Fidelia Împrumut recent din onomastica occidentală și destul de rar la noi, Fidélia – corespondentul masc. Fidel nu este folosit – are la bază un vechi cognomen roman Fidelis, devenit nume independent și folosit la începutul epocii creștine atît de bărbați, cît și de femei. Cu multă vreme înainte, în perioada clasică, romanii foloseau un alt cognomen, din aceeași familie, Fidus, corespunzător adj. fidus „încrezător” (vb. fidere „a avea încredere”, subst. fides „îndredere, credință”). Cum în textul N.T. fides traduce gr. pistis „credință în dumnezeu”, adj. fidelis, prin analogie cu gr. pistós, începe să fie folosit cu sens mistic (cuvintele latinești și grecești aparțin aceleiași familii). Această nouă semnificație (în opoziție cu infidelis „infidel, necredincios”) face ca numele personal să se bucure de favoare printre creștini; purtat de cîțiva martiri și sfinți el devine calendaristic, aria de răspîndire limitîndu-se numai la vestul european. ☐ O contribuție însemnată la popularizarea numelui în discuție și a diferitelor sale derivate a avut literatura; tema onomastică Fid- poate fi ușor urmărită pe o perioadă de peste 400 de ani, de la sfîrșitul sec. 15 pînă la romantismul sec. 19: încă din 1484, în Morgante de Pulci apare un personaj numit Fidasso, fem. Fidessa și Fidelia se întîlnesc la scriitorul englez Spencer, Fidoro, Fideno, Fidelfo, Fidelio, Fidauro sînt frecvente în literatura pastorală spaniolă; Pastor Fido, romanul lui Guarini și, în sfîrșit, în sec. 19, eroul din opera cu același nume, Fidelio, de Beethoven, simbol al credinței conjugale.