MORFÉM s. n. Element morfologic (prefix, sufix, desinență etc.) cu ajutorul căruia se formează, de la o rădăcină, cuvinte și forme flexionare; cea mai mică unitate din structura morfologică a cuvîntului (inclusiv rădăcina), avînd un sens determinat. Din formele mai numeroase sau mai des întrebuințate se extrage o tulpină sau un morfem (sufixe, desinență) tipic, care se generalizează. PUȘCARIU, L. R. I, 19, cf. 37. Morfemul reprezintă elementul necunoscut, nou, care se adaugă la cel existent de mai înainte, deci cunoscut. IORDAN, STIL. 232. Articolul joacă și rolul de morfem al cazului oblic. SCL 1953, 144. Gradul comparativ și gradul superlativ se opun pozitivului cu ajutorul morfemelor „mai”, „cel mai”, „foarte” etc. L. ROM. 1953, nr. 1, 30. Termenul „morfem” este alcătuit după același model ca „fonem” și „sintagmă” și prin urmare este natural să însemne „cea mai mică unitate morfologică”. SG II, 4. Afixele și rădăcinile, ca părți constitutive ale unității gramaticale numite „cuvînt”, poartă numele de „morfem”. GRAUR, I. L. 127, cf. id. S. L. 14. Persoana a IlI-a [a imperfectului] se deosebește de amîndouă celelalte, prin faptul că nu are nici un morfem. GRAM. ROM¹, I, 112. Fonemul nu poate fi studiat ca o abstracție și nu poate fi studiat izolat, ci numai în complexul cuvintelor și morfemelor. MACREA, F. 30. – Pl,: morfeme. – Din fr. morphème.