CLĂCAȘ, clăcași s. m. 1. (În regimul feudal) Țăran obligat să facă clacă (1), pe pămîntul moșierului de care ținea. V. șerb, iobag, rumîn, vecin. Au plecat rumînii sub steagul răscoalei... Tremura, tremura vargă cine avea acareturi întinse, și robi și moșii, și clăcași și pălmași. STANCU, D. 8. Singurul sprijin adevărat al revoluției [din 1848] sÎnt milioanele de clăcași CAMIL PETRESCU, B. 148. Un țăran clăcaș pe moșia ce țin în posesie are să-mi facă treizeci de zile de lucru și în loc să fie acolo, se plimbă fugit. BOLINTINEANU, O. 447. Badea Niculaie, clăcaș din satul Băilești din Dolj, fusese scăunaș, adică comisionarul unui turc din Vidin. GHICA, S. A. 31. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării, deși nu se putea vinde deosebit de pămînt. BĂLCESCU, O. I. 139. 2. (Popular) Cel ce ia parte la o clacă (2). De cele mai multe ori, plivitul se face cu ajutorința clăcașilor, – cu clăcile. PAMFILE, A. R. 96.