AN¹ adv. (Pop.) Anul trecut, acum un an. ♦ (Precedat de „mai”) Acum câțiva ani. – Lat. anno.

VECHI, VECHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate; c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia, Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust, alterat, stricat. 2. Care a fost întrebuințat mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. Îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de mult o profesiune. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai întrebuințează, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).

OARĂ¹, ori, s. f. 1. (La sg.; precedat de un num. ord. sau un echivalent al lui) Timpul sau momentul în care are loc un fapt. 2. (La pl.; folosit la formarea numeralului adverbial, adesea cumulând valoarea de numeral multiplicativ) Va construi un bloc de trei ori mai mare decât cel construit anul trecut. ◊ Loc. adv. De multe ori sau (exclamativ) de câte ori! = în repetate rânduri, adesea. De puține ori = rareori. De câte ori = de fiecare dată. ◊ Loc. conj. Ori de câte ori = în toate rândurile, în toate cazurile când..., de fiecare dată. – Lat. hora.

ÎNCĂ adv. 1. chiar, tocmai. (~ de anul trecut trebuia să...) 2. deja. (~ de copil...) 3. v. tot. 4. tot, totuși. (Cât îi dă și ~ i se pare puțin.) 5. v. mai.

REEDITA vb. 1. v. republica. 2. repeta. (A ~ performanța de anul trecut.)

TOCMAI adv. 1. chiar, exact, întocmai, (înv. și pop.) săvai, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) așași. (~ așa s-a întâmplat.) 2. chiar, drept, exact, întocmai, precis, (pop.) oblu, taman, (înv. și reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimerește ~ în frunte.) 3. chiar, numai. (E ~ bună de mâncat.) 4. chiar, îndeosebi, (înv. și pop.) osebit. (~ asta-i place lui.) 5. chiar, încă. (~ de anul trecut trebuia să...) 6. chiar, (prin Ban. și Transilv.) baș. (Nu s-a întâmplat ~ de multă vreme.) 7. (pop.) hăt, taman, (prin Olt.) tomite. (~ în Banat.) 8. abia, doar, numai, (reg.) taman. (Răspunsul îi vine ~ în zori.) 9. prea. (Nici ~ tânără, nici ~ bătrână.)

AN¹ adv. pop. Anul trecut. ◊ ~ vară, ~ iarnă etc. vara, iarna etc. trecută. ◊ Mai ~ cu câțiva ani în urmă. /<fr. annus

DIN prep. 1) (exprimă un raport spațial) A coborî din mașină. A veni din sat. 2) (exprimă un raport temporal)^[1] Producția din anul trecut. ◊ Din când în când uneori; câte odată. Din an în an la interval de un an. Din clipă sau din moment în timpul cel mai apropiat. 3) (indică materia) Compot din cireșe. Încălțăminte din piele naturală. 4) (exprimă un raport partitiv) Unii din ei s-au întors acasă. 5) (exprimă un raport de mod) Lucrează din toată inima. Cântă din suflet. 6) (exprimă un raport cauzal) A greșit din neatenție. 7) (exprimă un raport instrumental) Cântă din fluier. Tragere din tun. 8) (exprimă un raport relațional) În privința; cât privește. Nu-l întrece din glume. 9) (exprimă un raport de origine, de proveniență) Se dezvoltă din molecule. Obicei din copilărie. 10) (exprimă un raport cantitativ) Au plecat opt din doisprezece. /de + în modificată

VECHI veche (vechi) 1) (în opoziție cu nou) Care este făcut demult; care este în întrebuințare de mult timp. Oraș ~. Haină veche. Cuvânt ~. ◊ Vorbă veche vorbă din bătrâni; proverb. 2) (despre produse agricole) Care este din recolta anilor trecuți. Grâu ~. Cartofi ~. ◊ Vin ~ vin având calități deosebite, datorită păstrării îndelungate. 3) (despre alimente, medicamente etc.) Care și-a pierdut proprietățile pozitive; alterat; stricat. Carne veche. 4) (despre persoane) Care este cunoscut de multă vreme. Prieten ~. Colaborator ~. ◊ Lumea veche a) lume care a existat în antichitate; b) orânduire socială perimată. 5) ( mai ales despre specialiști) Care are experiență bogată într-un domeniu de activitate; care activează de multă vreme. Medic ~. 6) Care vine din vechime; rămas din bătrâni; bătrânesc. Idee veche. Metode ~. /<lat. veclus

AN¹ adv. (Pop.) Anul trecut, acum un an. An n-am cîștigat... la anul trag nădejde (PANN). ♦ (Precedat de „mai”) Acum cîțiva ani. S-a sculat mai an Bădica Traian Și a încălecat (ALECSANDRI). – Lat. anno.

AN², ani, s. m. 1. Perioadă de timp cuprinzînd 12 luni. ◊ Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an). ◊ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... La anul = în anul viitor. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Un an (sau doi ani etc.) după... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani și ani = de mulți ani, de multă vreme. An de (sau cu) an = în fiecare an, mereu. Într-un an = în interval de un an. Cu anii = ani întregi, ani îndelungați. Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-) un an = o singură dată într-un an; rar. 2. (Astron.; în expr.) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 46 secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin același punct echinocțial. An comun (sau calendaristic) = an de 365 de zile. An bisect = an de 366 de zile (și care se repetă o dată la 4 ani). An-lumină = unitate de lungime pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an. 3. Stadiu de studiu în unele forme de învățămînt, corespunzînd unui an² (1). 4. (Indică) vîrsta unei ființe sau vechimea unui lucru. Copil de cinci ani. 5. (La pl.) Epocă din viață; vreme. Anii copilăriei. – Lat. annus.

antifurt adj. inv. (Dispozitiv) menit să preîntâmpine o tentativă de furt ◊ „Progrese uimitoare face tehnica anti-furt în Statele Unite.” Sc. 31 X 75 p. 2. ◊ „În Ulster au fost furate, în cursul anului trecut, 6674 de automobile. În vederea combaterii acestei practici, posesorii de automobile vor trebui să-și echipeze mașinile cu un sistem anti-furt.” R.l. 12 XI 75 p. 6. ◊ „[...] gama accesoriilor auto antifurt este completată cu o piesă simplă, care blochează levierul pentru schimbarea vitezelor precum și frâna de mână.” Sc. 18 VII 81 p. 5; v. și R.l. 7 X 82 p. 6 (din it. antifurto; cf. fr. antivol; PR 1948, DPN 1955; DN3, DEX-S)

augura vb. I A da semne de bun augur ◊ „Nu vrem să ne reamintim cum și când și-a început Teatrul Național stagiunea anului trecut, dar anul acesta o recuperează în ritm năvalnic; iată-l, în mai puțin de două săptămâni, la a treia premieră [...] Augurând astfel, să sperăm, pentru întreaga stagiune.” R.l. 7 X 77 p. 2 //din it. augurare; DN3//

autosifon s. n. ◊ „[...] autosifon – aparat cu care se poate pregăti sifon la domiciliu.” Sc. 28 VI 64 p. 2. ◊ „La Rm. Vâlcea, capsulele pentru autosifoane au dispărut din luna octombrie a anului trecut.” R.l. 30 X 78 p. 5 (din auto1- + sifon; cf. fr. autosiphon; DN3, DEX-S)

bikini s. n., adj. (modă) Costum de baie feminin foarte redus, alcătuit din două piese ◊ „În această teribilă vară, costumul de baie lansat cu tamtam, cu reclamă publicitară de cea mai profundă rezonanță, este costumul dintr-o singură piesă, dar care nu se știe prin ce miracol al croielii, este chiar mai insignifiant decât bikiniurile anilor trecuți.” Săpt. 17 V 74 p. 8. ◊ „Supranumită și «nimfa» datorită scenelor sexy cuprinse încă din primele episoade ale serialului, Charlene n-a rămas doar un sex-simbol al Dallasului, ci a devenit și un sex-simbol al Americii. Primele ei postere [...] doar într-un chilot bikini cât o frunzuliță de arțar, s-au vândut cu regim de best-seller.” As 74/93 p. 16; v. și Săpt. 6 VI 81 p. 8 (din engl., fr. bikini; PR 1947; MP 5257; DEX, DN3)

carbovaneț s. m. (cuv. ucr.) ◊ „Carbovaneți în culori americane. Banca Națională a Ucrainiei a lansat miercuri în circulație biletul de 100.000 carbovaneț, având valoarea de trei dolari și culoarea apropiată de cea a bancnotei americane. Carbovanețul este monedă națională provizorie pusă în circulație încă de anul trecut, dar guvernul de la Kiev amână de luni de zile introducerea devizei naționale, grivna, realizată încă de acum doi ani de o monetărie din Canada.” R.l. 19 XI 93 p. 8

cifră-record s. f. Cea mai mare cifră, la o anumită dată, într-un anumit sector ◊ „Șomajul în S.U.A. a atins o cifră-record.” Sc. 7 III 61 p. 4. ◊ „Numărul total al persoanelor care au vizitat în cursul anului 1972 muzeele, galeriile și amplasamentele arhitectonice din întreg cuprinsul Italiei se cifrează la 20028929. Cifră-record ce înregistrează un spor de aproximativ 1300000 față de numărul vizitatorilor din anul trecut.” R.l. 15 V 73 p. 6. ◊ „Anul acesta consumul de tabac în lume a atins o cifră record.” R.l. 2 XI 79 p. 6; v. și Sc. 4 II 75 p. 6, 12 IV 79 p. 4; v. și sejur (din cifră + record, după fr. chiffre record; DMN 1969; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 134)

construcții-montaj s. f. ◊ „Ministerul Construcțiilor Industriale a realizat volumul producției de construcții-montaj pe întregul cincinal.” R.l. 9 X 70 p. 4. ◊ „Strada noastră a ajuns să fie prilej de discuție [...] trustul de construcții-montaj începuse s-o modernizeze anul trecut prin aprilie.” R.l. 17 IV 75 p. 5; v. și 1 II 75 p. 3 (din construcție + montaj)

dedurizare s. f. Micșorarea durității apelor industriale ◊ „Până în anii trecuți existau 15 tipuri de stații de dedurizare a apei.” I.B. 21 I 63 f.p. ◊ „Stații pentru dedurizarea apei [...] destinate producerii apei dedurizate, utilizată în alimentarea cazanelor de abur și apă fierbinte, în diverse procese tehnologice [...]” R.l. 6 XI 84 p. 4; v. și declorurare (din deduriza; LTR; DN3)

demixta vb. I (înv.) A despărți în școli sau clase deosebite fetele și băieții ◊ „În anii trecuți clasele au fost demixtate.” (din de- + mixt + -a; DEX-S)

iahting s. n. (sport.) Sport cu iahturi ◊ „«Ați rezistat bine, n-ați avut rău de mare». Și mă invită la balcaniada de yahting din toamnă.” R.l. 17 VI 74 p. 5. ◊ „Documentariștii francezi au realizat o peliculă cu subiect inedit: cursa de iahting în jurul lumii efectuată anul trecut.” Sc. 22 II 79 p. 5. ◊ „[La Neptun] funcționează școli de surfing și iahting pentru toți cei care doresc să învețe aceste frumoase sporturi nautice.” R.l. 13 IX 84 p. 5 [scris și yachting] (din engl., fr. yachting; I. Gheție în LR 4/57, atestări din 19561957, Th. Hristea în LR 3/72 p. 186, L. Seche în LR 2/75 p. 176; DN3, DEX-S)

mediatiza vb. I A aduce la cunoștința publicului prin mass-media ◊ „Demersurile comitetului pentru obținerea vizei de intrare în America au fost intens mediatizate în cursul anului trecut în SUA, Japonia și alte țări [...]” R.l. 5 V 91 p. 1 (din media)

microlume s. f. ♦ 1. Lume microscopică ◊ „O microlume ascunsă ochiului liber prinde sub lupa microscopului contururi tot mai definite.” Cont. 17 II 67 p. 9. ♦ 2. Univers restrâns ◊ „Au trecut ani și ani [...] În oraș s-au ridicat cartiere întregi de blocuri noi; alături, pe Olt, s-a înălțat o hidrocentrală. Numai în microlumea lor, a celor doi frați ajunși, prin moștenire, megieși, nu s-a găsit calea împăcării. Procesele «lăstăresc» înainte.” Sc. 28 XII 75 p. 2 (din micro- + lume; cf. engl. microworld; BD 1970)

minidevalorizare s. f. (ec.) Devalorizare de mici proporții ◊ „Devalorizare. Moneda peruană – sol-ul – a fost din nou devalorizată, la 4 ianuarie. Aceasta este a 22-a minidevalorizare de la 19 septembrie anul trecut.” Sc. 6 I 77 p. 6. ◊ „În Uruguay a intrat în vigoare cea de-a patra mini-devalorizare de 0,26 la sută, operată de autoritățile financiare din Montevideo de la începutul anului și până în prezent.” R.l. 16 I 79 p. 6 //din mini- + devalorizare//

narcom'an, -ă s. m. f. (med.) Toxicoman ◊ „Potrivit datelor oficiale ale Ministerului de Interne, în Spania au murit anul trecut 83 de persoane ca urmare a narcomaniei [...] Estimările [...] relevă că 350000 de spanioli sunt toxicomani. Anul trecut au fost arestați 11000 de comercianți și narcomani.” I.B. 27 XII 84 p. 8; v. și Cont. 14 XII 79 p. 4; v. și narcomanie (1977) (din fr. narcomane; DN3)

narcotraficant s. m. Traficant de droguri ◊ „Narcotraficantul columbian Pablo Escobar a anunțat că este dispus să se predea, dacă autoritățile columbiene îi oferă garanții scrise și publice de securitate [...]” R.l. 6 V 83 p. 3. ◊ „Anul trecut și-au pierdut viața aproape 10000 de consumatori de stupefiante și au sporit actele criminale comise de narcotraficanți.” I.B. 1 XII 89 p. 4 (din fr. narcotrafficant, cf. it. narcotrafficante; PN 1987)

ordinator s. n. (inform.) Computer ◊ „Trei restaurante din Moscova se servesc de un ordinator capabil să întocmească meniuri formate din 10000 de feluri de mâncare.” Sc. 25 III 74 p. 4. ◊ „Pacienții computerului. La Universitatea Alberta din Canada a fost inaugurat un curs de 20 de ore de cardiologie computerizată. Datorită unui program special elaborat cu sprijinul «Fundației canadiene a inimii», studenții care frecventează cursul au posibilitatea de a vedea, pe un ecran terminal al ordinatorului, corpul unui om accidentat.” R.l. 18 VII 74 p. 6. ◊ „Wilhelm Tell, un minicalculator elvețian care a luat parte anul trecut la primul campionat mondial al ordinatoarelor programate să joace șah.” R.l. 25 X 75 p. 6; v. și imprimantă, miniaturiza (din fr. ordinateur; DMC 1954, DT; DN – alt sens, DEX, DN3)

postgeneral, -ă adj. (înv.) (Școală) care urmează școlii generale ◊ „Dintre absolvenții de anul trecut ai școlii generale, 62 la sută intră acum în școlile postgenerale (licee de cultură generală și de specialitate, școli profesionale și tehnice).” Cont. 15 IX 67 p. 1. ◊ „A apărut programa concursului de admitere în învățământul postgeneral.” I.B. 20 I 72 p. 1 (din post- + general; FC II 191)

preîncălzire s. f. Încălzire prealabilă, în scopul ameliorării unui proces ulterior ◊ „Unde poate fi aplicat sistemul? La cuptoarele de oțel (preîncălzire).” R.l. 11 IV 72 p. 9. ◊ „Am generalizat o metodă experimentală cu bune rezultate, anul trecut: amenajarea unor instalații de preîncălzire a vehiculelor garate pe platformele exterioare.” I.B. 23 IX 75 p. 3. ◊ „[...] la ora actuală, peste 50 la sută din căldura ce rezultă din procesele tehnologice [...] este recuperată și folosită în sistemele de preîncălzire.” R.l. 31 IV 83 p. 5; v. și 19 VI 80 p. 1, 5 X 81 p. 5; v. și final (din preîncălzi; cf. fr. préchauffage; DMN 1969; FC II 193; LTR, DTP; DEX)

producție-marfă s. f. (ec.) Producție sub formă de marfă ◊ „Volumul producției-marfă crește cu 24 la sută față de anul trecut, productivitatea muncii sporește cu 17 la sută.” Sc. 24 XII 74 p. 2. ◊ „Realizarea suplimentară [...] a unei producții-marfă în valoare de 12 milioane.” Sc. 27 XI 75 p. 2. ◊ „Ponderea produselor noi și reproiectate – 60 la sută din valoarea producției-marfă [...]” Sc. 9 III 78 p. 1. ◊ „Producție-marfă peste plan.” Sc. 13 V 83 p. 1 (din producție + marfă; probabil formație mai veche)

sexport s. n. ◊ „Numai sexportul (se numește astfel exportul de pornografie) a adus, anul trecut, afaceriștilor danezi, valută forte echivalând cu 600 milioane franci!” Sc. 14 XI 70 p. 6 //din sex + [ex]port//

single adj., s. n. (anglicism) ♦ 1. (muz.) Disc ce conține câte o singură piesă pe fiecare față ◊ „Anul trecut în Statele Unite au fost decernate 189 «discuri de aur»: 117 pentru albume, 72 pentru single.” Săpt. 22 II 74 p. 13. ◊ „«Roxanne» și «Can’t Stand Losing You» n-au fost scrise pentru acest album ci au existat ca single-uri, fiind incluse ulterior [...]” Săpt. 12 XII 79 p. 7; v. și L.P. ♦ 2. (turism) Cameră, cabină de wagon-lit ocupată de o singură persoană ◊ „În călătorie, Domnica a luat un single în tren.” [pron. singl] (din engl. single; DN3)

tonetă s. f. (com.) Stand mic pe stradă unde se vând cărți, dulciuri etc. ◊ „În vara acestui an vor funcționa cu aproximație 150 mai multe unități sezoniere (piațete, tonete-gherete, cărucioare-scutere, triciclete) decât în vara anului trecut.” I.B. 12 IV 62 p. 1; v. și micromagazin (după fr. tonnelet; Al. Graur în SMFC IV 82, A. Beyrer în SCL 5/76 p. 537; DN3, DEX-S)

voluntar-patriotic, -ă adj. (Despre muncă, în comunism) ◊ „Liber consimțită”, executată gratis ◊ „în scopuri patriotice” ◊ „Tinerii bucureșteni pun semnătura generației lor în marea carte a muncii voluntar-patriotice.” Sc. 30 III 74 p. 1. ◊ „Cetățenii [...] au construit și executat în anul trecut prin muncă voluntar-patriotică amenajări, trotuare și alei pe 560000 mp.” R.l. 15 III 75 p. 3; v. și 22 XI 75 p. 5 (din voluntar + patriotic)

an m. (lat. annus, it. pg. anno, pv. fr. cat. an, sp. año). Timpu cît se învîrtește pămîntu în prejuru soareluĭ. A fi de atîțĭa anĭ, a avea cutare etate. A fi mare saŭ mic de anĭ, a fi mare saŭ mic în etate. An adv. Anu trecut, acú un an: așa a fost și an. La anu, la anu viitor, (și iron.) nicĭ-odată: aĭ să capeți la anu! An țarț, acú doĭ anĭ în urmă. An cu an sau (maĭ rar) an de an, în fie-care an pe rînd: datoria a crescut an cu an. – Anu creștinesc începe la 1 Ĭanuariŭ și are 12 lunĭ de cîte 30 și 31 de zile, afară de Februariŭ, care are 28, iar din 4 în 4 anĭ 29. Anu turcesc are 12 lunĭ lunare de cîte 29 și 30 de zile. Epoca începutuluĭ anuluĭ a variat la toate popoarele; Egipteniĭ, Haldeiĭ, Perșiĭ ș. a. începeaŭ anu la echinocțiu de toamnă (21 Septembre), alte popoare la solstițiu de ĭarnă, altele la cel de vară. La Francejĭ, la suirea luĭ Carol IX, începea la Paște. Un edict al acestuĭa, la 1564, ordonă să înceapă la 1 Ĭanuariŭ, dată pur civilă. Anu financiar saŭ bugetar începe la 1 April, cel școlar, de de ordinar, la 1 Septembre.

RESNAIS, Alain (n. 1922), regizor de film. Contemporan Noului Val fără să facă parte din el, șochează și seduce prin originalitatea discursului centrat pe tema obsesivă a memoriei, uitării, trecerii timpului („Noapte și ceață”, „Hiroșima, dragostea mea”, „Anul trecut la Marienbad”, „Providența”). După 1990, renunță la obsesiile de tinerețe optând pentru registrul solar, stenic al comediei de replică și de situație („A fuma – a nu fuma”, „Refrenul e cunoscut”, „Nu pe gură”).

ROBBE-GRILLET [rob-griié], Alain (1922-2008), scriitor, scenarist și regizor francez de film. Reprezentant principal al Noului Roman din anii ’50 ai sec. 20, pe care îl teoretizează în volumul „Pentru un nou roman”. Proză antitradiționalistă, în care accentul este pus pe lumea obiectelor și pe percepțiile pe care acestea le declanșează, prin tehnica „redublării” („Gumele”, „Vizionarul”, „Gelozia”, „În labirint”, „Casa de întâlnire”). În calitate de cineast, scrie în maniera sa neconvențională scenariul la „Anul trecut la Marienbad” (realizat de Alain Resnais) și regizează câteva filme pe scenarii proprii („Nemuritoarea”, „Trans-Europe-Express”).

lîngă prep. cu ac. (lat. longum ad; it. lungo. V. lung și pingă). Aproape de, alăturea: lîngă mine, lîngă noĭ. Pe lîngă, aproape, pe aproape: locuĭa pe lîngă mine. Afară de: a maĭ venit o dată pe lîngă asta. Față de, în comparațiune cu: acest ger nu e nimica pe lîngă cel de anu trecut.

2) *or adv. (fr. or, d. lat. ad horam, pînă la ora [prezentă], ca pv. aora și sp. ahora, acum, la fel cu ngr. tóra, acuma, d. óra, oră). Barb. îld. decĭ, dar, ĭar, și. De ex.: 1. or quant à mon ancêtre (Ronsard), ĭar cît despre strămoșu meŭ. 2. Acest cuvînt se raportă la ceĭ ce eraŭ acolo: ĭar (decĭ, dar, și, fr. or) eŭ, nefiind acolo, n’am de ce să mă supăr. 3. Lupu îl acuza pe mel că l-a insultat anu trecut: ĭar saŭ dar (fr. or) anu trecut el nicĭ nu era născut.

*ramadán și ramazán n., pl. urĭ (turc. ar. Ramadhan și Ramazan). A noŭa lună a anuluĭ lunar musulman. – În timpu ramazanuluĭ musulmaniĭ nu mănîncă nimica de la răsăritu pînă la apusu soareluĭ. Lunile musulmanilor fiind lunare, ramazanu vine în fie-care an cu zece zile maĭ curînd de cît în anu trecut. El se termină cu marile sărbătorĭ numite baĭram.

noaten, (noatin), s.m. și f. – 1. Miel sau mioară până în vârsta de doi ani (D. Pop 1970): „Noatinaș frumos cornut, / Floriceaua să o ciunt” (D. Pop 1970: 150). 2. Strung folosit de tâmplari (Felecan 1983). – Lat. annotinus „de anul trecut” > rom. noatin „miel” (Graur 1980); Din rom. provine magh. nótin (DER).

trecút, -ă adj. Scurs: anu trecut, ceasurile-s zece trecute. Fig. Îmbătrînit, veștejit: om trecut înainte de vreme. Copt maĭ mult de cît trebuĭe: cozonacĭ trecuțĭ. S. n., pl. urĭ. Timp trecut: în trecut, a te gîndi cu regret la trecut. Fapte, întîmplărĭ din trecut: acest om îșĭ ascunde trecutu, să învățăm din trecut a gîci viitoru. Gram. Timp verbal care arată o acțiune scursă. (Acestea sînt: imperfectu: eram; perfectu simplu: fuĭ, fuseĭ; perfectu compus: am fost; pluscŭamperfectu: fusesem).

an m. 1. timpul cât pământul își face rotațiunea în jurul soarelui: număr de 365 zile; an școlar, dela deschiderea până la închiderea cursurilor (1 Sept.- 1 Iulie); 2. pl. vârstă: de câți ani ești? la anul, peste un an, în anul viitor. [Lat. annus]. ║ adv. acum un an, în anul trecut: an iarna,bordeiu-mi arsese AL. [Lat. ANNO].

trecut a. 1. scurs: anul trecut; 2. fig. care și-a pierdut tinerețele: trecut înainte de vreme. ║ n. 1. timp trecut: să uite trecutul; 2. Gram. formă verbală ce exprimă acest timp.

VECHI, VECHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, din alte vremuri; care ține, durează, se face de multă vreme; făcut de mult. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) Antichitate; țările, locuitorii din Antichitate; c) nume generic care se dă celor trei continente (Europa, Asia și Africa) cunoscute până la descoperirea Americii. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri îndepărtate; maximă, zicătoare, proverb. ♦ (Despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată; care este cunoscut (și studiat) sub aspectul ei din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de prea multă vreme; care și-a pierdut calitățile inițiale; lipsit de gust; alterat, stricat. 2. Care a fost folosit mult și este stricat, uzat. 3. (Rar) Bătrân. ♦ Fig. îmbătrânit (înainte de vreme). ♦ Care exercită de multă vreme o profesie. 4. (Marcând raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații, se cunoaște de multă vreme. 5. Care a îndeplinit în trecut o anumită funcție, a avut o anumită ocupație etc. pe care n-o mai are în prezent; fost. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat; (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; perimat. ◊ Loc. adj. și adv. (Înv.) Din vechi = din vechime, de demult. ♦ Care nu se mai folosește, nu mai prezintă interes, ieșit din uz. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. – Lat. pop. veclus (= vetulus).

AN¹ adv. (Pop.) Anul trecut, acum un an. ♦ Fig. (Precedat de „mai”) Acum câțiva ani. – Lat. anno.

OARĂ¹ ori, s. f. 1. (La sg.; precedat de un num. ord. sau un echivalent al lui) Timpul sau momentul în care are loc un fapt. 2. (La pl.; folosit la formarea numeralului adverbial, adesea cumulând valoarea de numeral multiplicativ) Va construi un bloc de trei ori mai mare decât cel construit anul trecut. ◊ Loc. adv. De multe ori sau (exclamativ) de câte ori! = în repetate rânduri, adesea. De puține ori = rareori. De câte ori = de fiecare dată. ◊ Loc. conj. Ori de câte ori = în toate rândurile, în toate cazurile când..., de fiecare dată. – Lat. hora.

ACUM adv. 1. (Și în forma acuma) În prezent, în momentul de față. Acum, într-un cătun, departe, De greul muncii oțelit, Vreun responsabil de partid Mai stăruie plecat pe carte. DEȘLIU, M. 20. Pe stăpîna cosiței a furat-o un zmeu... Ea este acum în smîrcurile mărilor. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Purtînd accentul în frază sau întărit prin «chiar», «iată» etc.) Cai năzdrăvani! Acum vi-i rîndul, Zburați ca vîntul! BENIUC, V. 14. Dacă e așa, hai, pornește chiar acum la împăratul Verde. CREANGĂ, P. 274. O! fluieraș, acum să-ți văd puterea. ALECSANDRI, T. I 465. Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În opoziție expresă cu trecutul sau cu viitorul) Ce-i în mînă nu-i minciună și e mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S.T 248. Ai fost floare trandafir, Dar acum ești borș cu știr. PANN, P. V. II 98. ◊ (Precizînd un circumstanțial de timp) De trei zile-acum pe mare... Noi pămîntul n-am zărit! ALECSANDRI, P. A. 83. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pînă acum = pînă în clipa de față. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă eu am să ridic! BENIUC, V. 15. De pînă acum = de pînă în momentul de față. Oamenii muncii își sporesc eforturile pentru consolidarea succeselor de pînă acum. ◊ De pe acum = chiar din acest moment; înainte de vreme. De pe acum se pregătește pentru examene. era ◊ (În forma acu) De pe acu căști; te pregătești de somn, măi frate, ha!... SADOVEANU, O. vi 258. De acum (înainte sau încolo) = de aci înainte. Soțioară dalbă... Singură vei sta de-acum, Că eu plec la drum. BENIUC, V. 155. Eu, măi băieți, de acum nu mă mai desprind de voi. CAMILAR, TEM. 53. ◊ (Corelativ, introducînd propoziții care exprimă o succesiune de acțiuni alternative) Acum plînge, acum rîde. ◊ Expr. (În forma acu) Acu-i acu = a sosit momentul hotărîtor. Acu e acu, gîndi el, și se căzni să stea deștept toate nopțile pînă în zori. VISSARION, B. 12. Ei, Cătălin, acu-i acu Ca să-ți încerci norocul. EMINESCU, O. I 174. Să te văd, Balașo... acu-i acu... Ian să-mi mai dreg fiongu de la testemel. ALECSANDRI, T. I 343. ♦ În împrejurările actuale, în condițiile date. O eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă de vă scot din letopiseți. EMINESCU, O. 1 149. ◊ (Cu funcțiune copulativă, servind în cazul schimbării de idei, la înșiruirea noilor idei) Hei-hei! dragul tatii... D-apoi calului meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele!... – Tată, atîta cer și eu de la d-ta. Acum, ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai vreu să știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. Dar n-auzii vorba ta, Ci-auzii pe maică-ta... Blăstămîndu-mă pe mine De ce șed, mîndră, cu tine!... Acum, deacă-i treaba-așa, Spune-i, dragă, maică-ta Să-ngrădească ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. 2. (În vorbirea afectivă, adesea repetat, indicînd viitorul foarte apropiat) Acuși, îndată, imediat. Ies puțin în oraș, și-acum mă înapoiez. 3. (În legătură cu noțiuni de timp) Înainte cu... Acum șase zeci de ani trecuți, unde se pomeneau școlit. CREANGĂ, A. 19. – Variante: acu, acuma adv.

AN¹ adv. (Popular și arhaizant) 1. Anul trecut, acum un an. Mi-a luat omul zapciului an boii, o să-mi ia acum și iapa. CAMIL PETRESCU, B. 9. An n-am cîștigat, estim am păgubit, la anul trag nădejde. PANN, P. V. II 85. Cum a dat dumnezeu an Holde mîndre lui Traian, Astfel să dea ți la voi, Ca s-avem parte și noi. TEODORESCU, P. P. 147. ◊ Loc. adj. De an = (datînd) de anul trecut. În grădină ard mocnit și singur frunzele de an. D. BOTEZ, P. O. 26. ◊ Expr. (în legătură cu nume de anotimpuri) An-iarnă (sau -vară, -primăvară, -toamnă) = astă- iarnă (sau astă-vară etc.). Ca mîine o să ningă iar. Îmi amintesc un pic de-an-iarnă. PERPESSICIUS, S. 164. Oameni buni! an-iarnă bordeiu-mi arsese. ALECSANDRI, P. A. 50. 2. (Precedat de «mai», exprimă un timp neprecizat, în trecut) Acum cîțiva ani. S-a sculat mai an Bădica Troian Și-a încălecat... ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. adj. De mai an = (datînd) de acum cîțiva ani. Sărmanul lup căta oriunde mîntuire, Și întîlnind pe un motan, Prieten de mai an, îi zice... DONICI, F. 52.

AN², ani, s. m. I. 1. Măsură sau perioadă de timp cuprinzînd 12 luni: a) (intervalul de timp se socotește de la 1 ianuarie) Anul 1954. ◊ Pre tine, an tînăr, te văd cu mulțumire! Pre tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, P. A. 78. ◊ Anul acesta = anul curent. Anul trecut = anul expirat. Anul viitor = anul care începe la 1 ianuarie viitor. Cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, P. 77. ◊ (În legătură cu recolta) An bun. An rău. ♦ Loc. adv. În anul... = în cursul anului... Eminescu s-a născut în anul 1850. La anul = în anul viitor, peste un an. Dacă la toamnă tot nu s-o putea, atunci la anul pe vremea asta, ți tot trebuie să se termine o dată. DUMITRIU, B. F. 134. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, T. 673. ♦ Anul nou = ziua de 1 ianuarie (în care se serbează începutul unui an); b) (intervalul de timp se socotește cu începere de astăzi, privind în trecut sau în viitor) Peste un an va termina școala medie. ◊ Loc. adv. Acum un an (sau doi ani etc.) = cu un an (sau cu doi ani etc.) în urmă. Acum trei ani a fost o iarnă grea. (Precedat de prep. «de a», adjectival) Cu mîndra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 155. ◊ Loc. adv. De un an (sau doi ani etc.) = de acum un an (sau doi ani etc.) încoace. Toată lumea se bucură de pace. D-ta ești un om liber și poți să te duci unde vrei... Așa îi spuneam tatei de 18 ani. SAHIA, N. 25. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. N-am dat ochii cu Vîlcan De-i mai bine de un an. TEODORESCU, P. P. 551. Un an (sau doi ani etc.) după... = cînd a (sau va fi) trecut un an (sau doi ani etc.). De ani și ani = de mulți ani, de vreme îndelungată. De ani și ani glasul meu tace. BENIUC, V. 140. Unchiul... îl întrebă pe tata de toate neamurile pe care nu le-a văzut, de ani și ani. STANCU, D. 142. ◊ Expr. (La) mulți ani! = să trăiești mulți ani! să fie (pentru) mulți ani!; c) (intervalul de timp se socotește de la o dată din trecut) Bădică, mîne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21; d) (intervalul de timp se socotește de la o dată oarecare, neprecizată) (Cu determinările «tot», «întreg», «de zile», care accentuează durata, lungimea anului). E rău cînd anu-ntreg ți-e prost Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I 229. A ținut veselia ani întregi. CREANGĂ, P. 279. [își luă] merinde ca să-i ajungă un an de zile. ISPIRESCU, L. 13. ◊ (Urmat de determinări indicînd un ciclu de munci sau lucrări) An bugetar. ◊ La sfîrțitul anului școlar, mergînd acasă în vacanță, prezentă cu bucurie tatălui său un certificat strălucit. REBREANU, P. S. 37. ◊ Loc. adv. An de (sau cu) an = în fiecare an, în tot anul, mereu. An de an vas roșu-naintează Pe talazuri clocotind potrivnic. BENIUC, V. 42. An cu an împărăția tot mai largă se sporește. EMINESCU, O. I 144. (Rar) An devreme = amar de vreme, mulți ani, îndelung. Era un hat larg, un fel de drumușor bătucit an de vreme de roțile carelor, de picioarele vitelor și ale oamenilor. CAMILAR, TEM. 330. Într-un an = în intervalul de un an. Toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Într-o lună Toarce-o lină Și-ntr-un an Țese-un suman! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Cu anii = ani întregi, ani de-a rîndul,vreme îndelungată. Dacă pleci acum, nu ne vom mai vedea cu anii. (în sistemul de angajări din trecut, în legătură cu verbele «a angaja», «a tocmi» etc.) Cu anul = pe timp de un an. La (sau într-)un an (sau la doi ani etc.) o dată = o singură dată într-un an (sau în decursul a doi ani etc.); rar. Ne intîlnim la un an o dată. ◊ Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste, picată de pe cerb, cînd se scutură el!a șapte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 2. (Alai ales la pl., precedat de un număr, indică vîrsta unei ființe sau vechimea unui lucru) Cal de 5 ani. Stejar de 100 de ani. ◊ Țîțaca Leona uita prea des că împlinisem cinsprezece ani. SADOVEANU, N. F. 7. Am un unchi bătrîn, de 999 de ani și 52 de săptămîni. CREANGĂ, P. 52. ♦ (La pl.) Vîrstă (înaintată). La anii mei nu mai pot urca pe munte. ◊ Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ♦ (La pl.) Epocă din viață; viață. [Bătrînii] buciumă din creasta depărtării Un cîntec pentru anii mei frumoși. Pentru toate nădejdile și izbînzile țării! DEȘLIU, G. 24. Luminoasă și voioasă ți-era casa părintească... Casa ta ce-adăpostise anii tăi surîzători. MACEDONSKI, O. I 75. 3. (La pl.) Perioadă de timp de un oarecare număr de ani (l); epocă, vreme. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I 140. Trecut-au ani de lacrimi, și mulți vor trece încă Din ora de urgie în care te-am pierdut! ALECSANDRI, P. A. 62. II. (Astron.; cu determinări precizînd lungimea intervalului de timp) An tropic = interval de timp (de 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și 46 de secunde) care se scurge între două treceri consecutive ale soarelui prin același punct echinocțial. (Ținînd seamă de nevoia practică de a cuprinde un număr întreg de zile, fracțiunea se suprimă și anii se împart astfel:) An comun sau an calendaristic = an de 365 de zile. An bisect = an care are cu o zi mai mult decît anii obișnuiți, an de 366 de zile (și care revine la fiecare patru ani). ♦ An-lumină = unitate întrebuințată în astronomie pentru măsurarea distanțelor mari, egală cu distanța străbătută de lumină într-un an.

FĂPTURĂ, făpturi, s. f. 1. Ființă, vietate; creatură. S-aveți grijă... oile-s blînde, nu găsești pe pămînt făptură, mai blîndă. CAMILAR, TEM. 122. Comăneșteanu se uita la el mirat, pînă ce-l umflă rîsul. – Ciudată făptură omenească mai ești, Nicule! D. ZAMFIRESCU, R. 213. Numai prin povești doară de-o mai fi fost făptură omenească de seama lui Ion. VLAHUȚĂ, O. AL. I 9. ♦ Trup; p. ext. înfățișare (trupească), boi, statură. Stă țăranul, frămîntat de gînduri. E un trunchi bătrîn făptura lui. CASSIAN, H. 17. De-or trece anii cum trecură, Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură E-un «nu știu cum» ș-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. Frumos odor e Fulga! și naltă-i e făptura! ALECSANDRI, O. 211. Și-apoi îi puse-ntrebare: «D-apoi ce făptură are?» Nu-i nici nalt, și nici nu-i gros. Cum e omul mai frumos. ȘEZ. II 34. ♦ (Rar) Conformație, structură. Cioboțica-cucului, după spusa poporului, își are numirea sa de-acolo, pentru că seamănă la făptura florilor sale cu «laba-cucului». MARIAN, O. I 44. 2. (Rar) Soi, specie, neam. Dragii mei! Știți voi ce să facem ca făptura noastră să se și lățească în grabă pintre oameni? SBIERA, P. 300. 3. Natură, fire. Cucuzel... care scotea lacrimi din orice inimă împietrită, aduna lumea de pe lume în pustiul codrilor și veselea întreaga făptură cu viersul său. CREANGĂ, A. 13. Iar zefirii pintre frunze, cu-a lor aripi răcoroase, Răspîndesc un dulce sunet, pe natură-nveselind, Și la glasul lor făptura se resimte înviind. NEGRUZZI, S. II 13.

BIROU¹, birouri, s. n. 1. Masă de scris cu sertare și compartimente pentru ținut hîrtii, acte etc. Căută mult, deschizînd ușile și sertarele biroului. DUMITRIU, B. F. 93. Lecțiile mi le făceam în camera tatei, la o măsuță așezată lîngă biroul său de inginer. SADOVEANU, N. F. 24. Deliu se așeză comod la birou, scoase o cutie de lemn încrustată cu arabescuri de sidef. BART, E. 244. Ea îi făcuse ordine pe birou, călimara de cristal era spălată frumos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 180. 2. Cameră în care are cineva masa de lucru și în care lucrează. Îmi părea rău că-l las [pe tata] neguros și obosit în biroul său. SADOVEANU, N. F. 47. Necunoscutul a coborît în birou. C. PETRESCU, A. 292. ♦ Mobilă pentru o astfel de cameră. Industria lemnului și mobilei expune în standurile ce le sînt rezervate diferite tipuri de mobilă elegantă, lucrată din cel mai bun lemn. Sînt expuse de-a lungul pavilionului dormitoare, sufragerii, birouri, camere pentru copii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739. 3. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcționarii unui serviciu public (sau, în trecut, ai unei întreprinderi particulare); (în special) serviciul respectiv. În biroul registraturii generale a unei mari administrațiuni, impiegatul își pregătește registrul. CARAGIALE, O. II 211. ◊ Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. (în trecut) Birou de avocatură= asociație de mai mulți avocați, avînd un sediu comun. Un birou de avocatură, deschis în asociație... n-a durat decît vreo trei luni. VLAHUȚĂ, O. A. 221. Birou de mișcare v. mișcare. ◊ Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanță, fără deplasare pe teren și fără observarea și cunoașterea realităților. Au întocmit planul de reparații din birou, apreciind numărul mașinilor și uneltelor agricole care au nevoie de reparații după datele de anul trecut. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2886. – Variantă: (pe cale de dispariție) biurou (SADOVEANU, M. 122, SAHIA, U.R.S.S. 37) s. n.

FURCĂ, furci, s. f. 1. Vergea de lemn la capătul căreia se leagă caierul pentru a fi tors. Voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Degetele ei... torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. Caierul de burungic din furcă. NEGRUZZI, S. I. 107. ◊ (Poetic) Toamna, mîndră țesătoare, Pune furca-n brîul ei. ALECSANDRI, P. A. 156. ♦ Furcărie. Se ferea... d-a cînta cu toatele cînd erau la furcă. ISPIRESCU, L. 51. ◊ Expr. A se certa furcă = a se certa rău. A aflat acest amor tainic și s-a certat cu dînsa furcă. FILIMON, C. 84. A da (cuiva) de furcă = a da (cuiva) mult de lucru, a face (pe cineva) să-și bată capul cu chestiuni greu de rezolvat. A avea de furcă cu cineva (sau cu ceva) = a avea mult de lucru, de luptat cu cineva (sau cu ceva). Avusese atîta de furcă cu blestematul de motor. DUMITRIU, V. L. 129. Cu d-l Disescu... am avut de furcă anul trecut. GALACTION, O. I 25. Tu ai vrut să ai cu noi de furcă, Și dac-ai vrut să-ncurci, acum descurcă! COȘBUC, P. II 284. (Popular) A avea stupit la furcă = a avea ușurință la vorbă, a vorbi mult și cu plăcere. 2. Unealtă agricolă formată dintr-o coadă de lemn, terminată cu doi sau trei dinți încovoiați, de lemn (servind la strînsul fînului, la clăditul șirelor etc.) sau de oțel (servind și la strîngerea gunoiului, a bălegarului etc.). Bătrînul întoarse furca cu coarnele în pămînt. SADOVEANU, M. C. 87. În ușa grajdului, alături, stătea Ichim cu furca de fier în mînă. REBREANU, R. II 210. Și de cîte ori lua cîte un snop în furcă și-l simțea că e greu, inima îi rîdea de bucurie. SLAVICI, O. I 238. ◊ Fig. [Șarpele] a ațintit pe copil și și-a fulgerat spre el furca limbii. SADOVEANU, D. P. 91. ◊ Expr. Parc-ar fi pus cu furca, se zice despre lucruri aflate în dezordine. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. ♦ Cantitate de fîn cît se poate lua într-o furcă. Se ducea să coboare din pod o furcă de fîn pentru cai. SLAVICI, O. I 252. 3. Nume dat la diferite unelte, lucruri etc. asemănătoare cu o furcă: a) furca telefonului = partea aparatului de telefon pe care stă receptorul. Ștefan Turcu lăsă receptorul în furcă. MIHALE, O. 78; b) furca pieptului extremitatea inferioară a sternului cu cele două cartilagii costale fixate de el. Un nod nervos i se oprise parcă în furca pieptului. BART, E. 213. Pe Toma mi-l tăia Pe la furca pieptului, La încinsul brîului. ALECSANDRI, P. P. 73; c) furca gîtului = extremitatea superioară a sternului cu cele două clavicule fixate de el; d) furca puțului (sau a fîntînii) = stîlpul pe care se sprijină cumpăna. A crăpat furca fîntînii. STANCU, D. 96. Și furcile de la fîntîni Stau veșnic neclintite-n soare. DEMETRESCU, O. 72; e) furca scrînciobului = stîlpul orizontal de care este fixat scrînciobul; f) furca drumului = răspîntie. ♦ (Învechit) Spînzurătoare în formă de furcă (2) cu doi dinți. Cu moarte să se omoare. În furci să-l atîrne. ISPIRESCU, L. 121. 4. Fiecare din stîlpii groși de stejar de care se prind cosoroabele și care susțin acoperișul și pereții caselor țărănești. Am stat jos, lîngă furca tîrlei. GALACTION, O. I 64.

GALERĂ, galere, s. f. Corabie de război sau de comerț, pusă în mișcare cu pînze și vîsle mînuite de obicei de sclavi sau de condamnați și întrebuințată pînă în secolul al XVIII-lea, mai ales în apele Mării Mediterane. Privesc din umbra anilor trecutul Spaniei. Galere cu sute de vîsle negre, fantastici păianjeni, Înghit în pîntecul lor vîslașii în fiare. BOUREANU, S. P. 6. Zece galere încărcate cu muniții, pentru artilerie, trebuiră să intre prin Marea Neagră, în Dunăre, ca să se urce pînă la Rusciuc. BĂLCESCU, O. I 196.

GÎRNEȚ, gîrneți, s. m. (Mold.) Bucată de lemn; par gros. Începe a ciocîrti un gîrneț de stejar din anul trecut. CREANGĂ, P. 125. Gîrneț de fag. ȘEZ. VII 105.

GRÎNAR¹, grînari, s. m. (Învechit) Negustor de grîne. A servit... la un grec, grînar și proprietar de șlepuri. GALACTION, O. I 113. Anii trec așa de repede, încît bine nu-ți dai seama cînd și cum cutare flăcău, rotar ori grînar, s-a schimbat în moș cutare. DELAVRANCEA, S. 213.

CIOCÎRTI, ciocîrtesc, vb. IV Tranz. (Mold.) A ciopîrți. Începe a ciocîrti un gîrneț de stejar din anul trecut. CREANGĂ, P. 125. ◊ Absol. Ce vrea să zică de-a fi cineva doctor, hirurg!... Pînă ce n-a tăia, n-a ciocîrti, n-a hăcui, nu se ține mulțămit. ALECSANDRI, T. 1200.

DOLIE, dolii, s. f. 1. (Mold.) Loc în care o apă curgătoare curge încet, leneș. Anul trecut, subt lunca de la malul celălalt era o dolie, care acuma a rămas pe uscat. SADOVEANU, Î. A. 10. ◊ (Adjectival). Caută de mai îngăduie pluta mai ales pe unde-i apa dolie. ȘEZ. V 70. 2. Șanț sau jgheab format la intersecția a două versante de acoperiș. La coamă se pune un rînd de olane... iar la dolie se pune pe dedesubt o tablă de fier. La TDRG. La cele două puncturi unde se unesc doliile, [casa] avea cîte o bășică de pămînt smălțuită, cu vîrful în formă de pasăre. FILIMON, C. 263.

IRITABILITATE s. f. Starea în care se găsește o persoană iritabilă, înclinația de a ajunge ușor într-o stare de iritație; irascibilitate. V. nervozitate. Anii trec, și împreună cu ei crește, pe de o parte nemulțumirea și iritabilitatea lui Dragomir, pe de alta ura Ancei. GHEREA, ST. CR. II 258.

CUM² conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Mă ierți, te rog, dar tot nu pricep cum ai ajuns dumneata aici... N-am auzit clopoței de sanie. Zgomot... Nimic! C. PETRESCU, A. 281. Privind în urma lor Cum se duceau... Rămase gînditor. COȘBUC, P. I 231. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. conj. (După verbe de declarație și de simțire) Cum că = că. Să cunoască și ei cum că într-adevăr a fost ucis. SADOVEANU, B. 235. Din inima lui simte un copac cum că răsare. EMINESCU, O. I 142. Ai uitat cum că la vînătorie... eu mă pricep. ODOBESCU, S. III 9. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, neobișnuit, bizar. Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. Tocmindu-te pe tine, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. ◊ (Substantivat) De-or trece anii cum trecură Ea tot mai mult îmi va plăce, Pentru că-n toat-a ei făptură -un «nu știu cum» ș-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. 2. (Urmat de un indicativ sau un conjunctiv, introduce o propoziție modală) M-au văzut cuscrii cum dormeam? CREANGĂ, P. 11. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) a) (Urmat de un indicativ) Precum. Vei rîde, tată, cum ai rîs și de surioarele mele. ISPIRESCU, L. 15. Bună să-ți fie inima, cumătre, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 30. Rău îmi pare, cum îți pare și ție și cum trebuie să le fi părînd tuturor. NEGRUZZI, S. I 30. ◊ Loc. conj. După cum = în felul în care, precum. Să-i culce în casa cea de aramei înfocată, ca să doarmă pentru veșnicie, după cum pățise și alți pețitori. CREANGĂ, P. 249. De cum = de cît. Mai bine de cum s-au lămurit lucrurile, nu se poate, era [Lucrurile] nu mi-ar părea nici mai mari nici mai mici de cum îmi par azi. EMINESCU, N. 31. În acea zi [a răscoalei poporului] se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, S. 131. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune despre cineva; sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Avea omul acela o fată, dar așa fată frumoasă, cum nu era în toată lumea ca ea. RETEGANUL, P. V 16. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. b) (Urmat de un condițional) Ca și cînd- Omul începe din nou să meargă de la un perete la altul... întinzînd gîtul într-un tic monoton, cum nu i-ar ajunge aerul. C. PETRESCU, C. V. 277. Loc. conj. Ca (și) cum = ca și cînd, (de) parcă. Tu ești uitat, uitat ca cum n-ai fi mar fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucît. Tată-său, cum îi supărăcios, are să sică... să iei băietul și să-l dai. CREANGĂ, P. 173. Cum ei, mergînd alături, se ceartă și se-ntreabă, Nu văd în fundul nopții o umbră de roșeață. EMINESCU, O. I 97. 4. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Și cumu-i de păcătoasă, Tot se ține că-i frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. 5. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție relativă) Care. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. ISPIRESCU, L. 104. 6. În măsura în care, pe cît. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg? NEGRUZZI, S. I 139. 7. (Urmat de un indicativ, introduce o propoziție temporală) Pe cînd, în timp ce. Și cum privesc ei amîndoi, înduioșați, nevoie mare, I-apucă dorul de părinți, Oftînd, se strîng la braț mai tare. IOSIF, V. 31. Cum mergea el gîndindu-se... se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43. Iată, mări, cum grăia, Că-n departe auzea Un nechez ce necheza. ALECSANDRI, P. P. 72. ♦ Îndată ce. Cum trec cei din urmă nouri de omăt și vin zilele calde, pot lepăda cojoacele la un han pe cale și pot rămînea mai sprinteni. SADOVEANU, B. 105. Cum ajunserăm în odaie, Grigoriță iute se dezbrăcă, iute se descălță și iute se trînti în pat. HOGAȘ, DR. 254. Adormi cum puse capul jos. ISPIRESCU, L. 212. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. ◊ (Precedat de «de») De cum se însera, închideau poarta. DUMITRIU, N. 190. Urmărea, însuflețită de speranță mersul fiecărui vapor, de cum apărea la orizont. BART, E. 385. Se îndrăgosti de dînsa de cum o văzu. ISPIRESCU, L. 26. ◊ (Precedat de «care») Care cum venea, înapoi nu se mai întorcea. ȘEZ. II 154. ♦ (Repetat în propoziția următoare sau în corelație cu «îndată», «o dată», «și», «așa», «pe loc», arată că două acțiuni succesive se petrec aproape simultan) Cum ieșiră călăreții în cîmpie, cum se zări sclipind la orizont o grămadă mare mișcătoare, care se apropia din ce în ce. SADOVEANU, O. I 182. Cum zice, și vine la ușă; și cum vine, și începe: Trei iezi, cucuieți, Mamei ușa descuieți. CREANGĂ, P. 21. Cum vor vedea [boierii] că măria-ta vii cu putere, îndată vor alerga și-l vor lăsa [pe Tomșa]. NEGRUZZI, S. I 138. 8. (Rar, urmat de un conjunctiv, introduce o propoziție finală) Pentru ca. Își va pune toate puterile cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 9. (După cuvinte care exprimă noțiuni temporale, introduce o propoziție atributivă) în care, cînd. Din ceasul cum te-am văzut, duducuță Marghioliță, m-ai agiuns la inimă. ALECSANDRI, T. I 54.

LAT¹, laturi, s. n. Partea lată a unui lucru: lățime. Latul săbiei. ▭ Acoperi restul figurei cu latul palmei. C. PETRESCU, Î. I 3. Luntre mică el prindea, Latul Dunării trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. ◊ Un lat de palmă (sau de mînă) = măsură populară de lungime, valorînd cît lățimea unei palme cu degetele lipite; fig. lățime sau distanță mică. Pe umedele poteci bătute de jivini, ghinda anilor trecuți sta de un lat de palmă. SADOVEANU, O. I 63. Cercuri de fier de un lat de mînă și mai bine. ȘEZ. VIII 66. ◊ Loc. adv. În lung și în lat v. lung. (De obicei în legătură cu «de-a lungul») De-a latul = în lat, în curmeziș.

MILITĂRIE s. f. Serviciul militar, viața de militar; armată, cătănie, ostășie. Feciorul dascălului Andrei... face slujba milităriei la Piatra. SADOVEANU, B. 17. ◊ Expr. A lua (pe cineva) la militărie = a încadra pe cineva, la recrutare, în categoria celor apți pentru serviciul militar. Am recrutat anul trecut și nu m-au luat la militărie. STANCU, D. 368. A-și face militărie = a-și face stagiul militar. (Familiar) A face militărie (cu cineva) = a acționa în mod sever, a se purta aspru cu cineva.

MONOTON, -Ă, monotoni, -e, adj. (Despre sunete, melodii etc.) Care are sau care păstrează mereu același ton; fără variații de ton. E o melodie înceată și monotonă, parcă slăvește liniștea și aerul limpede. SADOVEANU, O. VI 407. Bate toba cu degetele-n masă, amuzată ceasuri întregi de muzica monotonă. ARGHEZI, P. T. 123. Un timp se auzi numai țăcănitul monoton al roților. C. PETRESCU, C. V. 9. ♦ Fig. Care indispune prin lipsa de variație; plictisitor, uniform. De la Ruginoasa... pînă aproape de Izvoru... aceeași cîmpie dreaptă, pustie, monotonă. REBREANU, R. I 116. Cît de monotoni vor trece anii vieții lui. EMINESCU, N. 36. Cîmpie fără margini ce arată ne-ncetat O vedere monotonă. ALEXANDRESCU, M. 261. ◊ (Adverbial) Ploua monoton și trist afară și picurau streșinile fără întrerupere și obositor. SADOVEANU, O. VI 473. N-au coborît încă ploile cernute fără sfîrșit, monoton, împotmolind cărările. C. PETRESCU, S. 61.

MOSOR, mosoare, s. n. Piesă de lemn sau de metal, care are forma unui cilindru, cu discuri la capete, pe care se înfășoară ață, fire de mătase, sîrmă etc.; p. ext. acest cilindru împreună cu firele înfășurate pe el. Cîteva duzini de mosoare în diferite culori, testele cu ace... și ceva șireturi. SAHIA, N. 92. Cum e fusul, și mosorul ( = cum e munca, așa și sporul). ◊ Fig. Anii treceau... Mosorul vremii se desfășura implacabil. EFTIMIU, N. 126.

ÎNTREIT, -Ă, întreiți, -te, adj. 1. Înmulțit, mărit, sporit de trei ori; p. ext. mai mare, mai puternic, mai numeros, mai mult. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuți. C. PETRESCU, Î. II 67. A fost un gemet întreit, Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ◊ (Adverbial) Și-a încordat grumazul și s-a pregătit să-i răspundă întreit pentru fiece cuvințel. GALAN, B. I 146. 2. Care e compus din trei părți de același fel. Un arc de triumf... cu întreite prize. ODOBESCU, S. III 71. Artistul ar zugrăvi... acest întreit șir de munți ce se întind în amfiteatru pe orizon. NEGRUZZI, S. I 195.

OPERA, operez, vb. I. 1. Tranz. A întreprinde o acțiune, a realiza, a înfăptui. Sînteți chemat a opera salutare reforme. ALECSANDRI, S. 5. ♦ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A lucra cu... a se folosi de..., a întrebuința. Știința operează cu ajutorul noțiunilor. 2. Tranz. A supune unei intervenții chirurgicale. În «Amintirile despre A. N. Aleșhin», Gorki pune pe un talentat și îndrăzneț medic rus să opereze de viermi intestinali pe un copil. SADOVEANU, E. 256. Tot mai bine-ar fi să se lase să-l operăm, căci se poate să aibă noroc să rămîie în viață. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Absol. De cu noapte tăiem, pansăm, operăm, C. PETRESCU, Î. II 45. 3. Tranz. A înregistra diverse date sau documente într-un registru de evidență contabilă. Iar anul trecut și ăsta care a început la april, n-am operat nimic în registrele-chitanțiere. STĂNOIU, C. I. 78. ◊ (Familiar) A aranja, a lucra pe cineva. Ai văzut cum l-am operat, Tudoriță nene? C. PETRESCU, O. P. I 217. 4. Intranz. A întreprinde o acțiune militară de mare amploare în vederea realizării unui plan strategic sau a sarcinilor subordonate acestuia. Un corp de armate... fu însărcinat să opereze spre miazăzi. ODOBESCU, S. III 567. ◊ Tranz. în curs de cinci zile, polonii abia putură opera trecerea furiosului fluviu. HASDEU, I. V. 22. 5. Tranz. (Argou) A comite furturi, spargeri, crime etc.

PIC², picuri, s. n. (Mai ales la sg.) 1. Picătură, strop. De cînd șed afară Și ploaia mă ploaie, Căpeneagu-mi moaie, Și picul mă pică Pălăria-mi strică! HODOȘ, P. P. 119. Sus pe munte ninge. Jos în vale plouă. La Grozești pe muchie Pică-mi pic de rouă. TEODORESCU, P. P. 58. 2. Cantitate mică din ceva; fir, fărîmă. Cîrligul cădea în apă cu zgomotul și picul de spumă al miei pietre aruncate. DUMITRIU, P. F. 5. Dar biata morișcă, Deși avea un pic De porumb și hrișcă. Nu lucra nimic. ALECSANDRI, P. III 122. ◊ Loc. adv. (Cîte) un pic = puțintel, cîtva. Mă uit mereu la barometru Și mă-nfior cînd scade-un pic Căci soarele e tot mai mic în diametru. TOPÎRCEANU, M. 32. Cît mac e prin livezi, Atîția ani la miri urez. Și-un prinț la anul, blînd și mic. Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Nici pic = deloc, cîtuși de puțin. Cînd s-au apropiat de pod, a început calul a se da îndărăpt, aforăi, a azvîrli din tuspatru picioarele și a nu voi să meargă nici pic înainte. SBIERA, P. 94. Pic cu pic = puțin cîte puțin, încetul cu încetul. Și anii trec, se scurge vremea pic cu pic, iar tu isprăvești școala, te faci mare, ești om serios. PĂUN-PINCIO, P. 94. ◊ Expr. Fără (nici un) pic de... = lipsit cu totul de.:. Ședea la masă fără pic de chef, cu capul greu și cu inima necăjită. GALACTION, O. I 264. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin, – Uite-i, fără pic de vin S-au jurat să-mbete-n cale Pe creștin! COȘBUC, P. I 225. Fața ei era atît de slabă... atît de schimbată. Pielița ei semăna cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. (Nici sau nici un) pic de... = cîtuși de puțin, deloc, nici urmă de... O ușoară abureală de vînt, în aceeași direcție cu trăsura, nu ne dădea nici un pic de răcoare. IBRĂILEANU, A. 117. Noaptea era frumoasă. Pic de nor nu se vedea. Din cînd în cînd greierii și prigoriile te făceau să-ți mai aduci aminte că trăiești pe lume. ISPIRESCU, L. 246. Stanislav, dacă cădea, Greu trei zile că dormea Și trei zile-n apă sta: Cu gura-n nisip ședea. Pic de apă nu-nghițea. TEODORESCU, P. P. 568. Cît e picul = nicidecum, cîtuși de puțin, deloc. N-am putut închide ochii cît e picul: în rana de-abia astupată parcă prindea să mă înțepe un ac. SADOVEANU, O. VI 119.

PÎRJOL, pîrjoluri, s. n. 1. Foc mare și iute (mai ales în vreme de secetă); incendiu violent și mistuitor. V. pojar. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Uneori cerul se încinge, pe alocurea, în depărtare, de o vîlvoare roșatică, provenită din pîrjol. ODOBESCU, S. III 20. Flăcările acestui pîrjol ce prefăcu în cenușă tot orașul. BĂLCESCU, O. II 119. ◊ Expr. A face pîrjol = a nimici (prin foc); a face prăpăd. Pe unde treceau, pîrjol făceau. CREANGĂ, P. 246. Ei lasă jos, pe coastă, să pască harmăsarii Și stau privind în vale cum fac pîrjol tătarii. ALECSANDRI, P. III 289. A da pîrjol = a da foc, a distruge, a nimici (prin foc); a incendia. Zise nepotului său să dea pîrjol unei păduri ce era p-acolo, p-aproape. ISPIRESCU, U. 35. Cum o văd că în crîng intră, îl iau împrejur ocol, Și, apucîndu-se-ndată, pun foc și îi dau pîrjol. PANN, P. V. II 63. A plînge cu foc și pîrjol = a plînge cu desperare, a plînge în hohote. Și unde începu a plînge cu foc și pîrjol, de ți se rupea inima de mila ei. ISPIRESCU, L. 342. A se face foc și pîrjol = a se înfuria, a-și ieși din fire, a se supăra foc, a se face foc și pară. 2. Fig. Prăpăd, pustiire, urgie. După cum s-au furișat ei [moții] cît mai adînc, cît mai între stînci, se poate bănui ce mare era pîrjolul care îi împingea din urmă. BOGZA, Ț. 13. Și se întinde vertiginos mai departe pîrjolul. Te asigur că în trei-patru zile va fi la Severin. REBREANU, R. II 75. Bate pe roibul, dă zor... pîrjolul se apropie. DELAVRANCEA, S. 196. ◊ Expr. Pîrjol și foc = nenorocire mare; dezastru: De-o-nvinge Vogoride, atunci pîrjol și foc. MACEDONSKI, O. II 189.

POMENI, pomenesc, vb. IV. 1. Intranz. A aminti (în treacăt) de cineva sau de ceva, fără a insista; a aduce intenționat vorba despre cineva sau ceva, pentru a atrage atenția ascultătorului. Mie nu mi-a pomenit Mircea de nici un fel de ceartă sau de răceală între voi. DEMETRIUS, C. 8. Începu să-i pomenească despre recoltă. REBREANU, R. I 167. Nu știu încă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri și aci. ODOBESCU, S. III 23. ◊ (În construcții negative, complementul fiind subînțeles) La șezători s-a dus o singură dată, de cînd e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomenești. DELAVRANCEA, S. 10. Nu mai pomeni, curmă al patnde; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Refl. impers. [Jivinele] au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. CREANGĂ, P. 21. ◊ Tranz. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta. SAHIA, N. 32. ♦ Refl. impers. A menționa lucruri a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generație în generație. A fost odată ce a fost că, de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni; au fost odată doi oameni. RETEGANUL, P. I 1. Se pomenește că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă și ospătat cu îndestulare. CREANGĂ, A. 19. După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Nici că se pomenește! (sau unde se pomenește?) = nici vorbă, da de unde?; nici pomeneală. M-am uitat la cumpăna fîntînii, crezînd că poate bate vîntul; da unde se pomenește! VLAHUȚĂ, la TDRG. Acum șasezeci de ani trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? CREANGĂ, A. 19. 2. Tranz. A ține minte ceva, a-și aduce aminte. Verdeș-împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Noi frații tăi, potaie? O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. ALEXANDRESCU, M. 322. Vino, mîndră, să te joc! Să te joc, să fii jucată, Să mă pomenești vreodată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ◊ Intranz. A pomeni că baba mea, cîte zilișoare a avea, de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. Foc și sînge am să las în urmă-mi pentru ca să pomenească veșnic de mine! ALECSANDRI, T. II 15. 3. Refl. A afla (deodată), a vedea că așa este și nu altfel. Te-ai pomenit în huzur și-n răsfăț de cum ai deschis ochii. VLAHUȚĂ, O. A. 502. A fost odată un băiat care s-a pomenit pe lume singur și fără părinți. POPESCU, B. II 84. ◊ Refl. pas. Odată se pomeneau altfel de boi pe aici. AGÎRBICEANU, S. P. 13. ◊ Intranz. Ascultă-mă pe mine, că... proastă oi fi, dar așa am pomenit de la biata mama. PREDA, Î. 164. ♦ Tranz. Moșneag albit de zile negre, Așa îl pomenise satul. GOGA, P. 23. ◊ Tranz. (Mai ales la perfectul compus și în formă interogativă sau negativă) A întîlni, a auzi. Unde ați mai pomenit voi dreptate de asta, măi creștini? REBREANU, R. II 89. Dinu era încasator în capitală, de-o îndemînare și de-o cinste cum... Săndulescu spunea că n-a mai pomenit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Dar unde ai mai pomenit mata casă mai mare decît a conului Niculachi Roznovanu? GHICA, S. 152. ◊ Refl. impers. Am văzut lumina zilei într-un colț de țară sălbatic și muntos, unde nu cresc decît slabe cereale... și unde nu se pomenește de trandafirii de grădină. GALACTION, O. I 56. Fum pe coșul hagiului nu s-a pomenit. DELAVRANCEA, H. T. 14. A făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. 4. Tranz. (Mai ales la perfectul compus) A apuca să vezi ceva (important), a trăi un eveniment. Așa zăpadă n-am pomenit de cînd eram cu nasul în sînul mamei. DELAVRANCEA, la CADE. Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica și pe-a frate-so Alexandru-vodă. GHICA, S. XVIII. 5. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» au de propoziții introduse prin conj. «că») A se vedea pe neașteptate în fața cuiva, a ceva ivit deodată, sau în fața unui fapt care provoacă surpriză sau uimire. În dimineața anului nou... mă pomenesc cu muierea asta a mea că mă ia deoparte... PREDA, Î. 101. Ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung. CREANGĂ, O. A. 34. Nu apucai bine să intru în cancelaria subprefecturii și mă pomenii cu un nou decret, care mă rînduia judecător la Turnul-Severinului. ALECSANDRI, T. I 371. ◊ Expr. Te pomenești că... = poate că...; se poate întîmpla să...; nu cumva... Te pomenești că scapă iarăși cine știe ce vorbe nesocotite. VORNIC, P. 10. Te pomenești că ești chiar feciorul domnului Miron Iuga...? REBREANU, R. I 15. ♦ A-și da deodată seama că a ajuns într-un loc sau într-o situație neașteptată. Se pomeni în curtea lui Lică Mătase, cu mîna pe clanța ușii. MIHALE, O. 283. Ne retrăgeam noaptea. Ne-am pomenit într-o pădure și ploua. SAHIA, N. 78. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. ISPIRESCU, L. 281. 6. Tranz. (în ritualul creștin) A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui. [Popa Oșlobanu] slujește cîte trei liturghii pe zi și pomenește la hurtă: pe monahi și ieromonahi, pe stariți, pe mitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul. CREANGĂ, A. 78. Bani mulți ea că da, Popi de se strîngea, Pe Constantin slujea Și mi-l pomenea. PĂSCULESCU, L. P. 170. 7. Refl. (Regional) A se trezi din somn. Dimineața, cînd se pomeniră diu somn, se trezesc în niște curți mai pompoase decît curțile domnești și pline de toate cele trebuincioase pentru trai RETEGANUL, P. V 46. Iar cînd el jos... cădea, Trei zile nu se pomenea, Săptămîna se-mplinea, Pînă cînd se pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. ◊ Tranz. Cînd la fată ajungea, Adormită o găsea, Dar Gruia o pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. Frunză verde floricea, N-avea murgul ce lucra, Cu picioru-n pămînt da, Pe mîndra o pomenea. HODOȘ, P. P. 76.

POTOPITOR, -OARE, potopitori, -oare, adj. Care potopește, năpădind din toate părțile; copleșitor. Dar cît ține vara, arșița este potopitoare. Seceta de anul trecut era floare la ureche pe lîngă aceasta de acum. PAS, L. I 115. În ninsoarea din ce în ce mai deasă și potopitoare, s-a îndreptat voioasă spre cealaltă stradă. C. PETRESCU, O. P. II 36. La ceasul acela de amiază, afară era un soare potopitor. I. BOTEZ, ȘC. 105.

TOT¹ adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

TRECUT ², -Ă, trecuți -te, adj. 1. Din trecut, de altădată; p. ext. de demult, vechi, dispărut. Ne place a asculta povești frumoase din vremile trecute. NEGRUZZI, S. I 245. Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute. ALEXANDRESCU, M. 14. În vis i s-au înfățoșat toate întîmplările trecute. DRĂGHICI, R. 41. ◊ (Substantivat) Ocoli de vreo două-trei ori, cercetînd fiecare cameră, fiecare colțuleț, ce-i aducea aminte cele trecute. ISPIRESCU, L. 10. ♦ Care nu mai e actual; demodat. Tu crezi într-o doctrină bătrînă și trecută. BOLINTINEANU, O. 118. 2. (Despre unități de timp) Anterior celui prezent; precedent. Umblase toată ziua trecută pe la prietenele ei. DUMITRIU, N. 102. Pe umedele poteci bătute de jivini, ghinda anilor trecuți sta de un lat de palmă. SADOVEANU, O. I 63. Începe a ciocîrti un gîrneț de stejar din anul trecut. CREANGĂ, P. 125. ◊ Data trecută v. dată¹. 3. Îmbătrînit. Aristița Pretorian, trecută, cuminte, casnică, fadă. DUMITRIU, B. F. 119. Cît îi ea de trecută, de slabă și bătută de necazuri, dar fața îi întinerește cînd vede pe Radu viind. VLAHUȚĂ, O. A. 97. E un om ca de șaizeci de ani; dar cam prea trecut pentru vîrsta lui. CARAGIALE, O. II 226. Sufere într-atît, încît pare că e un bătrîn trecut. NEGRUZZI, S. I 41. ◊ (Cu determinări de întărire) Profesorul nostru era un om trecut de ani, aproape de pensie. I. BOTEZ, ȘC. 38. Cu toate că erau trecuți cu anii, nu aveau nici un copil. RETEGANUL, P. IV 34. Bărbați urîți și mai trecuți în vîrste. GORJAN, H. I 8. ♦ (Despre plante, în special despre flori) Veștejit, ofilit. Ieri am găsit pe banca solitară Din parc, un biet mănunchi de flori trecute. IOSIF, P. 36. ♦ (Despre anumite obiecte sau materiale) Consumat (în parte). Lumînarea unuia e mai trecută ca a celuilalt. ȘEZ. II 65. 4. (Rar, determinat prin «din băutură») Amețit (de vin); beat. Acest nenorocit subaltern, trecut din băutură, nu așezase hamurile bine. CARAGIALE, S. U. 27.

PRILEJ, prilejuri, s. n. 1. Ocazie, împrejurare; moment oportun. Ne-am întîlnit cu prilejul parastasului și abia de am schimbat cîteva vorbe tot timpul. CAMIL PETRESCU, U. N. 38. Mișu St. Popescu vrea să divorțeze! Lung prilej de vorbe și de ipoteze. TOPÎRCEANU, P. 234. ◊ (În construcție cu verbe ca «a da», «a avea», «a căuta», «a pierde» etc.) Catinca mai avea altele de spus și nu pierdea prilejul să le spuie. C. PETRESCU, C. V. 85. Căuta veșnic prilejuri să întîlnească pe Ion. REBREANU, R. I 117. Mulți ani trecuse la mijloc, de cînd acești frați nu mai avusese prilej a se întîlni. CREANGĂ, O. A. 220. Vrei să vii? Nu scăpa prilejul. ALECSANDRI, T. I 347. ◊ Expr. A căuta (sau a pîndi) vreme cu prilej = a căuta un moment potrivit pentru a... Cumătrul caprei... de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, O. A. 139. 2. Motiv, pricină. Dintr-un nimic... ea scotea prilej de vorbă ceasuri întregi. BASSARABESCU, S. N. 35. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie. COȘBUC, P. I 199. 3. (Învechit) Moment greu, strîmtorare, necaz. Jură cînd e la prilej Că de-a pus ea mîna măcar pe-un gîtej, S-o găsească moartă mîne-n zori vecinii. COȘBUC, P. I 252.

PUSTIU², -IE, pustii, adj. 1. (Despre locuri, ținuturi, regiuni) În stare sălbatică, necultivat, nepopulat de animale, nelocuit sau neumblat de oameni. Cine m-a pus să te las și să plec pe pustiile ape? TOPÎRCEANU, P. 45. Mergea tot înainte prin locuri pustii și cu greu de străbătut. CREANGĂ, P. 237. Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ Aflat în paragină, în ruină. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Zidirea cea pustie de jale pare plină. EMINESCU, O. I 96. Cucule, de unde vii? De la niște vii pustii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ♦ (Substantivat; învechit și popular, în imprecații) Blestemat, afurisit. Mă căznesc de este-o vreme Să fac din pelinaș miere. El, pustiul, e tot fiere! BIBICESCU, P. P. 354. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mantu Miu, cu capul treaz, dar scofîlcit de pustia-i de durere, era în fruntea convoiului. GALACTION, O. I 266. Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură! CREANGĂ, P. 331. Pustiul de urît nu-i dădea răgaz. CONTEMPORANUL, V_I 102. 2. Nelocuit, nepopulat, deșert, lipsit de viață, de mișcare. Moara nu umblă... pare pustie. SADOVEANU, O. I 514. Umbre răzlețe se deslușeau de-a lungul cheiului pustiu. BART, E. 288. Astfel turmă după turmă Pleacă toamna de la stîni, De rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Așadar școala a rămas pustie pentru o bucată de vreme. CREANGĂ, A. 9. ◊ Fig. Și se duc pe nesimțite Nopți pustii și zile reci. TOPÎRCEANU, B. 26. Cărarea mea pustie se umple de lumină, CERNA, P. 12. De cînd s-a dus bădița Mi-i pustie ulița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. 3. Fig. Gol, deșert. Se jucă așa o vreme, absorbită, cu mintea pustie. DUMITRIU, N. 85. Copilele ți s-au culcat – Tu inimă pustie, Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! COȘBUC, P. I 193. De visuri inima pustie nu mi-i... Senin mă urc pe-a lor înalte schele. VLAHUȚĂ, O. A. 82. ♦ Fig. Fără rost, fără sens, zadarnic. (Atestat la f. pl. pustie) Ea aude – plînge. – Parcă îi venea să plece-n lume, Dusă de pustie gînduri Și de-un dor fără de nume. EMINESCU, O. I 65. ◊ (Adverbial, regional) Oh! dragii mei, voi sînteți copii de împărat... – Nu vorbi pustiu, ca să ne măgulești! răspunse fata. RETEGANUL, P. II 38. 4. Singur (fără părinți, frați, rude etc.); stingher. De atunci trăiesc aci pustiu și singur. SADOVEANU, A. L. 150. Cînd merg flăcăi la oaste Cu lacrămi tu-i petreci Și stai cu ei, ți-e milă Să-i lași pustii, să pleci. COȘBUC, P. I 215. Vai de inima pustie Ce-au rămas făr’de soție! ALECSANDRI, P. II 184. Mîndră, dragostile noastre Au rămas pustii pe coaste. BIBICESCU, P. P. 24. Iată, vremea mi-a sosit Să mă duc în haiducie, Să te las, dragă, pustie. TEODORESCU, P. P. 295. – Pl. și: (f., învechit) pustie.

ZBOR¹, zboruri, s. n. 1. Planare și mișcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă a unui corp (balon, dirijabil) care se menține în aer fără consum de energie, cînd este mai ușor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un țipăt ascuțit au trecut pe deasupra. SADOVEANU, O. VII 333. Jos, pe-un vîrf de campanulă, Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, B. 51. ◊ Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ◊ Loc. adv. În (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mișcare. N-ai să-l mai vezi... Pe urma unui șoim ușor, Ca să-ți împuște șoimu-n zbor! COȘBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! ALECSANDRI, P. I 9. Arnăuții se îmbrîncea, Pe Iordaki s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Și din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (Fig.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III 4. ◊ Expr. A trece în zbor = a trece foarte repede. (Fig.) Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămînile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. A se ridica în zbor = a se înălța în aer. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor. ISPIRESCU, U. 43. A(-și) lua zborul = a) a se înălța în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. ALEXANDRESCU, M. 30. (Fig.) Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor. ALEXANDRESCU, M. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ți iei zborul. ALECSANDRI, T. I 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. În acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La TDRG. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. ALECSANDRI, T. II 107. ♦ Fig. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeților. Zborul gloanțelor. 2. Fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund. Mașinuța își întări zborul, despicînd năvala aerului. MIHALE, O. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor. COȘBUC, P. I 111. Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, O. 172. ♦ Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avîntate spre culmi. MIHALE, O. 304. Aprinzi în bolta vremii aștri, Din zborul tristului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50.

SĂRAC, -Ă, săraci, -e, adj. (În opoziție cu bogat) 1. (Despre oameni) Care nu are avere, care este lipsit de bunurile materiale necesare vieții; sărman, nevoiaș. Era odată un om sărac, sărac... n-avea nici casă, nici masă. SBIERA, P. 243. Ei erau atît de săraci, încît n-aveau după ce bea apă. ISPIRESCU, L. 174. Voinicel și sprintenel, Dar sărac ca vai de el. ALECSANDRI, P. P. 105. La omul sărac nici boii nu trag. ◊ Expr. Sărac lipit (pămîntului) v. lipit. Sărac și curat, se spune despre cei care preferă să rămînă săraci, decît să se îmbogățească prin mijloace incorecte. Mai bine să fiu sărac și curat, decît bogat și hulit de lume. ALECSANDRI, T. 65. ◊ (Substantivat) Dă-mă și dupun sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ♦ (Substantivat) Cerșetor. De-acum vor fi și ei bogați... Și vor avea și ei ce da Săracilor de-acum. COȘBUC, P. I 110. ♦ (Despre lucruri) Care reflectă sărăcia; sărăcăcios. Au trecut ani la mijloc, și viața s-a scurs liniștită în casa săracă. DUNĂREANU, CH. 9. 2. (Despre țări, orașe) Lipsit de bunuri materiale (mai ales naturale), populat de oameni puțin avuți. 3. Lipsit de..., fără. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate – tot avea și el o păreche de boi. CREANGĂ, P. 37. Sărac de bunuri, frumusețe și spirit. EMINESCU, N. 72. ◊ Expr. Sărac cu duhul = lipsit de inteligență, de agerime, de spirit; prost. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Care posedă ceva în cantitate nesatisfăcătoare. Legume sărace în vitamine. ▭ Văzduhul era tot mai uscat și mai sărac în aer. DUMITRIU, P. F. 10. ♦ (Despre pămînt) Lipsit de componenții care îl fac propriu pentru agricultură; neproductiv, neroditor. Pămîntul de pe dealul Stănicuțului e sărac, dă roade puține. STANCU, D. 171. ♦ Fig. Lipsit de conținut, neexpresiv. Stil sărac. 4. (Exprimă o stare afectivă, de obicei compătimire, față de cineva sau de ceva) Vrednic de milă; biet, sărman, nenorocit. Turcului nu i-i atît de Tomșa, cît de lîna pe care o tunde de pe săraca țară ca de pe-o oaie. SADOVEANU, O. VII 148. Săraci ochișorii mei, Multă lume văz cu ei, Dar nu văz oameni de-ai mei... Sărac piciorușul meu De te-ai vedea-n satul meu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ (Substantivat) Dar, săracul, era în cele de pe urmă minute. NEGRUZZI, S. I 62. Cum nu i-au fost milă de bietul dobitoc?... săracul, nevinovat fiind, l-au omorît. DRĂGHICI, R. 65. ◊ (Substantivat, în expr., variind după gen, de obicei și după număr) Săracul (sau sărac) de mine (de tine etc.) = bietul de mine (de tine etc.). Să fiu chiar șchioapă, ce-i apoi? Că ce ți-e drag, tot drag rămîne! – Eu nu zic ba! Dar uite, joi Ni-e nunta, dragă, e ca mîne – Tu cum să joci? Sărac de noi! Să stai la masă-ntre bătrîne. COȘBUC, P. I 182. Na, c-am pățit-o, săracul de mine! ALECSANDRI, T. 381. Dacă nu ne-om jălui la d-ta... la cine să rîdicăm glasul, săracii de noi! id. T. I 170. ◊ (Epitetul e atribuit obiectului care pricinuiește starea de compătimire) Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate Și n-am maică să mă cate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ (Exprimă simpatie, uneori cu o nuanță de ironie) Vai sărace poloboace, de te-ai face mai încoace! CREANGĂ, A. 139. Sărac plug cu șese boi, Dragu-mi-i mie de voi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 27. – Variante: sireac, -ă (C. PETRESCU, Î. II 130, VLAHUȚĂ, CL. 116, CARAGIALE, O. I 54), (regional) săreac, -ă (SBIERA, P. 288, ȘEZ. II 79) adj.

VECHI, VECHE, vechi, adj. 1. Care există de mult timp, care este din alte vremuri sau s-a păstrat din trecut; care ține, durează de mult timp; făcut de mult. Cazul lui Neagu deschidea și în inima lui o rană veche, pe care o crezuse vindecată. BART, E. 219. Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt. Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. Sub vechile ruini... dorm atîtea amintiri din istoria neamului. VLAHUȚĂ, R. P. 11. Se suie în pod și coboară de acolo un căpăstru, un frîu, un bici și o șa, toate colbăite, sfarogite și vechi ca pămîntul. CREANGĂ, P. 194. În satul Mircești exista o bisericuță veche, durată în lemn de stejar. ALECSANDRI, S. 6. Lumea veche = nume generic care se dă Europei, Asiei și Africii, considerate în raport cu America. Vorbă veche = vorbă din bătrîni; maximă, zicătoare, proverb. Vorba veche: «Păreții au urechi și fereștile ochi». CREANGĂ, P. 21. Legea veche (sau vechiul testament, scriptura veche, vechea scriptură) v. testament (2). Porcii lui Turcalete creșteau și se înmulțeau ca în Vechiul Testament. GALACTION, O. I 291. ♦ (Despre limbi) Care este cunoscut (și studiat) sub aspectul din trecut (deosebit de cel actual). ♦ (Despre produse agricole, viticole etc.) Din recolta anilor trecuți. Sînt ca vinul cel de Nicorești. Cu cît îi mai vechi, cu atîta-i mai bun. ALECSANDRI, T. I 93. ♦ (Despre alimente și produse alimentare, farmaceutice etc.) Obținut, recoltat, preparat de (prea) multă vreme; p. ext. lipsit de gust, alterat, stricat. ♦ (Despre obiecte, mai ales despre haine) Care a fost întrebuințat mult timp și este uzat, stricat, tocit. Scoate un briceag vechi. DUMITRIU, N. 158. Hainele... sînt vechi și ponosite. CREANGĂ, P. 191. Fier vechi v. fier (2). ◊ Expr. A arunca (ceva) la fier (sau fiare) vechi v. fier (2). 3. Înaintat în vîrstă, bătrîn. Pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiș la fund... Bunicul a intrat cu crîsnicul lui. SADOVEANU, N. F. 29. Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Spune-i babei la ureche Că ești tinerică veche. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ◊ Expr. Garda veche (sau vechea gardă) v. gardă (1). ◊ Fig. Îmbătrînit (înainte de vreme). Să te iubesc pe tine? Dar inima ta-i veche Și generozitatea nu-ncîntă-a ta ureche. BOLINTINEANU, O. 117. ♦ Care exercită de multă vreme o profesiune (și a căpătat multă experiență). Profesor vechi. ▭ Îi dete și pe vizitiul curții, om vechi... și iute la slujbă. ISPIRESCU, L. 104. 4. (Marcînd raportul dintre oameni) Cu care cineva are relații de multă vreme. Soldatul mărunțel... acela în care mai credea ca într-un prieten vechi. SAHIA, N. 74. Dracul de la poartă, gîndind că e vreun muștereu vechi de-a lor, deschide. CREANGĂ, P. 309. Îmi este vechi dușman, dar încai niciodată nu s-a ascuns. NEGRUZZI, S. I 141. 5. Care a îndeplinit cîndva o anumită funcție sau a avut cînd va o anumită sarcină, ocupație etc, (pe care n-o mai are în prezent); fost. M-am dus la vechea mea gazdă. NEGRUZZI, S. I 67. 6. (Despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat (v. antic, arhaic); (despre obiecte, fenomene etc.) care a existat într-o epocă anterioară; inactual, perimat. Are ca vechii boieri o vast-a strămoșilor sală. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 29. Acele zîne ce străbat din timpurile vechi. EMINESCU, O. I 192. Romanii Din Dacia veche... întemeiată deosebite staturi. BĂLCESCU, O. II 12. Cei mai vechi împărați ai Persiei. GORJAN, H. I 1. Stil vechi v. stil. Crai de curtea veche v. crai (2). Loc. adj. și adv. Din vechi = din vechime, din strămoși, de demult. Casele mari, curate, ale meșteșugarilor sași care din vechi mai stăruiau în tîrgul acela. SADOVEANU, O. I 509. Străbăturăm în lung și-n lat vestitele grădini ale Pîngănaților, croite și sădite mai din vechi de Neonil și Varnava. HOGAȘ, DR. II 22. După vremuri mulți veniră, începînd cu acel oaspe Ce din vechi se pomenește. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Lumea veche = a) orînduire dispărută sau pe cale de dispariție (din cauza instituțiilor, a mentalității etc. perimate). Visa dărîmarea lumii vechi, însă era omul cel mai blajin din lume. SADOVEANU, E. 167. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă. IBRĂILEANU, SP. CR. 43; b) lumea, antică; antichitatea. ♦ (Substantivat) Ceea ce nu mai corespunde timpului sau stadiului dintr-un moment dat, ceea ce este depășit, perimat, pe cale de dispariție. Lupta dintre vechi și nou. ♦ (Despre oameni) Cu concepții învechite; reacționar. Am dat votul pentru un om vechi, în speranța de a mă numi președinte la tribunal. BOLINTINEANU, O. 457.

SCRIPTE s. f. pl. 1. Condici, registre de evidență, de contabilitate; însemnări cuprinse în aceste condici. Comisarul... îl ținea trecut în scriptele secției. PAS, Z. I 197. Un om energic ar putea scoate venituri întreite de cît arată scriptele de anii trecuți. C. PETRESCU, Î. II 67. 2. (Învechit) Documente istorice, hrisoave.

SCURGE, scurg, vb. III. 1. Refl. (Despre materii lichide) A curge fără întrerupere, prelingîndu-se în cantități mici (uneori pînă la ultima picătură). Sîngele i se scurgea prin nenumărate răni. CAMIL PETRESCU, U. N. 374. Mustul rubiniu s-a scurs Ca un sînge gros, din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. Din ochii pali ai mamei ca bobul picuri ies, Se scurg pe-obrazul care se mișca-ncet și des. COȘBUC, P. II 189. ♦ Tranz. A face să curgă pînă la ultima picătură; a vărsa. Apucă copaia de-un capăt și scurse toată apa din ea, împrăștiind-o pe bătătură. MIHALE, O. 492. ◊ Fig. (Complementul indică recipientul) Nu-ți mai scurge ochii tineri, dulcii cerului fiaștri, Nu uita că-n lacrimi este taina ochilor albaștri. EMINESCU, O. I 82. Biata maică-sa se plînge, Ochii de lacrimi își scurge. TEODORESCU, P. P. 118. ♦ (Despre ochi) A se sparge, a ieși din orbită, a lăsa să se împrăștie părțile componente. Vătaful a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ Expr. A i se scurge cuiva ochii (după cineva sau după ceva) v. ochi (I 1). 2. Tranz. A separa un amestec de partea lui lichidă sau de particulele aflate în suspensie, filtrînd sau extrăgînd partea lichidă. A scurge cafeaua. A scurge zeama. ♦ A seca apa dintr-un teren prin drenaj. Nu are decît să facă încă un pas... acel de a scurge pămîntul cu șanțuri acoperite... de a-l scurge prin drenaj. I. IONESCU, D. 175. 3. Tranz. Fig. (De obicei întărit prin «de bani») A stoarce pe cineva de bani, a face să cheltuiască mult. Altă grijă n-a avut, fără numai aceea: cum ar putea înșela și scurge de bani pre toți oamenii ce veneau la dînsul. MARIAN, O. I 420. După ce m-a scurs bine de bani, prin Viena și prin Paris, iată rezultatul romanului nostru. ALECSANDRI, T. 1724. ◊ (Complementul indică banii în discuție) Putea deci să le scurgă în cuget curat toate paralele, pentru că ei îl sărăciseră pe dînsul. NEGRUZZI, S. I 86. La haraciuri că m-au pus, Bănișorii mi i-a scurs. TEODORESCU, P. P. 676. ◊ Expr. A scurge vlaga (din cineva) = a epuiza pe cineva de puteri, a distruge. Le-au scurs sătenilor vlaga și farmecul vorbei... De se întîlnesc între ei parcă li-i silă să-și grăiască. PĂUN-PINCIO, P. 120. 4. Refl. Fig. (Despre noțiuni de timp) A trece, a se desfășura. S-a scurs de mult miezul nopții. STANCU, D. 239. Viața mea se scurse atîta de ușor. EFTIMIU, Î. 167. Vremea trecea! Anii se scurgeau repede unul după altul. GÎRLEANU, L. 34. Cîteva clipe se scurseră încă și niște pași răsunară. ANGHEL-IOSIF, C. L. 27. ◊ Tranz. fact. Iano, negustorii tăi O să-mi scurgă anii mei. TEODORESCU, P. P. 560. 5. Refl. (Despre ape) A curge la vale (lăsînd în urma lor locul sec). Se scurg apele din regiunile inundate. ◊ (Prin analogie, despre grupuri de oameni, animale, vehicule, obiecte transportabile) Alții se scurgeau, vorbind tare, pe drumurile noroioase. DUMITRIU, N. 13. Pe șoseaua grea de praf Ne scurgem în coloană fără șoapte. CAMIL PETRESCU, V. 17. Dunărea se limpezește de sloii scurși spre mare. BART, E. 332. ◊ Fig. (Despre raze, scîntei) Galbene văpăi de soare Peste deal acum se scurg. COȘBUC, P. I 315. În ochii-i să se scurgă scîntei din steaua lină. EMINESCU, O. I 94. Inima-i ferice în sînu-i se topește Ca ziua cea de vară cînd razele se scurg, Topindu-se în umbra adîncă din amurg. ALECSANDRI, P. A. 182. – Forme gramaticale: perf. s. scursei, part. scurs.

SCURT², -Ă, scurți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, în opoziție cu lung) De lungime mică. Avea cojoc în clinuri, de miel negru, scurt pînă la genunchi. SADOVEANU, B. 143. Colonelul... îmi dărui o pușcă... scurtă și ușoară. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Undă scurtă v. undă. ♦ (Despre drumuri, distanțe) Care se parcurge în puțin timp. Ei mergeau, fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă și vremea și mai scurtă. CREANGĂ, P. 276. Mergînd seara la mîndra, Scurtă mi-a părut calea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224. Calea bătută este cea mai scurtă (= drumul cunoscut, te duce mai repede la țintă). ◊ Expr. A lua (pe cineva) de (sau din) scurt v. lua (V). A ține (pe cineva) de (sau din) scurt = a controla de aproape sau cu severitate purtarea (cuiva), a supune pe cineva unei discipline severe. A fost numai un călugăr cu ei și n-a putut să-i ție din scurt. STĂNOIU, C. I. 85. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A trage scurta = a duce greul, a suporta consecințe neplăcute. ♦ (Despre opere literare și științifice) De proporții reduse. ♦ (Despre vorbire) Fără multe cuvinte, concis. ◊ Loc. adv. În (sau pe) scurt = fără multe cuvinte, în puține vorbe; concis. Spui. Dar pe scurt acum, că uite, se face ziuă. CAMIL PETRESCU, U. N. 85. Atunci el povesti în scurt toată istoria cu merele. ISPIRESCU, L. 85. În scurt, ce să-ți mai prelungesc? Tu ești uitat, uitat... cum n-ai mai fi fost. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. Scurt și cuprinzător v. cuprinzător. ♦ Fig. Puțin, mărginit. Unde este vorbă multă, acolo e treabă scurtă. PANN, P. V. I 15. ◊ Expr. (Glumeț) Poale lungi și minte scurtă v. poală (I 1). (Cu altă construcție) O vorbă romînească: coadă lungă, minte scurtă! zicătoare... a poporului. ODOBESCU, S. III 44. 2. (Despre părți ale corpului, în opoziție cu lung) De lungime mică; (mai rar despre oameni, în opoziție cu înalt) mic de statură; de talie mică; scund. Cînele mișcă iute din coada scurtă. SADOVEANU, O. VII 362. Era un om scurt, roșcovan, cu musteața roșie zbîrlită. MIRONESCU, S. A. 88. Gazda mea era un moșneag ca la 65 ani, scurt și gros. NEGRUZZI, S. I 58. Pune șaua să mă duc, Să mă duc la Cîmpulung, Să-mi aleg un cal porumb, Scurt în gît și lung în trup. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. Iapă scurtă și vînoasă Cu dungi negre pe spinare Și scîntei de foc în nare. ALECSANDRI, P. P. 129. (Substantivat) Scurto, groaso, Und’ te duci? TEODORESCU, P. P. 218. ◊ Expr. A avea mînă scurtă = a fi zgîrcit. A face (pe cineva) mai scurt de o palmă (sau cu un cap) = a omorî (prin tăierea capului). Unii din boieri... umblară să turbure poporul: iară Mihai, aflînd... îi făcu mai scurți de cîte o palmă. ISPIRESCU, M. V. 33. Nu-i numai un cîine scurt de coadă v. cîine. Scurt de vedere = miop. Învățatul d-tale, uitîndu-se prea de-aproape la un rac mare și viu – știi că e scurt de vedere – racul l-a apucat cu foarfeca piciorului. HOGAȘ, M. N. 24. Era și cam scurt de vedere, așa că trebuia să se uite lung pînă să-i cunoască. CONTEMPORANUL, VI_II 202. (A fi) scurt la vorbă (sau la cuvînt, la grai) = (a fi) puțin comunicativ. Tată-meu... era de felul lui scurt la vorbă. GANE, N. II 188. De ce așa de scurți și repezi la cuvînt? DELAVRANCEA, O. II 220. Ursan, pletos ca zimbrul, cu pieptul gros și lat... E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, P. A. 164. Vedere scurtă = miopie. ◊ De mică înălțime, jos, scund. Apa se încreți în vălurele scurte. SADOVEANU, Î. A. 93. 3. (Despre vreme sau noțiuni temporale) Care durează puțin, care trece sau se termină repede. Ca să-i fie scurtă vremea, pînă pleacă, El se uită pe cîmpie, Fluieră și nu mai știe Ce să facă. COȘBUC, P. I 223. Trec anii cu grăbire pe calea scurtei vieți. ALECSANDRI, P. A. 80. Ea se afla într-unul din acele momente rari în cursul scurtei noastre vieți. NEGRUZZI, S. I 78. ◊ Expr. În scurtă vreme (sau în scurt timp) sau în scurt, peste scurt = în curînd, fără a trece multă vreme la mijloc. Se lungi și pieri în scurt spre miazăzi. SADOVEANU, M. C. 94. De altfel, în scurtă vreme, a trebuit să ne mutăm împreună. CAMIL PETRESCU, U. N. 24. În scurt timp se făcu sănătos. ISPIRESCU, L. 188. În scurtă vreme robul s-a întors. CARAGIALE, O. III 75. ◊ (Despre unele acțiuni sau fenomene) Dormi puțin, un somn scurt și chinuit. DUMITRIU, N. 71. Două fulgere scurte... sparg noaptea. STANCU, D. 256. ◊ Silabă sau vocală scurtă = silabă sau vocală care are o durată mai mică decît durata medie. Infinitiv scurt = forma de infinitiv a verbelor, în limba romînă, care poartă caracteristica conjugării (și care are în terminație o silabă mai puțin decît abstractul verbal corespunzător).

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas¹ (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU, S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

Blagoveștenie, s.f. – (25 martie) Bunavestire. Prima mare sărbătoare de primăvară. Se dezleagă limba păsărilor. „În această zi se curăță grădinile și se fac focuri din resturi vegetale în grădini. Tot acum femeile înconjoară grădina și casa cu un lanț înroșit în foc, cu o secure și o bucată de cauciuc în mână ca o făclie. Se tămâia întreaga livadă. Femeia lovește pomii și zice: De ce ai făcut anul trecut numai două mere? Să faci mai multe anul acesta! Sau, ca să rodească pomii, erau loviți cu un topor și se zicea: Măi, pomule, îi fa’ poame ori nu? Dacă nu, te tai” (Ioana Dăncuș, în Acta Musei, 2004: 135). „La Blagoveștenie afumam roată casa cu cârpe puse pe făraș și jar, să fii ferit tot anu’ de zermi” (Bilțiu, 2009: 61-66; Săcel). În ziua respectivă fetele se scăldau în vale, pentru a fi frumoase și văzute de băieți. ♦ Stratul creștin (de unde și numele) se referă la vestea pe care Arhanghelul Gabriel i-o va da Fecioarei Maria că va concepe și va naște un fiu. Tradiția spune că Maria avea doar 15 ani când a fost vizitată de Gabriel. – Din sl. blagověštenije (Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

mucenic, mucenici, s.m. – (rel.) Mucenicii (40 de sfinți), sărbătoare de primăvară (9 martie) de tip agrar, prilej cu care se aduc ofrande din recolta de anul trecut. Femeile fac 40 de colaci sau plăcinte pe care le consumă în familie sau le oferă pomană femeilor văduve sau oamenilor săraci din sat: „Să făcea niște florii din aluat, patruzăci făcea. Femeile din vecini se-nsoță câte patru-cinci laolaltă și puneau tăte fărină păntru aluat. Colăcuțî aveau formă de opt. Să unjea cu ou și se presăra mac peste ele. După aceea le puneau în coș și le duceau la biserică și să sfințe și le dădea la femei văduve mai sărace” (Bilțiu, 2009: 56-57; Suciu de Sus). – Cf. rus mučnik „plăcintă de secară” (DEX, MDA).

STEAJĂR, steajăre, s. n. (Popular) Par înfipt în mijlocul ariei de treier, de care sînt legați caii și în jurul căruia se înfășoară funia în timpul treieratului. V. pociumb. Dacă din anul trecut nu se mai află parul... sau steajărul în mijlocul ariei, se pune la loc, bătîndu-se mai afund. PAMFILE, A. R. 201. Cînd zvîrle plugarul cu lopata în sus bucatele... strînse la steajăr, zvîrle și boabe și pleavă. SANDU-ALDEA, la CADE. În bătătură ieșea, Steajăr acolo bătea. MAT. FOLK. 48. – Variantă: steajer (TEODORESCU, P. P. 610) s. n.

STRĂDANIE, strădanii, s. f. Silință îndelungă, osteneală stăruitoare; efort, sforțare, zel. Pentru domnia Munteniei și a lui Constantin, fratele meu, ai să te trudești, măria-ta, la Stambul; și pentru aceasta e nevoie de destule cheltuieli și strădanii. SADOVEANU, Z. C. 253. Încet trecură anii. Împărțind amarul vieții și-al atîtora strădanii am învins. EFTIMIU, Î. 100. Strălucitele triumfuri care încununară strădaniile lor fură glorificate și trîmbițate în toate părțile. BĂLCESCU, O. II 286.

STRÎNGERE, strîngeri, s. f. Faptul de a (se) strînge. I. 1. Legare strînsă; înnodare, fixare. Strîngerea nodului. ♦ Fig. Întărire, consolidare. În strîngerea legăturilor partidului cu masele, un rol important sînt chemate să joace organizațiile de masă – sindicatele, U.T.M., sfaturile populare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 30. Cluburile constituie unul din cele mai importante mijloace de strîngere a legăturilor organizațiilor de partid și sindicale cu masa largă a muncitorilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2698. 2. Apăsare (în mînă, în brațe). Strîngere de mînă = faptul de a strînge cuiva mîna,în semn de salut prietenesc. Te anunț la vreme. Pînă atunci, o strîngere de mînă. CARAGIALE, O. VII 7. Cîteva vorbe, o strîngere de mînă și dispărea iar în parfumatul ei ietac, împlînd nopțile cu dulci și neuitate visuri. EMINESCU, N. 59. Strîngere în brațe = îmbrățișare. Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strîngerii în brațe. EMINESCU, O. I 120. 3. Ghemuire, zgîrcire; contractare. ◊ Expr. (Cu) strîngere de inimă = (cu un) puternic sentiment de durere, de teamă, de spaimă. Cu strîngere de inimă, Constantin a aflat, după Crăciun, ziua sorocită de Badea pentru nunta-i cu Frusina. GALACTION, O. I 128. Îmi veni atunci o grozavă strîngere de inimă, dar mă stăpînii. GANE, N. III 49. Dar aste două zile cum am trăit eu?... Ce strîngere continuă de inimă! ce frică! ce tortură! CARAGIALE, O. I 162. II. 1. Adunare la un loc a unor lucruri (pentru a face provizii); îngrămădire. ♦ Adunarea grînelor, a fructelor etc.; cules. Experiența din anii trecuți ne arată că fără o muncă politică de masă temeinic pregătită nu poate fi asigurată strîngerea la timp a recoltei. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 299, 2/5. 2. Economisire, acumulare (de bani, de bunuri materiale). ♦ Percepere, încasare. Strîngerea dijmei. 3. Adunare (I 1), colectare. Membri ai comisiunii însărcinate cu strîngerea voturilor și tragerea scrutinului. GHICA, A. 782. 4. (Învechit) Recrutare. Atuncea au fost la noi în țară... dese strîngeri de oști. SADOVEANU, O. I 559.

CHIAR adv. 1. exact, întocmai, tocmai, (înv. și pop.) săvai, (pop.) oblu, tam'an, (înv. și reg.) așași. (~ așa s-a întîmplat.) 2. drept, exact, întocmai, precis, tocmai, (pop.), oblu, tam'an, (înv. și reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimerește ~ în frunte; cade ~ pe el; a venit ~ la ora convenită.) 3. absolut, aidoma, aievea, asemenea, deopotrivă, exact, identic, întocmai, (înv. și pop.) așijderea, (Mold. și Bucov.) liștai, (prin Bucov.) prici, (Transilv.) tistaș, (prin nord-estul Olt.) tixlim, (înv.( atocma, tij, tocmai. (Este ~ tată-său.) 4. numai, tocmai. (E ~ bună de mîncat.) 5. îndeosebi, tocmai, (înv. și pop.) osebit. (~ asta-i place lui.) 6. încă, tocmai. (~ de anul trecut trebuia să...) 7. tocmai, (prin Ban. și Transilv.) baș. (Nu s-a întîmplat ~ de multă vreme.)

ÎNCĂ adv. 1. chiar, tocmai. (~ de anul trecut trebuia să...) 2. deja. (~ de copil...) 3. tot. (~ mai plouă.) 4. tot, totuși. (Cît îi dă și ~ i se pare puțin.) 5. mai. (Oile ~ găsesc verdeață.)

an¹ sm [At: COD. VOR. 135/8 / Pl: ani, (îrg) ai / E: lat annus] 1 sm Perioadă de timp, cuprinzând 12 luni, sau 52 de săptămâni, sau 365 de zile. 2 (Bis; îe) În (sau la) ~ul mântuirii sau ~ul Domnului În anul de la (nașterea lui) Hristos. 3 (Înv; îe) (Azi) e ~ul, de când... S-a împlinit un an (sau) anul, de când... 4 (Îs) ~ul vechi Anul care se încheie la 31 decembrie la miezul nopții. 5 (Îs) ~ul nou Anul care începe la 31 decembrie la miezul nopții. 6 (Îlav) ~ cu ~ sau ~ de ~ ori (înv) ~ pre ~ În fiecare an. 7 (Îlav) Din ~ în ~ Din ce în ce mai mult (cu fiecare an ce trece). 8 (Îlav) Acum (sau acuși) un ~ Anul trecut pe vremea aceasta. 9 (Îal) Cu un an în urmă. 10 (Îlav) În ~ul sau la ~ul... La o anumită dată din cursul unei perioade... Cf veleat. 11 (Îlav) La sau (într-)un ~ (odată) O singură dată într-un an. 12 (Fig; îal) Rar. 13 (Îlav) La ~ul în anul viitor. 14 (Îlav) Peste ~ în cursul unui an. 15 (Îlav) Peste un ~ (doi etc. ~i) De-acum într-un an (în doi ani etc.). 16 (Îlav) De un ~ (doi etc. ~i) De un an (doi etc. ani) încoace. 17 (Îlav) Până-ntr-un ~ (până-n doi etc. ~i) În timp de un an (doi etc. ani) de la o anumită dată. 18 (Trs; îlav) (Într)-alt ~ Anul viitor, peste un an. 19 (Îlav) Est-~ Anul acesta. 20 (Reg, îlav) Dincolo de ~ Acum doi ani Si: anțărț. 21 (Înv; îlav) Intru în doi ~i etc. (Timp de) un an, doi ani etc. 22 (Îe) Întru mulți ~i! sau (la) mulți ~i! Să trăiești sau să fie (pentru) mulți ani. 23 (Însoțit de atributele tot, întreg, încheiat, împlinit, în cap și cu complinirile de-a rândul, de zile) Se sugerează trecerea grea a timpului, (ocupat cu activități dificile, obositoare). 24 (Îlav) Cu ~ii sau cu ~ul Ani întregi, ani de-a rândul. 25 (Îlav) Ani și ani Ani mulți, vreme îndelungată. 26 (Răspunde la întrebarea cum?; îlav) Cu ~ul Pe câte un an (cf cu luna, cu ziua, cu rupta). 27 (Îlav) Pe ~ sau într-un (întru) ~ în interval de un an. 28 Unitate de măsură pentru evenimente petrecute în decursul unui an. 29 (înv; îs) ~ul jalii An de doliu. 30 (Înv; îs) ~ul teatral Stagiune. 31 (Îs) ~ul Nou Ziua de 1 ianuarie. 32 (Îe) Are... ~i Trăiește (sau funcționează) de... ani. 33 (Îe) A intra în al doilea (al treilea etc) ~ sau a merge pe doi (trei etc.) ~i A împlini vârsta de doi (trei etc.) ani, a fi în al doilea (al treilea etc.) an al vieții. 34 (Îla) Mic de ~i Tânăr. 35 (Îla) Mare de ~i Bătrân. 36 (Lpl; art) Bătrânețe. 37 (Lpl; art) Viață. 38 (Lpl; art) Epocă. 39 (Lpl; art) Experiență (pe care o aduce înaintarea în vârstă). 40 (Ast; șîs) ~ astronomic, solar, tropic sau echinocțial Timp de 365 de zile, 5 ore, 48 minute și 47 de secunde în care Pământul face o rotație (revoluție) completă în jurul Soarelui. 41 (Pan; îs) ~ sideral Timp necesar Soarelui pentru a reveni la același punct fix pe ecliptică. 42 (Îs) ~ lunar Durată de timp necesară pentru 12 (uneori 13) rotații ale Lunii în jurul Pământului. 43 (Îs) ~ planetar Durată necesară unei rotații făcută de o planetă în jurul Soarelui. 44 (Îs) ~ lumină Unitate de lungime, egală cu drumul parcurs de o rază de lumină într-un an, cu care se măsoară distanțele dintre astre. 45 (Îs) ~ comun (sau civil) An calendaristic (alcătuit numai din 365 de zile) care începe la 1 ianuarie și se termină la 31 decembrie. 46 (Îs) ~ hisect (visect, bis(s)ext sau bis(s)extil ori, pop, ~ mare An de 366 de zile (urmând din 4 în 4 ani), care cuprinde fracțiunile de 5 ceasuri, 48 de minute și 47 de secunde a 4 ani laolaltă. 47 (Îs) ~ iulian An ținut de biserica ortodoxă, numit astfel după Iulius Cezar, care socotea anul tropic de 365 de zile și 6 ceasuri. 48 (Îs) ~ gregorian An ținut de biserica catolică, numit astfel după papa Grigorie XIII, care a suprimat din calendarul iulian câte trei ani bisecți la fiecare patru secole.

REEDITA vb. 1. a reimprima, a republica, a retipări. (A ~ operele cuiva.) 2. a repeta. (A ~ performanța de anul trecut.)

REPETA vb. 1. (înv. și reg.) a prociti, (prin Ban.) a prozice, (înv.) a poftori. (Te rog să ~ tot ce ți-am spus.) 2. a recapitula, a revedea. (A ~ materia pentru examen.) 3. a învăța, a memora, a memoriza, (reg.) a proba. (A ~ o poezie.) 4. a reedita. (A ~ performanța de anul trecut.) 5. a reînnoi, (înv.) a preînnoi. (Și-a ~ propunerea.) 6. a se răsfrînge. (Sunetele se ~.)

TOCMAI adv. 1. chiar, exact, întocmai, (înv. și pop.) săvai, (pop.) oblu, tam'an, (înv. și reg.) așași. (~ așa s-a întîmplat.) 2. chiar, drept, exact, întocmai, precis, (pop.) oblu, tam'an, (înv. și reg.) prisne, (prin Olt.) tam, (înv., în Transilv.) acurat, (pop. fig.) curat. (Îl nimerește ~ în frunte.) 3. chiar, numai. (E ~ bună de mîncat.) 4. chiar, îndeosebi, (înv. și pop.) osebit. (~ asta-i place lui.) 5. chiar, încă. (~ de anul trecut trebuia să...) 6. chiar, (prin Ban. și Transilv.) baș. (Nu s-a întîmplat ~ de multă vreme.) 7. (pop.) hăt, tam'an, (prin Olt.) tomite. (~ în Banat.) 8. abia, doar, numai, (reg.) tam'an. (Răspunsul îi vine ~ în zori.) 9. prea. (Nici ~ tînără, nici ~ bătrînă.)

antapodoză (gr. antapodosis „reprezentare reciprocă”), figură care constă în îmbinarea, în același enunț, a ambilor termeni ai unei comparații (T₁ asemănător + T₂ asemănat) (P): „Precum un bob de grâu găsit peste cinci mii de ani în sicriul unei mumii eghiptene, semănat în pământ bun, reînvie ca și bobul cules anul trecut (T₁), asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire și uitare de veacuri, reînviază iarăși la căldura ochilor pricepuți (T₂).” (I. L. Caragiale) Cf. lat.: „Ut aiunt in Graecis artificibus eos auloedos esse, qui citharoedi fieri non potuerint (T₁), sic apud nos videmus, qui oratores evadere non potuerint, eos ad iuris studium devenire (T₂)” [„Așa după cum spun muzicienii greci că aceia sînt flautiști care nu pot fi chitariști (T₁), tot așa la noi vedem că s-au îndreptat spre studiul dreptului cei care n-au putut deveni oratori (T₂)”] (Cicero; → L., & 846, 2b).

mai¹ av [At: PSALT. HUR. 43^r/20 / V: (reg) măi, ma / E: ml magis] 1 (Înv; udp „de”, „decât”) Mai mult. 2 (Înv; udp „de”, „decât” etc.) Mai degrabă. 3 (Înv) Mai potrivit. 4 (Cu sens cumulativ) Încă. 5 (Precedă termenii unei enumerări) în plus. 6 (Precedă termenii unei enumerări) Încă și... 7 (Îcrî) Când... când. 8 (Cu sens durativ) În continuare. 9 (Fam; îe) ~ e vorbă? Sigur ! 10 Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină Si: din nou, iar, iarăși. 11 Vreodată. 12 (Întărit prin „și” sau „încă”) Înainte de asta Si: deja. 13 Niciodată. 14 (Îcn) De aici înainte. 15 (Îcn) Arată că o acțiune dorită, proiectată întârzie să se realizeze. 16 (Îe) Ce ~..? Ce rost are să...? 17 (Îae; fșa) E inutil să mai discutăm. 18 Aproximativ. 19 (Îcn; întărind pe „numai”) Doar că nu..., numai cât nu... 20 (Înv) Pe punctul să... 21 (Înv; urmat de adverbe „ca” sau „cât” are) Exprimă o comparație relativă Si: aproape ca. 22 (Atenuează ideea exprimată) Oarecum. 23 (Pfm; îe) Așa (sau acum) ~ vii de acasă Se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. 24 Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întâmplător, nesusținut Si: câteodată. 25 (Reg; în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă intensificarea acțiunii) De-a binelea. 26 (Înv; îlpp) ~ apoi de... După. 27 (Pfm; îlav) ~ an Anul trecut. 28 (Îal) Cu câțiva ani în urmă. 29 (Reg; îlav) ~ anțărț Acum doi ani. 30 (Reg; îlav) ~ alaltăieri Răsalaltăieri. 31 (Îe) ~ ieri, (rar) ~ alaltăieri De curând. 32 (Îlav) ~ mult sau ~ puțin Aproximativ. 33-34 (Pop; îljv) ~ așa Nu tocmai bun. 35 (Îlav) ~ altfel Nu chiar așa de rău cum se prezintă. 36 (Precedă un calificativ; îe) Unul (sau una) ~... decât altul (sau alta) sau care (~) de care ~... Se spune când vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. 37 (Înv; îlav) ~ apoi de toate În cele din urmă. 38-39 (Precedă un calificativ; îljv) Încă și ~ (decât)... (Care este) și mai mult. 40 (Precedat de „cel”, „cea” sau, pop, „ăl”, „a”) Formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale Cel mai mare. 41 (Precedat de adverbul „cât”, sau, îrg, „cum”) Indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale și adverbiale Cât mai mult. 42 Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și a altor părți de vorbire Mai om ca tine.

vechi², veche adj. 1 (în opoz. cu „nou”) Care există sau durează de mult timp; care a apărut, a luat ființă, a fost făcut cu mult timp în urmă, în alte alte vremuri. ◊ (cu determ. introduse prin prep. „de”, indică durata) Casa era veche de două veacuri. ◊ (determ. prin „de cînd lumea”, „ca pămîntul”, „ca lumea”, capătă val. de super.) Acest adevăr e vechi de cînd lumea (ALECS.). ◊ (la compar., exprimă anterioritatea) Instinctul curiozității... e mai vechi decît însuși omul (PÂRV.). ◊ (despre idei, sentimente etc.; predomină ideea de durabilitate, statornicie) Credința este veche și nestrămutată. ◊ (despre oameni; predomină ideea de continuitate, perpetuare a condiției sociale preluate de la înaintași) Veche familie boierească din Moldova. * (la super., exprimă întîietatea) Cea mai veche atestare a unui cuvînt. ◊ Lumea veche = a) societate dispărută sau pe cale de dispariție; b) antichitate; țările, locuitorii din antichitate; c) nume generic dat Europei, Asiei și Africii, considerate în raport cu America. Vorbă veche = vorbă moștenită din timpuri vechi; maximă, zicătoare, proverb. Lună veche v. lună. ♦ (despre metale) A cărui strălucire a fost estompată în timp (prin depunere de oxizi, săruri etc.). Argintul s-a învechit și aprins patină-argint vechi (STANCU). ♦ (despre obiecte, construcții etc.) Care a ajuns în stare de degradare prin acțiunea îndelungată a timpului sau ca urmare a folosirii îndelungate. E o căsuță veche și spartă, mică (BOLL.). ◊ Fier vechi v. fier ♦ (despre alimente, produse farmaceutice etc.) Care și-a pierdut sau este pe cale să-și piardă calitățile inițiale, pentru care a fost produs; ext. stricat, alterat. A aruncat alimentele vechi din frigider. ♦ (despre boli) Care este contractat de mult timp, avînd o evoluție lentă. Are o boală veche de plămîni. 2 (adesea în corelație cu „nou”) Care există de mai mult timp (decît...), care a apărut, a luat ființă, a fost făcut înaintea cuiva sau a ceva. Locuia într-o aripă din clădirea cea veche. ♦ (despre bani, monede) Care circulă concomitent cu altele emise ulterior, urmînd a fi înlocuite treptat. Pe piață vor circula un timp monedele vechi și cele noi. ♦ (despre cereale, legume, furaje etc.) Care este păstrat din recolta anilor trecuți. ♦ (despre vinuri, coniacuri etc.) A cărui calitate inițială s-a ameliorat pe măsura trecerii timpului. Pîinea cît de proaspătă, vinu cît de vechi și nevasta cît de tînără (ALECS.). ♦ (mai ales despre idei, concepții, deprinderi) Care a încetat de a fi utilizat, care nu mai corespunde unei anumite epoci, care ține de o epocă revolută; perimat, demodat, depășit. Romanul... ne înfățișează tocmai tranziția de la obiceiurile cele vechi spre spiritul cel nou (MAIOR.). ◊ expr. De modă (sau de moda) veche ori de veche modă v. modă. ♦ (subst. n.) Ceea ce este perimat, pe cale de dispariție; anacronic. Vechiul reprezintă o frînă în calea progresului. ♦ (despre oameni) Cu concepții învechite. 3 Care a existat, a fost, s-a întîmplat, s-a petrecut în trecut; care nu mai există (fiind schimbat, îndepărtat, înlocuit, substituit). Se pomeniră vorbind de lucruri vechi, uitate, din tinerețea lor (REBR.). ◊ (precedă termeni care indică situații, ranguri, funcții, calități etc. pe care cineva sau ceva nu le mai are) M-am întîlnit cu vechiul director al liceului. ◊ (cu accentul pe ideea diferenței față de starea, situația recentă) M-am dus să mai admir pentru ultima dată frumusețea vechiului București. ◊ (subst.) Zic că cele vechi să se fi stricat și pe urmă... să se fi zidit altele (DOC.). ◊ Anul (cel) vechi = anul (calendaristic) care s-a încheiat. Stil vechi sau calendar (de stilul) vechi = (metodă de socotire a timpului calendaristic după) calendarul iulian. ◊ Loc.adv. Pe stil vechi sau (subst.) pe vechi = a) după calculul efectuat pe baza calendarului iulian. Ziua de 12 mai cădea pe vechi într-o sîmbătă; b) conform stilului vechi. Crăciunul este sărbătorit pe vechi. ◊ expr. Crai de curte veche sau crai de Curtea veche v. crai. Vremea veche v. vreme. ♦ (despre limbi) Care s-a vorbit într-o epocă îndepărtată, reprezentînd o etapă anterioară distinctă de limba (actuală), modernă. ♦ Care este cunoscut și studiat sub aspectul ei din trecut (diferit de cel actual). ◊ Limbă veche v. limbă. 4 Care aparține sau este caracteristic trecutului (îndepărtat), în special antichității; care ține de perioade arhaice, străvechi. Unele datini vechi s-au păstrat în folclor. ◊ Istoria veche = parte a istoriei care se ocupă cu studiul preistoriei și al antichității. ♦ (subst. m. pl.) Oamenii din trecut; spec. oamenii din antichitate. Cei vechi au descoperit că planetele se învîrtesc împrejurul Soarelui (CONTA). 5 (despre oameni) Care are de mult timp o anumită calitate, care este de mult timp într-o anumită situație, relație (cu cineva sau ceva). Un bun și vechi prieten. ♦ Care exercită o profesiune de mult timp, care are de mult timp o anumită îndeletnicire, funcție etc. (acumulînd multă experiență). Avea un slujbaș vechi, credincios și priceput. 6 (în opoz. cu „tînăr”) Bătrîn. ◊ Loc.adj., adv. (subst.) Din vechi = din bătrîni, din moși-strămoși. ♦ fig. Îmbătrînit (înainte de vreme). ♦ (despre ființe) Care a trăit într-un trecut îndepărtat. • pl. -i. /lat. pop. vĕclus, -a, -um = vetŭlus, -a, -um.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.