MARȘRUT s. n. 1. Itinerar, traseu; p. e x t. document, act prin care se indică un itinerar. Să nu se ia de cătră țiitorii poștelor ugeret pre mai multe ceasuri, de la nimene decît cuprinderea marșrutului cu pecetea domniei mele (a. 1815). URICARIUL, I, 247, cf. 250. Ei nu ave trebuință a mai păzi vreun marșrut, Căci toți poposă prin sate. BELDIMAN, E. 15/29. Eu am obicei de a călători fără marșrută hotărîtă de înainte. ALECSANDRI, O. P. 277, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Deoarece însă marșrutul îl lăsasem cu totul pe sama Pisicuții, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu. HOGAȘ, M. N. 55, cf. id. DR. I, 62. Expediția noastră este deosebit de complexă. . . Cercetările nu vor înceta. . . nici pe marșrut. CONTEMP. 1956, nr. 504, 6/7. ◊ E x p r. (Regional) A-i da (cuiva) marșuta = a face (pe cineva) să plece. Cf. MAT. DIALECT, I, 180. 2. S p e c. Mers al unui tren de marfă pe distanță lungă, care nu lasă și nici nu ia vagoane din vreo stație de pe parcurs, DICȚ. ♦ (Regional; în forma marșută) Garnitură de treizeci de vagoane de cîte zece tone (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 180. Într-o săptămînă încărcăm 3-4 marșute. ib. 3. Metodă de a lucra la mai multe mașini, prin folosirea lor într-o ordine prestabilită. DICȚ. – Scris și: marș-rut. – Pl.: marșrute. – Și: (rar) marșrútă (scris și marș-rută), (regional) marșútă s. f.; (regional) marșút (DR. II, 794) s. n. – Din rus. маршрут, fr. marcheroute, germ. Marschrut.