.) bine (sau frumos ori rău, prost etc.) A se afla într-o situație bună (sau rea). 139-140 vi (Îe) A ~ bine (sau rău) cu cineva A fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 141 vi (Adesea în interogații; îe) Cum ~u (~i etc.) (cu ...) În ce situație sunt (ești etc.) (cu ...). 142 vi (Îe) A-i ~ cuiva în fire (să ...), a ~ în firea cuiva să… A fi caracteristic pentru cineva (să ...). 143 vi (Îe) A ~ (dus sau pierdut, rar, ca) pe, ori, pop la, înv în gânduri (sau, reg, în gând) A fi preocupat de gânduri. 144 vi (Îae; pop, și îe a ~ pe cugete) A se frământa neștiind ce hotătâre să ia. 145 vi (Pex; îae) A ezita (2). 146 vi (Pop; îe) A ~ din belșug A fi îndestulat. 147 vi (Fam; îe) A-i ~ capul (sau firea, gândul, gândurile) la ceva (sau la cineva) A se gândi în mod insistent numai la ceva (sau la cineva), neglijând preocupările curente. 148 vi (Înv; îe) A ~ la cuvânt, a-și ~ la cuvântul dat A se ține de cuvânt. 149 vi (Înv; îe) A ~ tare (sau, îvr, vârtos) pentru ceva (sau cineva) A fi neclintit. 150 vi (D. situații, probleme, evenimente etc.) A se prezenta într-un anumit fel. 151-152 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) bine (sau frumos, admirabil, ori rău, prost etc.) A (nu) i se potrivi ceva. 153-154 vi (Îae) A (nu) fi așa cum se cuvine. 155 vi (Îvp) A exista (1). 156 vi (Îvp; spc; d. ființe, mai ales d. oameni ) A trăi. 157 vi (Îvp; d. existență, fenomene naturale, d. așezări, obiecte etc.) A dăinui (1). 158 vi A se compune (6). 159 vi (Pex) A se caracteriza (3). 160 vi A avea ca trăsătură importantă unică Si: a se limita, a se mărgini, a se reduce, a se restrânge, a se rezuma. 161 vi (Înv) A depinde (1). 162 vi (Înv) A avea loc. 163 vi (Înv) A se naște. 164 vi (Îvp) A apărea (2).

Errare humanum est (lat. „A greși e omenește'”) – adesea cu completarea: perseverare diabolicum (a persevera în greșeală e diabolic). – Adagiu foarte vechi căci îl găsim sub diverse forme și la tragicii greci (de exemplu în Antigona lui Sofocle). E de obicei invocat ca scuză, sau pentru a explica o greșeală, o neglijență etc. Dictonul latin, atît de des întrebuințat, își trage originea din lucrarea retorului Seneca, intitulată Controversiae (IV, 3), unde se găsesc vorbele: „humanum est errare”. Mai înainte, Cicero, vestitul orator roman, în a 12-a Philippică împotriva lui Antoniu (paragr. Il), formulase aceeași idee, dar cu alte cuvinte: „Cuiusvis hominis est errare” (oricărui om i se întîmplă să greșească) și mai departe: „Nullius, nisi insipientis, in errare perseverare” (dar numai nebunul perseverează în greșeală). În romanul Pe muche de cuțit de M. Beniuc, găsim: "Nu era de acord cu dictonul latinesc: Errare humanum est și spunea că omul poate și trebuie să nu greșească... (pag. 499). LIT.

Last but not least (engl. „Ultima, dar nu cea din urmă – ca importanță”) – expresie folosită numai în original, deoarece nu se poate traduce în nici o altă limbă jocul de cuvinte (last-least), pe care l-a făcut Shakespeare în tragedia Iuliu Cezar (act. III, sc. 1). După o înșiruire de argumente, înainte de a invoca ultimul, se atrage atenția prin last but not least că, deși spus la urmă, el nu este argumentul cel mai puțin important. În ultima pagină a Memoriilor, artista Agatha Bîrsescu scria: „Și acum, last not least, țin să exprim sincera mea amiciție și recunoștință”... prietenilor care au îndemnat-o să-și aștearnă amintirile pe hîrtie. LIT.

celălalt, cealaltă^[1] [At: DA / V: (înv) acealaltă, aceealaltă, acelalalt, acelălalt,^[2] celalalt, celalant, celalt, celălant, cellalt, cellant / Pl: ceilalți, celelalte / E: cel(a) + alalt] 1 pd (Îoc acesta, cestălalt) Cel mai îndepărtat dintre două sau mai multe persoane, care nu e vorbitorul sau persoana despre care se vorbește. 2 pd Persoana dintre două sau mai multe spre care se arată. 3 pd (Adesea în corelație cu unul, acela sau cu sine însuși) Persoana opusă mai îndepărtată. 4 pd Membrul mai îndepărtat al unei perechi. 5 pd Al doilea. 6 ad Care este mai îndepărtat și diferit de un alt obiect deja menționat. 7 ad Care se află în locul mai îndepărtat spre care se arată după indicarea unui obiect mai apropiat. 8 ad (Îs) Lumea (sau, înv, vremea) cealaltă Starea de după moarte. 9 pd (Lpl) Toți cei din aceeași categorie afară de unul, care a fost menționat anterior. 10 pd Toți cei de față, afară de persoana care vorbește. 11 pd (Uneori întărit prin toți) Cei de felul sau de seama acestuia sau acestora, care au mai rămas afară de cel sau cei menționați, restul Si: alții. 12 ad Care fac parte din aceeași categorie ca persoana sau obiectul exceptat, menționat anterior. 13 ad (Ca determinant al unor cuvinte care exprimă o diviziune a timpului) Care este imediat următor intervalului menționat. 14 pd (Înv) Acela despre care a fost vorba mai înainte sau mai sus Si: precedentul.

lua [At: COD. VOR. 86/12 / P: lu-a / Pzi: 1 iau, 4 luăm / E: ml levo, -are] 1-2 vtr (Înv; asr; mai ales în locuțiuni) A (se) mișca de jos în sus. 3-4 vtr (Îvr) (A așeza ceva sau) a se așeza la un nivel mai înalt Si: a înălța. 5 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) la că(u)tare sau la ochi A ține pe cineva sub observație, suspectându-l de ceva rău. 6 vt (Reg; îe) A-și ~ poalele-n brâu A depăși orice limită. 7-8 vt (Pfm; îe) A-și ~ picioarele la spinare (sau călcâiele de-a umere) sau a-și ~ ușa-n cap sau în spate A pleca repede de undeva. 9 vt A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ciocul, în coarne etc. pentru a-l ridica sau a-l da la o parte. 10 vt (Fam; îe) A(-și) ~ lumea în cap A pleca în lume. 11 vt (Pop; îe) A o ~ în gât A face un lucru împotriva rațiunii sau sfatului cuiva. 12 vt (Pfm; îe) A ~ ca din strachină (sau ca din oală) A face ceva fară nici o dificultate. 13 vt (Îe) A ~ prin surprindere (pe cineva) A surprinde pe cineva. 14 vr (Pfm; îe) A se ~ în coarne cu cineva A se certa cu cineva. 15 vt A pune mâna pe ceva sau pe cineva pentm un anumit scop Si: a apuca. 16 vt A cuprinde cu brațul de după... 17 vt (Pop; îe) A ~ focul (sau cărbunele) cu mâna altuia A se folosi de cineva într-o situație dificilă. 18 vt (Pop; îe) A ~ biciul A amenința pe cineva cu pedeapsa. 19 vr (Pfm; îe) A se ~ de mână cu cineva A avea aceleași obiceiuri. 20 vr (Pfm; îe) A se ~ de gât cu cineva A fi prieten la cataramă cu cineva. 21 vt (Îrg; îe) A ~ (pe cineva) de grumaz A face pe cineva prizonier. 22 vt (Pfm; îe) A o ~ de coadă A se pune pe treabă. 23 vt A (se) ~ cu luleaua (neamțului, a lui Dumnezeu etc. sau (reg) a ~ purceaua (sau bitia) de coadă (pop) a ~ apă la cap (sau a o ~ în cap) A se îmbăta. 24 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâinile de cap, (sau de păr) A fi îngrozit de ceva. 25 vt (Reg; îlv) A ~ armele A se înarma. 26 vt (Reg; îe) A ~ grânele la mână A vântura grânele. 27 vt (Pfm; îe) A ~ o afacere în mână A începe o treabă pentru a o duce la bun sfârșit. 28 vt (Pfm; îe) A ~ la măsea A bea peste măsură. 29 vt (Pop; îlv) A ~ la cap A învăța. 30 vt (Pop; îe) A ~ (o lucrare) cu ruptu A face o lucrare cu bucata. 31 vt (Pop; îe) A ~ pasărea din zbor A doborî o pasăre cu săgeata sau glonțul. 32 vt (Pop; îae) Se spune despre un vânător foarte bun. 33 vt (Pop; îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul. 34-35 vr (Fam; îe) A se ~ de cineva A ataca verbal pe cineva. 36 vr (Fam; îae) A pune stăpânire pe cineva. 37 vrr (Pop) A se acuza unul pe altul. 38 vt (C. i. un aliment, o băutură) A consuma puțin și pe apucate. 39 vt (Fam; îlv) A ~ masa A mânca. 40 vt (Spc) A înghiți o doctorie, un medicament. 41 vt (Îlv) A ~ jurământul A face un jurământ. 42 vt (Înv; fig; îe) A ~ credință A gusta din mâncărurile și băuturile domnitorului, pentru a se asigura că nu sunt otrăvite. 43 vt (Pfm; îe) A ~ aer A ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 44 vt (C. i. un obiect de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc.) A purta. 45 vt (Pop; îe) A ~ doliu (sau haine de jale) A se îmbrăca în negru. 46 vt (Înv; îe) A ~ caftanul A deveni domn. 47 vt (Înv; îae) A deveni boier. 48 vt A apuca cu forța Si: a înhăța, a înșfăca, a umfla. 49 vr (Pop; îe) A se ~ de piept (sau de cap) cu cineva A sări la bătaie. 50 vr (Pop; îae) A se certa în mod violent cu cineva. 51 vr (Pop; îlv) A se ~ în colți (cu cineva) A se certa. 52 vr (Nob; îlv) A se ~ la arme A se lupta. 53 vt (Înv) A ataca pe dușman. 54 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu bâta (ciomagul, topoarele, mătura etc.) A ataca pe cineva cu bâta, ciomagul, topoarele, mătura etc. 55 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu furca (cea) lungă A certa. 56 vt (Reg; îe) A ~ pe (cineva) în (pe) gurgui A alunga. 57 vt (Reg; îe) A ~ (sau a apuca) (pe cineva) în unghii (în unghie sau în colți și-n unghii) A pune stăpânire pe cineva. 58 vt (Reg; îae) A certa foarte tare pe cineva. 59 vt (Reg; îae; șîe a ~ în spăngi sau la briptă) A bate. 60-61 vtr (Pop; îe) A (se) ~ pe (lângă) cineva cu binele (rar bine), cu binișorul (cu buna), cu frumosul sau încet (încetișor ori cu încetișorul) A proceda cu blândețe, înțelegere sau bunăvoință față de cineva supărat sau irascibil. 62 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva rău (sau cu răul) A se purta urât cu cineva. 63 vt (Îlv) A ~ sub ocrotire (sau sub aripa sa) A ocroti. 64 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu cuvântul A duce cu vorba. 65 vt (Fig; îe) A ~ pe cineva în gură (sau, nob, în cap) A vorbi de rău pe cineva Si: a bârfi. 66 vt (Fig; îae) A critica pe cineva. 67 vt (Fig; îlv) A ~ pe cineva în batjocură (în bătaie de joc, în râs, în șfichiu, în zeflemea, în târlie, în deșert, reg, în har, în hulă sau în defăimare, peste picior, la vale sau, înv, în batgioc) ori, pfm, a ~ pe cineva încolo, a ~ pe cineva în balon, a ~ apă la galoși A batjocori. 68 vt (Îe) A ~ altă vorbă (sau a ~ pe cineva înainte) A nu lăsa pe cineva să vorbească, schimbând cu dibăcie subiectul unei discuții. 69 vt (Reg; îe) A ~ la (sau a-i ~ cuiva) dopros A interoga pe cineva. 70 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) la rost (la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală, împrejur, reg, la ghermete) A-i cere cuiva socotelă pentru ceea ce a făcut. 71 vt (Pfm; îe) A mustra pe cineva. 72 vt (Reg; îlv) A ~ cu măgulele sau (a se ~ pe lângă cineva cu binele) A măguli pe cineva pentru a-i câștiga bunăvoința. 73 vt (Pop; îe) A ~ cu asprime (reg, în răspăr) A trata aspru. 74 vt (Pop; îlv) A ~ cu amenințări A amenința. 75 vt (Reg; îlv) A ~ cu huideo A huidui. 76 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de departe (sau în sus, în jos) A începe cu cineva o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el, de a-i comunica ceva neplăcut etc. 77 vt (Reg; îe) A o ~ moldovenește A acționa fățiș și ferm. 78 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva de sus A trata pe cineva cu superioritate. 79 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva așa A vorbi urât cuiva Si: a repezi. 80 (Pop; îe) Nu mă ~ așa Nu-mi vorbi în felul ăsta nepotrivit. 81 vrr (Îe) A se ~ dragi A se îndrăgosti. 82 vt (Înv) A ține cont de ceva Si: a aprecia, a prețui. 83 vt (Înv) A judeca. 84 vt (Îlv) A ~ în considerare A ține seama de ceva Si: a considera. 85 vt (Fam; îe) A o ~ de bună A crede ceea ce se spune. 86-87 vt (Fig; îe) A ~ în (sau a) nume de bine (sau de rău) A judeca (ne)favorabil. 88 vt (Fig; îe) A o ~ în glumă A socoti drept o glumă. 89 vt (Pop; îe) A o ~ așa A considera un lucru așa cum este. 90 vt (Pop; îe) A ~ la sigur A ataca pe cineva cu dovezi evidente, fară a-i lăsa posibilitatea de a se eschiva. 91 vt (Pop; îe) A ~ pe credință A lua pe datorie. 92 vt (Pop; îlv) A ~ pe cineva în antipatie A antipatiza pe cineva. 93 vt (Fig; îe) A ~ lucrurile cum sunt A fi realist. 94 vt (Îae) A se împăca cu situația. 95 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva (ceva) de (sau drept)... A considera pe cineva sau ceva drept altceva sau altcineva Si: a confunda. 96 vt (Îe) A ~ (ceva) de nimic A nu acorda importanță unui lucru. 97-98 vt (Îe) A (nu) ~ (ceva sau pe cineva) în serios A (nu) trata un lucru sau pe cineva cu seriozitate. 99 vt (D. oameni; subiectul este o stare fizică sau psihică) A fi cuprins de... Si: a apuca, a cuprinde. 100 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva ceva înainte A copleși. 101 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A paraliza. 102 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A urâți. 103 vt (Pfm; îe) A ~ frica cuiva (sau a ceva) sau, reg, cu frică (înv) a ~ de frică A se teme de ceva sau de cineva. 104-105 vr (Pop; îe) A se ~ de (sau pe) gânduri, de mirare A fi cuprins (de gânduri sau) de mirare. 106 vt (Pop; îae) A începe să fie îngrijorat Si: a se îngrijora, a se neliniști. 107 vt (Îlv) A ~ foc A se aprinde. 108 vt (Îe) A ~ foc A se supăra foarte rău. 109 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ ciutul (sau părul) foc cuiva A fi bătut foarte rău. 110 vt A-și însuși ceva. 111 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ cuiva apa de la moară A schimba împrejurările în defavoarea cuiva. 112 vt (Pop; fig; îe) A-și ~ gura de pe cineva A nu mai certa pe cineva. 113 vt (Pop; îe) A-și ~ nădejdea A nu mai spera. 114 vt (Fig; îe) A-și ~ gândul de la... A nu se mai gândi la... 115 vt (Înv; îe) A ~ în lături A respinge. 116 vt (Înv; îae) A discredita. 117-118 vri (îe) A-și ~ seamă sau de seamă A se răzgândi. 119 vt (Pfm; fig; îe) A-și ~ lua ochii de la (sau de pe) ceva A se uita în altă parte. 120 vt (Îe) A nu-și ~ ochii de la (sau de pe)... A privi insistent ceva sau pe cineva. 121 vt (Înv) A elimina un pasaj dintr-un text. 122 vt A nu mai acorda un bine, o favoare etc. 123 vt A culege. 124 vt A da jos un obiect. 125 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva în (sau la goană), ori la (sau pe) fugă (sau la fugărit) A goni pe cineva. 126 vt A face să înceteze, să dispară Si: a desființa. 127-128 vtr (Îvr) A (se) risipi. 129 vr (D. culori) A se decolora. 130 vt (Înv) A reduce. 131 vt (Pfm; îe) A-și ~ o grijă de cap A scăpa de o grijă Si: a se elibera. 132 vt (Pfm; îe) A ~ cu mâna (ori cu căușul) boala sau durerea, suferința etc. A vindeca rapid pe cineva. 133 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) o piatră de pe inimă A scăpa de o grijă, de o durere, de o suferință etc. chinuitoare. 134 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva calea (sau drumul) din picioare A scuti pe cineva de a mai face un drum. 135 vt (Îoc a băga) A scoate. 136 vt (Îvp; îe) A ~ sânge A face cuiva o incizie, lăsând sângele să curgă, în scop terapeutic. 137 vt (Fam; îe) A ~ cuiva vorba din gură A spune tocmai ce voia să spună altcineva. 138 vt (Pop; îlv) A ~ o copie (de pe ceva) A copia. 139-140 vt (A împrumuta idei sau) a copia dintr-un autor. 141 vt (Înv; îe) A ~ afară A nu ține seamă de faptul că... 142 vt A lipsi pe cineva de ceva Si: a deposeda. 143 vt (Reg; îe) A ~ (Avram) cuiva sporul A împiedica pe cineva să progreseze, să prospere. 144 vt (Reg; îae) A aduce cuiva ghinion. 145 vt (Pfm; îe) A ~ cuiva pâinea (sau, îrg, pita) de la gură A lăsa pe cineva muritor de foame. 146 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva mințile A face pe cineva să-și piardă judecata. 147 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva ochii, vederile (sau vederea), văzul, luminile A atrage privirea cuiva, orbindu-l prin frumusețe sau strălucire. 148 vt (Îae) A impresiona puternic pe cineva Si: a ului, a zăpăci. 149 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva auzul (sau urechile) A asurzi. 150 vt (Pfm; îe) A (-i) ~ cuiva cuvântul A întrerupe. 151 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva maul A face pe cineva să-și piardă cunoștința în urma unei lovituri. 152 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva piuita (sau piuitul) A lăsa pe cineva fară replică. 153 vt (Rar; îae) A ucide. 154 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva respirația A provoca cuiva o emoție mare. 155 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva viața, sufletul, zilele (pop) a ~ mirul cuiva A ucide. 156 vt (Pfm; îlv) A(-și) ~ (singur) viața sau zilele A se sinucide. 157 vt (Reg; în superstiții; îe) A ~ mana de la vite A face ca vitele să nu dea lapte. 158 vt A duce ceva sau pe cineva undeva. 159 vt (Reg; îlv) A-și ~ tălpășița (reg tălpășițele, teșchereaua, tărăbuțele ori funia în traistă) A pleca. 160 vt (Reg; îe) A-și ~ traista și ciubucul Se spune despre un om foarte sărac, atunci când părăsește un loc. 161 vt A duce pe cineva sau ceva cu sine, pentru a-l scăpa, a-l îngriji etc. 162 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe procopseală A ține pe cineva pe lângă sine pentru a-l ajuta. 163 vt (Reg) A mâna vitele. 164 vt (Reg; îe) A ~ în porneală A mâna oile la pășune. 165 vt (Pfm; îlv) A ~ la (sau în) armată, în (sau miliție), de miliție, la oaste, cătană, la cătane, în cătănie, la sorți, la număruș A înrola. 166 vt (Pfm; îe) A ~ pe sus A duce pe cineva cu sine, fără voia acestuia. 167 vt (Reg; îe) A ~ pe nepusă masă (sau a ~ pe cineva pe nepregătite) A nimeri peste cineva fără veste, fără să fie așteptat. 168 vt A reține prizonieri. 169 vt A fura. 170 vt (D. apă, vânt, vijelie etc.) A ridica ceva din locul în care se găsește și a-l duce departe. 171 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva moartea sau Dumnezeu (sau dracul sau mama dracului) (înv) a se ~ de pe pământ sau a-și ~ cale(a) spre drumul veșniciei A muri. 172 vt (Pfm; îe) L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba) Se spune atunci când cineva se află într-o situație critică. 173 vt (Pfm; îae) Se spune atunci când cineva este la capătul puterilor în urma unui efort fizic foarte mare. 174 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva gura pe dinainte (sau, nob, înainte) A vorbi prea mult, spunând lucruri care nu ar fi trebuit rostite. 175 vt (Pfm; îe) A striga (sau țipa, răcni sau a se văita) cât îți (sau te) ia gura A striga foarte tare. 176 vt (Pfm; îe) A fugi cât îi iau picioarele A fugi foarte tare. 177 vt (Pfm; îe) A ~ ceva înapoi (sau îndărăt) A recupera. 178 vt (Pfm; îe) A-și ~ vorba înapoi A se răzgândi. 179 vr (D. vopsea) A se lipi. 180 vt (Pop) A se căsători cu cineva. 181 vt (Pop) A duce un trai comun. 182 vt A aduce în posesiunea sa pe cale pașnică și legală. 183 vr (D. boli) A fi contagioasă. 184 vt A adopta obiceiul de a... 185 vt (Pop; îe) A ~ în cap A pricepe. 186 vt (Pop; îae) A începe să facă un lucru cu entuziasm. 187 vt (Pop; îae) A se încăpățâna. 188 vt (Pfm; îe) A-și ~ (așa) în cap A face de capul său, fară să asculte de nimeni. 189 vt (Pop; îe) A-și ~ de gând A-și pune în gând. 190 vr (Pop; îe) A se ~ de gânduri A fi dezamăgit de ceva sau cineva. 191 vt (Îlv) A ~ cu chirie A închiria. 192 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) arendă A arenda. 193 vt (C. i. un aliment, o băutură) A înghiți. 194 vt (C. i. un aliment, o băutură sau o doctorie) A consuma. 195 vt (Pop; fig; îe) Parcă a ~t în arendă vorba Se spune despre cineva care nu lasă și pe alții să vorbească. 196 vt (Reg; d. pământ; îe) A ~ în parte A lua în arendă, dând proprietarului jumătate din recoltă. 197 vt A(-și) face rost de ceva. 198 vt (Pfm; îe) Ia-l de unde nu-i Se spune despre ceva care nu se află la locul lui. 199 vt (Îlv) A ~ măsura cuiva A-i măsura dimensiunile, pentru a-i confecționa haine, încălțăminte etc. 200 vt (Pfm; îe) A-i ~ urma cuiva (sau a ceva) A descoperi pe cineva sau ceva căutat. 201 vt (Pfm; îe) A-și ~ rămas-bun, ziua-bună etc. A se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas-bun. 202 vt (Pop; îe) A-și ~ timp A-și face timp pentru a îndeplini ceva. 203 vt (Îe) A ~ la cunoștință A fi înștiințat. 204 vt (Îvr; îlv) A ~ obraz A se obrăznici. 205 vt (Îvr; îal) A îndrăzni. 206 vt (Îe) A ~ lecții A studia o disciplină cu ajutorul unui profesor. 207-208 vt (Îe) A ~ o notă bună (sau rea) A obține o notă (bună sau) rea. 209 vt (Pop; îe) A-și ~ măsuri A se proteja. 210 vt (Îlv) A ~ inițiativa A fi primul care începe o acțiune, care propune o idee etc. 211 vt (Îe) A – comanda A fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni militare. 212 vt (Îe) A-i ~ cuiva comanda A înlătura pe cineva de la comanda unei unități militare. 213 vt (Pex; îae) A înlătura pe cineva de la un post de răspundere. 214 vt (Îe) A ~ (ceva) în primire A primi un lucru asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. 215 vt A-și ~ răspunderea A se declara și a se socoti răspunzător de ceva. 216 vt (Îe) A nu ști de unde să iei pe cineva A nu-și aduce aminte în ce împrejurare a cunoscut pe cineva. 217 vt (Îvr) A procura cuiva ceva. 218 vt A cumpăra. 219 vt (Îlv) A ~ cu împrumut, (pe sau în) datorie, în (sau pe credit, înv pe credință, pe cambie etc). A împrumuta de la cineva. 220 vt A percepe o taxă, un impozit etc. 221 vt A sechestra. 222 vt A confisca. 223 vt (C. i. o persoană) A angaja pe cineva într-un serviciu. 224 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva părtaș (sau tovarăș) A face pe cineva asociat. 225 vt (Pfm; îe) A ~ la joc (sau la dans) A invita la dans. 226 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe garanție sau pe (înv în) chezășie, pe credință A garanta pentru cineva. 227 vt (Pop; îe) A ~ martor (sau în mărturie) pe cineva A se servi de cineva ca martor. 228 vt A-și apropia pe cineva sufletește Si: a înfia. 229 vt A călători cu un mijloc de transport. 230 vt (Îlv) A ~ loc A se așeza pe un scaun. 231 vt (Îlv) A-și ~ angajamentul A se angaja. 232 vt (Îe) A ~ puterea A prelua conducerea unei armate, instituții, a unui stat etc. (prin abuz, lovitură de stat etc). 233 vt (Pop; îlv) A ~ grija unui lucru A se angaja să aibă grijă de ceva. 234 vt (Înv; îe) A ~ cu sufletul său A jura. 235 vt (Înv; îae) A pune la contribuție. 236 vt (Pfm; îe) A ~ ceva asupra sa sau (înv spre sine) A-și asuma o răspundere, obligație, o vină etc. 237 vt (D. o demnitate, o funcție etc.) A-și aroga. 238 vt (Înv; îe) A și-o ~ asupră A băga în cap. 239 vrr (Înv; îlv) A se ~ la prinsoare (sau la rămășag) A paria. 240 vt A-și însuși un lucru străin Si: a apuca, a fura, a răpi. 241 vt (Reg; îe) A ~ cu hapca (sau cu japca) sau (înv) cu jacul A-și însuși ceva repede și pe nedrept. 242 vt (C. i. o cetate, o țară etc.) A cuceri cu asalt. 243 vt A primi. 244 vt (Îlv) A ~ în gazdă A primi în gazdă Si: a găzdui. 245 vt A primi spre păstrare o sumă de bani. 246 vt A primi o marfă în comision. 247 vt A obține. 248 vt A câștiga. 249 vt (Pfm; îe) A-și ~ numele, (înv nașterea) A se trage din... 250 vt (Îae) A purta un nume care amintește de... 251 vt (Pop; Îe) A ~ hasnă (sau folos) din ceva A profita de ceva. 252 vt (Îe) A ~ aspectul, înfățișarea etc. A se prezenta sub aspectul, înfățișarea etc. 253 vt (Îae) A da impresia Si: a părea. 254 vt (Îe) A ~ un nou aspect, o nouă formă A se transforma. 255 vt (Pfm; îe) A ~ o mină bună A arăta mai bine la față. 256 vt (Înv; îlv) A ~ izbânda A învinge. 257 vt (Îlv) A ~ sfârșit (sau, înv, săvârșirea) A se termina. 258 vt (Înv; îlv) A(-și) ~ tămăduirea A se vindeca. 259 vt (Înv; îlv) A ~ izbăvirea A se elibera. 260 vt (Îvp; d. o femeie sau femelă) A concepe. 261 vt (Înv; îlv) A ~ în pântece A rămâne însărcinată. 262 vt (Îlv) A ~ grâu (porumb) A recolta. 263 vt A obține ceva în urma unei solicitări, cereri, stăruințe Si: a căpăta. 264 vt (Îrg; îe) A ~ o năframă A fi ocărât. 265 vt (Pop; îe) A (o) ~ în nas (sau a ~ peste nas) A primi mustrări aspre. 266 vt (Pfm; îe) A o ~ pe coajă (sau la ceafă) A primi bătaie. 267 vt A primi înapoi Si: a relua. 268 vt A primi în dar Si: a căpăta. 269 vt (Înv; îe) A ~ primire de A accepta. 270 vt (Îlv) A ~ de veste A afla. 271 vt (D. ambarcațiuni; îe) A ~ apă A se umple de apă. 272 vt (Pop; îe) A ~ apă la galoși A o păți. 273 vt (Îvp) A accepta. 274 vt (Înv; îe) A ~ un lucru în preț A accepta un obiect în loc de bani, pentru o datorie. 275 vt (Înv; îe) A ~ de cuvânt A asculta de cineva. 276 vt A obține un anumit preț la vânzarea sau confecționarea unui obiect. 277 vt (C. i. o boală, paraziți etc.) A contracta. 278 vt (D. capacitatea unui vas sau d. un gol) A cuprinde. 279 vt (Îlv) A o ~ (de la început) A începe. 280 vr (Pfm; îe) A se ~ de (sau la) ceva A se apuca de ceva. 281 vr (Pop; îe) A se ~ cu cineva A fi ocupat cu cineva. 282 vr (Pop; îae) A începe să se certe cu cineva. 283 vt (Îe) A ~ hainele la purtare A începe să poarte hainele. 284 vt (Îlv) A ~ ofensiva A începe o luptă ofensivă. 285 vt (Îlv) A ~ cuvântul A începe să vorbească. 286 vt (Îlv) A ~ vorba despre... A aduce vorba despre... 287 vt (Pop; îe) A (o) ~ cu gura înainte A răspunde fără a lăsa pe altul să vorbească. 288 vt (Pop; îe) A ~ vorba mai înainte A continua vorba. 289 vr (Pop; îe) A se ~ la (sau de vorbă cu cineva) A intra în vorbă cu cineva. 290 vr (Îe) A se ~ în (sau de) gură (cu cineva) A se certa cu cineva. 291 vt (Îlv) A ~ pe cineva la bătaie (sau la palme, pumni etc.) A începe să bată pe cineva. 292 vr (Îlv) A se ~ la luptă (la bătaie sau la trântă) A se bate corp la corp cu cineva. 293 vt (Reg; îe) A ~ (la depănat sau la descântat) A mustra. 294-295 vtr (Îlv) A (se) ~ la (în) ceartă (înv; în cuvinte, la sfadă, la harță) A începe cearta. 296 vr (Îlv) A se ~ la întrecere A se întrece. 297-298 vtr (Incoativ; d. ființe în mișcare) A porni într-o anumită direcție Si: a apuca, a pleca, (înv) a purcede. 299 vt (Îlv) A o ~ din loc A porni rapid. 300 vt (Îal) A înnebuni. 301 vt (Îrg; îlv) A o ~ în porneală A porni brusc. 302 vt (Îvp; îe) A-și ~ calea în picioare A pleca. 303 vr (Înv; fig; îe) A se ~ pre cineva A apela la cineva. 304 vt (D. prețuri; îe) A o ~ la vale A scădea. 305 vt (Fig; urmat de determinări care arată o orientare, o preocupare; îe) A ~ drumul A se apuca de... 306 vt (Fig; îe) A ~ drumul uliței A umbla fără țintă. 307 vt (Fam; îe) A o ~ înainte (sau a-și ~ drumul înainte) A continua drumul. 308 vt (Fam; îe) A o ~ înainte cu ceva A continua. 309 vt A merge înaintea altuia sau altora, pentru a-i conduce. 310 vt (Fam; îe) A i-o ~ cuiva înainte (pop pe dinainte) A sosi înaintea cuiva Si: a întrece. 311 vt (Pfm; îe) A o ~ peste câmp A se abate de la subiectul vorbirii Si: a aiura. 312 vt (Fig; îe) A o ~ pe altă cale A se abate de la drumul cel bun. 313 vr (Înv; d. grupuri de persoane; îe) A se ~ într-o parte A se izola de ceilalți. 314 vt (Pop; îe) A-și ~ rândul A se așeza în șir. 315 vt (Reg; îe) A o ~ hăbăuca A vagabonda. 316 vt (Pfm; îlv) A o ~ la (sau pe picior) sau a o ~ la sănătoasa (sau la goană) (înv) a o ~ la papuc ori a-și ~ papucii A fugi. 317 vt (Pfm; îe) A o ~ la (sau pe picior) A porni la un drum lung. 318 vt (Pfm; îlv) A o ~ razna, sau a(-și) ~ câmpii A înnebuni. 319 vt (Mai ales d. cai; îlv) A o ~ la galop, la trap A începe să meargă la trap, la galop etc. 320 vt (Îe) A o ~ la dreapta (stânga) A coti la dreapta sau la stânga. 321 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ câmpii A(-și) pierde cumpătul. 322 vt (D. cai sau un vehicul) A fi în stare să parcurgă. 323 vt (D. vederi) A cuprinde. 324 vr (Fam; îe) A se ~ după cineva (sau ceva) A merge în urma cuiva sau a ceva. 325 vt (Pop; îae) A merge împreună cu cineva Si: a însoți. 326 vt (Fam; îal) A supraveghea pe cineva. 327 vt (Fam; îae) A fugi după cineva Si: a alunga, a fugări, a urmări. 328 vt (Fam; îae) A asculta de cineva. 329 vt (Fig; îae) A imita pe cineva. 330 vt (Fig; îae) A-i păsa de cineva. 331 vt (Fam; îe) A (o) ~ (pe) urma cuiva A semăna cu cineva 332 vt (Îae) A îmbrățișa aceeași meserie, aceleași preocupări cu cineva. 333 vr (Îvp; îe) A se ~ (împreună) cu cineva A pleca la drum împreună cu cineva. 334 vr (Pop; îae) A se întovărăși cu cineva. 335 vr (Pop; îae) A se atașa de cineva. 336 vr (Pop; îe) A se ~ de ochi cu... A se îndrăgosti de cineva. 337 vr (Mol; îe) A se ~ cu cineva sau ceva A-și petrece vremea cu cineva sau ceva. 338 vr (Mol; îae) A se destăinui cuiva. 339 vr (Mol; îae) A se distra. 340 vr (Fam; îe) A se ~ cu una, cu alta A vorbi de toate. 341 vr (Pop; îe) A se ~ la ceva A se îndemna la ceva. 342-343 vrt(a) (îe) A (se) ~ aminte A fi atent la cineva sau ceva Si: a cerceta, a observa. 344 vt (Îae; șîe a ~ întru minte) A ține seama de ceva Si: a considera. 345 vt (Reg; îe) A ~ întru minte A înțelege. 346 vt (Îlv) A ~ apărarea A apăra. 347 vt (Îlv) A ~ atitudine A adopta o poziție clară. 348 vt (Iuz; îlv) A ~ o baie A face baie. 349 vt (Îlv) A ~ o hotărâre A hotărî. 350 vt (Înv; îlv) A-și ~ începutul A începe. 351 (Înv; îlv) A-și ~ îndrăzneala A îndrăzni. 352 vt (Îlv) A-și ~ inima în dinți A îndrăzni. 353 vt (Îlv) A ~ la înțelegere A cădea de acord. 354 vt (Îlv) A ~ pe cineva la întrebare (sau întrebări) A chestiona. 355 vt (Fam; îlv) A o ~ pe mânecă A se speria. 356 vt (Pfm; îlv) A ~ nas (sau a-și ~ nasul la purtare) A se obrăznici. 357 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de olac A grăbi pe cineva. 358 vt (Fam; îlv) A ~ parte A participa. 359 vt (Pfm; îlv) A-i ~ cuiva pielea A distruge. 360 (Pfm; îal) vt A ucide. 361 (Pfm; îal) A sărăci. 362 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva porumbul de pe foc A dejuca planurile cuiva. 363 vt (Înv; îlv) A ~ sațiu A se sătura. 364 vt (Îlv) A ~ în scris A procura o dovadă scrisă despre ceva. 365 vt (Pfm; îe) A ~ din (sau de) scurt pe cineva A obliga pe cineva să se justifice. 366 vt (Îlv) A ~ (în) seamă A fi atent la ceva. 367 vt (Îlv) A ~ parte A participa. 368 vt (Înv; îlv) A ~ stricăciune A se strica. 369 vt (Înv; îe) A ~ la tărbacă A bate rău pe cineva. 370 vt (Îal) A-și bate joc de cineva. 371 vt (Pop; îe) A și-o ~ în traistă A-și însuși ceva. 372 vt (Reg; îe) A ~ pe cineva de țuluc A părui pe cineva. 373 vt (Pop; c. i. femei) A poseda. 374 vt (D. vânat, infractori etc.; îe) A ~ urma A afla date despre locul în care se află. 375 vr (Îe) A-și ~ zborul A porni în zbor. 376 vr (Fig; îae) A părăsi o rudă, un prieten etc. stabilindu-se în altă parte. 377 vr (Fig; îae) A pleca în grabă. 378 vt (Pop; îe) A ~ hainele la purtare A îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. 379 vt (Înv; îe) A ~ veste (sau scrisoare, răspuns etc.) A primi veste, scrisoare, răspuns etc. 380 vt A prelua. 381 vt (Trv; a, femei; îe) A o ~ în gură A face sex oral. 382 vt (C. i. organe, țesuturi) A preleva.