ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arată un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva). A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultatul unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice, reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

ACT s.n. 1. Rezultatul unei acțiuni, al unei activități umane; acțiune, faptă. ◊ A lua act (de ceva) = a afla, a înregistra, a nota; a face act de prezență = a apărea undeva, obligat sau din politețe. 2. Document oficial care constată un fapt, o învoială, o obligație etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă asupra anchetării unei cauze penale, folosită ca bază la dezbaterile unui proces. 3. Diviziune a unei piese de teatru. [< lat. actus, cf. fr. acte].

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se arată un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă, întocmită de organele judiciare și servind ca bază de dezbateri la un proces. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva). A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice. – Lat. lit. actum (fr. acte).

*act n., pl. e (lat. actum, lucru făcut). Fapt, acțiune: act de dreptate, de autoritate, de războĭ. A face act de prezență, a te arăta undeva numaĭ ca să nu fiĭ acuzat c’aĭ lipsit, dar fără să lucrezĭ. Act de credință, dovadă de fidelitate. Hîrtie (document) care adeverește un fapt: act de naștere, de cununie, de moarte. Act de acuzare, expunerea faptelor acuzatuluĭ. A lua act de ceva, a constata legal, a înregistra faptu (lat. actus). Diviziune a uneĭ pĭese teatrale: tragedie în cincĭ acte.

ÎNVINUÍRE (< învinui) s. f. (Dr.) Activitate procesuală având drept scop să stabilească faptul că o persoană a săvârșit o infracțiune, să o trimită în judecată penală și să susțină vinovăția ei în fața organului de jurisdicție. ◊ Punerea sub î. = act prin care organul de urmărire penală dispune tragerea la răspundere penală a unei persoane, îi face cunoscută învinuirea și ia act de obiecțiile ei.

act n. 1. deciziunea unei autorități: a lua act de, a declara că se va ținea seamă de; act de acuzare, expunerea faptelor imputate unui acuzat; actele stării civile, registre în cari se înscriu nașterile, căsătoriile, morții; 2. înscris constatând o învoială sau o îndatorire: act de societate; 3. certificat: act de botez; 4. diviziunea unei piese teatrale: comedie în 3 acte.

ACT, acte, s. n. 1. Document eliberat, emis etc. de o autoritate prin care se atestă un fapt, o obligație, identitatea cuiva etc; înscris¹. ◊ Act de acuzare = concluzie scrisă întocmită de organele judiciare spre a dovedi vinovăția cuiva. 2. Manifestare a activității umane; acțiune, faptă, fapt. ◊ Expr. A lua act (de ceva) = a declara în mod formal că a luat cunoștință (de ceva); a afla. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele și drepturile unei persoane nedreptățite. ♦ Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale care are un scop sau tinde către realizarea unui scop. 3. Diviziune principală a unei opere dramatice reprezentând o etapă în desfășurarea acțiunii. – Din lat. actum, fr. acte.

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

DECENT, -Ă, decenți, -te, adj. Care este așa cum cere buna-cuviință, plin de decență, cuviincios. Limbaj decent. ▭ Nu o duce decît la filmele morale și decente. C. PETRESCU, C. V. 89. Mi se pare că iau act cu brutalitate de fapte care nu mă privesc și nu-i decent să mă privească. IBRĂILEANU, A. 17.

ÎNSEMNA, însemn și însemnez, vb. I. I. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a fi, a marca, a arăta, a reprezenta. L-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. Arald, ce însemnează pe tine negrul port.? EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A nu însemna nimic = a nu avea nici o însemnătate, nici o importanță, nici o valoare. O lacrimă în ochii ei Nimic nu-nseamnă. COȘBUC, P. I 79. Ce înseamnă asta? se spune pentru a arăta dezaprobarea față de purtarea cuiva. Ce înseamnă asta? Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. ♦ (Despre cuvinte) A avea sensul de..., a exprima o anumită noțiune. ♦ A reprezenta..., a corespunde, a fi egal cu... A vorbi corect înseamnă a o face așa cum cere uzul lingvistic. VIANU, S. 6. Un han lîngă un șleah însemnează lucru mare. SADOVEANU, O. VII 28. II. Tranz. 1. A nota (prin scris sau prin alte semne), a face o însemnare, a scrie (a desena, a grava), a înregistra. Înregistrează vești ce vin din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune. ANGHEL, PR. 103. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Însemnă, pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Intranz. Am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar cîtuși de cît, e greu. CREANGĂ, A. 18. 2. A marca, a delimita, a determina. Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. SADOVEANU, O. V 179. Rari copaci, aliniați perpendicular, însemnau șoseaua județeană ce leagă Costeștii cu Roșiorii. REBREANU, R. I 70. Piața se întinde ovală... însemnată cu stîlpușori de lemn. NEGRUZZI, S. I 36. 3. A aplica unui lucru un semn caracteristic (după care să se poată recunoaște sau găsi ușor); a marca. Ciobanul înseamnă oile. ◊ Refl. pas. Cu omor și pustiire drumul lor se însemna. NEGRUZZI, S. I 118. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 4. (Învechit) A indica, a nota. S-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul. EMINESCU, N. 79. Cred în sincerul și lealul ajutor ce mi se dă astăzi de imperiul rusesc și-mi însemnez de îndată mie și lumii întregi la ce anume scop are să-mi serve acest ajutor. ODOBESCU, S. III 452. 5. (Rar) A lua act, a remarca, a observa, a afla. Acest onorabil sărdar e director la Agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. 429.

EFTIMIE gr. Eὺθύμιος < εὺθύμια „voie-bună” I. 1. Eythymie (Syn); cu y < u: Eutimie (16 B IV 174). 2. Cu e < ev: Etimia f. (C Bog); trunchiat, Mia. 3. Eiheme (Vr C 109); Ethimie (P⁶). 4. Ithimie mon. (17 A I; cf. Ethimia (Syn 16 sept.) = Efimia; Itimii, țig., 1675 (M Put 232). 5. Ethenca (17 A III 146) și Ithinca f. (P⁵). II. Cu ef < ev. A. 1. Eftim/ie, -escu, -iu act. 2. Efteme, l. (Ul 19); Eftemia f. (Sur IX; Aș Br 178). B. 1. Eftene (Ard); Eftăne, seimen, (D Buc); Eften/iia (Aș Br 178); -oiu, olt (Cand 134). 2. Eftin/a, -ia f., ard.(Paș). 3. + ca, -cu: Eftinca (17 A III 83; Sd XVI). 4. *Eftincu > Tinca, Velea, băn. (LB). 5. + -cea: Tincea, 1568 (RI I 21). 6. Cu apoc.: Efta (P¹¹) pren.; C., act.; Eftana f. (17 B. 99). C. 1. Iftemi/e (BCI VII 59); -i (CL 94). 2. Iftim/ie (Tec II; Buc); -escu, act.; -ia sau Aftimia f, (Tec. II). 3. Iften/e (MO 16 nov. 1944); -ie (Hur). 4. Iftine (Ur XXII 193); Iftini (Sd XXI). 5. Iftinca (AO XVIII 124; Sd XVII; Tec I; Sur VII); Aiftincei, P., mold; Aiftinca (Tel 58). 6. Iftincăi, I. (Buc). D. Cu af.< ef-: Aftemi/e (C Bog); -a (Băl II; Sd XVI). 2. Aftim (Băl VI); -ie (Sd XI 279; BCI VII 63; Tut 98; Bîr III; -ia, olt. (Sd. V 406); mold. (Băl IV). 3. Afteni (Sd XVI); -e, mold. (17 A I 169; Sd XXI); olt- (Sd VII 59); -a f. (Tec I). 4. Aftene episcop ard. 5. Aftin/e Popa (Met 100); -i, mold.; -ia, f. dobr. (RI XI 204); Aftina (Mar). 6. Aptśeniĭe b. hațeg (Cand 134). E. Cu s<f: 1. Estimia f. (Sur V). 2. Isten/e (Paș); -ire (Ard); Istinca f. (Sur IV). 3. Fără t: Isimiia (Sur II); -e (Ard II 86). III. Alte deformări: 1. Cu o < ef, sub infl. ucr. Oтими: Otimie (Mar). 2. Actimie f. (Mar). 3. Ifticar, V. (CL) < Iftincu + -ar. 4. Cu afer.: Timică artist dram. sau < Timotei. 5. Cu afer. + suf. ov, -an: Timovan, Gr., ard. 6. Cu afer. și apoc.: Tem, Popa, ard. martir în răscoala din 1848 zis și Eftemie Popovici. 7. Cu afer.: Teni (Bîr I); Tenie, (Bîr I) scris și Tanie; Tenie, prof., 1890; munt., 1846 (BCI XII 140); Ten/ea, -escu, act.; Tenă Brumaru (Moț). 8. Tenciul (16 B IV 403). 7 și 8 se pot raporta etimologic la Artenie (< Artemie) și Partenie, dar nu este probabil, sub raportul importanței eponimului. 9. Neftinia este prenume f. (AO XV 290).

AUREL < lat. Aurelius. 1. – act.; -ia f. 2. Aurelian, după numele împăratului roman, n. modern; Avrelian, forma veche, la cronicari (Costin).

ALMAȘ, s. ard.; – b., act., luat deci și ca nume de persoană < magh. alma „măr”.

MĂSURA vb. I. 1. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A determina valoarea unei mărimi, folosind o unitate de măsură dată ; a scoate, a despărți, a delimita dintr-un tot o cantitate sau o porțiune determinată ; s p e c. a cîntări. Măsurară ( s l o b o z i n d m ă s u r a N. TEST. 1 648, c e r c î n d BIBLIA 1 688) genrurea și aflarâ 20 de stînjeni. COD. VOR. 90/27, cf. 90/29. Văile fsatelor măsur. PSALT. 114, cf. 233. Scoală și măsură beseareca lui Dumnezău. N. TEST. (1648), 311/18. Aceștia-s carii au poruncit D[o]mnul ca să mâsure feciorilor lui Izrail în pămîntul Hanaan. BIBLIA (1688),123¹/20. Măsurînd și locul țârii cîte ceasuri au călcat s-au întors. N. COSTIN, LET. II, 79/27. Au măsurat locul din mijlocul Prutului de la Orășeni. NECULCE, L. 192. Măsurînd locul cel ce era între Ceale doauă ziduri (a. 1 773). GCR II, 92/31. În mîna ta cu compasul lumile toate măsoară. CONACHI, P. 275, cf. 109. Se simțiră pipăiturile cu care omul de afară măsura distanța pe lemn. CARAGIALE, O. I, 64. Dă-mi merticul tău să-i măsor învățătorului. PREDA, I. 91. Să ne lași să măsurăm pămînt dincoace, că de nu, noi tot ne băgăm cu plugul aici la toamnă. V. ROM. mai 1955, 24. Și cum poți să ne dovedești aceasta?... – Măsurați, numărați și dacă nu va fi așa, eu pui capul în mâinile cui mi-a dovedi că e altfel. POP, ap. GCR II, 366/26. Meșterii grăbea, Sferile-ntindea, Locul măsura, Șanțuri largi săpa. ALECSANDRI, P. P. 187, cf. TEODORESCU, P. P. 40, 317. I-am făgăduit că în toată viata mea nu voi măsura decît la drept. ȘEZ. II, 161, cf. ALR I 1 600/186, 278, 305, 333, 357. Vreau să măsur niște carne. MAT. DIALECT, I, 180. Cu ce măsură vei măsura cu aceea ți se va măsura ( = fiecare va fi răsplătit după faptele sale). Cf. CORESI, EV. 46, 48, N. TEST. (1648), ap. GCR I, 128/6, BIBLIA (1 688), 755¹/17, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. Măsoară de două ori și taie (sau croiește) o dată (= judecă bine înainte de a începe o acțiune). Cf. ZANNE, P. V, 421, 422. (Cu parafrazarea proverbului) Măsor de șapte ori pînă tai. V. ROM. aprilie 1954, 14. ◊ F i g. Eu privesc și tot privesc La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară, Unde lumea în căi nouă, după nou cîntar măsoară. EMINESCU, O. IV, 111. Nu pot măsura bucuria ce vom simți văzîndu-vă aici. CARAGIALE, O. VII, 452. Vor sili mîna celor ce tot măsoară, cumpănesc, drămăluiesc, așteaptă. C. PETRESCU, A. R. 46. ◊ R e f l. p a s. Versurile antice se măsura, cum am zis, prin pede sau picioare. HELIADE, O. II, 144, cf. ALECSANDRI, POEZII, 275. Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul. EMINESCU, O. I, 132. ◊ E x p r. A măsura banii cu dimirlia = a fi foarte bogat. ZANNE, P. V, 71. A măsura oile (sau laptele) = a cîntări laptele muls o dată de la oile dintr-o turmă, pentru a evalua cantitatea de brînză ce se va produce. Cf. CHEST. V 57/8, 11, 12. A lua la măsurat = a lua la bătaie. Apoi să nu-l iei la măsurat cu prăjina de falce? ALECSANDRI, T. 471. Răsfrînse buza de jos într-o schimă de supremă compătimire, aidoma cu faimosul Milord Arsouille. . . cînd lua la măsurat și la descîntat un jocheu nenorocos, care a pierdut cursa. C. PETRESCU, A. R. 16. ♦ Intranz. A avea mărimea de. . . ; a valora. Podul de la Drăgășani. . . măsoară patru sute de metri. BOGZA, C. O. 381. ♦ Fig. (Popular și familiar; adesea cu determinări ca „peste spate”, „spatele”, „pe spinare” etc.) A bate, a lovi (pe cineva). Apucasă o piatră mare în mînă Și dirept la frunte te mâsurasă. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Ce-aș mai rîde, rîde zău, De-aș putea c-un melesteu, Să-i măsor în lung și-n lat Și trivoga-n ei să bat. ALECSANDRI, T. 552. Cu o joardă împletită ne măsura Grui spatele. F (1 884), 110. Câtă un ciomag nodoros, cu măciucă-n cap, și cînd începu a-i măsura coastele, nu-l mai slăbi pînă rămase dracul lat jos. ȘEZ. IX, 68. Care cum trecea mi-l măsura peste spate de gîndeai că dă în sac. RETEGANUL, P. V, 47. Îl trîntește jos, înșfacă o scurtătură și prinde a ți-l măsura așa de bine, de mai era să-l omoare. I. CR. II, 278, cf. ZANNE, P. III, 371, V, 423. ♦ (Complementul indică pedepse, acțiuni represive) A stabili, a aplica. Apoi 4 corporali de la cavalerie. . . s-au părîndat pînă ce i-au măsurat 100, zi: una sută de toiege. BARIȚIU, P. A. I, 655. Vouă vă pune legi, pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I, 60. 2. T r a n z. A aprecia (valoarea, mărimea); a evalua. Se mișcă și cu pasul se-ncearcă să le-ajungă, Să măsure distanța cu-a tactului simțire. HELIADE, O. I, 365. Noi [clăcașii] le sîntem toat-averea Munca ne-o măsor cum vor. Fiii noștri le-e puterea Ș-aste mîini comoara lor. BOLLIAC, O. 203. Nu vreau să măsur meritele d-tale de artist cu interesul meu pentru opera d-tale. IBRĂILEANU, S. L. 92. (R e f l. p a s). Banii care trebuie să ne plătească să nu se măsure, fără numai cu marca de argint, ȘINCAI, HR. I, 253/19. Omule, nu disprețul lucrurile fie cît de nensemnate! Valoarea lor se măsoară cu nevoia ce ai de ele la un moment anume. CARAGIALE, O. IV, 139. ◊ E x p r. (Regional) A-i măsura (cuiva) vorba cu îmblăciul, se zice despre cineva care spune nimicuri sau care vorbește nedeslușit. Apoi na, zise Ipate. Măsură-i vorba cu îmblăciul. Balan să-ți aleagă din gură, ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151, cf. ZANNE, P. II, 833. 3. T r a n z. A parcurge, a străbate (pe jos) o distanță, un loc. Adeseori departe de-a lumei triste valuri Cu păsuri regulate eu măsur al tău pod, Bahlui! ALECSANDRI, P. I, 202. Măsură încăperea dintr-un capăt în altul, să-și desmorțească picioarele înțepenite. C. PETRESCU, Î. II, 161, cf. 200. Spre sară, porneau și oamenii și dobitoacele spre case, măsurînd drumul din șanț în șanț. SADOVEANU, O. IV, 253. La Picior de munte. . ., Prin plaiuri tăcute De vînturi bătute Urcă și coboară Și drumul măsoară, Trei turme de oi. TEODORESCU, P. P. 435, cf. 299. Să măsor grajdiul de-a lung De la ușă păn-la fund, Să-mi aleg un cal porumb. SEVASTOS, C. 315. ◊ E x p r. A umbla gonind vînturile și măsurînd cîmpurile = a umbla fără nici un rost. ZANNE, P. II, 788, cf. I, 91. 4. Tranz. (Adesea determinat prin „cu ochii”, „cu privirea”, „din ochi”) A cuprinde cu ochii, a cerceta cu privirea ; a examina, a scruta. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I, 83. Cu ochiul pironit către partea unde s-aude lătratul, el. . . măsoară luciul zăpezii fără de cărare. ODOBESCU, S. III, 42. Sta ziua-n prag, ieșea pe stradă, Cu ochii zarea măsurînd. COȘBUC, P. I, 100, cf. II, 83. Gîngu măsură cu ochii ascunzișurile, căutînd cel mai adăpostit ungher unde să fugă. C. PETRESCU, S. 40. Din poartă s-a întors cu o mișcare iute, măsurînd înciudat casa aceea mare și urîtâ. GALAN, Z. R. 9. ◊ R e f l. r e c i p r. Balcanul și Carpatul. . . cu ochiul se măsoară. ALECSANDRI, POEZII, 433. ♦ (Cu sensul reieșind din context) A privi insistent, pătrunzător (cu curiozitate, cu neîncredere, cu dispreț etc.). Pe Ulea l-am măsurat cu privirea. . . Murise înainte d-a-l izbi! DELAVRANCEA, O. II, 75, cf. 191. Ea nu-i vorbește, parcă nici nu ia act de existența lui, ori, rar, îl măsură ironic din ochi și pleacă. IBRĂILEANU, S. L. 23. Luase o înfățișare gravă, măsurînd foarte aspru pe Vasile Baciu. REBREANU, I. 25, cf. 347. Ridică ochii să-i măsoare cu disprețul tinereții virtuoase. C. PETRESCU, C. V. 63, cf. 69, 91, 317, 358. Mă măsoară o clipă și pe urmă îmi răspunde scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 406, cf. id. O. III, 220. Hai mai repede, că e frig! v-a îndemnat [fata] jucînd în loc, să se încălzească, mâsurîndu-vă din ochi și rîzînd. PAS, Z. I, 74. Ochii lui mărunți, suri, te măsoară neastîmpărați, ațintindu-te fără sfială. V. ROM. martie 1 955, 250. Aha! exclamă Voicu, măsurîndu-i de sus pe cei doi. PREDA, D. 132, cf. 147. Stătea lîngă general, înaltă și disprețuitoare, măsurînd toaletele rafistolate la repezeală ale soțiilor de funcționari. T. POPOVICI, S. 314. ◊ (Cu determinări de felul lui „de sus pînă jos”, „din cap pînă în picioare”) Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. I, Doamne! Zise ea surîzînd cu degetele la gură și măsurîndu-mă cu ochii din creștet pîn-în talpe. EMINESCU, G. P. 104. Moșneagul se uită cu tot dinadinsul țintă la mine și mă măsură din cap pîn-în picioare. HOGAȘ, M. N. 71. Ochiul lui ager măsurase din clipa intrării pe ușă fata, din cap pînă în picioare, și rămăsese înmărmurit de frumusețea ei atît de tînără. CAMIL, PETRESCU, O. I, 267, cf. id U. N. 199. Îl măsura din cap pînă în picioare cu o expresie în care admirația se amesteca cu ironia. V. ROM. septembrie 1955, 94. 5. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A se compara (cu cineva) din punctul de vedere al forței fizice, intelectuale, materiale etc. ; a se lua la întrecere, a concura; a se înfrunta (în întrecere, în luptă, în război). V. b a t e, l u p t a. Deși puțini, ostașii. . . erau însă plini de foc și de dorința de a se măsura cu dușmanul. BĂLCESCU, M. V. 113. [Să se stabilească] dacă purtarea d-lui a fost onestă sau nu, ca să se poată apoi pune provizoriu în poziție a se măsura cu oamenii de la care cere satisfacție. ap. GHICA, A. 611. În sufletul ei groaza se măsura cu părerea de rău. REBREANU, I. 191. Renunțaseră, osteniți să se mai măsoare cu asemenea privilegiați ai norocului. C. PETRESCU, C. V. 10. În sfîrșit a venit timpul să mă măsor cu el și i-am trimes o provocare scrisă. SADOVEANU, O. XI, 570. În luptele cu maurii, spaniolii formaseră o cavalerie ușoară. . . neîntrecută în manevre repezi. . ., dar incapabilă de a se măsura cu cavaleria grea franceză. OȚETEA, R. 166. Își dăduse seama că e o prostie să se măsoare cu Anghel pe față. PREDA, d. 179. Unde-i Ginu Costangin, Cu frate-so Rusalin Să mă măsur eu cu ei, Mînce-i lupii de mișei. CĂTANĂ, B. 37. Cu bogatul nici calul să nu-l încerci, nici în pungă să te măsori. ZANNE, P. V, 88, cf. iv, 431, 432. ◊ E x p r. A nu se putea măsura (cu cineva sau cu ceva) = a fi în inferioritate evidentă (față de cineva sau de ceva). Nu mă puteam măsura cu colegii mei. BRĂESCU, A. 206. În adevăr, ziceau zinele, noi nu ne putem măsura nici în frumusețe, nici în minte, dar nici în putere cu zîna noastră. RETEGANUL, P. II, 15. Iar feciorii de împărați și de crai necau mânia în sufletul lor, simțind că nu se puteau măsura cu străinul acela. MERA, L. B. 129. (T r a n z.) A-și măsura puterile (cu cineva) = a se lua la întrecere în luptă, a se lupta (cu cineva). Ești tu în stare să-ți măsori puterile cu ale mele? ALECSANDRI, T. I, 444. ♦ (Învechit, rar) A se potrivi, a se echivala. Să vor măsura (p o t r i v i MUNT.) una cu alta, ce să dzice, eresele cu preacurviia și să vor tocmi să fie una pentru alta si să nu să despartă. PRAV. 149. 6. Tranz. (Complementul indică acțiuni, vorbe, sentimente etc.) A cumpăni, a echilibra; a chibzui; a înfrîna. Cînd glumiți, vorbele voastre în veci să le măsurați. HELIADE, O. I, 120. Deci pátimile-ți măsoară, omule, și le slăbește. CONACHI, P. 279. Clit are isteție și vorbele-și măsoară. NEGRUZZI, S. II, 195. Să ne mai măsurăm cheltuielile, că nu mergem bine. FILIMON, O. I, 218. Tu-ți măsoară bine cuvintele! Nu pune în joc mînia mea! COȘBUC, S. 115. O cucuvea stîrnită din culcușul ei de întuneric, lunecă pe sub streașină clopotniței și, mâsurîndu-și zborul, trecu peste curtea mînăstirii. CAZABAN, V. 62. 7. T r a n z. (Regional ; cu complementul „ roata”) A încujba obada". ALR II 6 682/95, cf. 6 682/325, 386. – Prez. ind.: măsór și (învechit și regional) măsúr (ALR II 4 602; accentuat și măsúr, ALR II 4 602), (regional) mésur (ALR I 2 034/85). – Și: (regional) amăsurá (prez. ind. amăsur) vb. I. ALR II 4 602/279, 310, 316, 334. – Lat. mensurare.

ACT A face act de prezență = A se duce într-un loc pentru puțin timp, din datorie sau din politețe: Boiangiu era calm. Se stăpânea. Își zicea că mare lucru n-are să fie nici acuma. Doar să patruleze puțin, să facă act de prezență. (LIVIU REBREANU) Noi am făcut doar act de prezență. Evoluția echipei nu a mai fost aceeași, dar am avut și mari probleme de lot. (http://liga2.prosport.ro) A face un act de autoritate = A face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație: Ofițerul este obligat să facă act de autoritate adesea cu subordonații săi. (http://www.scientia.ro) Bine, i-a atras atenția că „fiți atent că faceți totuși un act de autoritate, că vi s-ar putea lua în nume de rău lucrul acesta”, l-a sfătuit pe mitropolit… (www.crestinortodox.ro) A face un act de dreptate = A recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă până atunci: Erau convinși că fac un act de dreptate! Că strivesc prin urletele lor viscerale orice împotrivire! Se simțeau infailibili! (MUGUR BURCESCU) „Proiectul de lege este un act de dreptate făcut celor care au avut curajul să se opună regimului opresiv comunist”, a mai spus Muraru. Conducerea școlii i-a făcut un act de dreptate și a fost imediat repus în drepturi. (http://www.mediafax.ro) A lua act de ceva = a) A constata, a lua cunoștință de ceva: Am luat act de prezența ta aici și ne bucurăm că ai venit. b) A declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva: El lua act de o nouă posibilitate a sa de a se apropia de taina existenței. (LUCIAN BLAGA) DIRECTORUL Comp. bar., strigând puternic: [...] Dv. vă... încuiați, ca să zic așa, în ordinea dv. de zi, și apoi, de aci, nu mai vreți să... ieșiți! Rog să se ia act de aceasta. Aceasta nu e... lucru curat! Vom protesta! vom umple... toate gazetele! (I. L. CARAGIALE)

NUNCUPAȚIE s.f. (Jur.) Declarație solemnă făcută într-un act. [Gen. -iei, var. nuncupațiune s.f. / cf. lat. nuncupatio, fr. nuncupation].

CONSTANTIN împărat roman, lat. Constantinus. I. A 1. Constantin/escu, Gh., 1759 (Băl V). 2. -ață log. (Sur XII), cu suf.-eață. 3. Fără n; în genere n se suprimă pînă la jumătatea sec. XIX, cînd reapare ca formă cultă: Constantin (Syn); pren. (Sd XXXI 34); olt. (Sur VI); -ești s.; -aș, T. (Buc); -ache, Caracaș. 4. + suf. blg. -ciu: Constantinciu, (Bîr I); cf. Costandinciu Fiștovanul („din Șiștov”) (Bîr II 349). B. Cu nt > nd (sub infl. fon. grecești, ca Andone < Antone); 1. Costandin, frecv. (Sd XV 210, 216); -a f. ar (Fărș); -a mona. (P²); -ești s. (IO 21). 2. Costandinița, b. nepot Milescului (RI XIII 375). 3. Cu afer. Tandin ipoc. act; Andin, ban † 1523 (PGov 14) sau < Antim I 5. II. Divizat Costan – Tin sau Costan – Din. 1. Costan (Moț; Met 96; Hur 72; CL; Ard; Mar; Paș; Vr C 200; RA II 418; Șez) etc.; – Grasul (Mz PI I 65); Costana f. (AO XII 46). Această formă, frecventă, va fi contribuit la popularizarea numelui Stan, socotit ca o scurtare a ei. 2. Prin căderea lui n final: Costa b., frecv. (Ard I 271; Tec I; Mar; M mar; Met 15; Ant Ar); Costă f. ar. (Fărș). 3. + -ac: *Costac; -ea, O., act.; Costăcan, Iancul, mold. 1666 (RI VI 77). 4. + suf. grec -ache: Costache, Veniamin mitr.; frecv. ca prenume în sec. XIX-XX; Costăchiță, act.; < Stăchiță, olt. (AO XXI 162); dar Tăchiță < Tache < Mitache < Dumitru; Costăchel și Costăchescu fam. actuale. 5. + -ar: Costariu (Moț). 6. + -aș: Costaș, olt. (Sd V 406; D Cpol; + -aș -cu, (-co): Costașcu Turculeț (LM); Costașco Pancul (Sd V 226) etc. 7. Coste (Dm; Ștef; C Bog etc.); -a, frecv. (Dm; Xen III; Sd I 2 etc.); -an boier † 1523(P Gov 14); Costel, cca. 1400 (Giur 215); ard. 1771 (Paș); Costela t (Sur III); Cost/ei, -eni, -ești ss.; -escu. 8. Costoiu, munt. (Sc); Costoae (Moț). 9. Costi formă ar.; -an, munt. (Cat tc); -escu, Gr. (Fil). 10. Costiul (17 A I 154, IV 148). 11. Costică, frecv. act., scurtat: Tică (Paș); Tică Costin (17 A III 182). Costici (Dm; C Ștef); Costic/ea (16 B III 40; DR II 697) ard.; -eni s. 13. Ticu < *Costicu, 1789 (Paș); Ticușul s. Vezi și Tic (Partea II-a). 14. Costilă (17 A IV 148). 15. Costiș/el; -or, ard. (Paș). 16. Costița (ib). 17. Costuc, Ig. Isp IV^I). 18. Costul (17 A IV 276); -eni s. 19. Costu + -in: Costin, frecv. mold. și ard. (Dm; C Ștef; Moț; Mar) etc. Miron Costin, cronicarul; Costinaș (Mar); Costina f. (Moț; Met 48; 16 A III 22 și 162; IV 289; 17 A IV 96; 17 B II 184; Cat mold II; P Gov 36); Costinca f., țig. (13 – 15 B 144); Costin/escu, -ia, -oiu, act. 20. Costîn (Mar); -a s. (Dm); -aș (Sd XI 77). Coincidență pentru formele § II, cf. dac. Costas. 21. Codin frecv., scurtat din Costandin, forma populară actuală; Codina f. (Buftea); Codinică popa, olt. (BCI XII 160), și prob., cu fon. olt.: Godinești, etim. Donat (AO XX 281) ca lat. Gaius< Caius; Codică rar. Dic/ă, -u și derivatele acestora provin din Todică < Teodor. B. TIN, partea finală de la Constantin: Tin/a, -ica f., frecv.; -ică răzeș (Bîr I). 2. Tinașco vătav (Sur XIV). Dar: Tincu, Tincea < Eftimie. C. DIN < Costandin: 1. Din frecv. dr. șl ar. (Ant Ar); Dina f. (P Bor 71 etc.), cf. și Dina biblic; Dinăuți s.; Dineață, Ioan, act. 2. Forma special olteană folosită și în Moldova, din sec. XV-XVII: Din/că, -cu, ultima luata și ca ipocoristic pt. C-tin, fiul cel mare al lui Constantin Brîncoveanu. Din/că b. (Olt); -ca f. (Ins 344; 17 A IV 119); -cani s.; -coniu, hațeg (Cand). 3. Din/cea (17 B 1201; Dm; Ard II 194); -cescu, act.; -ciul (CL). 4. Dincu (Tec I; Vr); -l (U6 B III 177; P³); -lescu, olt., act; -lești s.; -loiu, C. (Olt). 5. Dini/că: -cu, 1660 (C. Ut 1922, p. 410). 6. Diniță (P¹³). 7. Dinoci, S., act.; Dinoiu, olt. (Cand; Ocina); Dinuț, -ă, olt. (Cand 131). 8. Din/u, frecv.; -ică și -icu pren. și fam.; Dinul/escu; -ică (Cand 131) olt. 9. Dinuliu. Cf. formele balcanice: gr. Nτίνος (But), blg. Динко, alb. Dini (Weig) etc. III. Alte scurtări: 1. Custe, Cîrje (Sur I); Custandini ar. (Ant Ar); Standin (P Bor 4). 2. Tandin (Sc); Tand (M Mar); acesta folosit și în expresia: „Tanda și Manda” 3. Compuse: ar. Costa-Foru; Costa-Petre (IO 68). 4. Cu sincopa lui s, probabil: a) Cota, ar. (Ant Ar); Cotan, I., diac (Isp I^I); – Gl., 1691 (BCI VII 10); Cotănic, R. (Isp IV¹). Cf. și blg. Кота, Коте (Weig). b) Prob. Cotela diac (Sur II); Cotelin (ib); Cotelea t. (Isp I¹). c) Cotin, V. (Isp IV¹); -a t. (Sur II); -ici, N.(Isp. IV¹); Cotenciu, olt. (Gand 130). d) *Cotean: Coteanescul, Oprea, vătaf de Cotenești (Muscel) stăpîn al muntelui Coteanul (RI VII 177); Cotenescu fam. (Muscel); -ești s. Coincidențe: Cotus, Cotys, Cotelas, regii traci. IV. Forme sîrbo-bulg. 1. Cocea, 1766 < blg. Коча < Konstantinus (Weig), sau subst. coc + suf. -ea (etim. I. Iordan); v. Coce (Partea II-a) 2. Coța, 1788, ard. (Paș) < blg. -srb. Коца < Konstantinus (Weig. și Maretić, Rad. 82). 3. Conea, ard., 1633 (Paș). cf. sr. cr. Konja (etim Pașca) sau scurtat din < subst. coconea. 4. Coie, Coica, boieri munteni din sec. XV (Rel) < srb.-cr. Kojo, Kojka (v. și Goia (Partea II-a). 5. Colan, N. (17 B III; – I. (Cîmp); – ard. (Ț-Rom 366), <srb.-cr. Kole, Kolan < Konstantinus (Rad vol. 82 pp. 90, 98).

BABĂ subst. I. 1. Babă, Ioan, act.; Baba, Ursul (Sd XVI); moșn, 1510 (16 B I 56); – - Babe, țig. (ib. 60); Babul (Ștef); Băb/ești, -eni ss. 2. Băban (Hur; Sd XXI) sau < expresia: oaie babană; -a s. 3. Băbău, V. ban. act.; + -ar: Babaru, S., act. sau < subst. băbar; Babare s. (Dm); 4. Babeș, ard. (Paș); Victor – (Has). 5. Băbeț, ard. 1617 (Paș). 6. Babic, Șt. orășan 1822 (RI XIV 139); Bahici, 1434 (Has); – mold. (Ștef; Băl II); Băbiciul s. 7. Babin s.; Babinți s. (Cat); Babincu (Ard I). 8. Babițiu, ard. (Paș); cf. și subst. babiță. 9. Babiu, ard. (Drăg); Babiĭuc, Ursul (Sur XI). 10. Băboc t.; Băbocea ard. (Paș). 11. Cu suf. -oiu: Babo/e, I. (An Com); -ia, D., act.; Băboae, Ghinița (Sur XXV), n. marital; Băboești s.; Băbuești (17 B II 58); cf. și subst. baboiu. 12. Babónea, ard. (Paș). Babotă b. (Petr 15). 14. + -uc, -uci: Băbuciu, fam., ard. (Paș). 15. + -uș: Babuș/a; -in, 1451 (Mus 33); – in, Petec (13 – 15 Bpren., scris și Babucin, 1450 (Ț-Rom 213); Băbuș, D., ard., 1726 (Paș); -a t.; -u, G. (Mînăci). 16. Băbuț/a s.; -u, I., act.; -ea b. (17 B III 420). II. Compuse și asemănătoare. 1. + Anica: Babanica act. 2. + Anca; Babanc/a f., 1820 (vieri 84); -escu, post. (Bibl. rom. veche III). 3. + Ilie: Babailiescu și Babaliescu, C. (ib). Babadacu, D. (Meșt. Cr); 4. + rea: Babărá, mold. (Sur XXIV). 5. Babăverdea, D-tru, 1686 (Sur V). 6. + Badea: Băbadea t. 7. Babaroaga s. 8. Băbu, I. (Vr C). 9. Bâbaița s. 10. Babța s.

LEPĂDA vb. 1. Lepăduș, moț; Lăpăduș, pren. (Ard);-fam. (T-Jiu); -a f. (Ard II 194). 2. Lepăduță, 1620 (Glos). 3. Cf. Lepedeanu, Ș., act. 4. Participiu luat ca adjectiv: Lepădat, pren. (Am 108); – 1557 (Glos); -a f. (AO XV 276; Tut 90); -a f., țig, (17 B I 242); prenumele acesta stă în legătură cu credințele populare despre copilul „lepădat” sau „vîndut”, de formă, spre a-l feri de moarte; – Lepădații neam (Vr); variante grafice: Lepedat căpitan (Sd XI 263), Lăpădat (Ard). 5. Latinizat: Lapedatu, Al.

DONAȚIE s.f. Act prin care una dintre părți procură un avantaj celeilalte părți fără a primi ceva în schimb; dar făcut printr-un act public. [Gen. -iei, var. donațiune s.f. / cf. lat. donatio, fr. donation].

anticategorie (gr. antikategoria „recriminare”, „contraacuzație”), figură retorică (dialogistică) prin care se răspunde unei acuzări (P): a) fie acuzând pe adversar de o crimă identică (sin. antanagogă); b) fie acuzându-l de altă crimă. Ex. [Socrate:] „Să mai luăm o dată actul de acuzare, cel întărit cu jurământ; să-l citim iarăși, ca și cum ar fi acum pârâtorii. Iată ce cuprinde: Socrate săvârșește nedreptăți; el strică pe tineri, nesocotește pe zeii în care crede statul și se închină la alte zeități noi. Așa glăsuiește actul de învinuire; să cercetăm în parte fiecare vină din acest act. Se spune că săvârșesc nedreptăți, stricând pe tineri. Mă întorc și întâmpin: – Meletos, bărbați atenieni, săvârșește nedreptăți; el își bale joc de lucruri serioase, chemând în judecată cu nesocotință pe oameni, ocupându-se de lucruri cu care se face că se pricepe, dar cu care nu s-a ocupat niciodată. Că este adevărat, voi încerca să dovedesc.” (Platon, Apărarea lui Socrate → Papacostea, p. 20-21)

ultimatum sn [At: AR (1829), 66/46 / V: (înv) ultimat / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: fr ultimatum, ger Ultimatum, lat ultimatus] (Șfg) Înștiințare făcută de un stat altui stat, prin notă diplomatică, în care i se atrage atenția că, în cazul în care ar săvârși (sau s-ar abține de la a săvârși) anumite acte, se vor lua măsuri de constrângere sau se va porni război împotriva lui.

A RETRAGE retrag tranz. 1) A face să se retragă. 2) A mișca înapoi. ~ mâna. 3) A lua înapoi. A-și ~ actele. 4) A renunța de a mai prezenta; a înceta de a mai înainta. A-și ~ candidatura. 5) (opinii împărtășite anterior) A înceta de a susține ca nefiind drept; a retracta. /re- + a trage

HEBEFRENIE s.f. (Med.) Una dintre formele demenței precoce, care se caracterizează prin comportament pueril cu tendințe spre acte antisociale; schizofrenie. [Gen. -iei. / < fr. hébéphrénie, cf. gr. hebe – pubertate, phren – spirit].

PROTEST s.n. Act de protestare, opoziție; cerere, intervenție făcută contra unor încălcări, a unor acțiuni nedrepte etc. ♦ Notă de protest = comunicare scrisă către un guvern prin care se ia atitudine împotriva unor acte săvîrșite de acest guvern contrar tratatelor sau normelor de drept internațional. [Pl. -te, -turi. / < it. protesto].

PROTEST s. n. 1. manifestare energică împotriva unor încălcări, a unor acțiuni nedrepte etc. 2. formă a demersului diplomatic prin care un guvern ia atitudine împotriva unor acte săvârșite de guvernul altui stat, pe care le consideră contrare tratatelor sau normelor de drept internațional. 3. act public prin care organele judecătorești constată neplata la scadență a unei polițe. (< lat. protestum, it. protesta)

PROTEST, proteste, s. n. 1. Faptul de a protesta; opoziție hotărîtă, manifestare energică împotriva unei acțiuni considerate ca nejustă. ◊ Notă de protest = comunicare scrisă prin care un guvern ia atitudine împotriva unui act săvîrșit de guvernul altei țări și considerat contrar tratatelor sau normelor de drept internațional. 2. (În economia capitalistă) Act public prin care organele judecătorești constată neplata la scadență a unei polițe. [Pl. și: (înv.) protesturi] – Postverbal al lui protesta.

IMPRIMAT¹, imprimate, s. n. 1. Formular (cu rubrici) pentru întocmirea de acte oficiale. Apostol Bologa luă în primire, de la locotenentul pe care venea să-l înlocuiască, biroul cu cele cîteva registre și imprimate. REBREANU, P. S. 139. 2. (La pl.) Publicații tipărite, tipărituri.

LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).

PROTEST, proteste, s. n. 1. Faptul de a protesta, opoziție hotărîtă, manifestare energică împotriva unei acțiuni considerate ca nejustă. [Căzuse] victimă nu atît a protestului său patriotic... cît a plîngerilor și intrigilor boierilor către Poartă. KOGĂLNICEANU, S. A. 211. Notă de protest = comunicare scrisă prin care un guvern ia atitudine împotriva unui act considerat contrar tratatelor sau normelor de drept internațional, săvîrșit de guvernul altei țări. 2. (În economia capitalistă) Act public prin care se constată de către organele judecătorești neplata la scadență a unei polițe. – Pl. și: (învechit) protesturi (GHICA, A. 592, NEGRUZZI, S. III 153, ALEXANDRESCU, M. 273).

GALATIE cf. gr. Γαλάτης (But), nume format din Galaction în contaminare cu Galatea (nimfa), cu Galata, etnic «celt» și Galatenii, cărora se adresau epistolele apostolului Pavel, acomodat cu term. -ie după cele calendaristice. 1. Galatie, 1693 (Hur; Ard 22). 2. Galata b. (17 B II 5): „Stoica al Galatei”; cf. și m-rea Galata, zisă și Galatia (16 III 92; 17 A V 40), numită după cartierul Galata din Constantinopole; Gălăt/ești, -eni ss. (17 B IV 292); -escu, D., act. 3. Galați (plural de Ia sing. *Galatu), 3 sate ard. și orașul; Galați, Gh., transcris în magh. Galáczy Gh. funcționar la 1600 în orașul ard. Bistrița (Sd I 36); cf. și etim. lui Philippide (OR II 373). Gălățescu, act. din pluralul Galați; Gălățuiul t. (17 B II 309). Cf. și sl. „negru” + suf. srb. -aț, ca în Radaț, Mladenaț (etim. Drăg 280-1).

RAHELA, Soția lui Iacob, ebr. rāhēl „pecora”. (Tagl). 1. Rahila f. (Ard; Paș); Rahil/ia mona;-feb. 1609; -escu act. 2. Rahira (P²; Ard; Paș); cu afer.: Hira (etim. Paș) sau < Porfirie ori < Safir (v. Partea a II-a); Rahirești t. (Mus). 3. Prin schimbarea părții finale: Rachina pren. ard. (Paș) și Rafina (Hur 129). 4. Hiperurbanism: Rafila (Moț; Var 23) și Rafira (Ard; Paș). 5. Cu afer.: Fira și Firuca (ib). 6. Rafiroiu pr., 1916.

STAN < sl. Stani/slav, -mir < sl. stan „a sta” (în sus), a se ridica (Capidan; DR II; Weig 148). La răspîndirea lui va fi contribuit și forma Costan < Constantin; unele forme pierd pe s inițial (afereză). I. Din forma slavă cu -slav și -mir: 1. Stanislav (Dm) și s. 2. Tanislav (G Dem) și Teneslav, D, (An Pl 117); Tanislavi sau Tanigociul (Loc...); Stănislav (Ard; 16 B I 52).; – zis și Tăslav (D Gorj 125, 127). 3. Stănislavone b. 4. Stanimir act.; Stănimir (16 B I 114); Stanomir. 5. Cu afer. *Nimir > Nimirești s. (Glos); cf. Nimirov, oraș ucr. 2II. Forma scurtă: Stan: 1. Frecv. dacorom. în doc. (Dm; Rel, etc.) și act.; Stanul (Mori 6); vlah din Serbia (DR IV¹; 13-15 B 183: 16 B III 318; 17 B II 100; RS 57). 2. Cu afer. Tane act.; Tanu (ib); + -vici, -anu: Tanoviceanu; Stăn/escu frecv.; -ești s.; cu afer. Tănești, ceată de moșneni (17 B I 202); Tanesco Ganciuc, 1824 (Sur XI), luat ca prenume. 3. Stănulescu act. 4. Stănulețul (17 B Ii 367). 5. + -ig + -oci: Stănigoci (17 B III 421); cu afer, v. Gociu. 6. Compuse: Stanariciul 1635 (Hris I 229); Stanciulcul (17 B II 100); Stănărău, Stan (17 B III 102); Stănăraciu (Ard); Stănăsilă, N., act.; Stanchiș; Stănciuroae f, (16 B VI 248; 17 B I 368), marital. III. A. + -cu, -ca: 1. Stanco (Dm); Stancu frecv,; – al Jidovului (AO XXI 143). 2. Stane și Stăne (Moț). 3. Cu afer. Tanco, Pîrîul lui, (Ștef); Tancu (C Ștef); – dobr. (RI XI 208). 4. Stancul, cu afer. Tanculi, ar. (Ant Ar), dar Ancul v. Ioan VI A 10 (Partea I); Stăncul/escu; -ești s. 5. Stanca b. (17 B III 392); – f., frecv. 6. Cu afer. Tanca f. (Fărș). 7. Stănchița f. (Puc 274) sau < Stana + Chița. 8. Stăncău, ard. 1680 (Paș). 9. Stăncoe b, (Ard II 146). 10. Stăncuț; Stăncucel (Cat mold I) (act). 11. Compus: + Ilie, Stăncălie, ioan, act. B. + -cea, ciu: 1. Stance(a) b. (Dm; 13 – 15 B 152; 16 B I 52; 17 B 1386); – cu fiica Stancea (16 B III 65). 2. Stăn/cel, ard. (Met 6); -cei s. 3. Stănc/escul, Er. (17 A V 229); -easca, -ești, -eni ss. 4. Stanciu frecv. 5. Cu afer. Tanci (Ard I 106); Tanciu, din Bîrsa (Sd X); – dobr. (RI XI 205). 6. Stănciulaș, (MO 10 feb. 1949). 7. Stănciulea (16 B IV 358; Paș); -escu; -ești s. 8. Stănciulețul (16 B III 81). 8. Stăncic, firmă (București) și Stancic/a b. (16 B I 147); -ă (17 B I 167); -ul (Drag 36). 10. Stancișor (Tis). 11. Stăncilă b. 12. Stănciuc (Giur 40); -ă b. (17 B I 372); -ul (17 B II 112, 367); Stănciug 1587 olt. (D Gorj). 13. Stanciunel, ard. (Paș). 14. Stăncioiu 1829 (Cărbunești r, Teleajen). 15. Stancioniu act. oltean-meh. IV. Stan, cu diverse sufixe. 1. Stana b., post., 1638 (D Buc); Stanian (Dm). 2. Stănăgui (16 B VI 338). 3. Stănea (17 B II 237); Stănean, ard.; Stanian, Radu, act. (Ploiești). 4. Stăneasă fam., ard. (Paș). 5. Stăneci act.; -u 1726 (Paș). 6. Stăneiu 1680 (Faș); Staneica t. 7. Stanel, olt. (Sd VI 506). 8. tănesul (sic) 1726 (Paș). 9. Staneș (Tec II), 10. Stanet (Cat; 16 B II 400). 11. Stănia scris și Stanie (16 B IV 118, 353, VI 139). 12. Cu afer. Tanie,(Bîr 1); Stăniia b. (17 B II 411; Hur); Piscul Stănici (17 B II 156). 13. Stănig/a b. (Dm; M mar); -ă (Dm); -eanul, T, din Stănigeni (16 A IV 209; 17 A V 331); -eni și -ești ss. 14. Stănigoiu moșn. (AO X 130); -l (17 B I 307). 15. Stanigociul s. 16. Cf. cu asim. regresivă: Stiniguț/a (Paș; IS 278); -ă (IS 278). 17. Stănil (AO XVI 98); -ă pren. (P²; Dm); -escu; -ești = Stălinești s. (Dm). 18. Stăniș/ești (Tec: I); -el act. 19. Stănișor (Acte Sc); – Ioniță (P Bor 63); -aști s. (Dm). 20. Stanița b, (C Ștef); Stănițescul (Dm; Ștef). 21. *Staniu > Taniu, dobr. (RI XI. 211). 22. Stănoiu, Damian. 23. *Stănoca > prob. Anoca (Mar 144). 24. Stanoman, P., olt. (Sur VI); – fiul lui Stănislav, olt. (Sd VI 506). 25. *Stănuc < Tănucă (16 B VI 312). 26. Stănugă (16 B III 98; 17 B II 132); Stenug (17 B I 318). 27. *Stănui > Stănuești s. (C Bog). 28. Stănuț (Paș); – olt, 1622 (RI VI 244; 17 B III 535); -escu act. V. Feminine 1. Stana frecv.; cu afer. Tan/a, f., dobr. (RI XI 211); – fam. (Moț); -ă f., ar. (Fărș). 2. Stănae f. (17 B I 202, III 574); Stănaia (17 B IV 288; AO XVIII 124). 3. Stanca, D-na lui Mihai Viteazul, și Stancea f. (v. sus III 1). 4. Stănica. 5. Stănișoara. 6. Stanina 1548 (Răc 10). 7. Stănuca. 8. Stanuța. 9. Astancăi, Gh., matronim.

începe [At: COD. VOR. 93/3 / V: (înv) cepe / Pzi: încep / E: ml incipio, -ere] 1 vi (Îoc a isprăvi, a înceta, a termina) A lua ființă. 2 vi A porni de Ia... 3 vi A debuta. 4 vt A porni o activitate. 5 vr (Înv; îe) A se ~ (cu cineva) A se lua la ceartă cu cineva. 6 vt A face ca ceva să se realizeze pentru prima dată. 7-8 vir A porni la realizarea unui scop, a unui act etc. 9 vt A lua pentru prima dată dintr-un lucru. 10 vt (Îe) A ~ o bute A da cep. 11 vt (Îe) A ~ o lumânare A aprinde o lumânare. 12 vt A gusta un aliment, cu intenția de a-l mânca. 13 vt (Înv) A concepe o idee. 14 vt (Înv; d. femei) A rămâne însărcinată. 15 vt A realiza prima parte dintr-o lucrare, dintr-o acțiune. 16 vt A consuma prima porțiune din ceva. 17 vi (D. stări) A se arăta. 18 vi (D. fenomene) A se manifesta.

tras³, ~ă [At: BELDIMAN, O. 88/20 / Pl: trași, ~e / E: trage] 1 a (D. cineva sau ceva) Care este mișcat prin apucare și îndreptare (cu forța) spre sine sau spre un punct voit. 2-3 a (D. un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte) Care este pus (sau scos). 4 a Care este târât (după sine). 5 a Smuls (cu greu). 6 a (D. un lichid) Scos dintr-un recipient. 7 a (D. obloane, uși, zăvoare etc.) Închis. 8 a (D. coșul trăsurii) Ridicat. 9 sm (Reg; dep; îc) ~-împins Om fără valoare. 10 a (Îvr) Dat la o parte Si: retras. 11 a (Mun) Umezit prin absorbție de vapori. 12 a (D. linii) Care este trasat³ (1) Si: desenat. 13 a (Pfm; îe) A fi ~ cu sfoara A fi drept, aliniat. 14 a (D. cartușe) Descărcat prin tragere (34). 15 a (D. cărți, foi etc.) Tipărit² (1). 16 a (D. acte, foi etc.) Reprodus Ia xerox. 17 a (D. față, obraji) Slăbit (de boală, supărare etc.) Si: supt. 18 a (Pex; d. persoane, mai ales cu determinarea „la față”) Cu fața slabă, suptă, prelungă. 19 a (Rar; d. persoane) Slab. 20 a (Rar; d. persoane) Zvelt. 21 a (Pfm; îe) Parcă-i (ori gândești că-i) ~ prin (sau printr-un) inel sau (prin verigă, rar, prin mărgea) sau a fi ~ ca prin inel A fi subțire, mlădios, grațios. 22 a (Pfm; îe) A fi ~ de păr A fi relatat în mod exagerat, forțat, tendențios. 23 a (Pfm; d. traduceri; îae) A fi forțată. 24 a (Pfm; d. rezultatul unei probleme; îae) A fi susceptibil de un grad mare de relativitate. 25 a (Pfm; d. filme, cărți etc.; îae) A avea un final neverosimil și fericit în mod artificial.

lua vb. I. A I (predomină ideea de apucare, de ridicare, de manipulare sau depunere, de agățare, de atașare) 1 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.) a apuca, a înhăța, a înșfăca, a prinde, <pop. și fam.> a căpui, <pop.> a încăibăra, <reg.> a agâmba, a găbji, a găbui, a gâmba, a încăpui, <grec.; înv.> a proftaxi, <fig.; fam.> a căptuși, a umfla. Câinele ia osul care i-a fost aruncat. Înfuriat, l-a luat de guler și l-a dat afară. 2 tr. (compl. indică ființe, obiecte, lucruri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a apuca, a prinde, <înv. și reg.> a sprijini, <reg.> a agâmba, <înv.> a împrinde. Fetița a luat-o de mână pe mama sa când s-a împiedicat. 3 tr. (compl. indică mai ales obiecte) a așeza, a pune. Și-a luat un șal pe umeri. 4 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) a îmbrăca, a pune, <înv.> a revesti. Și-a luat cel mai bun costum pentru ceremonie. 5 tr. (compl. indică obiecte de încălțăminte) a încălța, a pune, a trage. Își ia cizmele și iese. 6 refl. (despre ființe; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a se agăța, a se apuca, a se atârna, a se prinde, a se ține, <pop.> a se anina, a se zgrepțăna, <reg.> a se tăgârța. Când a alunecat, s-a luat de ramurile copacului ca să nu cadă. tr. (compl. indică obiecte, ființe etc.) a ridica, a sălta, a sui, a urca. Bărbatul a luat un sac de ciment pe umeri. Tatăl își ia fetița pe genunchi. 8 tr. (compl. indică obiecte împrăștiate, răspândite, risipite) a aduna, a culege, a ridica, a strânge, <reg.> a tulduza. În fiecare zi ia hainele copiilor împrăștiate peste tot în cameră. 9 tr. (rar; compl. indică părți ale corpului) v. Înălța. Ridica. Sălta. 10 tr. (înv. și pop.; compl. indică recolte, roade etc.) v. Aduna. Culege. Recolta. Strânge. 11 tr. (fam.; compl. indică obiecte de îmbrăcăminte) v. Îmbrăca. Pune. Trage. 12 tr. (înv.; compl. indică pânzele unei ambarcațiuni) v. Înălța. Ridica. II (predomină ideea de înlăturare, de scoatere, de distanțare) 1 tr. (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte sau de podoabă) a scoate. Își ia pălăria de pe cap când intră în casă. Își ia lanțul de la gât înainte de a se culca. 2 tr. (compl. indică obiecte sau părți ale lor care acoperă ceva) a îndepărta, a înlătura, a ridica, <reg.> a dezridica. Mireasa și-a luat vălul de pe față când a ajuns în fața altarului. Cortina este luată la începerea spectacolului. 3 tr. (compl. indică lichide aflate într-un spațiu închis sau circumscris, în recipiente) a extrage, a scoate, <înv.> a detrage. A luat vin din butoi. 4 tr. (compl. indică lucruri agățate, suspendate, legate etc.; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de la”, „de pe”) a desprinde, <rar> a dezgăța. Și-a luat lanțul cu chei de la curea. A luat tabloul din cui pentru a-i repara rama. 5 tr. (compl. indică lucruri înfipte, fixate în ceva; urmat de determ. introduse prin prep. „din”, „de pe”) a scoate, a smulge. A luat câțiva bulbi de crizantemă din pământ. 6 tr. a scoate. Ia-ți mâinile din buzunar! 7 tr. (mai ales în formă neg.; compl. indică privirea, ochii) <fig.> a desprinde, a dezlipi. Nu-și poate lua privirea de la tablou. 8 tr. (compl. indică obiecte, colete poștale, scrisori, acte etc.) a ridica, a scoate. S-a dus la poștă să ia un colet. 9 tr. (compl. indică sume de bani depozitate în conturi) a retrage, a scoate, <pop.> a trage. A luat din cont banii de care avea nevoie. 10 tr. (compl. indică timpul pe care îl are cineva la dispoziție sau care este alocat pentru realizarea unei acțiuni) <fig.> a acapara. Lucrul la noua carte îi ia tot timpul. 11 refl. (în opoz. cu „a răsări”; înv. și pop.; despre aștri) v. Apune. Asfinți. Coborî. Dispărea. Lăsa. Pieri. Pleca. 12 refl. (înv. și pop.; despre unități temporale, perioade de timp, anotimpuri etc.) v. Duce². Încheia. Sfârși. Termina. Trece. 13 tr. (înv. și pop.; compl. indică ființe; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „din”) v. Alunga. Depărta. Goni. Izgoni. Îndepărta. Scoate. 14 tr. (pop.; compl. indică părți ale corpului ființelor, în special membre) v. Reteza. Tăia. 15 tr. (pop.) v. Bărbieri. Rade. 16 tr. (med., med. vet.; pop.; compl. indică ființe, corpul lor sau părți ale corpului lor) v. Paraliza. 17 tr. (tehn.; fam.; compl. indică legături, comunicații între două conducte sau circuite etc.) v. Debranșa. Întrerupe. Suprima. 18 tr. (mat.; înv.; compl. indică numere, mulțimi etc.) v. Scădea. III tr. (predomină ideea dobândirii prin bună înțelegere sau legal) 1 (compl. indică produse, materiale, obiecte de artă, valori imobiliare etc.) a achiziționa, a cumpăra, a dobândi, a obține, a procura, <înv. și pop.> a neguța, a târgui, <reg.> a închipui, a surzui, <înv.> a scumpăra, <grec.; înv.> a proftaxi. A luat un teren la un preț convenabil. 2 (compl. indică obiecte, acte, informații etc.) a obține, a procura. A luat de la notar toate actele necesare vânzării. A luat de la secretariat datele necesare înscrierii la concurs. 3 (compl. indică bunuri, drepturi etc.) a căpăta, a primi. Și-a luat casa care îi fusese naționalizată. Și-a luat răsplata pentru fapta sa. 4 (compl. indică diplome, titluri de studii, calificări etc.) a obține. Și-a luat diploma de bacalaureat. 5 (compl. indică titluri, premii, note, calificative etc.) a obține, a primi. A luat Premiul Nobel pentru pace. 6 (compl. indică cicluri de studii, ani de învățământ, examene etc.) a promova, a trece. A luat examenul de licență. 7 (compl. indică sume de bani) a încasa, a primi. După ce și-a luat salariul, și-a plătit datoriile. 8 (fin.; compl. indică taxe, impozite, comisioane, vamă etc.) a încasa, a percepe, a strânge, <pop. și fam.> a ridica, <înv.> a scoate. Primăria ia taxe de la persoanele fizice și juridice. Statul ia impozite pe proprietăți. 9 (compl. indică sume de bani sau bunuri necuvenite) a primi. A luat mită ca sâ-i rezolve problema. Chelnerul și-a luat bacșișul. 10 (jur.; compl. indică bunuri) a confisca, a sechestra, <înv.> a zeberi. Bunurile obținute ilicit i-au fost luate. 11 (compl. indică mai ales sume de bani) a se împrumuta, a se îndatora, <înv.> a se îndemâna. A luat de la un prieten o sumă de bani până la salariu. 12 (înv. și pop.; compl. indică chinuri, dureri, necazuri, neplăceri fizice sau morale etc.) v. Îndura. Pătimi. Păți. Răbda. Suferi. Suporta. Trăi. 13 (înv.; compl. indică scrisori, reviste etc.) v. Primi. IV tr. (predomină ideea obținerii cu forța sau prin viclenie) 1 (compl. indică obiecte, materiale etc.) a fura, a sustrage, <astăzi rar> a zeciui, <rar> a hoți, a înstrăina, <pop. și fam.> a cărăbăni, <pop.> a găbji, <fam.> a achiziționa, a ciordi, a dili, a dispărea, a ghibirdisi, a opera, a sfeterisi, a subtiliza, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a împrumuta, <înv. și reg.> a fulăi, <reg.> a bojogări, a ciorti, a ciușdi, a fâșni, a hărșni, a huiji, a linge, a pili¹, a poghirci, a pucului, a șpilui, a șuchea², a șuchiri, a șupi², <peior.> a dijmui, <fig.; fam.> a șterge, <arg.> a aporta, a apreta, a bali, a buli, a caramangi, a cardi, a căduli, a cânta, a coti, a gioli, a horșchi, a îmbrățișa, a juli, a mangli, a panghi, a pașii, a răcui, a șmenui, a șucări, a șuti, a trosni, a ușchi, a zuli. Au fost prinși când luau fier vechi. 2 (compl. indică obiecte, bani etc. care aparțin altcuiva) a fura, a-și însuși¹, a sustrage, <fam.> a ciordi, a palma, a șparli, a șterpeli, <fam.; glum.> a confisca, a împrumuta, <reg.> a cotârji, <fig.; fam.> a ciupi, a pișca, a volatiliza, <fig.; fam.; glum.> a sălta, <fig.; reg.> a ciupeli, <arg.> a aporta, a bali, a buli, a cardi, a extrage, a furgăsi, a furlua, a gioli, a hali, a panacota, a servi, a speria, a șuti, a tria, a umfla, a ușchi. I-a luat portofelul cu bani. I-a luat cârdul. 3 (milit.; compl. indică orașe, fortărețe, puncte strategice etc.) a cuceri, a ocupa, <înv.> a cuprinde, a dobândi, a prinde, a stăpâni. După un asediu de câteva săptămâni, au reușit să ia orașul. 4 (milit.; compl. indică teritorii, state etc.) a cuceri, a ocupa, a subjuga, a supune, <pop.> a pleca, <înv.> a hăpui, a pobedi, a prididi, a reduce. Traian a luat Dacia și a colonizat-o. 5 (milit.; compl. indică trupe inamice, puncte strategice, persoane care aparțin unor unități militare etc.) a captura, <înv.> a apuca, a cuprinde, a stăpâni. Trupele de gherilă au luat rafinăria orașului. 6 (compl. indică ființe) a răpi, <fig.; fam.> a șterge. Un necunoscut a luat copilul unui influent om de afaceri pentru a-l șantaja. 7 (compl. indică oameni) a aresta¹, <fig.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta, a umfla. Mulți opozanți ai regimului erau luați noaptea. 8 (compl. indică ființe) a cuprinde, <fig.> a fura. Căzuse în apă și curentul l-a luat tărându-l la vale. 9 (sport) a deposeda. Jucătorului i-a fost luată mingea. 10 (compl. indică acte, documente etc.) a reține, <fam.> a ridica, <fig.; fam.> a sălta. Polițistul i-a luat permisul de conducere pentru că nu a oprit la culoarea roșie a semaforului. 11 (despre necazuri, griji etc.; compl. indică oameni) a copleși, a covârși, a cuprinde, a năpădi, a răzbi, <pop.> a prididi, <reg.> a poticăli, <înv.> a supune, <fig.> a apăsa, a doborî, a împovăra, a încărca, a încolți, a învălui, a nimici, a răpune, a umple, <fig.; livr.> a ecrasa, <fig.; pop.> a păli². Grija zilei de mâine o ia. V 1 tr. (compl. indică oameni) a angaja, a încadra, a numi, a primi, <înv. și pop.> a năimi, <pop. și fam.> a băga, <reg.> a pogodi, <înv.> a înnăimi. L-a luat ca economist în firmă. 2 tr., refl. recipr. (înv. și pop.) <înv. și pop.> a (se) prinde. S-au luat frați de cruce. 3 tr. (compl. indică oameni; adesea cu determ. „în gazdă”) a primi. A luat în gazdă două studente. 4 tr. (compl. indică lovituri) a primi, <fig.; fam.> a încasa. A luat o lovitură în plină figură. 5 tr. (sport; fam.; compl. indică goluri, coșuri etc.) v. Primi. 6 refl. recipr. (pop.; despre oameni) v. Căsători. Uni². VI 1 tr. (compl. indică mâncăruri, băuturi etc.) <impr.> a servi. A luat o felie de tort. 2 tr. (compl. indică droguri) a consuma¹. A ajuns să ia heroină. 3 tr. (med., med. vet.; compl. indică boli contagioase) a căpăta, a contracta, a face, <pop.> a prinde. A luat o viroză. 4 refl. (despre boli) a se răspândi, a se transmite. Unele boli se iau în anumite sezoane ale anului. 5 tr., refl. (compl. sau sub. indică vopsele, culori) a (se) șterge. Vopseaua de pe ușă s-a luat. Își ia oja de pe unghii cu acetonă. 6 tr. (compl. indică manifestări, atitudini ale oamenilor; cu determ. care indică aspectul, comportarea, felul de a fi al cuiva) a adopta, a alege. Nu știe ce atitudine să ia în această situație. 7 tr. (compl. indică obiceiuri, elemente de cultură materială, idei, imagini etc. sau, p. ext., nume, porecle etc.) a-și însuși¹, <fig.> a împrumuta. A luat de la ea deprinderea de a bea cafeaua cu lapte. Și-a luat un nou nume de scenă. 8 tr. (rar, compl. indică autori, pictori, muzicieni, idei, texte, opere de artă etc.) v. Copia. Plagia. 9 tr. (rar, compl. indică tutun, droguri sub formă de pulbere etc.) v. Priza¹. Trage. 10 tr. (pop.; despre recipiente) v. Cuprinde. 11 tr. (fam.; compl. indică alimente, medicamente etc.) v. Ingera. Ingurgita. Înghiți. VII (predomină ideea deplasării în spațiu, a începerii unei acțiuni) 1 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră) a pleca, a porni, <înv.> a clăti, a purcede. Văzând pericolul, a luat-o la goană. 2 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe; cu determ. locale introduse prin prep. „către”, „spre”) a apuca, a se îndrepta, a merge, a păși, a pleca, a porni, <rar> a se îndruma, a se orienta, <pop.> a purcede, a se purta, <înv. și reg.> a năzui, <reg.> a arădui, <fig.; pop.> a se întinde. O luăm pe drumul cel mai scurt către casă. 3 intr. (constr. cu pron. pers. „o” cu val. neutră; despre ființe, vehicule, cursuri de apă etc.) a coti, a merge, <rar> a oblica, <fam.> a face, <înv.> a șovăi¹. Fluviul o ia la stânga. 4 refl. (despre ființe; cu determ. introduse prin prep. „după”) a merge, a se ține, a veni. Multă lume se ia după cortegiu. Câinele se ia după stăpân. 5 tr. (despre vehicule; compl. indică ființe) a duce², a purta, a transporta. Taxiul i-a luat până la gară. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică activități, acțiuni etc.; compl. indică activități, acțiuni etc. urmat de un vb. la inf.) v. Începe. Porni. 7 tr. (pop.; compl. indică spații, distanțe) v. Măsura. Parcurge. Străbate. VIII 1 tr. (compl. indică oameni; cu determ. modale) a trata. Pe un copil trebuie să-l iei cu vorbe bune pentru a fi cooperant. 2 tr. (compl. indică ființe; adesea urmat de determ. introduse prin prep. „drept”) a asemăna, a asemui, a confunda, a semui, <rar> a confuziona. L-a salutat, luându-l drept altcineva. 3 tr. (compl. indică persoane) a alege, a prefera, a vrea. Ce profesor îți iei la matematică pentru pregătirea olimpiadei? 4 tr. (compl. indică temperatura corpului) a măsura. Având frisoane, își ia temperatura. 5 tr. (milit.; înv. și pop.; compl. indică unități sau subunități militare) v. Ataca. Izbi. Lovi. 6 tr. (înv. și pop.; compl. indică oameni; de obicei cu determ. care indică instrumentul, felul, obiectul agresiunii) v. Agresa. Agresiona. Ataca. 7 refl. (recipr.) (pop.; despre oameni; adesea cu determ. „la harță³”) v. Certa. Învrăjbi. Supăra. B (la imper., pers. 2 sg. ia!; cu val. de interj.; exprimă un îndemn; folosit mai ales când se oferă cuiva ceva) poftim!, ține!, <fam.> na! Ia! Și nu îmi mai cere! Ia! Sunt bani de buzunar!

luare s.f. I 1 apucare, luat¹, prindere, prins¹. Luarea unui vas fierbinte cu mâna este nerecomandată. 2 apucare, înhățare, înșfăcare, luat¹, prindere, <reg.> găbjire, găbuire, <fig.; fam.> umflare. Luarea unui băț în mână este gestul reflex când te atacă un câine. II 1 desprindere, luat¹. Au început luarea tablourilor din cui înainte de renovarea casei. 2 (med., med. vet.) luare de sânge = <înv.> luare a sângelui, luatul sângelui (v. luat¹), slobozire de sânge. I s-a recomandat luarea de sânge pentru analize; (pop.) luare din iele v. Apoplexie. Ictus apoplectic. Paralizie; (înv.) luare a sângelui v. Luare de sânge. 3 (înv.) v. Demitere. Destituire. Îndepărtare. Scoatere. 4 (polit.; înv.) luare de scaun v. Descăunare. Detronare. Mazilire. Mazilit¹. III 1 achiziție, achiziționare, cumpărare, cumpărat¹, dobândire, obținere, procurare, <rar> cumpărătură, <înv. și pop.> târguire, <înv.> scumpărătoare. După luarea unui teren, a primit aprobare de construcție. 2 luare în posesie = luare în stăpânire. Luarea în posesie a fabricii de către un om de afaceri a fost benefică pentru angajați; luare în stăpânire = luare în posesie. 3 obținere. După luarea diplomei de bacalaureat, s-a înscris la facultate. 4 obținere, primire. Luarea Premiului Nobel pentru pace i-a adus recunoașterea internațională. 5 promovare, trecere, <înv.> promoție. După luarea examenului de licență, a fost angajat la o firmă. 6 încasare, luat¹, primire, <înv.> luătură. După luarea salariului, și-a plătit datoriile. 7 (fin.) încasare, percepere, strângere, strâns¹, <înv.> percepție. Primăria se ocupă cu luarea taxelor de la persoanele fizice și juridice. 8 primire. Luarea de mită este sancționată prin lege. 9 (jur.) confiscare, sechestrare, <înv.> confiscație. Judecătorul a hotărât luarea bunurilor obtinute ilicit. IV (milit.; urmat de determ. care indică orașe, fortărețe, puncte strategice etc.) cucerire, ocupare, ocupație, <înv.> luătură, <ital.> conchistă, <fran.; înv.> conchetă, <fig.> cădere. Luarea orașului a schimbat cursul războiului. V 1 (jur.; pop. și fam.) luare de suflet v. Adoptare. Adopție. Înfiere. 2 (pop.) v. Căsătorie. Unire. VI 1 consum, consumare. Luarea de droguri este extrem de nocivă pentru organism. 2 (fam.) v. Ingerare. Ingestie. Ingurgitare. Ingurgitație. Înghițire. Înghițit. Înghițitură. 3 (fiziol.; reg.) v. Apetit. Poftă. Poftă de mâncare. 4 (în practicile relig. creștine; înv.) luarea trupului și sângelui lui Hristos v. Cina Domnului (v. cină). Comuniune. Cuminecare. Cuminecătură. Euharistie. Împărtășanie. Împărtășire. Sfânta împărtășanie (v. sfânt). Sfintele taine (v. sfânt). VII 1 rapt, răpire, <înv.> apucătură, răpit¹, răpitură. Luarea copilului influentului om de afaceri a fost un act nechibzuit. 2 (milit.; pop.) luare la oaste v. Încorporare, Înrolare. Recrutare; (înv.) luare într-ostași = luare la miliție v. Încorporare. Înrolare. Recrutare. VIII 1 luare de atitudine = luare de poziție; luare de poziție = luare de atitudine. Orice luare de poziție este binevenită atunci când se încalcă drepturile omului. 2 luare-aminte = a atenție, curiozitate, interes, <înv.> perierghie, privire. Cartea a suscitat luarea-aminte a publicului; b atenție, băgare de seamă, circumspecție, grijă, precauție, prevedere, prudență, <pop.> cumințenie, fereală, pază, priveghere, <înv.> luare de grijă, luare de seamă, socotință, veghere, <fig.> rezervă, sobrietate. Politia rutieră recomandă luare-aminte în trafic; c (astăzi rar) v. Comentariu. Considerație. Considerent. Constatare. Idee. Observare. Observație. Opinie. Părere. Reflecție. Reflexie. Remarcă; d (astăzi rar) v. Analiză. Cercetare. Examinare. Observare. Observație. Scrutare. Studiere. Studiu; e (înv.) v. Admonestare. Ceartă. Certare. Dojană. Dojenire. Imputare. Imputație. Morală. Mustrare. Observație. Reproș; (înv.) luare de grijă = luare de seamă v. Atenție. Băgare de seamă. Circumspecție. Grijă. Luare-aminte. Precauție. Prevedere. Prudență. 3 luare în considerare = luare în considerație. Este importantă luarea în considerare a acestui subiect de mare actualitate; luare în considerație = luare în considerare; luare în derâdere = luare în râs = luare peste picior = a batjocorire, ridiculizare, zeflemisire, <rar> luat în deșert (v. luat¹). Luarea peste picior a prietenului în fața tuturor i-a atras dezaprobarea colegilor. b batjocură, bătaie de joc, derâdere, deriziune, iriziune, parodie, râs², zeflemea, <fam.> bășcălie, hai, mișto, <reg.> rizilic, <înv.> batjoc, batjocoritură, îngânăciune, rânjitură, <fig.; înv.> tărbăceală. Numai atâția bani pentru cât am muncit! Ce luare în râs!; (înv.) luare de seamă v. a Analiză. Cercetare. Examinare. Observare. Observație. Scrutare. Studiere. Studiu; b Comentariu. Considerație. Considerent. Constatare. Idee. Observare. Observație. Opinie. Părere. Reflecție. Reflexie. Remarcă; c Critică (v. critic). Frondă. Imputare. Imputație. Învinuire. Recriminare. Recriminație. Reproș. Vină. 4 (rar) luare de cuvânt v. Alocuțiune. Cuvânt. Cuvântare. Discurs. Prolațiune. IX măsurare. Luarea temperaturii se face cu termometrul.

PRONUNCIAMENTO s.n. (Rar; în Spania și America Latină) Act prin care o autoritate ia puterea în mod ilegal; puci militar. [Pron. -nun-si-a-, var. (după alte surse) pronunciament, < sp. pronunciamento].

ENDOFAZIE s.f. Trăire interioară a actului vorbirii, limbaj interior. [Gen. -iei. / < fr. endophasie, cf. gr. endon – înăuntru, phasis – vorbire].

a sta capră expr. (er. – d. femei) a lua poziția în care, în actul sexual, penetrarea vaginului se face din spate.

SENS s. n. (cf. fr. sens, lat. sensus): 1. semnificație, accepție, conținut semantic, înțeles al unui cuvânt, al unei expresii, al unei forme sau al unei construcții gramaticale, al unei părți de vorbire, al unei propoziții, al unei comunicări, al unui text etc. (Problema s. cuvintelor este discutată pe larg în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, București, 1975, de I. Coteanu și A. Bidu-Vrănceanu). ◊ ~ lexical: s. care ține de natura lexicală a cuvântului, de apartenența acestuia la lexicul unei limbi, la una din clasele lexico-gramaticale existente, și care este sugerat de cuvânt în timpul întrebuințării sale (în cazul în care este flexibil, el apare în toate formele sale flexionare). S. lexical este strâns legat de conținutul noțional (logic) al cuvântului. ◊ ~ fundamental: s. lexical de bază, primordial, originar, primitiv, principal, esențial al unui cuvânt, ca de exemplu „fragment dintr-un întreg” pentru cuvântul bucată; „încăpere destinată exercitării unei profesiuni” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar atât în semantica diacronică (în studierea evoluției semantice a cuvântului), cât și în semantica sincronică (în studierea s. cuvântului într-un context dat). ◊ ~ secundar: s. lexical derivat din cel de bază, din cel fundamental (principal), ca de exemplu „operă literară sau muzicală” pentru cuvântul bucată; „secție sau serviciu într-o instituție”, „guvern” pentru cuvântul cabinet. Acest s. este necesar în semantica diacronică. ◊ ~ general: s. lexical comun unui număr foarte mare de obiecte; s. care se referă la o arie foarte largă de folosire a cuvântului și la un număr mare de situații contextuale. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ particular: s. lexical diferit de cel general, care corespunde unei anumite situații contextuale, care este specific unui anumit cuvânt. El este necesar în studierea evoluției semantice a cuvintelor. ◊ ~ propriu: (denotativ): s. lexical care redă exact ideea ce trebuie exprimată; sens obișnuit și caracteristic unui cuvânt, necontaminat de afect și nedepinzând de un anumit context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „temperatură”, „căldură” pentru cuvântul febră; „deschizătură în zid” pentru cuvântul fereastră; „urmă lăsată de un corp gras” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. El corespunde s. fundamental al cuvântului. ◊ ~ figurat (conotativ): s. lexical diferit de cel propriu, neobișnuit, folosit în scopuri afective, expresive, artistice; s. cu valoare suplimentară, deviat de la cel obișnuit, propriu, depinzând frecvent de context, de condițiile locale și sociale ale mesajului. Astfel, s. de „emoție”, „neliniște”, „încordare” pentru cuvântul febră; s. de „oră liberă în programul unui profesor” pentru cuvântul fereastră; s. de „faptă sau atitudine reprobabilă” pentru cuvântul pată. Acest s. este necesar în semantica sincronică. ◊ ~ impropriu: s. lexical nepotrivit, neindicat, nerecomandabil în exprimare, care nu aparține de fapt cuvântului dat sau care nu i se potrivește. Astfel, se consideră că s. de „predicativ suplimentar” în denumirea dată unității sintactice „element predicativ suplimentar” este impropriu; de asemenea, s. de „consecutiv – consecutivă” în denumirea unităților sintactice corespunzătoare, ca și s. de „verbal” în denumirea unităților sintactice de „predicat verbal” exprimat prin adverb sau prin interjecție sunt, fără îndoială, improprii. ◊ ~ concret: s. lexical care se referă la ceva ce poate fi perceput prin simțuri, ce poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „coridor subteran” pentru cuvântul galerie, de „vas de sticlă din care se bea apă” pentru cuvântul pahar. ◊ ~ abstr'act: s. lexical care se referă la ceva ce nu poate fi perceput prin simțuri, ce nu poate fi reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu s. de „deșteptăciune”, „istețime” pentru cuvântul inteligență; de „trebuință”, „necesitate” pentru cuvântul nevoie; de „amiciție”, „frăție” pentru cuvântul prietenie. ◊ ~ actual: s. lexical de care dispune un cuvânt în momentul de față; sens real, ca de exemplu s. de „care cântă” pentru cuvântul cântător; de „persoană care manevrează cârma unei ambarcațiuni sau nave” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ învechit: s. lexical care a devenit anacronic; sens depășit, degradat, uzat prin întrebuințare, ieșit din actualitate, ca de exemplu s. de „poet” pentru cuvântul cântător; s. de „guvernator” pentru cuvântul cârmaci. ◊ ~ rar: s. lexical care nu este folosit decât cu totul întâmplător, în anumite împrejurări, ca de exemplu s. de „încântare”, „admirație” pentru cuvântul ademenire; s. de „a se codi”, „a șovăi” pentru cuvântul cârmi. ◊ ~ neutral: s. lexical indiferent față de categoria gramaticală a genului (masculin sau feminin) indicată de forma neaccentuată de D. și Ac., singular, persoana a III-a a pronumelui personal, ca în exemplele „dă-i cu bere, dă-i cu vin”, „a o pune de mămăligă”, „a o lua la sănătoasa” etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează lipsă de considerație, dispreț, batjocură, ca de exemplu s. de „nesuferit”, „respingător” pentru cuvântul antipatic și s. de „funcționar mărunt” pentru cuvântul conțopist. ◊ ~ gramatical: 1. s. care ține de natura gramaticală a cuvântului, de valoarea morfologică, de funcția sintactică și de distribuția acestuia, fiind sesizabil într-o formă flexionară, într-o construcție sintactică, într-o categorie gramaticală sau într-un raport gramatical. 2. s. actualizat al unui cuvânt prin intermediul unui context situațional; semnificație restrictivă, precizată prin aducerea unei înfățișări sau a unei însușiri a obiectului în centrul atenției noastre. În s. intră deci imaginea, reprezentarea generală a obiectului denumit, ca de exemplu în fluture; sintagmele fluture de mătase, fluture cap de mort, fluture coada rândunicii și fluture amiral exprimă însă câte unul din s. posibile cuprinse în semnificația de „fluture”. În orice moment al existenței lui, cuvântul are un conținut semantic finit, alcătuit dintr-un număr de s. în relație, care dau echilibrul semantic al acestuia, ușurează înțelegerea modalităților de combinare a elementelor lexicale în planul sincronic al limbii și sugerează posibilitățile de evoluție semantică a cuvântului. Acad. Ion Coteanu clasifică s., după calitatea lor generală, în trei mari categorii sau tipuri; a) s. denominative (denotative, apelative sau cognitive): s. care iau naștere ca rezultat al actului denotației, al denumirii obiectelor. Ele sunt însoțite în foarte multe cuvinte de s. conotative (afective sau expresive), ocupând cu acestea conținutul semantic al cuvintelor și dând naștere fenomenului de polisemantism (v.). Dar ele pot ocupa și singure conținutul semantic al cuvintelor, creând în acest caz fenomenul de monosemantism (v.), mai ales în termenii tehnici de strictă specialitate cum sunt cric „aparat portativ de ridicat la mică înălțime greutăți prin împingere în sus” și rotor „partea unei mașini – motor sau generator – care se rotește în jurul axei arborelui pe care e montată”. Nici un cuvânt nu conține mai mult de un s. denominativ (chiar și atunci când denumește mai multe obiecte diferite, ca în cazul lui cățel „pui de câine, de lup, de vulpe”, „parte a unui dispozitiv tehnic”, „grăunte de usturoi” etc. – sau când are doi poli semantici, ca în cazul lui împrumuta „a da cu împrumut” – „a lua cu împrumut”, asculta „de cineva” – „pe cineva” etc. S. denominative corespund sensurilor proprii ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; b) s. conotative (afective sau expresive): s. care însoțesc virtual, în foarte multe cuvinte, s. denominative; 3. care constituie devieri de la s. denotative, permițând apariția tropilor de un singur cuvânt sau de mai multe cuvinte. S. conotative se prezintă sub două aspecte: unele, ușor de recunoscut la prima vedere (mai ales dacă cuvintele sunt în contexte) ca în formele diminutivale expresive, în cele de vocativ sau de imperativ, intrate de mult în conștiința publică; altele, greu de recunoscut la prima vedere, ascunse – ca în îmbinările poetice de tipul așternutul de pături de mistere, specific creației argheziene și neimpuse conștiinței publice. Există însă și s. conotative care nu însoțesc obligatoriu s. denotative: este cazul s. comunicate de interjecții, părți de vorbire care nu denumesc, ci evocă sau sugerează stări sufletești și de voință. S. conotative corespund sensurilor figurate ale cuvintelor și sunt necesare în semantica sincronică; c) s. relaționale: s. redate de obicei prin uneltele gramaticale (prepoziții și conjuncții) în contexte determinate. Astfel, prepoziția cu ajută la exprimarea ideii de asociere privită ca adăugare, ca instrument, ca modalitate etc.; prepoziția de la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de plecare în spațiu; prepoziția până la ajută la exprimarea ideii de loc, privită ca punct de sosire în spațiu; conjuncția și ajută la exprimarea ideii de asociere, de continuitate pe același plan; conjuncția dar ajută la exprimarea ideii de divergență; conjuncția ci ajută la exprimarea ideii de opoziție; conjuncția sau, a ideii de excludere; conjuncția deci, a ideii de concluzie; conjuncția fiindcă, a ideii de cauză; conjuncția încât, a ideii de consecință; conjuncția deși, a ideii de concesie etc. Există însă și s. relaționale însoțite de unele s. denotative, ca în prepozițiile provenite din adverbe – înaintea, înapoia, împrejurul, dedesubtul etc., în locuțiunile prepoziționale cu adverbe – împreună cu, laolaltă cu, înainte de etc., în locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu substantive – în timp ce, în vreme ce, din cauză că etc. sau cu adverbe – acolo unde, atunci când, așa cum etc. Pe lângă aceste trei tipuri de s. se poate vorbi și despre s. gramaticale propriu-zise: s. a căror prezență este asigurată de existența categoriilor gramaticale ale cuvintelor în contexte, indiferent de s. denominative sau conotative ale acestora. Astfel, s. de nominativ, s. de acuzativ, s. de dativ, s. de genitiv și s. de vocativ, s. fiecărui timp verbal etc. Toate cuvintele au s. gramatical. Acesta apare însă combinat cu cel denotativ și cu cel conotativ. Formulele generale de distribuire a s. în cuvinte sunt: 1) s. denominativ (denotativ) + s. gramatical; 2) s. denominativ (denotativ) + s. conotativ + s. gramatical; 3) s. conotativ; 4) s. conotativ + s. gramatical; 5) s. relațional.

BULC cf. subst. bulcă < polon, bulĭka „pîinița” (DLR). 1. Bulc t. 2. Bulcă, ard. Bulcan < Vîlcan (Drăg 300). 4. + -oiu: Bulcoiu, Stoea, munt., din Nucet, 1646 (BCI V 224), care ia diverse forme, în alte acte din același volum: Bulucoiul (p. 194), Bulicoiul (p. 207), Bolucoiul (p. 191), Bloconie (p. 196), Balucoiul (p. 197), care pot fi și erori de scris ori de tipar. 5. Bulcea, ard., 1758 (Paș); olt., 1619 (Sd VI 464). 6. Bulcĭo m. vornic, 1553 (BCI III 79), cf. ung. Bulcsu (Anonymus, cap 39).

terț, ~ă [At: HAMANGIU, C. C. 229 / V: (rar) ~iu sm / Pl: ~i, ~e / E: lat tertius] 1-2 smf a (Persoană) care nu ia parte la încheierea unui act juridic sau la un litigiu nici direct, nici prin reprezentare, și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte. 3 a Al treilea (3). 4 sm (Log; îs) ~ul exclus Principiu fundamental al gândirii, conform căruia dintre două enunțuri contradictorii unul este adevărat, celălalt fals, o a treia posibilitate fiind exclusă.

*EXTRAJUDICIAR adj. ⚖️ Se zice despre un act la care judecătorul nu ia parte (comandament, somațiune ptin portărei, acte de notariat, etc.) sau despre actele privitoare la numirea unui tutore, la emancipare, etc. [fr.].

* EXTRAJUDICIAR adj. ⚖️ Se zice despre un act la care judecătorul nu ia parte (comandament, somațiune prin portărei, acte de notariat, etc.) sau despre actele privitoare la numirea unui tutore, la emancipare, etc. [fr.].

INTERN, -Ă, interni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se află înăuntrul unui obiect, al unei ființe, al unui spațiu etc., care este în interior. ◊ Organe interne = organe situate în cavitățile abdominală și toracică. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Motor cu ardere internă = motor care folosește energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri situate în interiorul a două drepte paralele tăiate de o secantă și aflate de aceeași parte a secantei. ◊ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre medicamente) care se ia oral; b) (despre cărți, documente, acte etc.) care poate fi consultat numai în condiții speciale în interiorul unei instituții. 2. S. m. și f., adj. (Elev sau ucenic) care locuiește într-un internat sau la locul unde învață meseria. 3. S. m. și f. Student în medicină admis pe bază de concurs să facă practică la un spital. – Din fr. interne, lat. internus.

CONTESTAȚIE s.f. (Jur.) Cerere de anulare a executării unei hotărîri pentru vicii de formă. ♦ Memoriu prin care se cere revizuirea sau anularea unui act, a unei măsuri etc. [Gen. -iei, var. contestațiune s.f. / cf. fr. contestation, it. contestazione, lat. contestatio].

PRAXIE s.f. Coordonare normală a mișcărilor în vederea executării unor acte motorii adecvate scopului propus. [Gen. -iei. / < fr. praxie, cf. gr. praxis – acțiune].

MANIU, Iuliu (1873-1953, n. Șimleu Silvaniei), om politic român. M. de onoare al Acad. (1919). Personalitate marcantă a vieții politice românești, a fost unul dintre cei mai de seamă conducători ai luptei de eliberare națională a românilor transilvăneni și unul dintre făuritorii României Mari din 1918. Deputat (1906-1910) în Parlamentul de la Budapesta unde, cu energie și curaj, a afirmat și apărat drepturile și interesele legitime ale românilor transilvăneni. Aflat la Viena (oct. 1918), ca locotenent de artilerie în Regimentul 64 Orăștie, a trecut, în condițiile efervescenței naționale și revoluționare din Imperiu, la organizarea militară a românilor din armata austro-ungară, înființând (31 oct.) Senatul (Sfatul) Militar, ca secție militară a Comitetului Național din Bucovina, Ardeal și Ungaria (30 oct.), cu sediul la Viena, contribuind astfel la preluarea puterii politice și administrative de către Consiliul Național Român Central (29 oct.). Ca delegat (deputat), M. a avut un rol important în elaborarea Rezoluției, în care se cerea ca Unirea să se facă fără condiții și fără un regim de autonomie națională sau teritorială. Președinte și ministru al resortului de Interne (1918-1920) al Consiliului Dirigent, calitate în care s-a preocupat de preluarea întregii administrații a Transilvaniei de către autoritățile românești; președinte al Partidului Național Român (1919-1926) și al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947). Prim-min. (1928-1930, iun.-oct. 1930, 1932-1933); ministru ad-interim la Finanțe (oct. 1929) și Război (apr. 1930), ministru secretar de stat (aug.-nov. 1944). Partizan consecvent al democrației, M. a condamnat regimurile autoritare, dictatoriale și totalitar-comuniste din România. A protestat energic împotriva cedării Basarabiei (iun. 1940) și a cotropirii Bucovinei de N, a Dictatului de la Viena (aug. 1940), iar în condițiile regimului antonescian, a încălcării drepturilor libertăților fundamentale ale cetățenilor. În împrejurările declanșării conflagrației mondiale, a susținut acțiunile militare ale armatei române pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate în 1940 de Uniunea Sovietică și Ungaria, dar s-a opus continuării operațiunilor militare dincolo de Nistru. În întreaga perioadă a războiului, M. a menținut strânse legături cu Aliații tradiționali, cerându-le, în repetate rânduri, garanții cu privire la restaurarea regimului democratic în România, iar pe plan intern a luat parte la pregătirile pentru înfăptuirea actului de la 23 aug. 1944 și de reorientare a politicii externe românești spre Națiunile Unite. După 23 august 1944, ca oponent consecvent al comunismului, a criticat măsurile economice, politice și sociale ale guvernului Groza, care avea drept țel comunizarea și sovietizarea țării. În spiritul indicațiilor venite de la Moscova de lichidare a forțelor de opoziție din statele în care-și exercita dominația, guvernul Groza, pretextând „încercarea de fugă a grupului național-țărănist de la Tămădău”, a trecut, la 14 iul. 1947, la arestarea lui M. și a altor lideri ai P.N.Ț. și la înscenarea unui simulacru de proces (oct.-nov. 1947), în urma căruia M. a fost condamnat (1 nov.) la temniță grea pe viață; a murit în închisoarea de la Sighet, iar trupul a fost aruncat într-o groapă comună. Lucrări: „Ardealul în timpul războiului”, „Chestiunea Banatului”, „Problema minorităților”, „România și revizuirea tratatelor”.

INTERN, -Ă, interni, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj. Care se află înăuntrul unui obiect, al unei ființe, al unui spațiu etc., care este în interior. ◊ Organe interne = organe situate în cavitățile abdominală și toracică. Boli interne = bolile organelor din interiorul corpului. Motor cu ardere internă = motor care folosește energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. Unghiuri interne = fiecare dintre cele două perechi de unghiuri situate în interiorul a două drepte paralele tăiate de o secantă și aflate de aceeași parte a secantei. ◊ Loc. adj. De (sau pentru) uz intern = a) (despre medicamente) care se ia oral; b) (despre cărți, documente, acte etc.) care poate fi consultat numai în condiții speciale în interiorul unei instituții. 2. S. m. și f., adj. (Elev sau ucenic) care locuiește într-un internat sau la locul unde învață meseria. 3. S. m. și f. Student în medicină admis pe bază de concurs să facă practică la un spital; medic angajat (prin concurs) la un spital. – Din fr. interne, lat. internus.

TERFELOG, terfeloage, s. n. 1. Registru, catastif, condică. Scriau la terfelogul logofeției atîtea cărături de la pădure. SADOVEANU, N. F. 9. 2. (Mai ales la pl.) Termen de dispreț pentru cărți, acte, documente vechi, rupte; hîrțoage. Mamă, ia mai dă-mi, rogu-te, cărțile mele oleacă. – Ci lasă-le încolo de terfeloage, măi băiete. C. PETRESCU, R. DR. 29. Voi căta pintre terfeloagele mele copia corespondenții ce au ținut la 1858 pentru apărarea titlului de Principatele Unite. ALECSANDRI, S. 250. – Variante: tîrfălog (CAMILAR, N. II 269), tărfălog (NEGRUZZI, S. I 185) s. n., terfeloagă (PAS, Z. I 20, ALECSANDRI, T. 100) s. f.

OCHI subst. 1. – (Sd XVI; C Ștef). 2. Ochi-albi t. 2. Ochi-roșii Gh. (Meșt Cr 125). Oĭchi, b., munt. (RI XXII). 3. Ochea fam., act.; Och/eni -ești ss. 4. Ochi/ia, I. (VT); -oaia t. (Must). 5. Ochită (Sur VII). 6. Ochit/escul, -ești s. (C. Ștef) < vb. „a ochi” 7. + -otă, -an: Ochiotan Mănăilă (Sd V 489); Ochetan Ion, munt., act. 8. Ocul/escu act.; -ești s.

INTELECȚIE s.f. (Liv.) Act prin care spiritul concepe, creează. [Gen. -iei, var. intelecțiune s.f. / < fr. intellection, cf. lat. intellectio].

MIRONESCU, Gheorghe Gh. (1874-1949, n. Vaslui), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1939), prof. univ. la București. Unul dintre liderii Partidului Național-Țărănesc. Adept al readucerii pe tron a lui Carol II (1930). Ministru al Instrucțiunii (1921-1922), al Afacerilor Străine (1928-1931), al Finanțelor (iun.-oct. 1932), al Internelor (ian.-nov. 1933). Ca prim-min. (iun. 1930, oct. 1930-1931), a prezidat actul restaurației lui Carol II și a luat unele măsuri pentru limitarea efectelor crizei economice mondiale. Lucrări de drept („Enciclopedia dreptului”, „Orientări în filosofia dreptului”).

înregistrà v. 1. a înscrie pe un registru; 2. a lua notă; 3. a transcrie, a menționa un act în registrele publice.

sustrage v. 1. a lua prin dibăcie sau înșelăciune: a sustrage acte; 2. a prezerva de: a sustrage pe un culpabil dela pedeapsă.

RĂSPUNDERE, răspunderi, s. f. Faptul de a răspunde de un lucru; conștiința sau sentimentul de a fi responsabil; responsabilitate. Tocmai de aceea am fost trimis în acest loc de grea răspundere. REBREANU, R. II 227. ◊ (Construit cu verbe ca: «a avea», «a purta», «a lua», «a asuma» etc.) Noi avem răspundere grea și eu singur o am și mai grea. DUMITRIU, N. 278. Cine își ia răspunderea unei căsătorii, care este un act foarte serios? PAS, Z. I 95. Eu mi-am declinat de mult orice răspundere. REBREANU, R. I 182. ◊ Expr. A trage sau a chema (pe cineva) la răspundere = a obliga pe cineva să dea socoteală de faptele sale. N-avea pe cine chema la răspundere. C. PETRESCU, Î. II 127. (A avea) simț de răspundere (sau simțul răspunderii) = a fi conștient de însemnătatea sarcinilor asumate sau primite, a lucra cu rîvnă și seriozitate pentru executarea lor. Pe răspunderea cuiva = pe garanția (morală sau materială) a cuiva.

PROCES, procese, s. n. 1. Mersul, desfășurarea sau evoluția unui fenomen, a unui eveniment etc.; transformare succesivă în starea unui lucru; prefacere. Fără îndoială că și în procesul de creație... sensibilitatea artistului este de o importanță foarte mare. V. ROM. decembrie 1950, 185. Întrecerea – vorbi mai departe Andrei – înseamnă în primul rînd organizarea procesului de producție. MIHALE, O. 201. Se pot urmări diferite procese tehnologice, cum adică dintr-o bucată de oțel a ieșit o cheie franceză, I. BOTEZ, ȘC. 223. ♦ Șir de operații sau de fenomene prin care se efectuează o lucrare sau o transformare fizico-chimică. 2. Pricină supusă dezbaterilor unei instanțe judiciare. De cinci sute de ani cele două sate se judecă și procesul trece din generație în generație. BOGZA, C. O. 298. Radu Comșa... pledă cîteva procese fără însemnătate. C. PETRESCU, Î. II 179. Cu o zi înainte fusese la judecătorie un proces care stîrnise tot tîrgul. I. BOTEZ, ȘC. 96. Procesul n-a durat decît o jumătate de oră. BUJOR, S. 146. ◊ Proces de conștiință v. conștiință. ◊ Expr. A face (sau a intenta) (cuiva) proces = a da (pe cineva) în judecată. A face procesul (cuiva sau a ceva) = a critica sever (pe cineva sau ceva). Fratele îi făcea procesul unei pălării, care nici măcar nu era un model. C. PETRESCU, C. V. 95. A-i face cuiva proces de intenții = a învinui pe cineva pentru intenții pe care nu poți dovedi că le-a avut. A-și face proces de conștiință = a-și analiza (regretînd) anumite atitudini sau acțiuni; a se căi (de ceva). 3. Compus: proces-verbal = a) act cu caracter oficial în care se consemnează un fapt. La întocmirea inventarului, notarul de stat încheie un proces-verbal, care va cuprinde toate operațiunile efectuate. B. O. 1953, 5. Am întocmit și un scurt proces-verbal al erorilor îndreptate. BARANGA, I. 206. Furierii, căpitanii, încheiau procese-verbale, dădeau și luau în primire. SADOVEANU, O. VI 271; b) act cu caracter oficial în care se redau pe scurt discuțiile și hotărîrile unei adunări constituite. În procesul-verbal al adunării generale se va arăta în mod obligatoriu numărul membrilor prezenți la ședință. STAT. GOSP. AGR. 22. – Pl. și: (învechit) procesuri (NEGRUZZI, S. I 44). – Variante: (învechit) proțes (NEGRUZZI, S. I 303, KOGĂLNICEANU, S. 218, RUSSO, S. 160), (regional) procest (DUMITRIU, B. F. 19, MAT. FOLK. 250) s. n.

DIACONU, subst., frecvent luat ca patronim și nume de familie, scurtarea diac indicînd pe scriitorul de cancelarie. I. 1. Diacon, Gr. (Băl VI) -ești s., -escu; numele cătunului Pucioasei, scris deseori în acte Diiconești, (eponim Năstase Diaconu) se poate lua în considerație și pentru a explica pe Diicul; (v. acesta). 2. Deaconu (Sc). 3. Deconul, Oprea (Puc 317). II. Scurtat. 1. Diacul (CL; Mar; Dm) luat și acesta ca nume; Diacul (Ard; Buc); Dieac, M. act. 2. Dieci, Diecheni ss.; Dieceanul, n. de apartenență locală (17 A I 9). 3. Diacăuți (act. Briceni) s. (Cat mold II). 4. Sub infl. magh.: Deac, 1711, ard. (Paș); Deacul (Gr. Buc.) În Ardeal și Moldova deac și diac, „cîntăreț de biserică” și „școlar”; Diacoi fam. (ib.). 5. Cu afer. Conuț (v. Bistr.).

sesizare sf [At: COD. PEN. R. P. R. 426 / V: sezisa~, (rar) ~isa~ / Pl: ~zări / E: sesiza] 1 Aducere la cunoștința unei autorități, a unui organ de justiție etc, verbal sau în scris, a unui caz (considerat ilegal) în vederea cercetării și a soluționării lui. 2 Comunicare (de obicei scrisă) făcută unei autorități, unui organ de justiție etc. în legătură cu o ilegalitate, cu o abatere etc. pentru a lua măsurile care se impun. 3 (Ccr) Document, act, scrisoare etc. prin care cineva sesizează (1) ceva cuiva. 4 Înțelegere. 5 Aducere la cunoștința cuiva. corectat(ă)

BĂGA, bag, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra². ◊ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuție; a înfunda. A(-și) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuție. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ține minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-și) băga mințile în cap = a se cuminți, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieți (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistență observat de cineva spre a-i câștiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai ști cum să îndrepte o greșeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. și refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Își bagă toți banii în cărți de specialitate. S-a băgat slujbaș la primărie. S-a băgat slugă. ◊ Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenție (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea. ◊ Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure. ◊ Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă. ◊ Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

SENS s. I. 1. (LINGV.) accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tâlc. (~ul unui cuvânt.) 2. v. semnificație. 3. coerență, logică, noimă, șir. (Vorbește fără ~.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, temei. (Nu văd ~ul acestei decizii.) 5. înțeles, mesaj, semnificație, tâlc, (înv.) socoteală. (~ul adânc al unei poezii.) 6. semnificație, tâlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~uri noi.) 7. v. scop. 8. importanță, însemnătate, semnificație, valoare, (fig.) preț. (~ul actului Unirii.) II. 1. direcție, parte. (În ce ~ o iei?) 2. direcție, latură, parte. (Din toate ~urile veneau spre noi.) 3. cale, direcție, linie. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. direcție, linie, orientare. (~ul luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, manieră, mod, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.)

CAPTAȚIE s.f. (Rar) Captare. ♦ Uneltire făcută cu scopul de a obține printr-un act juridic anumite foloase în dauna cuiva. [Gen. -iei, var. captațiune s.f. / cf. fr. captation, lat. captatio].

AGRIOTIMIE s.f. (Med.) Tendință bolnăvicioasă de a comite acte de nebunie furioasă. [Pron. -gri-o-, gen. -iei. / < fr. agriothymie, cf. gr. agrios – sălbatic, thymos – dispoziție].

DECLARAȚIE s.f. Arătare, afirmare a unor convingeri, a unor sentimente. ◊ Verb de declarație = verb care denumește acțiunea de „a vorbi”, „a gîndi”. ♦ Act oficial prin care se comunică ceva, se ia o măsură; notificare. ♦ Mărturie, depoziție în fața unei autorități. ♦ Relatare făcută în fața unui organ administrativ prin completarea unui formular; formularul însuși. [Var. declarațiune s.f. / cf. fr. déclaration, lat. declaratio].

NOTIFICAȚIE s.f. Notificare, înștiințare. ♦ Act, document prin care se notifică ceva. [Gen. -iei, var. notificațiune s.f. / cf. fr. notification].

TRANSCRIPȚIE s.f. 1. Copie. 2. Formalitate prescrisă de lege, constînd în copierea unui act juridic într-un registru public special. [Gen. -iei, var. transcripțiune s.f. / cf. fr. transcription, lat. transcriptio].

BĂGA, bag, vb. I. 1. Tranz. și refl. A face să intre sau a intra undeva; a (se) introduce, a (se) vârî, a intra². ◊ Expr. (Tranz.) A băga ceva în gură = a mânca. A băga (pe cineva) sub masă = a) a face (pe cineva) să cadă sub masă din cauză că i s-a dat prea mult de băut; b) a învinge (pe cineva) într-o încercare, într-o discuție; a înfunda. A(-și) băga nasul (în ceva sau undeva, în toate, unde nu-i fierbe oala) = a se amesteca în treburi care nu-l privesc, a interveni inoportun într-o discuție. A băga (ceva) în (sau la) cap = a ține minte un lucru. A băga (cuiva ceva) în (sau la) cap = a) a face (pe cineva) să înțeleagă o problemă, o teorie etc.; b) a face (pe cineva) să creadă un lucru (curios), să fie obsedat de ceva. A(-și) băga mințile în cap = a se cuminți, a reveni la o comportare conformă cu interesele sale. A băga (cuiva) frica în oase sau a băga pe cineva în sperieți (sau în răcori) = a speria rău (pe cineva). A băga (pe cineva) în boală (sau în boale) = a înspăimânta (pe cineva). A băga (pe cineva) în draci = a necăji, a întărâta (pe cineva). (Fam.) A băga pe cineva în viteză = a face (pe cineva) să lucreze repede, fără răgaz. (Refl.) A se băga în sufletul (sau în ochii, sub pielea) cuiva = a se face cu insistență observat de cineva spre a-i câștiga încrederea, a nu slăbi pe cineva cu dovezile de simpatie, de dragoste (interesată) etc. (Tranz.) A băga de viu în mormânt = a pricinui moartea din cauza unor mari supărări. A o băga pe mânecă = a fi prins cu minciuna, a nu mai ști cum să îndrepte o greșeală, a o sfecli. A băga zâzanie (sau vrajbă, intrigă) (între oameni) = a învrăjbi, a produce discordie. (Arg.) A băga un fitil (sau fitile împotriva cuiva) = a calomnia (pe cineva). 2. Tranz. și refl. A (se) plasa în ceva sau undeva; a (se) angaja. Își bagă toți banii în cărți de specialitate. S-a băgat slujbaș la primărie. S-a băgat slugă. ◊ Expr. (Tranz.) A băga (pe cineva) în pâine = a da (cuiva) o slujbă. (Arg.) A băga (pe cineva) în fabrica de pumni = a lua la bătaie (pe cineva). (Fam.) A băga actele (de căsătorie) = a depune actele cerute pentru căsătorie. 3. (În expr.) (Tranz.) A băga seama (la ceva) = a fi atent, a observa. A băga în seamă (ceva sau pe cineva) = a da atenție (la ceva sau cuiva), a fi curtenitor (cu cineva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva). (Refl.) A se băga de seamă = a se observa, a se remarca (ceva). – Et. nec.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. 1. A lua ceva (afară) dintr-o cantitate mai mare sau din locul unde se află. 2. A extrage dintr-un spațiu, dintr-un înveliș etc. pentru a elibera sau a utiliza. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A elibera dintr-o strânsoare; a degaja. 3. A pune la vedere; a da la iveală, a înfățișa, a expune. ◊ Expr. A scoate la vânzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vânzare (sau la mezat, la licitație). A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag) = a face cunoscut; a dezvălui. 4. A(-și) da jos de pe sine sau de pe altcineva un obiect de îmbrăcăminte, de podoabă etc. ◊ Expr. Pe unde scot (sau scoți etc.) cămașa? = cum aș (sau ai etc.) putea să scap (ori să scapi etc.) din încurcătura sau necazul în care mă aflu (sau te afli etc.)? ♦ A elibera din ham sau din jug un animal de tracțiune. 5. A trage afară cu forța; a smulge, a extrage, a extirpa. I-a scos o măsea. ◊ Expr. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune (prea) mult suflet, a se extenua. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i aduce (cuiva) mereu aminte de un serviciu sau de un bine pe care i l-ai făcut; a reproșa (ceva cuiva). A-și scoate ochii unul altuia = a se certa; a se bate; a-și imputa, a-și reproșa. ♦ Fig. A obține, a căpăta (cu greutate). 6. A izgoni, a alunga, a da pe cineva afară dintr-un anumit loc. ♦ A face să iasă în calea sau în întâmpinarea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce (pe cineva) la o petrecere, la un spectacol, a face (pe cineva) să cunoască societatea. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară. ♦ A elimina dintr-o serie, dintr-o listă, dintr-un șir. ◊ Expr. A scoate din circuit = a) a face să nu mai funcționeze, întrerupând legăturile cu circuitul; b) a retrage din circulație. A scoate corecturile = a îndrepta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a omorî (pe cineva). A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, cu o poreclă, cu un calificativ (injurios). A scoate (cuiva) peri albi = a pricinui (cuiva) mari necazuri, a sâcâi mereu (pe cineva). ♦ A convoca, a aduna; a mobiliza (pentru o acțiune). 9. A conduce pe călători într-un anumit loc; a duce până într-un loc. O potecă i-a scos din pădure. ◊ Expr. A o scoate la capăt = a termina ceva cu succes, a izbuti, a reuși. A scoate (pe cineva) la covrigi = a ruina sau a păgubi (pe cineva). 10. A scăpa, a salva, a ajuta (pe cineva) să iasă dintr-o situație grea. 11. A obține un produs din ceva; a extrage, a fabrica. 12. A dobândi, a câștiga, a obține. ◊ Expr. A-și scoate pâinea (sau, rar, mămăliga) = a-și câștiga existența, a dobândi cele necesare traiului. ♦ A lua înapoi, a recupera. 13. A lua, a ridica, a obține (un pachet, un act etc.) dintr-un anumit loc. 14. A face ca cineva să parvină, să obțină o situație mai bună; a promova. Meșterul l-a scos calfă. ◊ Expr. A scoate om din cineva = a face pe cineva să devină om cumsecade, de valoare. 15. A face o copie, o reproducere; a fotografia. 16. A tipări, a edita, a publica. A scos o carte. II. 1. A împinge înainte, făcând să iasă în afară, a lăsa să se vadă, a da la iveală. Scot capul pe geam. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare. ♦ A face să emane; a produce. ♦ A azvârli, a arunca, a trimite. 2. A rosti sunete, a pronunța cuvinte; a striga, a țipa. ♦ A formula, a spune, a zice. 3. A născoci, a scorni, a inventa. ♦ (Înv.) A institui. 4. (Despre păsări) A cloci ouăle și a face să iasă pui. 5. (Despre plante) A face să răsară, să crească, să se dezvolte. – Lat. *excotere (= excutere).

ECHIVOC s. n. (< adj. echivoc, -ă < fr. équivoque, it. equivoco, lat. aequivocus < equus „egal” + vox „voce”): exprimare neclară, ambiguă, confuză, datorită omonimelor sau folosirii necorespunzătoare a unor cuvinte omofone și omografe, a accentului, a topicii și a punctuației. ◊ ~ lexical: e. determinat de omonimie sau de folosirea necorespunzătoare a cuvintelor omografe, care necesită precizarea accentului. Astfel: „Râsul acesta m-a speriat” (cine? sau ce? – animalul din pădure sau râsul unei persoane?); „Vesela a căzut jos” (cine? sau ce? – vesela fată sau vesela „farfuriile”?); „Umbrele se zăreau pretutindeni” (ce? – umbrele copacilor sau umbrele de ploaie?); „E o haină fără pereche” (cine? sau ce? – femeia e o haină sau îmbrăcămintea reprezintă o haină fără pereche?); „Am luat cu mine niște copii” (ce? – copii după acte sau copii „școlari”?) etc. Evitarea echivocului lexical se face, în cazul primului exemplu, prin apelarea la context, iar în cazul celorlalte exemple prin marcarea cu accent a cuvintelor vizate, atunci când fragmentul în care sunt incluse este prea mic și nu poate oferi șansele unui context mai larg. ◊ ~ gramatical: e. determinat de identitatea formelor de genitiv și de dativ, la singular, sau de identitatea formelor de genitiv, de dativ și de vocativ, la plural. Astfel: „Am expediat scrisoarea prietenului” (a cui scrisoare? sau cui i-am expediat-o? – genitivul atribut sau dativul complement indirect?); „Le-am trimis fetelor pe toate” (cui le-am trimis? sau o adresare cu vocativul? – dativul complement indirect sau un substantiv în vocativ, fără funcție sintactică?); „Am primit răspunsul fraților și acum mă pregătesc” (al cui răspuns? sau o adresare cu vocativul? – genitivul atribut sau un substantiv în vocativ, fără funcție sintactică?). Evitarea e. în primul exemplu, unde avem un dativ și nu un genitiv, se face fie prin accentuarea cuvântului prietenului în propoziție, fie prin schimbarea topicii acestuia: „Am expediat prietenului scrisoarea”. În celelalte două exemple, unde avem un vocativ și nu un dativ sau un genitiv, această evitare se face printr-o intonație și punctuație corespunzătoare vocativului, lăsând cuvintele fetelor și fraților în același Ioc sau schimbându-le topica: „Le-am trimis, fetelor, pe toate!” – „Fetelor, le-am trimis pe toate!”; „Am primit răspunsul, fraților, și acum mă pregătesc” – „Fraților, am primit răspunsul...”.

SENS s. I. 1. accepție, conținut, însemnare, înțeles, semnificație, valoare, (rar) semantică, semantism, (înv.) noimă, simț, tîlc. (~ unui cuvînt.) 2. înțeles, rațiune, rost, semnificație, tîlc, (înv. și pop.) meșteșug, (pop.) noimă, (Mold. și Munt.) merchez, (înv.) tocmeală. (Ce ~ are această afirmație?) 3. coerență, logică, noimă, șir. (Vorbește fără ~.) 4. justificare, logică, motivare, noimă, rațiune, rost, temei. (Nu văd ~ acestei decizii.) 5. înțeles, mesaj, semnificație, tîlc, (înv.) socoteală. (~ adînc al unei poezii.) 6. semnificație, tîlc, (fig.) preț. (Iscat-am frumuseți și ~ noi.) 7. menire, obiectiv, rol, rost, scop, țel, țintă, (pop.) noimă. (~ acestor măsuri a fost acela de a...) 8. importanță, însemnătate, semnificație, valoare, (fig.) preț. (~ actului Unirii.) II. 1. direcție, parte. (În ce ~ o iei?) 2. direcție, latură, parte. (Din toate ~ veneau spre noi.) 3. cale, direcție, linie. (Ce ~ va urma această dezvoltare?) 4. direcție, linie, orientare. (~ luat de un fenomen.) 5. chip, fel, gen, manieră, mod, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în același ~.)

intern, ~ă [At: HASDEU, T. C. 19 / Pl: ~i, ~e / E: fr interne] 1 a Care se află înăuntrul unui obiect, al unei ființe, al unui spațiu etc. Si: interior (1), (liv) intestin². 2 a (Atm; îs) Organe ~e Organe situate în cavitatea toracică și abdominală. 3 a (Med; îs) Boli ~e Boli ale organelor din interiorul corpului. 4 a (Teh; îs) Motor cu ardere ~ă Motor care folosește energia unui combustibil ars în interiorul cilindrului. 5 a (Ecn; îs) Piață ~ă Circulație a mărfurilor în interiorul unei țări. 6 a (Mat; îs) Unghi ~ Unghi format din două drepte concurente tăiate de o secantă. 7 a (D. medicamente; îla) De (sau pentru) uz ~ Care se ia pe cale orală. 8 a (D. cărți, documente, acte; îal) Care poate fi consultat numai în condiții speciale în interiorul unei instituții. 9-10 smf, a (Elev) care locuiește într-un internat Si: (înv) înlountraș. 11 smf (Iuz) Student sau absolvent în medicină admis pe bază de concurs să facă practică într-un spital.

încheiere sf [At: NEGRUZZI, S. 1, 305 / V: (îrg) ~iare / Pl: ~ri / E: încheia] 1 Prindere în nasturi, copci etc. a unui obiect de îmbrăcăminte Si: încheiat¹ (1). 2 Strângere a hainei, a cămășii etc. în nasturi, copci etc. Si: încheiat¹ (2). 3 (Spc) Legare a șireturilor de la încălțăminte Si: încheiat¹ (3). 4 Îmbinare a părților componente ale unui obiect Si: încheiat¹ (4). 5 Fixare a căpriorilor sau a bârnelor unei case unul în scobitura celuilalt Si: încheiat¹ (5). 6 (Pan) Fixare unul în altul a oaselor scheletului Si: încheiat¹ (6). 7 (Ccr) Loc unde se articulează un os Si: încheiat¹ (7). 8 (Reg) Construire a unui car prin fixarea împreună a părților componente; Si: încheiat¹ (8). 9 (Reg) Construire a unei case de lemn din bucăți confecționate Si: încheiat¹ (9). 10 (Reg) Coasere a bucăților croite separat ale unei cămăși Si: încheiat¹ (10). 11 (Înv) Zidire. 12 (Înv) Plăsmuire. 13 (Înv) Rostire. 14 Sfârșire. 15 Terminare a unei acțiuni, lucru etc. Si: încheiat¹ (15). 16 Capăt al unei coloane, al unui șir etc. Si: încheiat¹ (16). 17 Sfârșit al unei lucrări artistice, al unui spectacol discurs etc. Si: încheiat¹ (17). 18 (Pex) Concluzie. 19 (Îlv) A face o ~ A trage o concluzie. 20 Precizare în scris, prin care se pune capăt unor dezbateri, probleme controversate etc. 21 (Muz) Cadență. 22 (Jur) Luare a unei hotărâri. 23 (Ccr) Hotărâre. 24 (Îs) ~ judecătorească Act al instanței judecătorești în care sunt consemnate dispozițiile luate de aceasta în cursul procesului. 25 Stabilire definitivă a condițiilor unui contract, tratat, acord etc. Si: încheiat¹ (19). 26 Contractare a unei căsătorii Si: încheiat¹ (20). 27 Întocmire a unui proces verbal, act oficial etc. Si: încheiat¹ (21). 28 (Grm; înv) Articol.

subscrie [At: SȚ 44/23 / V: (îrg) sus~, (înv) subscri, suptscri, supts~, (reg) supcria, sups~ / Pzi: ~iu / E: sub¹- + scrie cf fr souscrire, lat subscribere] 1 vt (Îvr) A înscrie (pe o listă). 2 vt (Îvr) A lua în evidență. 3 vt (Fșa; c. i. scrisori, acte, opere literare, artistice etc.) A-și scrie numele (la sfârșit) în calitate de autor. 4 vt (Fșa; c. i. scrisori, acte, opere literare, artistice etc.) A certifica punându-și semnătura Si: a iscăli, a semna, (rar) a subsemna (1), a pune iscălitura, (înv) a subiscăli. 5-6 vi, (rar) vr A se obliga să participe la o subscripție. 7 vr (Înv) A se abona la o publicație. 8 vi (Fig; construit cu pp „la”) A-și da adeziunea (la...) Si: a adera (2). 9 vi (Fig; construit cu pp „la”) A fi de acord cu... Si: a consimți (2). 10 vt (Înv) A accepta. 11 vt (Înv) A admite (4). corectat(ă)

legitimare s.f. 1 (de obicei constr. cu vb. „a aduce”, „a găsi”) argument, îndreptățire, justificare, justificație, legitimitate, motiv, motivare, motivație, rațiune, temei, <rar> legitimizare, <înv. și pop.> îndreptare, <pop.> noimă, <înv.> dreptate, <fran.; înv.> rezon, <fig.; rar> acoperire. Nu găsește nicio legitimare pentru decizia pe care a luat-o. 2 (jur.) <înv.> legitimație. Legitimarea este un act prin care un copil din afara căsătoriei dobândește situația juridică a unui copil născut în timpul căsătoriei.

ORÂNDUIALĂ, orânduieli, s. f. 1. Rânduială, ordine, întocmire, organizare. ◊ Loc. adv. Cu orânduială = în mod organizat, cu rost. ◊ Loc. vb. A pune în (bună) orânduială sau a pune orânduială = a orândui. 2. (Înv.) Hotărâre, dispoziție, ordin; (concr.) act care conține o hotărâre. 3. Orânduire socială. [Pr.: -du-ia-] – Orândui + suf. -eală.

OLOGRAFIE s.f. Act scris în întregime de mîna autorului său. [Gen. -iei. / < fr. olographie].

ADOPȚIE s.f. Faptul de a adopta (1); act prin care se adoptă un copil; înfiere. [Gen. -iei, var. adopțiune s.f. / cf. lat. adoptio, fr. adoption].

ATACA vb. I. I. tr. 1. A începe o luptă, a face un act de agresiune; a da un atac. 2. (Fig.) A lua atitudine potrivnică, trecînd la acțiune, față de o situație, față de o teorie etc. 3. A vătăma, a distruge, a mina, a roade. ♦ A cere în justiție anularea sau reformarea unei hotărîri judecătorești sau a unui act juridic. 4. A aborda (o problemă, un subiect, o discuție). II. intr. 1. A lua inițiativa într-o întrecere sportivă. 2. A începe executarea unei piese muzicale. [P.i. atac, conj. -ce, ger. -cînd. / < fr. attaquer, it. attacare].

ÎNDOSARIA, îndosariez, vb. I. tr. A pune, a închide (acte scrise) într-un dosar. (< pref. în- + dosar + suf.-ia)

dres și (vechĭ) derés și dirés n., pl. urĭ. Acțiunea de a drege, de a rîndui, de a lua măsuri dese-orĭ. Condiment: mîncare cu dresurĭ. Suliman: a se da dresurĭ pe față. Dreptunghĭ de lemn care se pune ca să se mărească suprafața cînd se încarcă fînu. A face dresurile, a lua măsurĭ, a face pregătirile necesare. Vechĭ (pl. e). Act, document.

RECHIZIȚIE, rechiziții, s. f. Act prin care un organ al administrației de stat ia de la populație, în împrejurări excepționale, anumite lucruri cu obligația de restituire sau contra plată. – Din fr. réquisition, germ. Requisition.

ORÂNDUIALĂ, orânduieli, s. f. 1. Rânduială, ordine; întocmire, organizare. ◊ Loc. adv. Cu orânduială = în mod organizat, cu rost. ◊ Loc. vb. A pune în (bună) orânduială sau a pune orânduială = a orândui. 2. (Înv.) Hotărâre, dispoziție, ordin; (concr.) act care conține o hotărâre. 3. Orânduire socială. [Pr.: -du-ia-] – Orândui + suf. -eală.

PECETLUI, pecetluiesc, vb. IV. 1. Tranz. A pune, a aplica pecetea, cu ceară roșie sau cu tuș, pe un act, pe o scrisoare etc.; a sigila, a ștampila. Ia plicul de pe mescioară, pecetluiește-l cu pecetea de pe tăvița cu călimările și să pleci îndată la Focșani. GHICA, S. A. 48. Măi, bădiță, de departe Mai trimite-mi cîte-o carte, Dar nu o pecetlui, Ca s-o poci și eu ceti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ◊ Fig. Tăcu, strînsă în necazurile și amintirile și mîhnirile sale. Aceasta rostise tot, încheiase tot, pecetluise tot. C. PETRESCU, A. R. 51. 2. Tranz. (Învechit, cu privire la un act) A întări, a confirma prin aplicarea peceții. Avem poruncă pecetluită De domnul Tudor și iscălită. BOLLIAC, O. 145. ♦ (Azi fig.) A confirma, a consfinți, a întări un act, un legămînt etc. Te-ai dus la dragostea ta pecetluită cu logodnă. SADOVEANU, O. VI 51. Vine să pecetluiască prietenia prin încuscrire. CARAGIALE, O. III 93. 3. Refl. Fig. (Rar) A se întipări, a se imprima (în minte, în memorie etc). Veni în fața noastră și ne spuse următoarele cuvinte care se pecetluiră în mintea mea. GANE, N. II 107. 4. Tranz. (În practica bisericii creștine) A încresta cu hîrlețul cele patru colțuri ale gropii înainte de a coborî coșciugul. Popa cînta pe nas, pecetluind cu hîrlețul movili de pămînt galben, străjuite de cruci cu căști. CAMILAR, N. I 68. 5. Tranz. A fixa, a înțepeni. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc... Am s-o duc și cînd voi muri și după ce vor pecetlui piatra pe deasupra mea! DELAVRANCEA, A. 75. Ridicînd c-un braț puternic piatra-n zid pecetluită. NEGRUZZI, S. II 60.

EMILIAN lat. Aemilianus < Aemilius, 1. Emelian (Syn); cu apoc. Eme, preot (Cîmp l83). 2. Modern Emil, -ia. Cu afer. Milian fam; Milu (Paș); Miluț, ard. act. (Nepos), Milia f., Mitica fam. mold. ipoc. < Emilia.

POBREAJEN < slav: прѢoЬpaжeинie „transfigurare”, «schimbare la față». 1. Preoobrajeniĭa (Syn); cu afer.: Obreajen b. (16 B VI 272); cu apoc.: Poalele Pobreajii t. 2. Scurtat: Breajen Vas. (Șoimari), luat aici ca prenume. 3. Cu met.: Probajie, fam. olt. act. din Probaj, alt nume al sărbătoarei.

ARCHIR < asirian Ahikar „frate drag” (etim. N. Cartojan). Nume luat din legenda orientală Archir și Anadam (Anton Pann). 1. – act.; – Iancu, prof., olt. 2. Acomodat cu term. -ie a numelor calendaristice: „Archeriĭa boier” (DR III); Archirie = Achirie protopop ard. coautor al „Paliei” din Orăștie.

NAȘTERE sf. 1 Faptul de a se naște: cînd sosi ceasul nașterii, fiul de boier nu era acasă (ISP.); ziua nașterii; locul nașterii; a da ~, a naște, a face; a lua ~, a se naște, a se forma dintru început; act de ~ ¶ 2 ⛪ Ca nume de sărbători: Nașterea Domnului, și abs. Nașterea, Crăciunul (25 decembre); Nașterea Maicii Domnului (8 septembre); Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) ¶ 3 F Origine, început.

FORMĂ s.f. 1. Înfățișare, aspect exterior; contur. ♦ (Fil.) Categorie filozofică ce desemnează modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ Stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, obținută prin antrenament; condiție fizică bună. ◊ A fi în formă = a fi, a se afla în cele mai bune condiții. 2. Totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă (mai ales de literatură). 3. Fel, chip, mod. ♦ Mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 4. Dispoziție legală de procedură. ◊ Viciu de formă = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărîri judecătorești. 5. Aspect pe care îl ia un cuvînt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 6. Stare de agregare a corpurilor. 7. (Metal.) Negativul în care se toarnă o piesă. ♦ (Poligr.) Cutie de oțel în care se toarnă litere; zaț al unei pagini. 8. (Mat.) Fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. ♦ Polinom omogen. [< fr. forme, it., lat. forma].

PERSEVERAȚIE s.f. Perseverare; (spec.) statornicie în anumite acte, gesturi sau atitudini, repetate cu încăpățînare bolnăvicioasă; încremenire. [Gen. -iei, var. perseverațiune s.f. / cf. lat. perseveratio, fr. persévération].

FORMĂ s. f. 1. înfățișare, aspect exterior; contur. 2. modul de existență, de organizare internă, interacțiunea și legăturile reciproce dintre elementele constitutive ale obiectului. ♦ ~ ele conștiinței sociale – ansambluri distincte de reprezentări, idei, concepții determinate social și istoric, care alcătuiesc conștiința socială; ~ logică = structură mintală în conformitate cu principiile gândirii și având drept funcție organizarea conținutului acesteia. ♦ stabilirea de maximă capacitate de efort a organismului, prin antrenament; condiție fizică bună; a fi în ~ = a fi capabil de randament maxim. 3. totalitatea mijloacelor prin care se exprimă conținutul unei opere de artă. 4. fel, chip, mod. ♦ mod de organizare, de conducere politică, socială etc. 5. dispoziție legală de procedură. ♦ viciu de ~ = nerespectare a unei dispoziții de procedură care atrage anularea unui act sau a unei hotărâri judecătorești. 6. aspect pe care îl ia un cuvânt pentru a îndeplini o funcție gramaticală. 7. stare de agregare a corpurilor. 8. tipar, calapod, model. ♦ (poligr.) cutie de oțel în care se toarnă literele; zaț al unei pagini. 9. ~ de relief = neregularitate a suprafeței Pământului, rezultat al interacțiunii agenților geografici interni și externi; (mat.) fiecare dintre expresiile analitice sub care poate fi pusă aceeași relație. (< fr. forme, lat. forma)

PIESETĂ, piesete, s. f. Piesă de teatru, de obicei într-un act; scenetă. Nutrea ambiții de scriitor... Niște piesete ale lui luau la vale moravurile poliției și păcatele societății. PAS, Z. IV 127.

TEODOR, Tiron gr. Θεόδωρος, tradus cu sl. Bogdan, lat. Deodatus. I. 1. Theodor, astfel semna și Tudor Vladimirescu; Theodoru, actual, format din genitivul grec. 2. Teodor (Dm), formă curentă, cultă; -a f.; -escu; -ești s.; -eanu; 3. Tiodor (17 B I 20). II. Sîntoader sau Sîn-Toadir (Grai I 265) < lat. sanctus Theodorus dar cu finala -er, neexplicată, n. vechiu popular, al sărb., luat și ca prenume: A. 1. Sîntoader b. (17 B II 168); Sintoader b. (17 B III 375); Sîmtoader din Bărăști (b. 17 B II 330). B. Fără, șîn-, 1. Toader, frecv. și Toadăr (Dm; Ștef; CL). 2. Toadir (16 A III 9). 3. Toadea, 1600 (Sd X 87; 16 AI 29; 17 A III 97, IV 160) etc. În exemplele ce urmează forma veche rom. se contaminează cu cea oficială bisericească din sinaxare și cu influențe străine. 4. Doder (17 A IV 369). 5. Toador pren., ard.; Toager (Băn). 6. Toadra f., dobr. (RI XI 206). 7. Cu schimbarea părții finale: Toadin, -a b. (16 A III 125). C. Cu reducerea dift. oa > a: 1. Toader zis Tader și Tador ceașnic (Ștef); Tader (Mar). 2. Tador (Dm; C Bog). 3. Taudor, I. act. D. Cu reducerea diftongului la o: Toder, -aș (Ștef; Mar; Tec); Toderașco (Dm; Tec); Toderan călăraș 1655 (Sd IV 38). 2. Toderică, L. (Ștef). 3. Toderin, D., mold. (Sd VII 313). 4. Toderiță, Balș mold; -ița s.; -iți (Tec I). 5. Toderel (Buc). G. 6. Toderoiu fam (Puc 386); -Ecaterina, eroina de la Jiu. 7. -canu: Todercanu (Dm; Buc). 8. Afer. Derioiu, S., act. 9. Derescu (Arh). E. Todir. 1. -(16 A IV 226; Sd XXII 274); -așcu act.; -ean (CL); -el, -eni, ești ss. (Ștef); -i (Tec). 2. Todiriț/ă, mold.; -eni s. 3. Todiriu, din Focșani, 1649 (BCI VII 6). 4. Todir/oae, act.; -uț Ioana, mold., 1914. F. 1. Todor, ard. (Mar; Ard; Paș); -a b. Ur XXII 71); -el 1722 (Paș); -an (Sd X; 17 B I 123). 2. Cu afer. Doran, Șt. (MO). 3. Cu afer. Orănescu, act. 4. Todor/ică (Ștef); -in (Sd XVI). 5. Cu afer. Dorin (Tec; Sur V); -a f. G. Todoriță, 1633 (Paș). 7. *Todoraș > Doraș, mold. 8. Todor/oiu (Mar); -uț, ard.; -uță (Ard). 9. + -ca: Todorca b. (Mar); f., mold.; Dorea, N., pr. ard., 1916.; Dorcoș P. (Băl III). 10. Todoara f. (Mar.) G. Cu apoc. 1. Toda b. (Ard; RI XI 207); ar. (Fărș), etc.; – f (Isp l¹; 16 A III 422; 17 A II 216); Todan act.; Todaș/cu fam. și -an (Buc); Todĭ, ar. (Ant Ar). 2. Tod/e (17 A IV 323); -ea (Moț; Paș); cu afer. Odea, Gh. (Șchei IV) Todeciu (BG LIV 197); Todei 1743 (Paș). Todie (Cat. mold. II). 3. Todic (Isp IV¹); -ă (Sur VIII; Mar); Cu afer. Dică zis și Dicu al lui Stan (Am); Diculescu; Todica (17 A I 17, V 284); – pîrcălab mold. 1615 (RI X 60); Dicescul, Ioan (A Gen I 61-5). 4. Todilă, G. (MO 10 febr. 1949). 5. Todin (16 AII 13); cu afer. Odina, C-tin ard., 1794 (Cat. gr. I) Todesc (Jiul ard.) 6. Todișcă (Mar). 7. Todiță (Sur VIII). 8. Toduță, F., act. 9. Todoaia f. și Todoș (Sd XVl). III. TUDOR. 1. – (Dm) și act.; -ache, -achești; cu afer. Rache; Răchilă (Sd XXI); Tudoran (Dm; Vr; Giur 299; Moț) etc; -cea (Bz); Tudorașcu 1831 (Acte Sc). 2. Tudor/e, dobr. (HI XI 209); -el (G Dem 675); -escu (Olt). 3. Tudor/i (Vr; Tec I; etc); -ică căp. (Olt); -ia (16 BV 174) -in (17 A II 63); -ina f. (Isp II²); -iu, act. 4. Tudor/oiu (Puc); -uț, P., ard. (RA II 417). 5. Tudora f., act.; Tudorca f. (17 A V); Tudorița f. dim., Doara f. (D Buc) < *Tudoara. 6. Cu ft < th din fon. slavă: Ftudor Cucul 1686 (BCI VII 9). 7. Ipocoristice, diminutive familiare: cu afer. lui To-, Tu- sau Tod- Tud-, din Teodor, Todor și Tudor: a). Odor (17 B I 328) etc; b). Doru, act.; -l (Sd XVI); Dora f. (17 Bl 242);- dIstria; Doria f. (RI XI 217); Dorița (ib); Dorica mona. (Sur; Doroiu (Vr C); c). Dorcescu, act. < Todorcea; d). Prob. Orăscu și Orescu act. IV. TUDUR. 1. – (17 B II 212); -a, -i b. (Sd XVI); -a f. (17 A II 6); -u (Sd XXI 394; 17 B III 11; 16 A III 417) etc. 2. Tuduran sluger (17 B IV 52); -ul (Buc). 3. Tudurian, C. (Sur II); -I. 4. Tudurenciu (Paș). 5. Cu schimb, părții finale: Tuda f. (16 A I 563); – Ion (Sd XI 87); -n, Ioan (Băl II). 6. Tudure cu asim. regresivă: Dudure (16 B II 281) și cu afer.: Duru, Bădic Drag 138); – N. ar. (Cara 96); Dura (Moț); Gr. (Sur XXII); Dură munt. (BG LIV 158); Dure, C. pr. act., 1916.; -a, ard. sec. XVIII; Duran, Ion, 1829 (Baicoi, Acte Sc);(Băl 1); Durăscul, Șt. (Sur XXII); Durilă (Vr C 74; Sur III); Durea (Sd XVI); Duroiu, munt. (BG LIV 194); Durulea, ard. (Viciu 33) V. Alte forme: 1. Teder Robul (Sd XI 53). 2. Cu apoc. Tedescu, și cu afer. Descu, 3. Tedor, mold. (C Bog); -1532 (Sd V 212). 4 – 5. Probabile: 4. Dorosan, Sava (17 A I 90). 5. Dodorici (Băl III). VI. Forme de origine ucraineană. A. 1. Feodor (16 A IV 32). 2. Fedor (Dm; Ștef; 17 A IV 112); -a și -ca b. (ib); -ca f. (16 A I; -el (Ștef); 3. Fed/e (Dm); -ea (Ștef); -ești s. 4. Fedco și Fedca (Dm; Ștef; 16 A II 41). 5. Fădurco mold., 1606.; Federca, ard. B. Fădor (Dm; Ștef) etc.; -a f. (17 A IV 147); -așcul, Teodor (Sur IV); Fădorman = Fidărman, sas din Trotuș (C Neamț 14) = Fodorman (Sur V). C. 1. Fidor (C Ștef). 2. Fidea f., mold., (Sd VI 74). 3. Prob. Fodor și -in mold., ard. (Moț); cf. și ung. fodor „crețuri”, care poate explica n. ardelene. 4. Fodi, Al., act. D. 1. Fălca (17 B III 322) < Fedca. Fetca mold., 1606. Numele din această grupă (a VI-a) apar în actele din sec. XIV – XV în Maramureș și în Moldova, lăsînd puține urme după aceea. D. Din ung. livadar = Teodor; tot prin maramureșeni pătrund cîteva forme în Moldova; 1. Toader zis și Tivodar, mold. (Sur XX). 2. Tivodor (ib). 3. Tăvădar, răzeș, 1400 (Cost I); -ești s. (BA ung 15). VIII. Din blg. Toka < Todor (Weig): Toca, ard. (Paș); prob. și Toca b., 1202, din Bihor.

ACT I. În analiza conversațională, unitate minimală a structurii interacționale*. Actele intră în componența mișcărilor* interacționale, actul principal, definitoriu pentru tipul de mișcare performat, putând fi asociat cu actele opționale, deschise spre interlocutor*. Actele opționale au rolul de a valida mișcarea precedentă a interlocutorului ca o contribuție la conversația* în curs sau de a semnala crearea unei posibilități de intervenție a partenerului. De ex.: A. Trebuie să o luăm și pe Ioana cu noi la munte; B. Da (act de validare a intervenției lui A), dar ar trebui s-o întrebăm dacă poate merge (act principal), nu-i așa? (act de solicitare a unei noi intervenții a lui A). Actele de validare a mișcării interacționale precedente îndeplinesc o funcție rituală – determinată de respectarea cerințelor principiului politeții -, fatică* sau strategică (de umplere a golurilor în conversație), II. Act de vorbire /verbal/ de limbaj Act complex, realizat prin utilizarea limbii în situații* de comunicare concrete. • Produs al unei direcții noi conturate în filosofia limbajului, teoria actelor de vorbire a fost formulată de J.L. Austin și difuzată mai ales prin intermediul sintezei critice realizate de J.R. Searle, a cărui contribuție la dezvoltarea ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi neglijată. Punctul de plecare al acestei teorii l-a constituit identificarea de către Austin a clasei verbelor performative și a distincției între enunțuri* caracterizate prin valoare de adevăr (constatative): Ion citește o carte, și enunțuri caracterizate prin reușită sau nereușită (performative): Promit să-ți aduc cartea (vezi CONSTATATIV, PERFORMATIV) • După Austin, în structura oricărui act de vorbire se pot distinge trei tipuri de acte componente: acte locuționare*, ilocuționare* și perlocuționare*. Rostind un anumit enunț, vorbitorul emite anumite combinații de sunete, organizate sub forma unor secvențe de structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificații lexicale și gramaticale (act locuționar), dar, în același timp, exprimă o anumită intenție comunicativă (act ilocuționar) și urmărește realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuționar). De ex., rostind secvența lingvistică Deschide fereastra!, un vorbitor solicită interlocutorului să efectueze o anumită acțiune, urmărind să-l determine pe acesta să-i îndeplinească solicitarea. Este aproape curentă înțelegerea teoriei actelor de vorbire drept teorie a actelor ilocuționare, întrucât componenta locuționară constituie obiectul de studiu al gramaticii, iar cea perlocuționară este exterioară enunțului propriu-zis. Conceptul de act de vorbire este astfel identificat cu acela de act ilocuționar. Vezi ILOCUȚIONAR. L.I.R.

MARȘRUT s. n. 1. Itinerar, traseu; p. e x t. document, act prin care se indică un itinerar. Să nu se ia de cătră țiitorii poștelor ugeret pre mai multe ceasuri, de la nimene decît cuprinderea marșrutului cu pecetea domniei mele (a. 1815). URICARIUL, I, 247, cf. 250. Ei nu ave trebuință a mai păzi vreun marșrut, Căci toți poposă prin sate. BELDIMAN, E. 15/29. Eu am obicei de a călători fără marșrută hotărîtă de înainte. ALECSANDRI, O. P. 277, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Deoarece însă marșrutul îl lăsasem cu totul pe sama Pisicuții, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu. HOGAȘ, M. N. 55, cf. id. DR. I, 62. Expediția noastră este deosebit de complexă. . . Cercetările nu vor înceta. . . nici pe marșrut. CONTEMP. 1956, nr. 504, 6/7. ◊ E x p r. (Regional) A-i da (cuiva) marșuta = a face (pe cineva) să plece. Cf. MAT. DIALECT, I, 180. 2. S p e c. Mers al unui tren de marfă pe distanță lungă, care nu lasă și nici nu ia vagoane din vreo stație de pe parcurs, DICȚ. ♦ (Regional; în forma marșută) Garnitură de treizeci de vagoane de cîte zece tone (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 180. Într-o săptămînă încărcăm 3-4 marșute. ib. 3. Metodă de a lucra la mai multe mașini, prin folosirea lor într-o ordine prestabilită. DICȚ. – Scris și: marș-rut. – Pl.: marșrute. – Și: (rar) marșrútă (scris și marș-rută), (regional) marșútă s. f.; (regional) marșút (DR. II, 794) s. n. – Din rus. маршрут, fr. marcheroute, germ. Marschrut.

MĂRÉȚ, -EAȚĂ adj. 1. (Învechit și popular ; popular adesea în construcții cu verbe ca „a se ține”, „a sta”, „a se arăta”) Mîndru, semeț ; îngîmfat, trufaș, orgolios. Că necurat e de la Dumnezeu tot trufașul cela cu inima măreață. CORESI, EV. 388, cf. 94, 310. Foca [era] măreț, mîndru, rău de tot. MOXA, 374/38. Des piiarde-vei, Doamne, budze-nșelătoare, Limba cea măreață de rău grăitoare. DOSOFTEI, PS. 37/14. În loc de măreț, fii smerit (a. 1689). GCR I, 285/30. Domnul măreț și iute la mînie și iubitor la bătăi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 234/33. [Era] măreț, lăuduros de multe cuvinte. BUDAI-DELEANU, T. V. 110, cf. ȚICHINDEAL, F. 173/22, DRĂGHICI, R. 175/15. Magariu s-au făcut măreț și îngîmfat. DONICI, F. I, 37/11, cf. CONACHI, P. 283, 290. Pe o sofa sta, în semiobscuritate, o cocoană măreață, care mă privea din ce în ce mai compătimitor. BRĂESCU, A. 175. Rece, măreață, privea pe toți de sus. BART, E. 114. Rădițâ cu părul creț, Ce te ții așa măreț? JARNIK-BÎRSEANU, D. 403, cf. 168, 432, SEVASTOS, N. 96, MAT. FOLK. 501. Drăguțul ți-e albeneț, Ca și gura la horneț, Nu se ține-așa măreț. BUD, P. P. 56, cf. 49. Să ține măreață. ALR II 3 702/848, cf. 3 722/784. Stă măreț. ib. 3 723/727, cf. 3 723/836. Cînd faptele îți sînt mici, urît să te arăți măreț. ZANNE, P. VIII, 379. ◊ (Substantivat) Necurat. . . iaste înaintea luDumnezeu tot mărețul cu inima. CORESI, EV. 13. Dumnezeu stă împrotivă măreților, iară smeriților le dă mila sa. N. TEST. (1648), 186^r/1. ◊ (Adverbial) Era fălos din firea lui părintele Buligă. Uneori ieșea în straiele-i frumoase și pășea măreț pe uliță. SADOVEANU, E. 116. Ieșea badea pe uliță Și trecea măreț pe drum. JARNIK-BÎRSEANU, D. 230. 2. Care trezește admirație, care impresionează, care se impune prin calități deosebite, excepționale ; grandios, falnic, maiestos, magnific: a) (despre oameni, p. e x t. despre înfățișarea, acțiunile, manifestările, sentimentele lor) Se deosăbea din celelalte numai cu îmbrăcămintea și cu umbletul ei cel măreț. GORJAN, H. I, 5/2. Ce fire-naltă, măreață! CONACHI, P. 274. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I, 6, cf. 283. Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea. ALEXANDRESCU, O. I, 167. Veniți, năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe. ALECSANDRI, P. I, 124, cf. 120, II, 8, id. T. I, 441. Au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași. . . spre a lua parte și ei la facerea acestui măreț și nobil act național. CREANGĂ, A. 161. Vodă s-a oprit în prag. . . și cu glas măreț ne strigă. CARAGIALE, O. IV, 129. Să-ți trăiască și iapa care te face să te arăți așa de măreț. ISPIRESCU, L. 80, cf. MACEDONSKI, O. I, 259. Acolo-n umbră și-n dispreț Îți moare orice gînd măreț. NECULUȚĂ, T. D. 102. Și-n viersuri sînt vorbe mărețe Deși multe-s taină adîncă. PETICĂ, O. 92. Încă de la acest început măreț, poetul dovedea însușirile pe care le-a dezvoltat într-o lungă carieră literară. SADOVEANU, E. 225, cf. id. O. IX, 74, BENIUC, V. 82 Sînt fapte omenești atît de mărețe, încît cuvintele nu izbutesc niciodată să le povestească în toată grandoarea lor. STANCU, U.R.S.S. 194. Sîntem uniți cu popoarele întregii lumi. . . în măreața luptă pentru un viitor pașnic. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 396 ; b) (despre animale și plante) Al lebedei pui este, cînd a venit la viață, Urît; nimic nu spune că va veni o zi In care o să fie o pasăre măreață. BOLINTINEANU, O. 30. Iar voi, vîntuleți, Seara să plîngeți În brazii măreți! id. ib. 81. Copaciul subt care se adumbrise era măreț, și parcă se lupta ca să ajungă la nouri. ISPIRESCU, L. 230. Un plop măreț se ridică spre cer, ca un monument emoționant. BOGZA, C. O. 151 ; c) (despre natură, elementele și fenomenele ei) Tăcere! . . . Întunerec!. . . păreche măreață, fii ai veșnicii nopți! MARCOVICI, C. 8/14. De aș fi fost poet, aș fi privit cu plăcere această scenă măreață a naturei. NEGRUZZI, S. I, 57. O! tablou măreț, fantastic!. . . Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca veșnice făclii. ALECSANDRI, P. III, 18, cf. I, 9. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I, 54, cf. IV, 96, id. N. 66. [Pîrîul] ducînd poate cu sine multe, multe patimi și ahturi omenești, să le înece în Dunărea măreață. CREANGĂ, A. 125. Treceai prin văile afunde, încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. În tăcerea măreață se auzea deodată, ca o goarnă, strigătul unui bîtlan. SADOVEANU, O. I, 146, cf. 59, II, 200. Crește și tu, cîntec din azur, în mărețul răsărit de soare. BENIUC, V, 117. d) (despre date importante, evenimente) O, an, prezis atîta, măreț reformator! ALEXANDRESCU, O. I, 86. Te slăvesc, o! zi măreață, pentru patria-mi iubită. ALECSANMDRI, P. I, 200. An nou, vii calm și măreț peste nevăzutele vămi ale timpului. s ianuarie 1960, 3 ; e) (despre edificii, așezări omenești etc.) S-a înălțat în Roma. . . acea coloană măreață care pricinuieșle încă și în ziua de astăzi mirare tutulor oamenilor de gust. CR (1 833), 43²/46. Mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș. MARCOVICI, C. 15/21. Iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, și-n vale să privesc Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus. ALEXANDRESCU, O. I, 67. O, Venețio, mult măreață! ALECSANDRI, P. I, 185. În columnele-i mărețe trece cîte-o rază mată. EMINESCU, O. IV, 125, cf. 115. Moscova de mîine va fi mai măreață decît Moscova de astăzi. STANCU, U.R.S.S. 101, cf. 100. ◊ (Adverbial) Pe acest luminos soare tu nu-l vei îngădui multă vreme să împârățească măreț asupra universului. MARCOVICI, C. 19/18, cf. id. D. 9/6. Romanul lui Tolstoi merge amplu, măreț, purtînd cu el sute de ființe, ca o mică planetă. IBRĂILEANU, S. L. 71. Venea zburînd spre noi un stol de rațe sălbatice . . . Trecură și se cufundară măreț în vioriul amurgului. SADOVEANU, O. VI, 588. ♦ (Adverbial) În mod solemn. Apoi cînd totul trece... De frații săi de arme Măreț e-nmormîntat. ALEXANDRESCU, O. I, 268. ♦ (Adverbial) Fastuos, luxos. Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cît mai curînd o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. GHICA, S. 37. – Pl.: măreți, -e. – Mări¹ + suf. -eț.

NAȚIONAL, -Ă adj., s. m. 1. adj. Care aparține sau e propriu unei națiuni (1), unui stat, care se referă la o națiune, la un stat sau le reprezintă; care este instituit sau întreținut de stat; (despre instituții de cultură) în care se vorbește limba națiunii respective; (învechit) naționalicesc, naționalnic, (învechit, rar) naționalist (I 1), (neobișnuit) naționalistic. cf. iorgovici, o. 54/17. Limba națională. budai-deleanu, lex. Începui a cumpăni pre toți iubitorii de cultura națională. petrovici, p. II/11. Iubitori de știință și de cultura națională. teodorovici, i. vi/17. Împodobiți cu hainele naționale. golescu, I. 21. Să tălmăcească cărți trebuincioase în limba națională. id. ib. 40, cf. 39, 65, 89. Să se poată alcătui o bibliotecă națională (a. 1828). uricariul, vii, 181. După întemeierea școalelor în limba națională... ideea teatrului național abia s-a ivit. heliade, o. ii, 58. În cîntecele rumânești naționale vedem, cum și în proverbi și povețe, deosebite versuri. id. ib. 124, cf. 43. Cît este de rîvnit pentru tot rumânul a vedea odată prin îndemnul celor mai mari și un teatru național, unde nu puțin se desăvîrșește, pre lîngă năravuri și limba. cr (1831), 16²/14. O ceată de gvardie națională și de trupe de linie s-au așăzat înăuntrul palatului. ar (1831), 3¹/40. Puteri naționale se vor întrebui asemene spre a îmbloca Lisabona. ib. (1832), 8¹/38. Școala națională de la sfîntul Sava. marcovici, c. 5/13. Pedestrimea milițiii naționale au dat din armele de foc o întreită detunare. ar (1834). Elevii Conservatorului filarmonic au dat, marți în 23 fevruari, a lor întăi cercare teatrală în limba națională. ib. (1837), 81¹/28. Această foaie este menită a aduna și a împărtăși doritorilor literaturei naționale producturile genii (duhului) rostite în proză seau în versuri. ib. 97²/2. O dovadă a recunoștinței naționale. ib. (1838), 3²/28. De nevoie a fost a întrebuința gvardia națională. ib. 20¹/19. Rivalitatea națiunală și politică între acești doi puternici vecini... paraliza aplicațiunea puterei comune. asachi, s. l. ii, 82. Sosirea străluciților monarhi s-au urat cu cîntece naționale. ar (1839), 2²/6. Măsuri pentru apărarea națională. ib. 12¹/15. Moisi Fulea cel peste tot Marele Prințipat al Ardealului al shoalelor naționale crăiesc director. sp i, 48/17. Avem dar o datorie sfîntă, fiească și națională. russo, s. 14. Sărbare națională. id. ib. 21. Întâiul poet național al României. negruzzi, s. i, 339. Zice că nu se cuvine fetelor de boier să poarte haine naționale. alecsandri, t. 662. La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași..., Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași... spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. creangă, a. 161. Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea patriotului naționale”. caragiale, o. vi, 14, cf. 52. Vom continua stăruința noastră și în anul viitor, dezvoltînd gustul de lectură și conlucrînd astfel la răspîndirea culturei naționale. f (1900), 614. O festivitate... în amintirea uneia din cele mai mărețe figuri ale istoriei noastre naționalculturale. ib. (1906), 9. Cîntări naționale. ib. 10. În Moldova a lipsit o clasă mijlocie națională, cu instincte revoluționare. ibrăileanu, sp. cn. 27. Cele două probleme principale ce se puneau în acea vreme: limba literară și literatura națională. id. ib. 48. Aici văd cele dintâi costume naționale olandeze. sadoveanu, o. ix, 294. Amatorii de teatru național nu ascultau cu plăcere o limbă artificială. id. e. 69. românia are nevoie de 30000 – 35000 tone bumbac anual, din care solul național produce numai 4000 – 5000 tone. ionescu-muscel, țes. 23. Romantismul se va interesa mai mult de aspectul național al manifestărilor fiecărui popor. oprescu, i. a.iii, 14. Pentru cugetarea lui, acest om cu privirea cruntă a fost izgonit din țară și a avut să guste înstrăinarea silită, cea mai grea pentru un luptător național. arghezi, t. c. 38. Va fi numit director al Teatrului național. id. ib. 68. Cîteva din episoadele narative sau din tablourile istorice ale lui Bălcescu sînt adevărate basoreliefuri literare, inspirate de caldul său sentiment național. vianu, m. 256, cf. 17. Aspirația societății românești la începutul secolului al XlX-lea către libertate și forme naționale de viață cerea transformarea limbii literare. id. s. 184, cf. 6. În cele mai multe locuri, veșmîntul național al popoarelor a rămas același. stancu, u.r.s.s. 116. Legile interne proprii unei singure limbi constituie specificul național al limbii. graur, s. l. 96, cf. 118. Limba națională nu mai este ceea ce era limba comună a poporului; ea devine mai unitară, mai închegată, mai organizată, în general mai bogată în mijloacele de exprimare. id. i. l. 227. Confecții... cusute cu motive naționale. scînteia, 1960, nr. 4859. Repartiția venitului național, proporția dintre fondul de acumulare și fondul de consum corespund pe deplin intereselor oamenilor muncii, lupta de clasă. 1961, nr. 5, 11. Comportarea echipelor noastre naționale de volei. sp. pop. 1961, nr. 3 926, 3/1. Ritmurile de creștere au o importanță decisivă pentru industrializarea țării și prin aceasta pentru progresul întregii economii naționale. contemp. 1962, nr. 795, 1/3. ◊ Șosea națională = șosea care leagă între ele centrele importante ale unei țări și a cărei întreținere se află în seama administrației centrale. Linia ferată – O vecină... Nu seamănă cu ea O biată bătrînă șosea Banală – Dar națională. minulescu, v. 220. 2. s. m. (Jur.; rar) Cetățean al unui stat. Naționalul nu se poate extrăda și o persoană nu poate să-și piardă naționalitatea numai pentru faptul că domiciliind în străinătate, nu s-a înscris în registrele consulatului respectiv. cod. pen, r.p.r. 38. ♦ (Învechit, rar) Compatriot. cf. lm. ♦ (Rar; la pl.) Totalitatea celor care compun o națiune (1). Cf. șăineanu, d. u. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționali, -e. – Și: (învechit, rar) naționale adj. invar., națiunal, -ă (pontbriant, d.) adj. – Din lat. nationalis, fr. național.

trisaghion 1. T. mic sau liturgic, cântarea „Sfinte Dumnezeule” – astfel numită din cauza întreitei repetări a cuvântului „sfânt” (gr. ἄδιος [aghios]), care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic și care se cântă la liturghie, înainte de apostol. T. liturgic a luat naștere din cântarea lui Isaia (IV, 3) și din sfârșitul unui verset din psalmul XLI, 2. T. mic a fost introdus în liturghie* în toate bis. ortodoxe pe vremea împăratului Teodosie II (408-450). Documentar, se ia cunoștință de existența t. mic, în timpul discuțiilor monofizite, din actele sinodului din Calcedon (451). 2. T. serafimic sau biblic „Sfânt” de trei ori – fapt pentru care se numește t. imnul* care se cântă în cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare la „Răspunsurile mari”, între cântările „Cu vrednicie” și „Pre Tine Te lăudăm”. Textul imnului este format dintr-un verset din Isaia (VI, 3) și dintr-un psalm (CXVII, 24-25) și se află în întregime în mai multe locuri din Noul Testament (Matei, XXX, 9; Marcu, XI, 9-10; Ioan, XII, 13). Încă din primele veacuri, acest imn era foarte răspândit. La sfârșitul sec. 1, Clement Romanul (Ep. I ad Corint.) vorbește despre t. biblic, care era deja adoptat în liturghia creștină de atunci. În Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap. 12) scrise în a II-a jumătate a sec. 4 se arată locul și rostul liturgic al imnului serafimic. Aluzii la t. biblic găsim și la Tertulian (m. 220), în a V-a „Cateheză mystogogică” a lui Chiril din Ierusalim (347-348), la Augustin (354-430) – care arată însemnătatea dogmatică a acestui imn, la Ioan Hrisostom (m. 407), ce vorbește de momentul din liturghie când se cântă acest imn etc. V. doxologie.

citați(un)e f. 1. ordinul și actul prin care se somează de a compare înaintea tribunalului; 2. pasaj luat dintr’un autor; 3. punere la ordinea zilei a unui militar pentru o acțiune strălucită sau un act de eroism.

INCONȘTIENT, -Ă, inconștienți, -te, adj. 1. Care și-a pierdut cunoștința, care nu e conștient, lipsit de conștiință de sine (ca urmare a unei stări patologice). Pacientul era inconștient. 2. Lipsit de conștiință, care n-are o atitudine conștientă față de realitatea înconjurătoare; fără minte. Își blestema în gînd inspirația nenorocită de a se lua după capriciile unei cucoane inconștiente. REBREANU, R. II 47. ♦ (Despre un act, o faptă) Făcut de cineva fără să-și dea seama de ceea ce face; involuntar. Gest inconștient. ◊ (Adverbial) Buzele i se mișcau încet, inconștient, parcă șopteau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 91. – Pronunțat: -ști-ent.

Tu l’as voulu, George Dandin! (fr. „Tu ai vrut-o, George Dandin!”) – Molière, George Dandin (act. I, sc. 7). Dandin, un „țăran bogat”, cu visuri de parvenire, ia în căsătorie o fată de neam mare. Înșelat și la propriu și la figurat, el se mustră singur, repetînd textual: „Vous l’avez voulu, vous l’avez voulu, George Dandin, vous l’avez voulu” (adică își vorbește respectuos, la persoana a doua plural). Devenind o expresie, ea a fost scurtată în vorbirea curentă și făcută mai familiară (la persoana a doua singular). Se adresează celor care sînt singuri vinovați de necazurile lor. În locul unei mustrări, le amintim vorbele lui Molière: „Tu l’as voulu, George Dandin!”, în sensul de „Așa-ți trebuie... ai găsit ce căutai”, cum a tradus Tudor Arghezi (Molière, Opere, vol. III, pag. 331). LIT.

FORMĂ ~e f. 1) Expresie exterioară determinată de un anumit conținut. 2) Aspect exterior al unui obiect. ~ sferică. ◊ (A fi) în ~ a se afla în condiții fizice bune. 3) Totalitate a mijloacelor de expresie, folosite la redarea conținutului de idei al unei opere de artă. ~ artistică. 4) lingv. Latura materială a unităților de limbă. ◊ ~ gramaticală aspect luat de un cuvânt pentru a exprima un sens gramatical. 5) Model stabilit. Act întocmit după toate ~ele. 6) Mod de conducere. ~ de stat. 7) fig. Aparență care este în contradicție cu conținutul interior. 8) Piesă confectionată dintr-un material dur, în care se toarnă un amestec pentru a-i da o anumită configurație. ~ de turnătorie. [G.-D. formei] /<fr. forme, lat. forma

*vaccínă f., pl. e (d. lat. vaccina, de vacă, luat ca subst. subînț. variola). Inocularea cu vaccin: a elibera cuĭva un act de vaccină.

CĂSĂTORIE ~i f. 1) Convenție încheiată printr-un act de stare civilă între un bărbat și o femeie, care și-au luat obligația să întemeieze o familie. A lua în ~. A da în ~. 2) Trai în comun al soților; căsnicie. [Art. căsătoria; G.-D. căsătoriei; Sil. -ri-e] /a (se) căsători + suf. ~ie

ATACA vb. I. tr. 1. a efectua un atac. 2. (fig.) a lua atitudine potrivnică față de o situație, de o teorie etc.; a critica, a acuza. 3. a distruge, a mina. ◊ a cere în justiție anularea sau reexaminarea unei hotărâri ori a unui act juridic. 4. a aborda (o problemă, un subiect, o discuție). II. intr. 1. a lua inițiativa într-o întrecere sportivă. 2. a începe executarea unei piese muzicale. III. refl. (fam. a se simți jignit; a se ofusca. (< fr. attaquer)

răscumpărare, răscumpărări s. f. (Bis.) Actul săvârșit de Iisus Hristos prin jertfa Sa pe cruce, prin care a luat asupra Lui păcatele oamenilor, mântuind neamul omenesc din robia păcatului și a morții și împăcându-l cu Dumnezeu; mântuire. – Din răscumpăra.

JE PRENDS MON BIEN OÙ JE LE TROUVE (fr.) Iau (ceea ce-mi trebuie) de unde găsesc – Molière, „Les fourberies de Scapin”, act. II, scena 11. A devenit deviza celor care nu-și fac niciun scrupul când este vorba să-și procure ceva.

declarà v. 1. a face cunoscut: a declara intențiunile sale; 2. a semnifica ’un act public: a declara răsboiu; 3. a se manifesta: frigurile s’au declarat; 4. a lua parte pentru sau contra cuiva: mă declar pentru voi contra lor.

ORÎNDUIALĂ, orînduieli, s. f. 1. (Mai ales în construcție cu verbele «a face» și «a pune») Rînduială,. ordine, regulă, disciplină. Toate se petrec... prin Lume și prin viață cu orînduială. SADOVEANU, O. I 576. Încerc să pun orînduială între oamenii care se grămădesc unii într-alții. CAMIL PETRESCU, U. N. 261. Binevoiești a mai aștepta nițel... să-mi pui la orînduială lucrurile casăi. GORJAN, H. I 27. 2. Orînduire socială. Zdrobiți orînduiala cea crudă și. nedreaptă, Ce lumea o împarte în mizeri și bogați! EMINESCU, O. I 60. 3. (Învechit) Hotărîre, ordin, dispoziție; (concretizat) act care conține o hotărîre. Văzînd că nu poți căpăta bani. în numărătoare, ia o orînduială la visterie. KOGĂLNICEANU, S. 203.

CHIRIC gr. Kήρυϰος < ϰήρυξ „crainic”. 1. Chiric, Capșa (Sd VII 259); -ești s.; sincopat, Chircești s. sau < Chircă. 2. Chirieța (Ard; 17 B II 357); -ă (P⁵; P¹¹; 17 B III 614); -ă fam. act. 3. Chiricel (Tec I). 4. Chiricuț/ă, act.; -u, C. (Bîr IV; 17 B III 176); Chirică nu este un diminutiv din Chir cu suf. -ic, -ică „Chiru cel mic”, etim. greșită (DR IX 339) ci nume plin calendaristic. 5. Chirici, curtean, 1667 (BCI VII 37); cf. alb. Kirits (Weig). II. Chiric pruncul și mama sa Iulita, zis Ciurica. 1. Ciurică, Cornea (Meșt Cr); – b. (17 B III 32); Ciuricești s. (Cat). 2. Ciurecul (17 B IV 132). 3. Probabil sincopat: Ciurcu fam. mold. (Tec II); – ard., editor Sibiu; Ciurca f. (17 A V 198). v. și Partea II: Ciurc. 4. Prin schimbarea p. fin. -ic luat ca sufix: a) Ciura fam. ard. (Paș) și Ciurea; b) Ciurel, G. (act.); Ciurești, Ciurii ss. c) Ciurilă, ard. (Paș); acestea însă prin contaminare cu subst. ciur. Pentru ultimul v. Chiril

BIBA cf. subst. munt. bibă „gaură” și srb.-cr. Biba < lat. Bibiana (etim. Rječnik apud Pașca). Numele fiind străvechi în Bihor, la moți și la aromîni, nu se poate explica prin magh. bibi „férĭ”, mai puțin din fr. modern bibi „drag”. 1. Bib (Ard; Bih 8; Paș, an. 1527); – Stanciu, munt., 1521 (Hurm XI) 2. Bibi, ar. (Cara 91; IT); Bibeasa mr. act. 3. Bibea olt. (AO VII 34); Bibescu fam. de boieri olteni, care și-a luat numele de la satul Bibești, olt. 4. Biba b., ard., 1216 (11¹3 CI; – (Moț); – mold. (Sur XXIV; 16 A I 255); – munt. (17 B IV 179 și BCI III 81). 5. Bibu, C., ard. (Sd IV 16); -l pren. (P¹⁴). 6. Bibic/a t.; -ă pren. (IT); -ă, C-tin din Ploiești 1770 (BCI IV 109); Bibică Rosetti din sec. al XVIII-lea; Bibicu act.; Bibicescu, loan, filantrop din T-Severin.

Barbu Străvechi nume de tradiție românească, frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Barbu a stat în atenția specialiștilor noștri încă din secolul trecut. Ocupîndu-se pe larg de acest nume, B.P. Hasdeu propune și primele soluții etimologice pentru Barbu, pe care îl consideră, fie o creație românească pe baza subst. barbă, fie o moștenire din onomastica latină și anume din Balbus. Cu toate că romanii foloseau într-adevăr un cognomen Balbus și numeroase derivate de la acesta (Balbillus, Balbilla, Balbillianus, Balbilliana, Balbinus, Balbina), motive de ordin istorico-cultural) fac imposibilă continuitatea numelui latinesc la români. A fost însă acceptată derivarea din barbă, invocată și astăzi, cu unele rezerve. Ideea originii latine a lui Barbu a fost preluată de lingvistul I.A. Candrea, care pornind de la observația lui Hasdeu că persoanele numite Barbu își sărbătoresc ziua onomastică la Sf. Barbara, propune ca etimon numele pers. fem. lat. Barbara; între acesta și forma românească trebuiesc presupuse, susține I.A. Candrea, fazele intermediare succesive *Barbără, *Barboră (-o- precedat de -b- sau -p- devine -ă-, ca în *bătez-botez, *pătîrniche-potîrniche) *Barbură, Barbur (în această fază, femininul devine masculin), Barbul (prin disimilarea celor doi -r- din forma anterioară), singura formă atestată atunci fiind Barbur (într-o baladă populară bulgărească). Deși etimologia lingvistului român nu a fost contestată direct, i-a fost opusă ideea generală că în onomastica românească nu este posibilă continuitatea unor vechi nume romane, în principiu, din motive de ordin religios. S-a trecut însă prea ușor cu vederea peste cîteva elemente esențiale pentru onomastica noastră veche. Este binecunoscut faptul că originile creștinismului la români trebuiesc căutate în perioada stăpînirii romane în Dacia; organizații religioase creștine au existat și pe teritoriul patriei noastre chiar înainte de anul 271 (interesante mărturii în acest sens la autori ca Tertulian, Origene sau chiar cele cîteva inscripții creștine din centrul Transilvaniei), iar după părăsirea Daciei de către administrația romană (ceea ce n-a însemnat însă și ruperea contactului cu latinitatea), regiunile din nordul Dunării ofereau cu siguranță creștinilor cel puțin garanția libertății cultului. O serie de termeni bisericești ca dumnezeu, cruce, păgîn etc. sînt dovezi sigure că o bună perioadă de vreme cultul se oficia în latină, limbă din care au pătruns la noi și o serie de nume personale, răspîndite și impuse de biserică începînd cu sec. 4. Este exclus ca, în aceste condiții, unele nume creștine, devenite deja populare și frecvente, datorită cultului martirilor și sfinților, să nu fi dăinuit după impunerea ritului bisericesc slavon și, de ce nu, chiar pînă în zilele noastre. Se pare că din această categorie, într-adevăr nu prea bogată, face parte și Barbu. La romani cognomenul Bárbarus este atestat încă din epoca lui Augustus (după cum reiese din izvoarele latine, numele era purtat chiar de consuli – în anii 71, 99, 157 etc.). Nu apare însă Barbara, lipsă suplinită de izvoarele grecești: masc. Bárbaros, fem. Barbára. În onomasticonul creștin sînt cunoscuți doi martiri Barbarus și o martiră Barbara, al cărei vechi cult este răspîndit în toată Europa. Din punct de vedere onomastico-religios există deci posibilitatea continuității lat. Barbarus, Barbara. Rămîne de probat și continuitatea lingvistică, adică existența reală a unor forme care să se încadreze în evoluția normală a cuvintelor de origine latină. Și într-adevăr, cercetarea antroponimiei noastre documentare și chiar contemporane scoate în evidență existența acestor forme vechi, mărturii sigure ale unor perioade trecute de evoluție a limbii (deosebit de utilă s-a dovedit a fi toponimia, care are capacitatea de a păstra, uneori nealterate, forme arhaice dispărute de mult din limbă sau antroponimie). Barbăr apare ca nume personal într-un pomelnic nedatat, din orașul Deva (inscripție pe lemn) și poate fi dedus din toponimul Bărbărești, numele unui fost sat moșnenesc din Oltenia (pe actul din 1551 în care este atestat toponimul este făcută o mențiune deosebit de interesantă în ceea ce privește identitatea dintre Barbăr și Barbul: originalul după care se făcuse traducerea documentului se afla la doi moșneni din Bărbărești, „la un Ion... și la un Barbul”, ultimul fiind probabil, după cum reiese din calitatea lui de păstrător al actului de proprietate, un descendent al lui Barbăr, de la care și-a luat satul numele). Barbor este atestat prin derivatul Barborică, actualmente nume de familie. Forma Barbur, pe care și-a sprijinit teoria I.A. Candrea, apare și în toponimul Bărbureaua. Și în sfîrșit Barbul, forma cea mai frecventă și cea mai veche în documentele noastre (dovadă că în momentul apariției primelor noastre acte, evoluția numelui se încheiase de multă vreme) apare încă din anul 1389, cînd un jupan cu acest nume făcea parte din sfatul domnesc (pînă la 1500, în Țara Românească mai sînt atestați: Barbul paharnic, în sfatul domnesc – în 1431 și 1436, Barbul, cu proprietăți în jud. Gorj – în 1451, Barbul jupan din jud. Prahova – în 1492 și 1493 și – cunoscutul Barbul ban „craiovesc” – între 1494-1500). Pentru feminin apar formele Barbura (într-un pomelnic din 1794 al bisericii din Drăgășani, scris de Dionisie Ecleziarhul și chiar astăzi, ca nume la carașoveni, a căror antroponimie are un pronunțat caracter tradițional) și Barba, în documente din anii 1578 și 1585 (fiica lui Barbul vornic). Deosebit de interesante sînt și formele atestate la sîrbi, croați și bulgari: Bárbarej, nume de familie din sec. 14, Barborici, nume de familie din sec. 13, Barbulovici, nume de familie actual și bg. Barbol, o formă disimilată dintr-un mai vechi Barbor. Existența tuturor acestor forme amintite constituie un serios argument în favoarea originii latine a lui Barbul; mai mult chiar, se poate presupune că etimon masc. Bárbarus, nume de martiri înscriși în onomasticonul creștin, al căror cult a fost probabil părăsit odată cu introducerea ritului grecesc. Celebrarea martirei → Barbara, nume continuat la noi de Bárbura, a însemnat totdeauna un sprijin serios pentru formele de masculin; faptul că numiții Barbu își sărbătoreau ziua onomastică de Sf. Varvara sau Barbara este o dovadă clară a faptului că, în conștiința populară, Barbara, Varvara, Barbur, Barbura și Barbul erau considerate ca făcînd parte din aceeași familie. Un ultim argument în sprijinul originii latine este existența sărbătorii populare Bárbura, în ziua de 4 decembrie, cînd calendarul bisericii ortodoxe o celebrează pe sfînta mucenică Varvara (o veche creație românească de la numele pers. Barbura, este vb. a îmbărbura, „a face semnul crucii pe fruntea, bărbia, obrajii (copiilor) cu sucul roșu ce-l conțin barburele (căline) în ziua de Sf. Barbara, ca să nu se îmbolnăvească de vărsat (bubat)”. Deosebit de importante în probarea vechimii și răspîndirii unui nume sînt numărul și frecvența derivatelor; cu cît un nume este mai vechi, mai răspîndit și frecvent, cu atît numărul derivatelor sale este mai mare. Tema masc. Barb-, în combinație cu un număr de peste 20 de sufixe este una dintre cele mai productive în onomastica noastră. Iată de exemplu o parte dintre aceste derivate: Bărban, Bărbău, Bărbel, Barbeș, Bărbescu, Bărbică, Bărbior, Bărbocea, Bărbon, Bărboiu, Bărboncea, Bărbuc, Bărbucea, Bărbui, Bărbuică, Bărbuicea. Uneori greu de deosebit de formele care aparțin temei Barb-, în antroponimia noastră apar și nume care au la bază subst. rom. barbă. Singurul criteriu eficient de separare a acestora este distingerea (nu totdeauna posibilă) a valorii de nume de botez sau de poreclă pentru fiecare caz în parte. Rațiunea acestui deziderat este lesne de înțeles: mai ales în secolele trecute, numele de botez (actualele prenume) formau o categorie relativ limitată de către biserică și tradiție și din care, în principiu, erau excluse poreclele. Dacă o poreclă Barbă, moștenită sau căpătată în cursul vieții, este un lucru normal, un nume Barbă dat unui copil, prin botez, pare cu totul anormal. Avînd în vedere aceste fapte putem considera că Barbă, Barbă-n deal, Barbă-geamănă, Barbă-rasă, Bărbosu etc. sînt porecle românești de la barbă și fără nici o legătură cu Barbu(l). Deosebit de interesant în acest context al supranumelor este vechiul nume românesc Bărbat, considerat a fi o creație românească de la bărbat, cu sensul de „viteaz” (așa cum apare într-o variantă a Mioriței: „cîini mai bărbați”). În sec. 11, Bărbat era numele unui vlah din Serbia, iar la 1279 apare în documentele vremii un voievod român cu acest nume (frate cu Litovoi și conducător al unei formații statale din nordul Olteniei între c. 1273-1290); în toponimie apar Bărbăteni, Bărbătești (locuitorii satului gorjan păstrează și astăzi, prin tradiție, amintirea descendenței lor din neamul unui viteaz Bărbat) sau Rîu Bărbat. Numele românesc are suprinzătoare corespondente în toate regiunile romanice: în Italia, Barbato (de aici și numele Barbat al celor două sate din Dalmația), în Franța Barbat (vechi supranume păstrat și în toponimele Barbazan și Barbazange „domeniul lui Barbatus”), în Spania, Barbato și hidronimul Río Barbato, corespondentul perfect al lui Rîu Bărbat din Hațeg. Cu siguranță că toate aceste forme romanice continuă un vechi cognomen roman Barbatus (încă din anul 449 î.e.n. este cunoscut un consul Marcus Horatius Barbatus), bine atestat și în inscripțiile romane din Dacia. L-am amintit aici pe rom. Bărbat, întrucît chiar lat. Barbatus este un derivat de la barba (vechii romani purtau și ei barbă, fiind de multe ori numiți barbati; se pare că bărbierii au venit la Roma din Sicilia în jurul anului 300 î.e.n., dar obiceiul de a rade barba s-a răspîndit încet (primul roman care se rădea zilnic ar fi fost Scipio Aemilianus, fratele învingătorului lui Hannibal).

vorbi [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 36^v/16 / V: (reg) vorvi / Pzi: ~besc / E: vorbă] 1 vi (D. oameni) A avea facultatea de a utiliza limbajul articulat Si: (pop) a grăi (3), (îrg) a vorovi (8). 2 vi A exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenții Si: a rosti, a spune, a zice, (pop) a cuvânta (1), a glăsui (5), a grăi (1), (înv) a glăsi (5), a vorovi (9). 3 vi (Pex) A comunica altfel decât prin limbajul articulat (prin gesturi, mimică). 4 vi (Rar) A formula un o idee mental, fără a o comunica cu glas tare. 5 vi (D. animale) A scoate sunete caracteristice speciei. 6 vt (C. i. cuvinte) A pronunța. 7 vi (Îe) A ~ în barbă A vorbi (2) încet, pentru sine Si: a mormăi. 8 vi (Îvp; îe) A ~ lat A vorbi (6) tărăgănat. 9 vi (Îae) A vorbi (2) afectat. 10 vi (Îe) A ~ cu sufletul la gură A vorbi cu vocea întretăiată (de emoție sau de oboseală). 11 vi (Rar; îe) A ~ din burtă A fi ventriloc. 12 vi ( Reg; îe) A ~ de-a bățul (sau în resteu) A vorbi (2) cu ton răstit. 13 vi (Pan; mai ales d. papagali) A imita limbajul uman. 14 vt A se exprima într-o anumită limbă. 15 vt A se exprima într-un anumit stil. 16 vi (Îe) A ~ chinezește (sau turcește, grecește, nemțește) A nu se exprima pe înțeles. 17 vi (Îae) A rosti cuvintele neclar (din cauza băuturii). 18 vi (Pex; îae) A fi beat. 19-20 vti A cunoaște și a se exprima fluent într-o limbă străină. 21 vi (Îe) A ~ cu jumătate de gură (sau de glas) sau a ~ cu gura (pe) jumătate (ori cu gura altuia) A vorbi (2) fără convingere. 22 vi (Îae) A vorbi (2) evaziv. 23 vi (Îe) (A fi) un fel (sau un mod) de a ~ (A fi) un fel de a se exprima. 24 vi (Îae) A fi o chestiune interpretabilă. 25 vi (Pop; îe) A ~ cu două guri A lăuda și a defăima pe cineva în același timp. 26 vi (Îae) A fi duplicitar. 27 vi (Îae) A fi părtinitor. 28 vi (Reg; îe) A ~ din prag A se exprima ambiguu. 29 vi (Îe) A ~ (într-un ceas) rău (sau a rău, reg, de rău) A cobi (4). 30 vi (Îe) A ~ ca papagalul (sau ca un papagal) A reproduce mecanic spusele altuia. 31 vi (Reg; îe) A ~ ca baba chioara (sau ca baba oarba) A spune fără menajamente. 32 vi (Mol; îe) A ~ răzămiș A spune lucruri întemeiate. 33 vi (Fam; îe) A ~ din burtă A spune lucruri negândite. 34 vi (Îe) A ~ din (sau de la) inimă ori a ~ din (sau cu) din suflet A vorbi (2) cu convingere deplină. 35 vi (Pop; îe) A ~ în dorul lelii A vorbi (2) fără rost. 36 vi (Pop; îe) A ~ de clacă A flecări. 37 vi (Pop; îe) A ~ de pe ceea lume A spune lucruri neverosimile. 38 vi (Reg; îe) A ~ încolo (sau în neștire, zăbunit) A delira (1). 39 vi (Fam; îe) Mai ~bești (sau ~biți)? Cu siguranță. 40 vi (Îe) A ~ în numele cuiva A spune ceva în locul sau din partea cuiva. 41 vi (Îae) A comunica ceva invocând autoritatea cuiva. 42 vi (Îe) A ~ (câte) vrute și nevrute (sau câte-n lună și-n stele ori câte și mai câte) sau a ~ (la sau și) verzi și uscate A flecări. 43 vi (Reg; îe) Mare ai (mai) ~t-o! Ai spus un lucru important, adevărat Si: bine zici! 44 vi (Îe) Ce vorbești? Formulă prin care exprimă surprinderea cuiva față de cele spuse de cineva. 45 vi (Îae) Formulă prin care exprimă neîncrederea cuiva față de cele spuse de cineva. 46 vi (Îae) Formulă prin care exprimă dezaprobarea cuiva față de cele spuse de cineva. 47 vi (Îe) Ce tot ~besc (vorbești etc.) sau ce să mai vorbesc (sau vorbim) ? Ce să mai discutăm? 48 vt (Reg; îe) A ~ vorbă de pildă A exemplifica printr-o pildă. 49 vi A ține un discurs Si: a cuvânta (15). 50 vi A face o expunere în public Si: a conferenția. 51 vi (Îe) A ~ liber A vorbi (48) fără a avea un text scris în față. 52 vi (Rar) A rosti cu talent și convingător un discurs. 53 vi A lua cuvântul într-o adunare. 54 vi A interveni într-o discuție. 55 vi A-și exprima punctul de vedere. 56 vi A-și exprima decizia. 57 vi A lua atitudine. 58 vi (Pex) A hotărî (6). 59 vi (Fig) A se manifesta. 60 vi A se exprima (2). 61 vi A aduce un fapt la cunoștința publică Si: a expune (1), a informa, a istorisi, a înștiița, a povesti, a prezenta, a relata, a spune, a vorovi (11). 62 vi A aduce în discuție un anumit lucru Si: a aminti (4), a invoca, a menționa, a pomeni, a se referi, a semnala, a vorovi (12). 63 vi (Îe) A ~ de funie în casa spânzuratului A spune ceva care poate supăra pe cineva, fiind interpretat ca o aluzie răutăcioasă. 64 vi (Îe) A ~ pe (sau de) cineva de rău (sau, înv, rău) A denigra. 65 vi (Îae) a calomnia. 66 vt (Îe) A ~ pe cineva (de) bine A lăuda pe cineva. 67 vi (Îe) La drept (sau, înv, la dreptul) vorbind De fapt. 68 vi (Îe) Efectiv. 69 vi (Îcn) A aprecia ca fiind real (posibil, adecvat etc.). 70 vi (Îae) A lua drept ... 71 vrim (Fig) A fi prezent în amintirea cuiva. 72 vi (Pex; d. acte, documente, inscripții etc.) A înregistra. 73 vi (Pex; d. acte, documente, inscripții etc.) A menționa. 74 vi A adeveri (1). 75 vi A evoca (1). 76 vi (Fig) A pleda în favoarea cuiva sau a ceva. 77 vi (Pex; d. texte, scrieri) A trata un anume subiect. 78 vi (Pex; d. domenii de cunoaștere) A avea ca obiect de studiu. 79 vt (Îvr) A transmite. 80-81 vti A susține. 82-83 vti A mărturisi. 84 vi (Îe) A ~ drept (sau adevărat) A spune adevărul. 85 vi (Îae) A vorbi (2) deschis, sincer. 86 vt A promite (2). 87-88 vti A dezvălui. 89 vi A ~ (cuiva) la ureche A șopti. 90 vrim A se zvoni. 91 vi A anunța. 92 vi A prevesti. 93 vi A se adresa cuiva. 94 vi (Îe) A ~ să priceapă nora A face aluzie la o terță persoană prezentă, adresându-te interlocutorului. 95 vi (Îe) A ~ la lampă (sau la bec) A se adresa cuiva care nu ascultă, nu reacționează. 96 vi A discuta (2). 97 vi (Îe) (Mai) ~bim noi! Exprimă un avertisment. 98 vi (Îae) Exprimă o amenințare. 99 vi (Îe) A(-și) ~ (de unul singur) (sau cu sine însuși) A monologa. 100 vi (Îe) A ~ cu dușii (sau dușilor) A spune lucruri fără sens. 101 vt (C. i. o temă, un subiect) A dezbate² (3). 102 vi (Îcn) A fi supărat pe cineva. 103 vi (Îcn) A nu (mai) avea relații bune cu cineva. 104 vrr A comunica numai strictul necesar, neavând relații strânse. 105 vrim A se comenta (despre o persoană, un fapt ieșit din comun). 106 vrim A fi prezent în conștiința publică. 107 vi A avea o întrevedere cu cineva (pentru a interveni în favoarea altcuiva). 108 vi A apela la cineva. 109 vi (Spc) A cere consimțământul părinților în vederea căsătoriei. 110 vrr (Pop; d. tineri) A-și face declarații de dragoste. 109-111 vtrr A (se) sfătui. 112 vrr A ajunge la un acord. 113 vi (Reg; d. tineri) A avea relații de dragoste.