TERȚINĂ (< it. terzina) Poezie cu formă fixă, alcătuită din strofe de cîte trei versuri, în care versul din prima strofă rimează cu versurile 1 și 3, din a doua strofă, iar ultimul vers – un vers izolat – rimează cu cel de la mijlocul ultimului terțet. Pentru dispunerea rimelor, terținele se iau perechi, perechi, adică terțina 1 cu 2, 2 cu 3, 3 cu 4 și așa mai departe. Terținei i se atribuie o origine provensală, iar după unii cercetători creator al ei este Dante Aligheri a cărui Divina Comedie este scrisă în terține. Ex. Spre a vieții noastre mijlocie treaptă, Treceam printr-o pădure-ntunecoasă, Fiindcă rătăcisem calea dreaptă. Vai, greu îmi e să spun cît de stufoasă Era sălbatica pădure mare, Că și-azi îmi pare-atît de fioroasă! Cum moartea doar ceva mai crudă-mi pare; Dar binele-ntîlnit spre a-l da-n cuvinte, Las, de-altele văzute însemnare. Cum am intrat în ea, eu nu țin minte; Mi-era atît de somn, că nu știu bine Cînd, drumul bun lăsînd, pornii-nainte. (DANTE ALIGHERI, Infernul, traducere de G. Cușbuc) Aș vrea să cînt, să-mbrac în mîndre rime Norocul rar ce-n cîntec nu încape Că nu e vers pe lume să-l exprime, Ci ca-ntr-un murmur nesfîrșit de ape Ce se revarsă-n valuri de-armonie, Din mii de glasuri ce-1 vrăjesc de-aproape, Sărmanul suflet cearcă și nu știe Ce ton să prindă, ce cuvînt s-aleagă, Căci toate-l cheamă-l, strigă și-l îmbie. (ȘT. O. IOSIF, Terține)