IAMB (< fr. iambe < lat. iambus < gr. iambos) Unitate metrică în versificația antică greco-latină, alcătuită din două silabe, prima scurtă, a doua lungă (...), iar în versificația modernă prima silabă neaccentuată, a doua accentuată (...). Crearea lui s-ar datora, se spune, preotesei Iambo, iar adevăratul creator, după părerea anticilor, este poetul grec Archiloc. Versul format din șase iambi, denumit și vers iambic, a fost folosit îndeosebi în poezia dramatică. Mai târziu, i se adaogă unele modificări (ex. înlocuirea unora din iambi cu dactili, spondei). În versificația franceză, termenul iamb denumește și acele piese satirice în versuri de 12 silabe, alternînd cu versurile de S silabe. Folosirea iambului în versificație imprimă versurilor un ritm suitor, caracterizat astfel și de Eminescn, în Scrisoarea II. De ce dorm îngrămădite între galbenele file Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile... Prețuindu-i însușirile: Dar versus cel mai plin, mai blînd și pudic, Puternic iar – de-o vrea – e pururi iambul. (M. EMINESCU, Iambul) poetul îl folosește în unele poezii ale sale (Luceafărul, La steaua, Trecut-au anii etc.). Ex. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești, O prea frumoasă fată... (M. EMINESCU, Luceafărul) De asemenea, G. Coșbuc a scris un număr mare de poezii în ritm iambic (ex. Nunta Zamfirei, Moartea Iui Fulger, El-Zorab etc.). Ex. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. Și-avea o fată – fata lui - Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. (G. COȘBUC, Nunta Zamfirei)