voroavă s.f. I 1 (reg.) Cuvînt, vorbă. Eu m-am silit, în cît era cu putință, a metahirisi multe cuvinte și voroave după gustul țigănesc (BUD.). 2 (reg.) Manieră de a vorbi, de a se exprima. Din dulceața și frumusețea voroavei lui,... s-au domolit (CANT.). ♦ (de obicei cu determ. ca „meșteșugită”, „frumoasă”) Fel de a se exprima frumos, atrăgător, convingător; elocvență. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte, nici la trîntă, nici la voroavă (ISP.). 3 (reg.) Pezentare, expunere. Bunul stareț, simțind perii capului lui cei albi spălați de lacrămile tînărului copil, contenește voroava sa (BELD.). 4 (înv.) Cuvînt, discurs. Veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave la domni și la noroade de cinste (NEC.). 5 (înv.) Discuție, convorbire, sfat. La apa Vavilonului, Jelind de țara Domnului, Acolo șezum și plînsăm La voroavă ce ne strînsăm (DOS.). 6 (înv.) Discuție în contradictoriu; ceartă. Voroavă să ațiță între ei (N. COST.). 7 (înv.) Învățătură, povață. Să ia seama voroavelor ce au toți psalomii (ANTIM). 8 (înv.) Știre, veste, informație. Voroava să lățește pretutindenea (BELD.). 9 (înv.) Utilizare a unei anumite limbi, a unui dialect etc. Firea și voroava cea elinească peste măsură au iubit (AETHIOPICA). 10 (înv.) Înțelegere, învoială. Atîta samă de slujitori țiind Ștefan Vodă, nici de la unii zarva nu s-au început, numai de la munteni săimeni și capetele lor și luase în voroavă cu sine și pre săimenii cești de loc asupra nemților (COSTIN). II (înv.) 1 Larmă, zarvă, gîlceavă; neliniște, tulburare, zbucium, agitație. În Galilei tremease Domnul ucenicii, ca den voroavă și den multă frica iudeilor să scoață ei și să-i slobozească de toată frica și de toată spaima (COR.). 2 Învrăjbire, vrajbă. Cu voroavă cine toată viața i-e împlută, sfîrșenie are moartea (COR.). • pl. -e. /de la vorovi, prin derivare regresivă.