MÎNIECÍE s. f. 1. (Învechit) Scamatorie; înșelătorie, șarlatanie; bătaie de joc. Batjocurează pre ai noștri mari D-zei, numind facerile lor basne și mîniecii. DOSOFTEI, ap. TDRG. Cîndu voru să-ș facî cruce, numai ce mîhîescu cu mâna cumu are amîgi oarece. Aceaia nu iaste cruce, ce-i o măniecie. VARLAAM, C. 49. 2. (Învechit, rar) Petrecere, desfătare murdară, imorală. Destulu e noao, ceia ce au trecutu anii viiației, voia păgîniloru a face îmblîndu întru măniiciile (d e s f ă t ă r i N. TEST. 1648, n e c u r ă ț i i BIBLIA 1688) loru, întru pohtir, întru beții. COD. VOR. 158/15. - Pl.: mîniecii. - Și: măniecie, măniicíe s.f. – Mîniac + suf. -ie.