opțiuni
help ajutor
1535 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 192 afișate)

CEL2 cea (cei, cele) art. 1) (leagă un substantiv de determinativul lui ) Băiatul cel frumos. Ștefan cel Mare. 2) (realizează substantivarea adjectivelor) Cel harnic este apreciat. Cei trei au plecat. 3) (servește la formarea superlativului relativ) Cel mai isteț. ◊ Cel puțin minimum; măcar; barem. Cel mult a) maximum; b) în cel mai bun caz. Cel din urmă ultimul. În cele din urmă în sfârșit; în fine. (Toate) cele bune formulă de salut, rostită la despărțire. /Din acel, aceea

BUN4, -Ă, buni, -e, adj. (În opoziție cu rău) Care are însușiri pozitive. I. (În sens moral; despre oameni și despre ceea ce ține de natura omului) 1. (Despre oameni) Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor, blînd, blajin. Maria era... frumoasă ca primăvara, bogată ca toamna și bună ca o fată mare. RETEGANUL, P. IV 64. Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare! CREANGĂ, P. 253. Măria-ta, ca domn, fii bun și blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru care mai toți domnii trecuți au fost nepăsători sau răi. KOGĂLNICEANU, S. A. 110. ◊ Expr. Bun la inimă = milos, milostiv, îndurător. Era bun la inimă... și nu asuprea pe văduvă, nici pe sărman. ISPIRESCU, L. 393. Ostașul acesta e un om bun la inimă și milostiv. CREANGĂ, P. 298. Bun, rău = oricum ar fi. Biata baba mea, bună, rea cum este, tot a știut ce-mi trebuie la drum. CREANGĂ, P. 134. Oameni buni! formulă cu care ne adresăm unor ascultători. Oameni buni! Toate cele spuse [în hîrtia împăratului] sînt minciuni. BENIUC, V. 157. Iertați-mă, oameni buni. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ (Substantivat, în expr.) Bun și rău sau rău și bun = toată lumea, oricine (fără deosebire). Întindea masă mare pentru bun și pentru rău. ISPIRESCU, L. 80. În călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni. CREANGĂ, P. 198. 2. Care își îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită situație. Tată bun. Soț bun. Cetățean bun. ▭ Ion al Anei... L-ai știut... E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. 3. Îndatoritor, amabil, drăguț. Spune-mi, dacă ești bun, unde vine strada asta. ◊ Expr. Fii bun! = te rog, ai bunătatea. Prea tare nu vă grăbiți, Ci fiți buni și zăboviți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 495. 4. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți (cînd aceștia sînt în suferință, bătrîni etc.). 5. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cinstit, cuviincios, frumos; milos. Purtare bună. Vorbă bună. Suflet bun. ▭ Bunicul făcuse o faptă bună, eram și eu părtaș la ea. SADOVEANU, N. F. 28. Inima ta cea bună te ajută. CREANGĂ, P. 214. Dă-le pildă bună. NEGRUZZI, S. I 250. ◊ (Ironic) Cum i-a venit sufletul la loc, oligarchia și-a luat iar bunele clasice năravuri! CARAGIALE, O. III 188. Sfat bun = sfat cuminte, înțelept. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul, cu binele; cu vorbe bune; de bunăvoie. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor! COȘBUC, P. I 226. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel. COȘBUC, P. I 96. Atunci să stăm și noi la bătaie. însă numa cînd n-ar fi cu putință Dă a scăpa ș-a să-mpăca cu buna. BUDAI-DELEANU, Ț. 109. ◊ Expr. Bun suflet de om = om bun. Bun suflet de om e acesta și n-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A privi (pe cineva) cu ochi buni v. ochi. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și ale educației. ◊ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc. I-a trimis poza și două certificate: unul de absolvent a două clase de seminar, și altul de bună-purtare ca fost sergent la infanterie. BASSARABESCU, S. N. 73; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 6. Caracteristic omului mulțumit, vesel. Dispoziție bună. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. (Exprimă însușirea de a produce satisfacție) Care face sau prinde bine; care face plăcere; plăcut, satisfăcător, convenabil, agreabil, îmbucurător. Primire bună. ▭ Ce mai știi de pe la tîrg? -... Ia, nu prea bune vești. CREANGĂ, P. 77. ◊ Expr. (Ironic) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un mare rău. Nu știu cine a fost pe la mine pe acasă în lipsa mea, că știu că mi-a făcut-o bună. CREANGĂ, P. 30. A o păți bună = a o păți, a da de bucluc, a da de dracul. Mai duceți-vă și la altă casă, că eu unul știu c-am pățit-o bună. CREANGĂ, P. 160. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. Buuună treabă! CREANGĂ, P. 252. Na-ți-o bună! = (exprimă uimire, ciudă) na! asta-i acum! asta mai lipsea! Prin postul cel mare se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. – Na-ți-o bună, zise Trăsnea. CREANGĂ, A. 114. Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se zice aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită sau opusă celei așteptate; na-ți-o frîntă că ți-am dres-o. 2. (Despre mîncări și băuturi) Plăcut la gust, gustos. V. delicios. Vin bun. ▭ Peștele e bun numai viu, prins de mîna omului. SADOVEANU, N. F. 28. Nu era bolnav la care... să nu-i trimită ceva bun, îndată ce auzea de boala lui. RETEGANUL, P. IV 35. Bune sarmale ai mai făcut! CREANGĂ, P. 32. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Ex p r. (Depreciativ) Poamă bună = om de nimic, secătură. 3. Bogat, îmbelșugat. Recoltă bună. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. Trandafir cu bun miros, Drag mi-i, doamne, cel frumos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. 5. Liniștit, tihnit, fericit. A duce viață bună cu cineva. ▭ De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. De cînd maica m-a făcut, zile bune n-am avut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. ◊ (Ca element de formare a numeroase formule de salut și de urare) Bună ziua! (sau ziua bună!) Bună seara! Bună dimineața! Noapte bună! Noroc bun! într-un ceas bun! Drum bun! Rămas bun! etc. ▭ De-ai sosit cu gînduri bune, Noi un «bun venit» ți-om spune. CASSIAN, în POEZ. N. 114. Mai bun lucru, moș Călifare! – Mulțumim d-tale, nepoate. GALACTION, O. I 47. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul, cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Bun întîlnișul, voinice! Nu ai trebuință de slugă la drum? CREANGĂ, P. 199. Bună calea, drumețule! – Bună să-ți fie inima, cum ți-i cătătura. CREANGĂ, P. 200. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Bun lucru, bade, la plug! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. (Familiar) La bună vedere (= la revedere), domnilor! SADOVEANU, P. M. 158. III. (Despre ființe și lucruri; uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de», «pentru» sau «la») Care are calitățile proprii destinației sale. 1. Potrivit, apt (pentru ceva), corespunzător unui anumit scop, unei anumite întrebuințări; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. Pămînt bun pentru cultura bumbacului. Apă bună de băut. Vacă bună de lapte. ▭ Căruța lui... era o căruță bună, încăpătoare și îndemînatecă. CREANGĂ, P. 106. Ești bun de însurat. CREANGĂ, P. 154. Vreo șase salcîmi... ce nu sînt buni nici de foc, nici de umbră. NEGRUZZI, S. I 71. De nimic nu mai sînt bun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 381. ◊ Expr. Bun de tipar (sau deimprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipări o lucrare pe baza ultimei corecturi. (Substantivat) Așteptăm bunul de tipar. Bun și aprobat, formulă care se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. Metalele sînt, în general, bune conducătoare de căldură și de electricitate. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiunile fiziologice) care se îndeplinește, se desfășoară normal. Ochi buni. Dinți buni. Stomac bun. Digestie bună. Respirație bună. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut, guraliv. Bună de gură Tudorița, nevasta cantonierului. STANCU, D. 232. Nu fi bun de gură!... Vorba multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I 247. Bun de mînă = îndemînatic. Și mai are încă... Voinicei Levinți Cu armele-n dinți, Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vină. ALECSANDRI, P. P. 63. Bun de picioare = iute, sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat, puțin uzat; p. ext. nou, de zile mari, de sărbătoare. Am încălțat pantofii cei buni. ▭ Se îmbrăcă cu hainele ce le avea el mai bune. ISPIRESCU, L. 33. Săracă mîndra mea... O găsii c-o sucnă rea: Pe cea bună și-o cîrpea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 442. 4. (În opoziție cu prost) De calitate superioară; p. ext. prețios, scump, de preț. Marfă bună. Stofă bună. ▭ Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU, L. 38. Calul bun și mîndrele, Alea-mi mîncă zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ Expr. Brînză bună în burduf de cîine v. brînză. 5. Veritabil, autentic; pur. Aur bun. Argint bun. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede (ceva) adevărat sau bine; a lua (ceva) în serios. Eu am făcut greșeala că te-am crescut prea moale și tu ai luat-o de bună. DUMITRIU, B. F. 45. A o ține (una și) bună= a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a ști (sau a spune) un singur lucru, a nu mai ști (sau a nu mai ține seamă) de altceva; a avea o părere hotărîtă, pe care nimic n-o poate zdruncina. Așa sînt eu în felul meu, știu una și bună. CREANGĂ, P. 203. A i se prinde (ceva) de bun = a trece drept adevărat, a fi crezut. Spinul, văzînd că i s-au prins minciunile de bune, chemă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ (Despre mărfuri; în opoziție cu alterat, falsificat) Lapte bun. Unt bun. 6. (Despre bani; în opoziție cu vechi) Care circulă, care are putere de circulație, care are curs, care umblă; (în opoziție cu fals) emis de o autoritate îndreptățită. Banii aceștia nu mai sînt buni. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. IV. (Despre persoane, mai ales despre profesioniști, artiști etc.) Înzestrat, talentat, priceput, capabil, destoinic, vrednic; p. ext. dibaci, iscusit, îndemînatic, abil. Mecanic bun. Profesor bun. Nuvelist bun. Tenor bun. Elev bun. ▭ Buni tîrgoveți, Nu s-ajung din preț. BENIUC, V. 162. De nu-ți fi mîncători, și băutori buni, v-ați găsit beleaua cu mine. CREANGĂ, P. 259. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. V. (Exprimă însușirea de a fi favorabil sau util) 1. (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. Ce vreme bună pentru semănături! DUMITRIU, B. F. 90. Cerul se arăta albastru și bun. Firele albe de nori se fărîmaseră ușoare ca fumul. SAHIA, N. 62. Dînd... un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. 2. Folositor, util, de folos. Ți-oi cădea și eu vreodată bun la ceva. ISPIRESCU, L. 19. Pribegia cui e bună? La feciorul fără mumă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ Expr. A nu-i fi de-a bună = a nu avea nici un folos (de ceva), a nu-i folosi la nimic. La vreo șaptezeci de ani a plecat la Sfîntul Munte și la Ierusalim, unde a făcut daruri scumpe... Nu i-a fost de-a bună. PAS, Z. I 157. Ce ți-e bun (sau bună)? sau la ce bun? = la ce folosește? ce folos? Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. 3. Avantajos; rentabil. Preț bun. ▭ Harabagia... e mai bună [decît cărăușia], că ai a face tot cu marfă vie, care la deal se dă pe jos, la vale- pe jos, iar la popas- în căruță. CREANGĂ, P. 107. 4. (În credințele superstițioase, mai ales în basme; ca determinant pe lîngă «semn») Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ◊ Expr. A nu fi (de-a) bună (cuiva sau cu cineva) = a prevesti ceva rău, a nu fi de bun augur. Mama lui clătină din cap: Nu-i a bună cu băiatul nostru! SANDU-ALDEA, D. N. 159. Ce să fie acolo?... – Ce e, nu e d-a bună. DELAVRANCEA, S. 196. VI. (Intensifică înțelesul cuvîntului pe care îl determină) 1. Zdravăn, strașnic, solid. Trage un somnuleț bun. ISPIRESCU, L. 335. Cum s-a întors... acasă, a și poruncit să-i facă un foc bun în sobă. CREANGĂ, P. 87. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia... TEODORESCU, P. P. 503. 2. (În legătură cu noțiuni cantitative) Considerabil, însemnat, mare. O sumă bună de bani. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată, un număr considerabil. Începură să răsară ca din pămînt valuri de oameni. Strada, deveni neîncăpătoare și o bună parte se urcară pe clădiri. SAHIA, N. 107. În bună parte = în mare măsură, în mare parte. Lucrul e în bună parte terminat. O bucată bună sau o bună bucată (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 3. Întreg, plin; p. ext. mai mult decît.., și mai bine. Am băut două pahare bune de vin. Pînă acolo sînt 10 kilometri buni. ▭ Pîn’la ziua albă mai erau ca două ceasuri bune și era vremea cînd plantele se umezesc. CAMILAR, TEM. 145. Pentru fiecare măr, patru sute bune [de lei]. RETEGANUL, P. II 78. ♦ (În legătură cu noțiuni abstracte) Desăvîrșit; deplin. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: Ce vrei tu? – Noi? Bună pace! EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. De bună seamă v. seamă. ◊ Expr. Pace bună! v. pace. ◊ Compuse: bun-plac v. plac.; bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. Complicele a înlesnit delictul cu bună-știință. ♦ (Precedînd un adjectiv șî accentuînd ideea exprimată de acesta) Pe deplin, de tot, cu desăvîrșire, de-a binelea, definitiv. Ceilalți nemaiavînd încotro șovăi, diata rămase bună făcută. CREANGĂ, P. 15. Crezu că ce-i găsit îi bun găsit, EMINESCU, N. 108. M-o luat bun teafăr din sat. ALECSANDRI, T. 4. ◊ Bun bucuros v. bucuros. 4. (În legătură cu noțiuni temporale, în loc. adv.) Într-o bună zi (sau dimineață) = o dată, într-o zi (sau într-o dimineață), pe neașteptate. Ai! ce s-or mișca-ntr-o bună zi Munții Apuseni! BENIUC, V. 27. Într-o bună dimineață, feciorul... îi și aduce o noră pe cuptieri, CREANGĂ, P. 8. De cu bună vreme = de timpuriu; din. timp. Pe la cina cea bună = pe înnoptate. Colo pe la cina cea bună nimerește... într-un sat. RETEGANUL, P. I 11. VII. (Despre relații de înrudire; în opoziție cu vitreg) Adevărat, de sînge. Tată bun. Mamă bună. Frate bun. ▭ Ai fi zis că e soră bună și de mumă și de tată cu celelalte două. DELAVRANCEA, S. 92. ◊ Fig. Apa e soră bună cu focul, dar apa e soră mai mare, căci biruie focul, îl stinge. ȘEZ. III 101. Înșelătorul e frate bun cu amăgitorul. ◊ (În opoziție cu văr de-al doilea, de-al treilea etc.) Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Devotat, sincer, apropiat. ▭ Calu-i alb, un bun tovarăș, Înșeuat așteapt-afară. EMINESCU, O. I 103. Feciorul de lîngă tine Era bun pretin cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244 VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam, nume, viță; în opoziție cu de jos, de neam prost) Nobil, ales, distins. Familie bună. Casă bună. ▭ Asta meserie, măi... Curată, cu lume bună de la care poți să înveți multe. PAS, Z. I 278. Spune bade, maică-ta Să nu mă grăiască-n sat, Că eu nu te-am fărmecat; Cînd voi sta de-a fermeca, Nu farmec din vița ta, Ci farmec de viță bună, De-aș ședea-n temniț-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 270. ◊ (Substantivat) Mesenii, cu buni, cu proști, se plecară și le adunară [mărgăritarele]. ISPIRESCU, L. 40.

TOTDEAUNA adv. 1. În tot timpul, în toată vremea; mereu, necontenit, pururea. Te-oi iubi totdeauna. CONACHI, P. 101. Trecutul și viitorul vor avea totdeauna cartea lor deschisă poeziei. BOLLIAC, O. 45. ◊ Loc. adv. Pentru totdeauna = definitiv; pentru vecie. Povestirea copilului îmi adusese aminte de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. SADOVEANU, O. VIII 125. Știam că acum totul e sfîrșit pentru totdeauna. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. S-a statornicit în satul acela pentru totdeauna. CREANGĂ, P. 139. ♦ În tot timpul de pînă acum. Mie îmi plac și mi-au plăcut totdeauna entuziaștii. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. 2. De fiecare dată, în orice ocazie. Veneam totdeauna cu motive bine alese și indiferente. CAMIL PETRESCU, U. N. 182. Îi asculta totdeauna și-i mulțumea măcar cu o vorbă bună. REBREANU, R. I 166. Și din drum, ca să-i ajute, Vin flăcăii totdeauna. COȘBUC, P. I 96. Nu-i totdeauna cum se chitește, ce-i și cum se nemerește. CREANGĂ, P. 8. ♦ De obicei, de regulă. Ca totdeauna, în toate cele bune se amestecă și ceva rău. SADOVEANU, A. L. 24. Dădu mîna cu Avrum cum obișnuia totdeauna. REBREANU, I. 36. Fata mea are să se culce desară unde se culcă totdeauna. CREANGĂ, P. 265. Baba îl întreabă ca totdeauna: Ei, moșnege, ce mai știi de pe la tîrg? id. ib. 77. – Variantă: totdeuna (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230) adv.

VÎRSTNIC adj. și s.m. (Mold., Ban.) (Persoană) de aceeași vîrstă; contemporan. A: Era . . . mai frumos decît toți vîrstnicii lui. VARLAAM. Celui bun toți străinii rude, tot bătrînul părinte, tot vîrstnicul frate . . . îi este. CANTEMIR, IST. C: Vĕrstnik, -ĕ. Coaetaneus, -a. AC, 377. Etimologie: vîrstă „etate” + suf. -nic. Cf; bg. vrăstnik.

DIN prep. 1. (local) (înv.) ot. (Eftimie ~ Bistrița.) 2. (local) dinspre. (~ apus venea un călăreț.) 3. (local) dintru. (Vine ~ acel colț îndepărtat de țară.) 4. (temporal) dintre. (În una ~ zile.) 5. (temporal) dintru. (O întâmplare ~ acea seară.) 6. (arată natura, proveniența) de. (Masă ~ brad.) 7. (partitiv) dintre, între, printre. (Cel mai bun ~ toți.) 8. (partitiv) dintru. (Știe multe ~ ale vieții.) 9. (instrumental) cu. (Pocnește ~ bici.)

DINTRE prep. 1. (temporal) din. (În una ~ zile.) 2. (partitiv) din, între, printre. (Cel mai bun ~ toți.)

PRINTRE prep. 1. între. (Trăiește ~ străini.) 2. din, dintre, între. (Cel mai bun ~ toți.)

floare f. 1. totalitatea organelor ce servă la reproducerea grăuntelui; 2. plantă de ornament; 3. podoabe de stil: flori de retorică; floare la ureche, bagatelă: necazurile noastre sunt flori la ureche pe lângă cele ce se spun în cărți CR.; de florile mărului (de flori de cuc), în zadar, fără folos; 4. ce-i pe d’asupra: floarea laptelui; floarea cheii, dinții cheii ce intră în broască; 5. ceeace-i mai frumos, mai bun: toată floarea cea vestită a întregului Apus EM.; 6. fig. se zice de lucruri cari sunt în toată puterea, frumusețea, strălucirea lor: floarea tinerețelor; 7. mucezeala pe pâine, caș, vin; 8. nume de plante; floare broștească, floare ce crește prin locuri umede (Ranunculus acris); floare de perină, întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria); floarea călugărului, plantă verde albăstrie cu flori roșiatice (Vaccaria); floare frumoasă, bănuței; floarea grâului, albăstriță; floarea reginei, edelweis; floarea soarelui, sora-soarelui; floarea vântului, mică plantă ce crește prin păduri și tufișuri umbroase (Anemone nemorosa). [Lat. FLOREM].

DIN prep. 1. (local) (înv.) ot. (Eftimie ~ Bistrița.) 2. (local) dinspre. (~ apus venea un călăreț.) 3. (local) dintru. (Vine ~ acel colț îndepărtat de țară.) 4. (temporal) dintre. (În una ~ zile.) 5. (temporal) dintru. (O întîmplare ~ acea seară.) 6. (arată natura, proveniența) de. (Masă ~ brad.) 7. (partitiv) dintre, între, printre. (Cel mai bun ~ toți.) 8. (partitiv) dintru. (Știe multe ~ ale vieții.) 9. (instrumental) cu. (Pocnește ~ bici.)

DINTRE prep. 1. (temporal) din. (În una ~ zile.) 2. (partitiv) din, între, printre. (Cel mai bun ~ toți.)

ÎNTRE prep. 1. printre. (Trăiește ~ străini.) 2. (înv.) înde. (Se consultau ~ ei.) 3. din, dintre, printre. (Cel mai bun ~ toți.)

PRINTRE prep. 1. între. (Trăiește ~ străini.) 2. din, dintre, între. (Cel mai bun ~ toți.)

CAPTATIO BENEVOLENTIAE (în lat. cîștigarea bunăvoinței) Partea de la început a unui exordiu, prin care oratorul caută să-și atragă bunăvoința și atenția auditoriului prin tonul folosit, sublinierea importanței temei, ținută și atitudine etc. Condiționată de subiectul discursului, poziția socială a oratorului, împrejurările în care este rostit discursul, cum și de auditoriul căruia îi este adresat, captatio benevolentiae, odată realizată, contribuie la dezvoltarea mai departe cu succes a discursului. Procedeu folosit de marii oratori ai antichității, ca Demostene în Filipicele sale, Cicero în Catilinare, iar la noi de M. Kogălniceanu, în discursul sau privitor la îmbunătățirea soartei țăranilor (1862), Simion Bărnuțiu, în cuvîntarea ținută în fața adunării poporului pe Cîmpia Libertății de lîngă Blaj (1848). Iată, începutul discursului Pentru îmbunătățirea soartei țăranilor, în care Kogălniceanu, după ce arată cît de importantă și grea este această problemă socială, caută a-și atrage bunăvoința celor de față, vorbind despre patriotismul și spiritul lor de dreptate socială. Ex. „Domnilor mei! Dacă în țară este o chestiune mare și grea, negreșit că este chestiunea ce astăzi ni se înfățișează spre deslegare. Vreau să vorbesc de îmbunătățirea soartei țăranilor, da îmbunătățirea prin urmare a însăși temeliei naționalității noastre. În adevăr, domnilor, nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegațiune totdeodată, decît marea reformă ce sîntem chemați de a face; reformă care a fost grea și în țările cele mai puternice și mai luminate ale Europei [...]; reformă care și în principate se urmărește fără succes, de mai mult de un secol; reformă grea și spinoasă a cărei soluțiune părinții noștri ne-au lăsat-o ca o fatală moștenire, – căci, cînd sîntem chemați a deslega această chestiune, a săvîrși această prefacere în ideile noastre, în trebuințele noastre, în viața socială economică a proprietarilor de moșii și a trei milioane de țărani? În mijlocul transformării noastre naționale și politice, în mijlocul luptelor de partidă, în timpul cînd tot ce este vechi este căzut, cînd tot ce este nou nu are încă rădăcină, cînd Convențiunea, marea noastră revoluțiune, – da, domnilor, Convențiunea este o mare, o întreagă revoluțiune în țara noastră! – cînd, zic, această Convențiune este abia la întîiul period al punerii sale în lucrare, iată epoca cînd sîntem chemați a hotărî și chestiunea socială. Nu mă îndoiesc, domnilor, de patriotismul nimănui; cred, domnilor, că toți cîți sîntem aci, din orice partid am fi, sub orice steag am fi adunați, toți voim îmbunătățirea soartei fraților noștri, ridicarea țăranilor din starea înjositoare în care se află; toți voim să dăm acestei chestiuni soluțiunea cea mai bună, căci toți – cel puțin așa cred eu – văd în această soluțiune însăși consolidarea naționalității române. Însă, domnilor, pe lîngă patriotism, avem oare și toate studiile pregătitoare, toate luminile trebuitoare, toată înțelepciunea cerută și mai ales acea ochire dreaptă, acea liniște de suflet, acel sînge rece, acel simț nepărtinitor, condițiuni neapărate ale legislatorilor, condițiuni fără de care legile ieșite din mîinile noastre, niciodată nu vor putea fi expresiunea echității și a nepărtinirii, niciodată nu vor putea îndestula legiuitele interese ale țării, niciodată nu vor putea aduce în mijlocul nostru liniștea, pacea și fericirea generală? Cît pentru mine, domnilor, – cu durere o spui – eu nu o cred.”

OBOROC s.n. (Mold., ȚR) 1. Vas care servește ca unitate de măsură pentru cereale. A: Norocul nu împarte cu oborocul, ce unora varsă, iar altora nici pică. CANTEMIR, IST. B: Ceia ce vor avea mierță (o b o r o a c e MUNT.) sau veadre sau alte măsuri hicleani . . . pre aceștia foarte să-i cearte cu bătaie. ÎNDREPTAREA LEGII. Să trimită la Țuțora 30.000 obroace de făină și 50.000 obroace orzu. R. GRECEANU. Doao obroace de sămînță. ANT. 1766, 296v. ◊ Expr. A ascunde sub obroc = a tăinui. Faptele lui cele bune strălucesc tuturor, . . . nu sînt ascunse subt obroc. ANTIM. 2. Rație, porție (de alimente) dată cuiva. A: Ieși un călugăr și-l află dînd pîinea și bucatele mișeilor ce luasă obroc de la masă. VARLAAM. Sulger mare, ispravnic pre toate oboroacele ce să dau la cuhnele domnești. URECHE. Făcutu-le-s-au oboroace tuturor de la domnie, de Ie da de toate ce le trebuie. NECULCE; cf. M. COSTIN; CANTEMIR, IST.; AXINTE URICARIUL. B: Și i-au făcut obroc bun, ca să-i prisosească de toate. ANON. CANTAC. Și în toate zilele i-au fost ducînd acel obrocu de la împărăție. LET. 1758, 115r. Variante: obroc (VARLAAM; M. COSTIN; ANON. CANTAC.; R. GRECEANU; CANTEMIR. IST.; ANTIM; LET. 1758, 115r; ANT. 1766, 296v}. Etimologie: ucr. uborok.

MĂSURĂ s. f. I. 1. (Învechit și popular) Faptul de a măsura ; măsurare, măsurătoare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. S-au rînduit. . . cercetători la starea locului ca să facă hartă și măsură (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 427. De acolo iarăși au întors cu măsura în sus, spre miazănoapte în linie dreaptă (a. 1 815). ib. II, 16/22. ◊ E x p r. (Regional) A-și face (sau a-și lua) măsuri = a chibzui, a judeca, a-și da cu socoteala. Îți dau soroc de opt zile să îți iei măsurile și să hotărăști. GORJAN, H. IV, 95/2. Hei, hei! cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. Stă el, îș faci măsuri; „mai mă cumpîn, sî mă măi duc odatî!” ȘEZ. II, 101, cf. 153, ib. III, 2. A băga oile în (sau la) măsură = a izola oile de miei, spre a stabili cît lapte dă fiecare oaie. Cînd se bagă oile în măsură, adecă cînd se aleg cu totul mieii de la dînsele. ECONOMIA, 86/24, cf. CHEST. V 11/8. ♦ (Transilv.) Recrutare. Cîntă cucu-n vîrf de șură, Merg feciorii la măsură. RETEGANUL, TR. 54, cf. MÎNDRESCU, L. P. 35, BUD, P. P. 39, ȘEZ. IX, 59. 2. Valoare a unei mărimi, a unei cantități, a unei d mensiuni etc., determinată în raport cu o unitate dată. Măsura (n u m ă r u l u i H, D) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74, cf. 219. Cine au pusu măsurile lui de știi? DOSOFTEI, ap. GCR I, 267/13. De nu se arată luna. . . în firească [a] sa măsură. CALENDARIU (1 814), 79/14. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagâ și în măsuri cumpenite? CONACHI, P. 267. Bădiță, di piste vale, Nu purta pean-așa mare, Ci o poartă-ntr-o măsură, Pe cum ți-i stogu la șură. MÎNDRESCU, L. P. 152. Îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I, 105. ◊ F i g. Dată amu fi-va voao întocma trudeei și măsură de mîngîiare. CORESI, EV. 474. Vechi rămășițe a gloriei strămoșești făcute pe măsura oamenilor mari. NEGRUZZI, S. I, 184. D-na M. . . nu-și putea da seamă de măsura pasiunii noastre. IBRĂILEANU, A. 23. Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I și pe măsura imperiului său. STANCU, U.R.S.S. 112. ◊ L o c. a d j. și a d v. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Înalți toți de o măsură. PANN, E. H, 25/15. Să-mi scoată mie ochiul stîng iar mai întâi să scoată și cetățeanului ochiul care-l mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură. SADOVEANU, D. P. 160. (F i g.) Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, POEZII, 387. (E x p r.) A fi de (o) măsură (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă (cu cineva). O fos[t] d'e măsură la copilu miău. DENSUSIANU, Ț. H. 96, cf. A III 13. Să nu fie de o măsură sau n-ar fi de o măsură! = (se spune cînd se vorbește despre o nenorocire, despre o boală, despre un mort etc.) de n-ar fi la fel! Avea niște friguri așa de strașnice încît tremura cum tremur eu acum, n-ar fi de o măsură. GANE, N. II, 165, cf. 162. Băietul meu care a murit semăna cu al dumitale, să nu fie de o măsură. PAMFILE, J. II, 154, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI. A fi pe o măsură (cu cineva) = a se asemăna, a se potrivi (mai ales la fapte rele). Com. din ALBA-IULiA. După (sau pe) măsură = (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Îm fac papus dupa măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ L o c. a d v. În largă (sau în mare, învechit cu multă) măsură = în cantitate mare, mult. Iar dintru greci, măcar că au fost și tegheitianii și athinei buni, iar cu multă măsură îi covîrșiră cu vitejiia laconii. HERODOT (1 645), 493. Folosesc în largă măsură materiile prime locale. LEG. EC. PL. 241. În mică măsură sau în măsură neînsemnată = în cantitate mică, puțin. Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. AGÎRBICEANU, A. 72. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. În egală (sau în aceeași) măsură = la fel (de mult). Interesînd în egală măsură atît pe lingviști cît și pe criticii literari, problemele limbii literare au constituit obiectul a numeroase articole. V. ROM. aprilie 1 953, 47. (Învechit și regional) La măsură = corespunzător unei mărimi dinainte determinate ; precis, exact. Să nu să facă locuitorilor cît de puțină asuprire, măsurîndu-să fînul cu stînjenu drept și stogurile întocma la măsură (a. 1 814). URICARIUL, I, 204. Crezînd că va căpăta bani mulți, le-a împlinit la măsură poronca. SBIERA, P. 272. (E x p r.) A veni la măsură = a atinge o anumită limită (dinainte stabilită) în ce privește mărimea, dimensiunea, cantitatea etc. V. p o t r i v i, n i v e l a. Și capul ce se-nalță mai sus de apa dreaptă Mi ți-l retează iute să vie la măsură. HELIADE, O. I, 226. A venit cotul la măsură (= a fost exact, nu a fost lipsă). Cf. ZANNE, P. V, 209. (F i g.) Al meu [prieteșug] acmu mărturisesc să fie venit la măsura cea desăvîrșit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 173/35. A veni (sau a sosi) la măsura vîrstei sau la măsură de vîrstă = a depăși vîrsta adolescenței, a deveni matur. Cei fără de vrăsti mai puțin să vor certa. . . și aceasta se înțeleage cînd le lipseaște puțină vreame să vie la măsura vrâstei, ce să dzice să le vie mintea la cap. PRAV. 259. Acesta sosindu la măsură de vrăstă. . . miersă la oaste. DOSOFTEI, V, S, noiembrie103r/3. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura = în raport cu. . ., potrivit cu. . ., proporțional cu. . . Puse împărțitul limbilor după măsura (s a m a V, n u m ă r u l D) îngerilor lu Dumnezeu. PSALT. 313. Pre măsura credințeei și curăției. CORESI, EV. 317, cf. 369. Fieștecare după starea cinstei lui și după măsura slujbei, va găsi odihnă și sprijineală (a. 1 774). URICARIUL, I, 84, cf. 133. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtuței sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310, cf. 260, 265. De rolul subconștientului, de acela al duratei în evoluția personagiilor au ținut și alții seama în măsura talentului lor. IBRĂILEANU, S. L. 10. ◊ Loc. c o n j. Pe măsură ce. . . = cu cît. . . Și pe măsură ce tristețea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. TEODOREANU, M. II, 46. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. Limba se dezvoltă, se îmbogățește cu noi cuvinte, pe măsură ce mijloacele de producție se dezvoltă, se perfecționează. CV 1 950, nr. 4, 48. În măsura în care. . . = numai atît cît. . . Tu făceai destul pentru noi în măsura în care nu-ți călcai pe suflet. DEMETRIUS, C. 61. ◊ E x p r. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălțăminte). Tocmind să-i facă o păreache cizme, i-au luat măsură. BĂRAC, T. 29/15. (Popular) I-a pierdut dracul măsura sau i-a uitat Dumnezeu măsura, se spune despre un om foarte înalt. Cf. ZANNE, P. VI, 611, MAT. DIALECT, I, 230. (Regional) A duce măsură = a se cumpăni. Greutatea care duce măsură cu apa (= greutatea de la cumpănă). ALR II 2 547/250. ♦ (învechit) Nivel. Au stătut apa în măsură zile 150. N. COSTIN, ap. DDRF. Au venit apele mari, afară din măsura lor pe cum venia de altă dată. MUȘTE, LET. III, 78/11. 3. Unitate convențională cu care se măsoară dimensiune, o cantitate, un volum etc. Cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor, Că măsura i-era de mult preț de florinți și cu mult trăgea mai mult. CORESI, EV. 283. Stînjenul este o măsură antică pe carii românii au păstrat încă de la romani. ASACHI, E. III, 19/2. ▭ Sistem de măsuri și greutăți. 4. Instrument, unealtă cu care se măsoară ceva ; (regional) unitate de măsură (I 1) de capacitate a cărei mărime variază, după regiuni, între 1/4 de litru și 30 de litri (CONV. LIT. XXXV, 839, LEXIC REG. 14, ALR I 1 602/28, 77, 79,603/516,1 604/63, 77, 79, 85, 87, 90, 106, 107, 166, 1 605/80, ALR SN I h 181, ib. h 182) ; litră (CHEST. V 6/61), ferdelă, mierță (ALR I 1604/343) ; eîntar (ib. 1 599/190, 289, 308) ; (la pl.) greutățile cîntarului (ib. 1 601/251, ALR II 4 279/157, 260, 605) ; compasul tîmplarului (ALR II 6 681/95) ; clupă cu care se măsoară grosimea la trunchi (A II 12). Menciuroși fiii oamerilor întru măsuri (c u m p e n i D, c u [m] p e n e l eH) nu dereptați, ci în deșertu depreură. PSALT. 117. Ceia ce vor avia mierță, sau veadre, sau alte măsuri hicleani mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-i cearte. PRAV 17. Măsură bună îndesată și scuturată. N. TEST. (1 648), 75r/38. Unii [negustori] cu măsuri de gît Se tînguia amărît, Alții cu cîntare-n nas Se văita cu mare glas. PANN, ap. GCR II, 323/15. Trona cu o pîlnie într-o mînă și în cealaltă cu o măsură de tinichea. REBREANU, I. 483. Pe tejghea stăteau, bine-rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I, 97, cf. H XVII 8, 255, XVIII 103. Vinu-i bun, măsura-i mică. DOINE, 133. Cu ce măsură veți măsura, măsura-se-va vouă (sau cu aceea ți se va măsura) (= după fapte și răsplată). Cf. CORESI, EV. 46, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. F i g. Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura În ziua din urmă a ta. COȘBUC, P. I, 155. ◊ Expr. A umple măsura = a ajunge la ultima limită. Fratele tău a umplut măsura rușinei sale. I. NEGRUZZI, S. V, 146. A i se umple măsura = a se sătura (de ceva sau de cineva) ; a-și pierde răbdarea, a-și ieși din fire. I s-a cam umplut măsura. ZANNE, P. V, 420. ♦ S p e c. (Pescuit) Instrument în formă de crăcane, întrebuințat la măsurarea, pe frînghie, a distanțelor la așezarea avelor, astfel ca ochiurile mari și cele mici să se potrivească între ele. ANTIPA, P. 531. 5. Conținutul, cantitatea cuprinsă într-o măsură (I 4). Covăseala. . . o luo muiarea și o acoperi în fîină de trei măsuri pînă cînd dospiră toate. CORESI, ap. GCR I, 17/15. Cu 100 de măsuri de untdelemn (a. 1 650-1 675). GCR I, 195/13. Dintr-aceastâ făină pun într-o măsură de apă. IST. AM. 65r/7. Trimise pre. . . Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri, deci deate fieștecăruia cîte o măsură plină (a. 1812). GCR II, 211/21. l-au pus și vro doao măsuri de beare. BĂRAC, T. 16/14. O măsură hotărîtă [de ovăz], I. IONESCU, C. 223/17. ♦ Cantitate de pulbere și plumb cu care se încarcă un cartuș sau o armă de foc. Cf. STOICA, VÎN. 16. 6. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor tari. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. Degetul uscat părea măsura că bate. ISANOȘ, Ț. L. 8. 7. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV, 356, cf. MAIORESCU, CR. I, 80. Poetul. . . a vrut cu tot dinadinsul să manevreze o prea mare varietate de ritmuri și măsuri. LL I, 148. II. F i g. 1. Putere ; valoare. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură, Ce un uriaș odată in resboaie a purtat; Greutatea ei ne-apucă, trece slaba-ne măsură, ALEXANDRESCU, M. 16. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I, 198. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumnitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II, 168, cf. id. C. V. 92. A-și da măsura = a arăta (tot) ce este capabil să facă, să dea. În ultimele rînduri ale acestui capitol se vor menționa numai lucrări modeste sau nume obscure, singurele ce se mai întîmpină pe terenul unde-și dăduseră pînă atunci măsura puterilor fruntașii unei mișcări de regenerare. IORGA, L. II, 262. 2. (Mai ales la pl. ; adesea în construcții cu verbul „a lua”) Hotărîre, prevedere ; mijloc necesar pentru realizarea unui scop. Aceasta socotesc că va înțălepți pe Robinson de a-și lua măsuri mai bune spre îndreptarea urmărilor [primejdiei]. DRĂGHICI, R. 12/13, cf. 37/17, 101/18. Acest furtișag ce se face necontenit înșălîndu-se publicul, anevoie se poate opri prin legiuri și prin măsuri polițienești. CR (1836), 411/39. Măsurile extraordinarie luate din apropierea epidemiei (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/19. În 1848 o măsură provizorie s-au hotârît la Constantinopol. ib. 440/22. Oricine să ție cu strictețâ această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11. Acolo însă unde o breaslă nu se putea constitui... tot domnia lua măsuri de a se numi un șef. N. A. BOGDAN, C. M. 175. M-ați avertizat și n-am luat măsuri din timp. C. PETRESCU, R. DR. 212, cf. id. Î. I, 4. M-am dus ca să-l văd și să iau măsuri. ULIERU, C. 4. Pentru a se acoperi de creanțele sale nesigure sau în suferință, banca va putea lua orice măsură de conservare, asigurare sau executare. LEG. EC. PL. 184. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. SADOVEANU, M. C. 138. Noul mare vizir e speriat râu și toate măsurile pe care le ia sînt măsuri de panică. CAMIL PETRESCU, O. III, 138. 3. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care este posibil ceva. De vor trece de măsură, atunce acela ce l-au bătut. . . să va certa trupeaște. PRAV. 225. La orice lucru să păzească măsura. MOLNAR, RET. 23/21. Vei vedea ruptă ața atărnărei rînduite Ce le ține în unire și în măsuri îngrădite. CONACHI, P. 270, cf. 272. Cînd vei să vorbești, la gură Să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I, 3/18. La cuvinte n-au măsuri. id. Ș. II, 53/25. Acel stelagiu. . . era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I, 37. N-ai măsură la vorbă. ZAMFiRESCU, A. 96.. Măsura la toate, cea mai bună dreptate. ZANNE, P. VIII, 381, cf. 380. Sarea-i bună la fiertură însă nu peste măsură (=la toate trebuie chibzuință), id. ib. IV, 105. *Loc. a d v. și (rar) a d j. Peste (sau, învechit, cu asupra de) măsură = foarte, prea, din cale-afară (de mult) ; mai mult decît trebuie, exagerat, excesiv. Prespre măsură învrăjbiia ei. COD. VOR. 76/19. Sâ-i plătească cu asupra de măsură (a. 1 750). GCR, II, 63/39. Colica din îmbuibare (preste măsură mâncare). CALENDARIU (1 814), 170/14. Și ce dormi preste măsură? BĂRAC, ap. GCR II, 174/30. Am iubit! și cunosc gustul dragostei peste măsură. CONACHI, P. 80, cf. 270, 300. Ea bărbat are bun peste măsură Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II, 97/9. Nu vorbi peste măsură Ci pune-ți lacăt la gură. id. ib. III, 9/2. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I, 82. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. id. ib. 141. Voinicul era ostenit peste măsură. ISPIRESCU, L. 130, cf. 185. Prea slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom. MURNU, I. 7. Înfuriat peste măsură, ridică pumnul la Ghighi. REBREANU, I. 38, cf. id. R. I, 265. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. Nu trebuie totuși să fii îngrijorat peste măsură, încercă Vancea să-l liniștească. VORNIC, P. 173. La orice învățătură Nu grăbi peste măsură. ZANNE, P. V, 356, cf. I, 105, 686, II, 700, 784, III, 671, IV, 62. Fără (de) măsură = a) din cale-afară, fără socoteală, exagerat. Umnojiră-se fără măsură (p r e s p r e n u m ă r D). PSALT. 76. Cufundarea fără de măsură. CORESI, EV. 45. Va grăi cu glas de urgie fără de măsură (a. 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 458/5. Fără de măsură și cum nu să cade. . . să cheamă bătaia, cînd se face cu toiagul. PRAV. 159. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II, 293. Abramovici țipa. . . fără nici o măsură. SAHIA, N. 82. începu să strige fără măsură. Amenința cu pumnul în aer. PREDA, D. 216 ; b) foarte (mare), nemăsurat. Milostea a lui cea fără de măsură. CORESI, EV. 392. Ai milă fără măsură (cca 1 633). GCR I, 82/24. După aceea au zidit mănăstirea cea fără de măsură frumoasă din Argișu. ȘINCAI, HR. II, 133. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală, moderat. Dascălul ce-ș va bate ucenicul nu să va certa. . . căndu-l va bate cu măsură și spre învățătură. PRAV. 224, cf. 115, 158. Cu măsură bate. MARDARIE, L. 237/23, cf. 176/3. O cîrmuire blîndăși cu măsură (a. 1 773). GCR II, 87/1. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. i, 178. Be cu măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. La mâncare să aibi cumpătare Și la băutură să fii cu măsură. ZANNE, P. III, 640, cf. IV, 179. ◊ E x p r. În măsura posibilităților = atît cît se poate, în limita posibilităților. (Regional) A avea măsură bună = a avea fire bună, temperament bun. ALR I 1 374/542. (Învechit) A nu(-i) fi măsură (cuiva sau la ceva) = a fi foarte mare, nemăsurat, nelimitat; a fi foarte mulți, în cantitate foarte mare, nenumărați. Vereră lăcuste și omide ce nu lă era măsură (c î t e n u a v e a n u m ă r H, f ă r ă s e a m ă C, d e n u a v e a s e a m ă(2). PSALT. 221. Mare e Domnul nostru. . . și înțeepciuriei lui nu e măsură (n u m ă r u H, D). ib. 303, cf. 77, 216. III. (Regional) PÎnza de pe fața mortului. (Gura Teghii-Buzău). ALRM I/II h 415/735. – Pl.: măsuri și (învechit) măsure. – Lat. mensura.

MEȘTEȘUG s. n. I. 1. Profesiune sau îndeletnicire bazată pe o muncă manuală calificată și desfășurată pentru a prelucra, a transforma etc. diverse materiale, meserie (1), (regional) breaslă, (învechit și regional) meșterie (1); p. gener. profesiune, ocupație, îndeletnicire, preocupare, slujbă. Andrei se întoarse întru al lui meșterșug iarăși, și cu frate-său Petru făcea vînătoare. CORESI, EV. 210. Galileanii, bărbați săraci și preaproști era. . . și le era și meșterșugul lor smerit, că a păscui amu începură. id. ib. 332. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Cela ce va cumpăra un lucru carele nu iaste de meșterșugul lui, face prepus cum să fie de furat. PRAV. 67. Cela ce-ș va da fata la vreo dăscăliță muiare, pentru să o înveață carte, sau și alt meșterșug ceva. ib. 172, cf. 30, 167, 206. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34T/24, cf. ANON. CAR. Cel mai subțire al înțelepților meșterșiug iaste. CANTEMIR, IST. 81, cf. id. HR. 5, GCR I, 353/25. Doftorii cei desăvîrșiți. . . măresc lauda meșteșugului lor. ANTIM, P. 1. Viața mea iaste neguțătorească, și acest meșteșug lucrez. AETHIOPICA, 4v/14. Meșterul. . . au lăsat la fiii săi meșterșugul lui spre moștenire (a. 1 773). GCR II, 88/6. Luca. . . au fost. . . doftor cu meșteșugul. MINEIUL (1 776), 109r2/8, cf. KLEIN, D. 94. Nu au nice un meșterșug, ci trăiesc cu cerșitul. BUDAI-DELEANU, Ț. 96. Dă numele și meșteșugurile a 27 familii (a. 1 818). DOC. EC. 190, cf. 300, 305. Toate meșteșugurile. . . își au numirile și terminii lor. HELIADE, O. II, 197, cf. 9. Să înveți vreun meșteșug prin care să poți trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5/17, cf. 101/29. Să vezi lucruri osebite, și nenumărate stări, Mulțime de meșteșuguri și fel de fel de purtări. PANN, E. I, 69/16. Sacii, frînghiile, șfara și alte lucruri trebuitoare în gospodărie, meșteșuguri și corăbierie. I. IONESCU, C. 75/16, cf. BĂRAC, T. 57/3. Științi și meșteșuguri. . . Nefiind atunci în lume, ci a firei legi. CONACHI, P. 296, cf. 285, 299, GHICA, S. 554. Care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII, 299. Mai degrabă învață un meșteșug sau oploșește-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121, cf. 304. Trei meșteșuguri ale singuraticilor: vînatul și pescuitul cu undița, ori șahul, ori lectura. SADOVEANU, E. 43, cf. id. O. IX, 138. Meșteșugul nostru este cel mai delicat. ARGHEZI, J. 21, cf. id. P. T. 168. Muzica e un meșteșug ca oricare altul și, ca atare, onorabil. CĂLINESCU, S. 705, cf. PAS, Z. I, 179, 252. Să vii, Să iai faptul Și strigarea. . . Din livadea mea Și din viia mea Și din meșteșugul meu Și din negustoria mea. TEODORESCU, P. O. 375, cf. ALR I 1 678. Meșteșugul (la om) este brățară de aur. ROMÂNUL GLUMEȚ, 6, cf. GCR II, 373, ZANNE, P. V, 417, PAMFILE, j. II, 154. Meșteșugul la om, liman de norocire. ZANNE, P. VIII, 322. ◊ (Cu determinări care indică profesiunea) Meșterșugui păscăriei. CORESI, EV. 331. Meșteșugul lăutăriei, a cobzăriei (a. 1 785). URICARIUL, I, 322. Meșteșugul zugrăviei (a. 1 800). GCR II, 179/2. Meșteșugul neguțitoriei. BELDIMAN, N. P. I, 181/11. Tînărul. . . să îndeletnicește la meșteșugul cel frumos al picturii. CR (1830), 3242/18. Meșteșugul zidăriei, dulgheriei, tîmplăriei, cizmăriei. GHICA, S. 554. ◊ (Urmat de determinări formează, împreună cu acestea, nume de profesiuni, de îndeletniciri) Meșterșugui doftoriei. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7r/3. Porunci ale meșteșugului doftoresc. ANTIM, p. 1. Academia crăiască a meșteșugului zograficesc. GOLESCU, Î. 122, cf. 121. Se-apucă de meșteșugul fermecătoresc, și în scurtă vreme îl învăță. GORJAN, H. I, 31/14. Îl dete la cel mai meșter vraci de învăță și meșteșugul leacurilor. ISPIRESCU, L. 366. Meșteșugul tipograficesc. V. MOLIN, V. T. Începu a-mi vorbi despre meșteșugul vînătoresc. SADOVEANU, O. VII, 310. Colibele oamenilor care se îndeletnicesc cu meșteșugul pămîntului. id. O. IX, 164. ♦ Treabă, muncă, lucru (efectuat în cadrul unei profesiuni). Au făcut o urmare foarte trudnică la meșteșugul ce începusă. BELDIMAN, N. P. I, 84/21. Am o bardă și-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meșteșug Și-mi făcui coarne la plug. ANT. LIT. POP. I, 221. Pe cea baltă lată, Mazere vărsată, Șearpe încovrigit, Cui de fier bătut, Meșteșug de om, Poruncă de domn (Moara). GOROVEI, C. 231. 2. Ramură, disciplină (a științei, a artei); știință, artă (considerate ca discipline). Leageaiaste un meșterșug vestit tuturor lucrurilor celor bune. EUSTRATIE, PRAV. 16/8. [Logica] iaste meșteșug, care dă regule cu deslușire. . . de a judeca drept (a. 1 826). GCR II, 253/27. Arhitectonica . . . , musica, zugrăvia și în scurt toate célelante meșteșuguri. DRĂGHICI, R. 217/20, cf. NEGRUZZI, S. I, 77. L-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvîrșeascâ-n școlile înalte la meșteșugul cîntării. CARAGIALE, O. IV, 159. La începuturile poeziei noastre. . . meșteșugul versificației era încă plâpînd. SADOVEANU, E. 225. ◊ (Învechit) Meșteșugul războaielor = arta militară, v. a r t ă. Marco Lucul, neștiind nice un meșterșug a războaielor, fără numai dentru singura cetială. . . a istoriilor, așea de mare hatman a romanilor au eșit. N. COSTIN, L. 37. ♦ Stil (artistic). Au îmbiat pren toate mănăstirile împăratul, de le-u vădzut, și din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîe, dzicînd că are 3 feliuri de meșterșuguri; leșesc, grecesc și moschicesc. NECULCE, L. 226. Templul nalt. . . Prin al soarelui praf de-aur schinteiază și s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug, MACEDONSKI, O. I, 103.Talent, pricepere, iscusință, îndemînare, ingeniozitate, abilitate, dibăcie. Pre ucenicii cu meșterșugu-i trase. Că vru să facă pre ei vînători de oameni. CORESI, EV. 331, cf. 375. I-au biruit Ștefan Vodă, nu așa cu vetejia, cum cu meșterșugul. URECHE, ap. GCR I, 71/12. Va grăi cătră altul cuvinte sprănțare cu meșterșug spre alt obraz, ca să nu să priceapă că-ș rîde. PRAV. 223, cf. 109, 267, GCR I, 123/19. Cu meșterșug au scris la Poartă, ca să-i de voie să facă a să agiunge cu moscalii. NECULCE, L. 209, cf. CANTEMIR, HR. 6,121. Sulțer despre meșteșugul criticei nu e lăudat. MAIOR, IST. 190/8. Deacă aș fi eu . . . un poet de frunte cum au fost Omer, v-aș ținea mai mult întru așteptare și pre-lățînd povestea cu meșterșug. BUDAI-DELEANU, Ț. 274. Cu cît meșteșug albina pe cîmpii alergătoare Se vede din zori de ziuă comorilor strîngătoare ! CONACHI, P. 269, cf. 284, 300. Am mai însărcinat pe Bolliac. . . să-i zică cu meșteșug mare, că noi l-am numi bucuros de domn. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 343. Puse un clopot mare în vîrful muntelui, cu meșteșug, și cînd bătea vîntul, el să trăgea singur. ALEXANDRIA, 131/2. Viața-i un stos de la început pân-la sfîrșit. . . Tot meșteșugul îi să pontarisești la vreme. ALECSANDRI, T. I, 118. Erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme. ISPIRESCU, L. 21, cf. 22. Schimbai cu meșteșug firul vorbii. HOGAȘ, DR. I, 292. Are moș Căliman, starostele, un meșteșug de zvîrle o scurtătură de băț de corn. . . încît pălește iepurele de la douăzeci de pași. SADOVEANU, J. 21, cf. id. O. X, 393, XI, 300, id. E. 112. Părul lung și creț . . . și-l prinsese cu un nemaivăzut meșteșug. STANCU, R. A. III, 337. Meșteșugul cum știu a-și înjgheba nunta mi-a căzut tronc. ȘEZ. III, 183, cf. V, 141. Ariciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei. ZANNE, P. I, 316. Nu e meșteșug a găti mîncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare. id. ib. IV, 105. ◊ E x p r. Adus din meșteșug v. a d u s. ♦ Măiestrie, artă (cu care este realizată o lucrare, un obiect). Să asamănă . . . pietrilor celor cioplite cu meșterșug. N. TEST. (1 648), 158v/15. Cazaniile sau didahiile lui Ilie Miniiat. . . care sînt împodobite . . . cu meșteșug ritoricesc (a. 1 742). GCR II, 30/28. Cei ce au vrut să scrie istorii. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumusețate alcătuiri, strălucite și de forme ritoricești și de meșteșuguri gramaticești. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Respectați pe cititorul. Simpli cu meșteșug fiți, Înalți și fără trufie, plăcuți și nedresuiți. HELIADE, O. I, 120. Mare minune ar fi să mai compun ceva pînă la iarnă, căci uit cu totul meșteșugul de-a face versuri. ALECSANDRI, S. 73, cf. PETICĂ, O. 405. Cum se vede, alegerea ideii poetice nu este o simplă problemă de meșteșug, de compoziție. CONTEMP. 1 953, nr. 349, 3/3. La Sadoveanu meșteșugul apare de la primele povestiri; nu găsești în ele nici o șovăială stilistică. V. ROM. octombrie 1955, 33. ♦ (Rar) Acțiune realizată cu deosebită iscusință, măiestrie. De mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșea logofătul. . . Acel taler îl punea pe limbă și-l înghițea numaidecît. După ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul. SADOVEANU, O. XVIII, 529. Un cîne. . . umbla în două labe ca omul, găsea lucruri ascunse și le aducea la poruncă; știa să facă o mulțime de meșteșuguri de mirare. id. ib. XV, 422. 4. (Învechit și popular; mai ales în legătură cu verbe ca „a afla”, „a pricepe” sau cu echivalente ale acestora) Sens profund, t î l c; secret, taină, cauză (ascunsă), rost (al unui fenomen, al unui lucru etc.). Au scos toate adîncurile și meșterșugurile cărților, de le-au arătat la vedeare tutoror, ca să cunoascăși cei mai proști și neînvățați. EUSTRATIE, ap. gcr i, 79/11. Avraam avea dar de la Dumnezău a ști meșterșug stelilor (sec. xvm). cat. man. i, 110. Pentru această ciumă încă nu s-au aflat om se priceapă meșteșugul ei (a. 1 819). uricariul, vii, 77. Mai stă el Ivan oleacă așa... și-i și trăsnește în gînd una: Taci, că i-am dat de meșteșug, creangă, p. 321.(învechit și popular; adesea în legătură cu verbul „a face”) Acțiune (dibace, vicleană) făcută (în ascuns) în vederea atingerii unui scop, uneltire ; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană). Să se îmbrace în zaoa dereptăției și împrotiva meșteșugului drăcesc să stea. coresi, ev. 513, cf. 465. Fiind acela ... omorît de meșterșiugul diavolului, varlaam, c. 142. Boiarii lui Alexandru Vodă sfătuia să încun- giure pădurea, și să hălăduiască de meșterșugurile lui Bogdan, ureche, let. i, 114/22. Văcariul de va lua bou de la plugar să-l pască și de va peri boul, să giure... cum n-au făcut el vreun meșterșug. prav. 13, cf. 172. Pre acele vremi era meșterșugul tătarilor de se făcea a dare dos, și apoi îndată se întorcea asupra celor ce-i gonea, eustratie, ap. gcr i, 235/10. Același satan feace meșterșug de s-au aprins besearica. DOSOFTEI, V. S. octombrie 87v/20. Multe meșteșuguri diavolești au răbdat (a. 1 691). gcr i, 291/26, cf. 301/10. Dzice împăratul moschicescu că are și el 2 cumbarali de cele mare, făcute cu alt meșterșug, cu otravă. NECULCE, L. 241. Nici pe Păladi spătarul nu-l crede, fiind moldovan, să nu-i facă vrun meșterșiug. id. ib. 352. Domitian au trimis cu oștile asupra lui Decheval. . . pre un Iulian, ce vicleșugul și meșterșugurile lui Decheval au făcut, că macar că romanii să vide biruitori, însă deplin biruința nu li-au dat. CANTEMIR, HR. 79. Au umblat cu meșteșug și cu putere împărătească de i-au luat și i-au băgat în hieară. IST. Ț. R. 37, cf. 123, URICARIUL, I, 326. Mă duc cu ale mele meșteșuguri dievolești, ca să o sminte[s]c (a. 1 799). GCR II, 171/23. Să scape din ticăloșia în carea căzuse prin meșteșugul calvinilor. ȘINCAI, HR. III, 181/28, cf. 136/33, II, 208/22. Argineanu nu știa ce s-au făcut cu dînsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au dezbrăcat așa în bajocură. BUDAI-DELEANU, Ț. 247. Să socotea cu ce meșteșiug ar putea sâ-ș găsească banii (cca 1830). GCR II, 257/7, cf. DRĂGHICI, R. 59/2, 142/14. Românii trecură Dunărea. . . Turcii însă le prinseră veste și, adunîndu-se în mare număr, nu ieșiră să se lovească față, ci se ascunseră de făcură meșteșug. BĂLCESCU, M. V. 239, cf. 495. O broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălâi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I, 3. Știu un meșteșug să te fac blîndă. id. ib. 92. O neutralitate cu meșteșuguri. GHICA, ap. MAIORESCU, D. II, 59. Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feli de meșteșug, prinde cucoșul. CREANGĂ, P. 64. Hoții au fel de fel de meșteșuguri ca să adoarmă cîinii cei mai sălbatici. CARAGIALE, O. I, 165, cf. DELAVRANVCEA, O. II, 327. Cîteva hîrdaie și doniți, scafe și cupe. . . alcătuite după un meșteșug cu zeci de veacuri anterior celui dintâi cîntec. SADOVEANU, O. IX, 17. S-ar putea da, cu meșteșug mecanic, apă pretutindeni. id. P. M. 11, cf. id. D. P. 49, id. M. C. 22. Zmeul însă se temea de Petrea voinicul. . . dară știa alte meșteșuguri, prin cari socotea că-l va pierde. SBIERA, P. 24, cf. GCR II, 362, ZANNE, P. VI, 631. ♦ Înșelătorie, înșelăciune, escrocherie, pungășie, fals. Cf. N. COSTIN, LET. II, 38/11. Cu acele scrisori au făcut meșterșug de au agiunsu de au fost domnu. NECULCE, L. 15. Care va cuteza a nu socoti pontul acesta, și s-ar afla c-au îndrăznit a face meșteșug, bucatele aceluia să fie toate domnești (a. 1 728). URICARIUL, I, 53, cf. IV, 3/2. De o mie ce-m. . . scrii, n-am putută cunoaște scrisoarea, și m-am temut ca să nu fie frun meștoșig [sic!] al altui cuiva (a. 1 809). IORGA, S. D. XII, 166. 6. (Învechit și popular; în practicile bazate pe superstiții) Vrăjitorie, fermecătură; magie. Vrăjitorul și cela ce sleiaște ceară. . . sau și alte meșterșuguri ce or face (a. 1 645), GCR I, 166/8. Pribagu a vrut fa [ = face] oarece meșterșuguri cu acea mînă, păntru ce c-apoi s-aprind lumnini din gietetele cele de la prunc. T. PAPAHAGI, M. 154, cf. ALR I 1 398/215, 361. II. (Învechit și popular, concretizat) Ceea ce servește unui anumit scop practic. 1. Unealtă, instrument, ustensilă; instrumentar. Au trimis tipariul cu toate meșterșugurile cîte trebuiesc. VARLAAM, ap. BV I, 140. Alte cinii (meșteșugure munt.), carele slujesc la descuiat. PRAV. 63. N-au slujit cu arme după cum e obiceiul ostașilor, nici cu alte meșteșuguri asemenea acestora. ANTIM, P. 2. Oriunde s-au întocmit fabrice de meșteșuguri cu șarturi. . . acolo au dăinuit (a. 1 823). DOC. EC. 295. Poposeau la caii de patru ani, sub șoproane, unde erau pregătite meșteșugurile de scopire. SADOVEANU, O. XIII, 276. 2. Dispozitiv, mecanism al unui obiect; parte componentă a unui obiect (care îndeplinește, de obicei, un rol activ). Au tocmit Vozia și Culburul, cu 10 părț mai buni și mai frumoasă . . .de cum au fost întîi, cu feliuri de feliuri de meșterșuguri și tabii. NECULCE, L. 348. Într-acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șăzînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălișului. GOLESCU, Î. 50. Această fereastră e înarmată cu felurite încuietori, clempușuri, călușuri și meșteșuguri. SADOVEANU, O. IX, 228, cf. id. M. C. 155, DENSUSIANU, Ț. H. 101. – Pl.: meșteșuguri și (învechit) meșteșugure. – Și: (învechit și regional) meșterșúg, (regional) meșteșúc (ALR I 1 678/984), meșteșíg (ib. 1678/51, 59, 61, 80, 255, 257, 273, 278, 280, 289, 295, 302, 305, 308, 315, 320, 339), meșterciúg (DB. IV, 1027), meșterșíg (ALR I 1678/333, 335), meșteșúc (ib. 1678/388), mestreșúg (ib. 1678/96), merteșúg (DENSUSIANU, Ț. H. 101), merceșúg (ALR I 1678/18, 45, 85), (suspect) meștoșig s.n. – Din magh. mesterség.

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181v/18, cf. 205r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 4342/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 72/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 3491/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198r1/17, cf. 113v2/32, 186v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 61/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

LEIBNIZ [láibnits], Gottfried Wilhelm (1646-1716), filozof și matematician german. Spirit enciclopedic, a avut preocupări în multe domenii: teologie, filozofie, logică, matematică, științele naturii, drept, istorie etc. A deținut funcții diplomatice (din 1665) sub diferiți principi germani. La propunerea sa a fost creată Academia de Științe din Berlin (1700). A elaborat, independent de Newton, calcului infinitezimal, descoperire ce a influențat decisiv sistemul său logic și filozofic, care pune la baza existenței monadele, substanțe spirituale indivizibile, independente unele de altele și active („Monadologia”). Concordanța dintre monade este stabilită de monada supremă, Dumnezeu, lumea noastră fiind „cea mai bună dintre toate lumile posibile” („Teodiceea”). Critica făcută de L. teoriei lui Locke despre intelect, a influențat pe Kant și pe iluminiștii germani („Noi eseuri asupra intelectului uman”). În logică, L. a formulat principiul rațiunii suficiente; manuscrisele publicate în sec. 20 îl indică drept unul dintre întemeietorii logicii.

CETERAȘ, ceterași, s. m. (Transilv., Mold.) Persoană care cîntă din ceteră; lăutar, scripcar. Lîngă ceteraș, singur un voinic cu privirea închisă. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Trei ceterași, cei mai buni din toată țigănia, se furișează printre bordeie și se așază sub streașină bordeiului unde locuia Lola. AGÎRBICEANU, S. P. 65. De aici pîn’ la Făgăraș, Nu-mi trebuie ceteraș; Ceteraș e gura mea Și-mi pot zice cînd oi vrea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 363.

IACA2 s. f. (Învechit, în expr.) Tutun iaca = tutun de cea mai bună calitate. Tot cu tiutiun iaca și cu țigareta lui cea de chilimbar de optzeci de galbeni își trece el vremea? HOGAȘ, DR. 247.

ȚIGĂNIE, țigănii, s. f. 1. Totalitatea țiganilor care locuiesc la un loc; p. ext. cartier, parte a unei localități locuită de țigani. Trei ceterași, cei mai buni din toată țigănia, se furișează printre bordeie. AGÎRBICEANU, S. P. 65. Curtea era... cu trupuri de clădiri multe, pentru a putea sălășlui toată liota și țigănia. M. I. CARAGIALE, C. 22. Noi și-a noastră țigănie Ne-om lăsa de-a ta popie. MARIAN, S. 310. 2. (Ieșit din uz) Faptă, manieră urîtă. Nu scrie la dînsa așa țigănie. DELAVRANCEA, S. 10.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, VI 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap1 (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă1 (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț2. 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent2. A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept4 (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept4 (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun4 (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, VII 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.

OPTIMIZA vb. I. tr. A alege și a aplica soluția cea mai bună (optimă) dintre toate soluțiile posibile. [< fr. optimiser].

orgă (< gr. ὄργανον, „unealtă”, „instrument”, „instrument muzical”; lat. organum; fr. orgue; germ. Orgel; engl. organ; it. organo), instrument de suflat complex, bazat pe un sistem de tuburi sonore. Sunetul o. se produce prin introducerea aerului sub presiune în tuburi o dată cu acționarea manualului* (manualelor), a pedalierului (1) și a sistemului de acționare a registrelor (III, 1, 2). Mărimea o. (în funcție de numărul tuburilor) diferă de la un instr. la altul. Fiind un unicat, fiecare o. este proiectată de obicei de către un specialist (în cele mai multe cazuri un organist*), care face „dispoziția registrelor” [alege registrele (II, 1)] care vor intra în componența instr., le distribuie diferitelor manuale și pedalierului, iar constructorul de o. „realizează” dispoziția acestora. De fapt, cele mai multe o., acelea care au două sau mai multe manuale, nu sunt instr. simple, ci sunt compuse din două, trei sau mai multe „orgi” de sine stătătoare, fiecare având un manual propriu, independent, pe care se poate cânta atât separat cât și împreună. Cele trei părți principale ale instr. sunt: tuburile sonore, grupate în rânduri de registre; mecanica de suflat („suflăria”) împreună cu magazia de vânt și mecanismul de acționare a ventilelor de admisie: consolă, claviaturi* (manuale) tractură, pârghii pentru registre (II, 2). ♦ A. Tuburile sonore pot fi grupate ținându-se seamă de anumite criterii: a. după felul de atac (2): tuburi labiale și tuburi linguale; b. după felul materialului din care sunt confecționate: tuburi din metal și tuburi din lemn, carton, porțelan etc.; c. după lungime; tuburi de 32′, 16′, 8′, 4′, 2′, 1′ – v. picior (2) etc., precum și după alte criterii. Tuburile labiale au forma și principiile de construcție ale unui flaut drept* sau fluier pop. Parte inferioară a tubului este conică iar cea superioară cilindrică. În locul unde se întâlnesc, se află deschiderea interlabială cu 2 muchii: labia superioară și cea inferioară. Vântul, care intră prin ajutajul de admisie, aflat la piciorul tubului, este comprimat în partea conică, pătrunde apoi prin ajutajul linear (germ. Kernspalte) în corpul central al tubului, unde pune în mișcare aerul, astfel încât coloana de aer a tubului întră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer a tubului intră în vibrație. Dacă tubul este lung, coloana de aer oscilând rar sunetul va fi grav, iar dacă este scurt, sunetul va fi proporțional mai acut. Deci, de lungimea părții superioare depinde înălțimea (2) sunetului. Cam 80% din totalul tuburilor unei o. sunt labiale (doar la o. de tip fr., câteodată întâlnim relativ ceva mai multe registre linguale). Dacă tubul este închis el va emite octava* inferioară, în comparație cu un tub de aceeași lungime. Tuburile linguale produc sunetul cu ajutorul unei ancii* metalice (ca la armoniu*, acordeon*, muzicuță*). Admisia vântului este aproape la fel ca la tubul labial, dar aici vântul pune în vibrație și ancia (a cărei grosime are influență asupra timbrului*). Tubul lingual poate să aibă și o parte superioră, un pavilion*, în vederea amplificării sunetului. Forma pavilionului, cilindrică, conică, de mensură egală largă sau îngustă, are o influență hotărâtoare asupra timbrului. Anciile sunt de două feluri: batante (ca la cl., sax.) și libere (ca la acordeon, armoniu). Tuburile sunt grupate în rânduri de registre. Fiecare registru reprezintă un rând complet de tuburi; fiecărei clape a claviaturii îi corespunde un tub. Ele se deosebesc prin înălțime (de 8′, 4′, 2′), timbru („principal”, „flaut”, „oboi”, vox humana) și intensitate (2). Există registre de 8′ (ca. 30 cm), unde do măsoară c. 2,38 m, de 8′, de 4′ care, apăsând pe aceeași clapă, sună cu o octavă mai sus, de 2′ (cu 2 octave mai sus), 16′ (cu o octavă mai jos), 32′, 64′. Registrele sunt grupate și ele la rândul lor în registru de bază, de fond (fr. jeu de fonds, germ. Grundstimmen), cele de 16′, 8′, 4′ (la o. fr.) și cele 16′, 8′ (la o. germ.) aflate în manualul principal; cele de 8′ și 4′ se află în positiv*. Registre de aliquote (3) (fr. jeux de mutation, germ. Aliquoten) sunt registre care reprezintă armonicile* superioare. Registrul de 22/3,, sună cu o duodecimă* mai sus decât este notat, reg. de 2′ cu 2 octave mai sus, 13/5,, ca terță* deasupra octavei secunde, 11/3,, cvinta* deasupra octavei secunde, 11/7,, ca septimă* mică deasupra octavei secunde, 1′ cu trei octave mai sus etc. Registre mixte, mixturile (2) (fr. jeux composés, fourniture; germ. Gemischte Stimmen, Mixturen), de două voci (2) (de ex. o combinație între cvinta 22/3, și terța 13/5,), de 3′, de 5′, de 7′. Registrele mixte folosesc tuburi labiale. Timbrul, culoarea registrelor se obține prin mensura [germ. Mensur – v. diapazon (2)], lărgimea tubului. Fiecare orgă dispune de corul principalelor (fr. jeux de fonds) (16′, 8′, 4′, cu mensura medie și largă), corul flautelor (registre de 16′, 8′, 4′, 2′, 1′, aliquote, cu mensura largă), registre care imită alte instr. (viola, violino, violoncello), cu mensura îngustă (toate aceste registre folosesc tuburi linguale) și corul registrelor cu ancii, unele din ele de asemenea imitatoare ale unor instr. sau ale vocii umane (oboi, trompetă, trombon, vox humana). Registrele cu ancii se despart în două grupe, una folosind tuburi cu pavilionul normal (trompetă, oboi) celelalte cu pavilionul scurt (vox humana, racket*, regal*). Numărul tuburilor folosite diferă de la un instr. la altul. O o. medie de 25 registre are c. 1900 tuburi. Cea mai mare o. din țara noastră, cea din studioul de concerte al Societății Radio din București, are, de ex., c. 8000 de tuburi sonore, împărțite pe 4 manuale și pedalier. B. Mecanica de suflat produce vântul cu ajutorul unui sistem de foale, acționate manual sau pedal. În decursul timpului au fost folosite mai multe tipuri de foale, care aveau o caracteristică comună: comprimarea aerului aspirat. Important este ca presiunea să rămână constantă. Presiunea se măsoară în mm (de ex. 75 mm „presiune de vânt” ridică o coloană de apă într-un tub-eprubetă la 75 mm). La o. vechi se folosea o presiune de vânt de la 50-75 mm. Mai târziu, în sec. 19, au fost preferate presiuni mai mari, ce atingeau 120 mm, din cauza utilizării anumitor registre cu 300 mm, așa-numitele registre de „presiune înaltă”, la care, între timp, s-a renunțat (orga Bisericii luterane din Sibiu are asemenea registre). Printr-o conductă, vântul este adus spre magazia de vânt, iar de acolo, acționat de organist, cu ajutorul mecanismului de tractură, spre tuburile sonore plasate pe magazia de vânt prevăzută cu ventile de admisie, când este apăsată clapa legată cu tubul respectiv, permite intrarea vântului în tub. Au fost folosite mai multe tipuri de magazii și diferite sisteme de ventile. Cele mai eficiente în vederea obținerii unei sonorități cât mai clare, a unor sunete mai curate, a posibilităților de combinare a registrelor și a unui atac cât mai precis, s-au dovedit a fi sistemele Schleifladen și Springladen, folosite în epoca barocului*. Începând din sec. 20, mai toate o. noi folosesc din nou aceste sisteme de construcție. c. Mecanismul de acționare a ventilelor de admisie. Legătura între claviatură și tuburi este realizată cu ajutorul tracturii. Există o consolă (masă de comandă), pe care sunt plasate manualele (de la 1-5), cu clapele respective. Do-sol3 [la3] (56-57 de clape), și pedalierul, Do-fa1 [sol1] (30-31 de clape). Legătura între clapă și ventil se poate realiza cu ajutorul diferitelor sisteme. Cel mecanic, bazat pe un complex de pârghii care, acționând precis, face însă ca în momentul folosirii tuturor registrelor clapele să „meargă” foarte greu, nepermițând o agilitate prea mare în tempo(2)-urile rapide. În anul 1832 Barker inventează un sistem de pârghii care acționează mecanismul de tractură spre ventil cu ajutorul vântului, ușurându-se astfel mult atacul clapelor. Sistemul rămâne însă mecanic. În sec. 19 apare un nou sistem de tractură, cel pneumatic, unde legătura între clapă și ventil este realizată cu ajutorul unei conducte înguste de plumb și o magazie de vânt montată în consolă. Apăsându-se pe clapă, vântul intră în conductă și deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Sistemul pneumatic este mai simplu, mai ieftin, dar atacul imprecis, iar sunetul întârzie, în funcție de distanță între consolă și tub. Mai nou se folosește sistemul electric în care, cu ajutorul unor electromagneți, se deschide ventilul de admisie a tubului sonor. Cu toate neajunsurile sale, cea mai bună tractură s-a dovedit însă a fi totuși cea mecanică. În zilele noastre constructorii de o. revin din ce în ce mai mult la aceasta. Pe consolă sunt montate părghiile pentru registre. Am văzut că tuburile sunt grupate pe rânduri de registre. Ele pot primi „vânt” doar când pârghia registrului e „trasă”, astfel, cu toate că se apasă pe clapă și se deschide ventilul admisie, tubul nu sună pentru faptul că nu există vânt în magazia registrului respectiv. Și aceste pârghii pot fi acționate mecanic, pneumatic sau electric. ♦ O. este un instr. cunoscut deja în antic. În sec. 2 î. Hr. (170) un anume Ktesibios construiește o o. hidraulică (hydraulis, organum hydraulicum) având tuburi, un fel de claviatură și foale. Comprimarea aerului se realiza cu ajutorul apei. La Roma și la Bizanț, o. era utilizată mai ales în teatru. În Europa apuseană a ev. med., prima o. apare în anul 757, când împăratul bizantin Constantin Kopronymos face cadou o o. regelui Peppin. Acele instr. extrem de mici, dispuneau de 8-15 tuburi, 1-2 octave diatonice (do-do1). În jurul anului 980 se găsea la Winchester o orgă cu 400 de tuburi și două manuale. În sec. 12, tuburile sunt împărțite în registre; în sec. 14 se inventează, în Germania, pedalierul, iar în sec. 15, tuburile linguale. În țara noastră (Transilvania), construcția de o. a început relativ devreme. Primul nume de organist și constructor, care apare într-un document (1429), este cel al lui Johannes Teutonicus din Feldioara (Marienburg). Desigur s-au construit și înaintea acestei date o. în diferite orașe. Cea mai veche o. păstrată în forma ei originară este probabil cea din Biserica luterană din Rupea (1726), iar cel mai valoros instr. se află la Biserica Neagră din Brașov, construit de către Carl August Buchholz, Berlin (1836-1839); are 76 de registre (63 sunătoare). V. regal; orga di legno; positiv.

LIPĂ, Elisabeta (n. 1964, Siret), canotoare română. Multiplă campioană mondială și olimpică (între 1984 și 2004) la schif individual și cu echipaje. În anul 2000, Federația Internațională de canotaj a declarat-o cea mai bună canotoare din toate timpurile.

*optimízm n. (d. lat. óptimus, foarte bun). Sistema celor ce văd toate în bine: Voltaire a luat în rîs optimizmu. V. pesimizm. – Optimizmu nu vede în lumea morală saŭ fizică de cît un element de ordine universal și afirmă că, considerînd lumea în total, toate-s bune în raport cu totu. Această doctrină, care la prima observare pare în contrazicere cu faptele, se bazează pe ideĭa înțelepcĭiniĭ și bunătățiĭ luĭ Dumnezeŭ, care n’a putut vrea de cît binele și care de multe orĭ îl face să ĭasă chear din răŭ. Ĭa a fost apărată strălucit de Leibnitz, după care „toate merg spre maĭ bine în tot ce e maĭ bun din lumile posibile”.

optimist a. ce ține de optimism: teorii optimiste. ║ m. cel ce iea [!] toate de bune.

MIC 2, -Ă, mici, adj. 1. (În opoziție cu mare) Care este sub dimensiunile obișnuite, sub mărimea mijlocie; de dimensiuni, de proporții reduse. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără alții mai mici. CREANGĂ, P. 39. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ◊ Degetul mic = degetul cel mai subțire, așezat lîngă inelar și mai scurt decît acesta. Literă mică = literă folosită în mod obișnuit în interiorul, cuvintelor. ◊ Loc. adv. În mic = pe scară redusă, fără amploare. ◊ Expr. A (se) face mici fărîme v. fărîmă. (A fi) mic la os = (a fi) cu oase mici, delicate. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie. BASSARABESCU, S. N. 26. ♦ (Despre suprafețe, așezări etc., în opoziție cu vast, extins) Satu-n vale pe-o colină, Mic și vesel: colo-n fund. COȘBUC, P. I 261. [Făgărașul este] oraș mic, cu o cetate foarte mică. GOLESCU, Î. 26. ♦ (În opoziție cu încăpător, cuprinzător, spațios) Cu capacitate redusă, strîmt. Cameră mică. Sac mic. ▭ Cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară. BART, E. 184. ♦ (În opoziție cu înalt) Care nu atinge înălțimea sau măsura mijlocie; scurt, scund. Văzîndu-mă așa mic... mi-au pus numele Tîndală. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ (Despre ape) Puțin adînc; (în opoziție cu lat) îngust. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apă mică. DELAVRANCEA, la TDRG.2. (Determină cantitatea, numărul; în opoziție cu mult, abundent) Puțin, redus, limitat. Ceată mică. Sumă mică. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. 3. (Despre sunet, glas, voce, etc.. în opoziție cu puternic, tare) Slab, scăzut, puțin intens, încet, stins. Din frunzișurile grele... Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39. Începu cu vorbă mică... băiatul să zică. PANN, P. V. III 47. Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) Care durează puțin, scurt. Frunză verde de urzică, Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă, Una mică-mi pare multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. 5. (Despre persoane; în opoziție cu matur, vîrstnic) în vîrstă fragedă, nevîrstnic; copil, (la comparativ) mai tînăr. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. De la o boală ce-am avut, cînd eram mic, mi-am schimbat numele. CREANGĂ, P. 149. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ (Substantivat) Emisiune radiofonică pentru cei mici. ◊ Loc. adv. De mic = din vîrstă fragedă, din copilărie. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I 16. ◊ Expr. Din mica copilărie = din vîrstă fragedă. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste. DRĂGHICI, R. 73. Cu mic cu mare (sau mic și mare) = toată lumea, toți. Atunci mulțimea cu mic cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Mic de zile v. z i. ♦ Uneori la superlativ, alteori precedat de «cel», «ăl») Ultimul născut dintre mai mulți frați; mezin. Nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. [Iedul] cel mic era harnic și cuminte. CREANGĂ, P. 19. Fratele cel mai mic De-i mai mic, e mai voinic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. 6. (În opoziție cu important, însemnat, principal etc.) Fără prea mare valoare, lipsit de importanță, neînsemnat. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul Național. ALECSANDRI, T. I 156. ◊ Prînzul cel mic v. prînz. 7. (Despre oameni-și manifestările lor; în opoziție cu generos, nobil) Meschin, lipsit de noblețe, de măreție. Cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I 109. Toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I. IV Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Expr. Mic la suflet = cu caracter josnic, meschin, egoist, lipsit de generozitate. Noi... la niște astfel de oameni le zicem mișei, ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Este mic la suflet! Ce rușine! DRĂGHICI, R. 73. Mic la minte = cu orizont limitat; mărginit. El e mare și stogos. La minte mic și prost! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 8. (Indicînd o ierarhie) Care se află pe o treaptă inferioară în comparație cu alții (v. subaltern), care nu are autoritate, putere (mare). Își luă ziua bună de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Cine-i mic vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II 107. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ (Substantivat) Fii bun, mare vornic, și îngăduie mai micului dumitale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284.

PÎINE, pîini, s. f. (Și în forma pîne) 1. Aliment de bază, preparat dintr-un aluat de făină (de grîu, secară etc.) frămîntat cu apă, dospit și copt în cuptor; (regional) pită. Într-o dimineață, își puse poalele-n brîu și se pregăti de copt pîne. CAMILAR, N. II 397. Aveai pachețelul tău cu mîncare; halva și o bucată de pîine. PAS, Z. I 268. Cu pînea și cu carnea uscată într-o mînă și c-o ploscă într-alta, Hrișa lăsă caii deoparte și... coborî la pîrău. SADOVEANU, O. VII 37. ◊ Fig. În străfunduri de beznă smolită... zace, adînc tăinuită, Pîinea uzinelor, Cărbunele. DEȘLIU, G. 46. Arbore de pîine v. arbore. ◊ Expr. A mînca pîine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a conviețui, a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el! CARAGIALE, O. I 50. Că tu de nu-i vei tăia, eu nu mai mănînc pîine și sare cu tine pe un taler. ISPIRESCU, L. 64. A ieși înaintea cuiva sau a întîmpina (pe cineva) cu pîine și sare = a întîmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. Tot poporul: rudă, frate, soră, mamă și părinte... cu pîni și sare vor ieși vouă-nainte! ALECSANDRI, O. 248. A avea (sau a ține, a fi cu) pîinea și cuțitul în mînă = a avea la îndemînă toată puterea, toate mijloacele. Bun ca pîinea (cea) bună (sau caldă) = foarte bun. Se caută (sau se vinde) ca pîinea (cea) caldă, se spune despre o marfă care e foarte căutată, care se vinde foarte repede. ♦ Aluat de pîine încă necopt. Dară maica ce lucra? Da la pîne frămînta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. Eu, bădiță, aș ieși, Dă-s cu mînile în pîne. id. ib. 412. 2 Hrană necesară pentru trai; existență (2). Pînea mi-o cîștig cu scripca. CAMILAR, N. I 266. În schimbul muncii mele, îmi puteam cîștiga pîinea, fie și amară. STANCU, D. 472. Pribeag prin lume, fără pîine, fără rost, La căminurile voastre am aflat un adăpost. DAVILA, V. V. 33. ◊ Expr. (Adesea în construcție cu verbele «a cîștiga»,«a munci») O bucată de pîine = un minimum de existență, resurse modeste de trai. A lua (cuiva) pîinea de la gură = a distruge (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mine, poimîne vine vacanția și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. 3. (Munt., Mold.) Cereale, recoltă de cereale, holdă; bucate (2). Nemărginita cîmpie plină de pîne adia ușor la suflarea vîntului dimineții, întunecîndu-se în coborîșuri, sclipind ca aurul în coamele de val. SADOVEANU, O. III 647. Era în luna lui august, pe la strînsul pînei. GANE, N. I 159. ◊ Pîine albă = grîu, orzoaica (spre deosebire de secară). Se văd niște dealuri acoperite cu pîne albă. CAMILAR, N. II 387. Întîia arătură se face pentru pînea mărunțică, pînea albă sau pînea de vară. PAMFILE, A. R. 50. ♦ Grăunțe de cereale (mai ales de grîu). Mătușa venind în urma căruței rîdea și le tot spunea ceva, de departe, arătînd cu codiriștea movilele de pîne albă. CAMILAR, N. II 396. 4. Fig. (În trecut) Slujbă, funcție, post. Dă-i și lui acolo o pîine. CAMIL PETRESCU, U. N. 70. După trei ani, cum și din ce pricină, nu știu, dar destul atîta că-și pierdu și această pîne, remîind din nou sărac. MARIAN, O. I 11. ◊ Expr. (În trecut) A pune (sau a băga) în pîine (pe cineva) = a da o funcție, o slujbă (cuiva). L-a băgat Aristică în pîine, dar, uite, că tot el îl bagă în chichion. PAS, L. I 33. Să mă puie în pîne, să capăt un loc. ALECSANDRI, la CADE. A fi în pîine (sau a mînca o pîine) = a avea o funcție, o slujbă (bună). A mîncat pîine în casa mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 70. A scoate (sau a da afară) din pîine (pe cineva) = a-l da afară din serviciu. Te dau ș-afară din pîine cu ocară! CARAGIALE, O. III 32. – Variantă: pîne s. f.

pe pp [At: PSALT. HUR. 114r/3 / V: (îvp) pă, pre, (îrg) pi, (înv) pri, (reg) pa, pî, pră, prî / E: ml super, per] 1 Exprimă situarea în contact direct a două elemente, dintre care unul este suprapus celuilalt Stă pe masă. 2 Exprimă localizarea într-o parte definită a unei suprafețe S-a rupt pe mijloc. 3 Arată sprijinul pe o parte a corpului Se ține pe picioare. 4 Situarea este între limitele unei suprafețe Stă pe pat. 5 Suprapunerea este realizată fără contact Era ceață pe oraș. 6 Exprimă trecerea printr-o suprafață prin care se realizează accesul într-un spațiu delimitat Intră pe ușă. 7 Deplasarea în spațiu se face printr-o mișcare longitudinală Merge pe drum. 8 Ceea ce trece dintr-un spațiu în altul poate fi privirea Se uita pe fereastră. 9 Privirea poate cuprinde un spațiu delimitat Privi pe câmpie. 10 Exprimă orientarea verticală a unui obiect spre o suprafață cu care va intra în contact Sămânța a căzut pe piatră. 11 Exprimă orientarea, fără contact direct Fereastra dădea pe bulevard. 12 Exprimă ideea de destinație spațială spre care se orientează o acțiune Au năvălit pe el. 13 (Îc) ~ la Exprimă un reper spațial accidental sau provizoriu Poftiți pe la noi. 14 Reperul spațial este în apropiere, nu în contact direct Satul era pe apa Tisei. 15 Exprimă contactul dintre un element și un punct de sprijin spațial Purtat pe umăr: 16 (Îvp) Exprimă transmiterea a ceva prin intermediar Trimite bani pe poștă. 17 Cu sens distributiv, exprimă încadrarea elementelor în grupuri Mergeau pe trei șiruri. 18 (Îlpp) ~ lângă, ~-aproape, ~ deasupra, ~ alături etc. Exprimă orientarea unei mișcări față de un reper spațial. 19 Arată situarea precisă în dreptul unui reper Haine strâmte pe talie. 20 Exprimă raportarea exactă la un reper temporal Pe 19 aprilie. 21 Orientarea temporală poate fi imprecisă Plecăm pe toamnă. 22 Exprimă încadrarea în niște limite temporale Pe vremea lui Duca Vodă. 23 (Îlav) ~ atunci, ~ vremuri (Exprimă depărtarea nedeterminată a momentului vorbirii față de reperul temporal trecut) Cândva. 24 (Îlav) ~ drum, ~ cale (Referirea se face la un moment nedeterminat din timpul deplasării) Undeva. 25 Exprimă încadrarea în tot cursul unei perioade Salariu pe luna mai. 26 (Fig) Exprimă spațiul parcurs într-o unitate de timp Kilometri pe oră. 27 (Îlav) ~ viitor (Exprimă un reper temporal neprecizat situat după momentul vorbirii) De acum înainte. 28 Exprimă un reper temporal viitor față de care este programată o acțiune Plecăm pe duminică. 29 Exprimă depășirea de curând a unui reper temporal Nu mâncase de două zile pe a treia. 30 (Îc) ~ la Exprimă un reper temporal aproximativ Pe la 1840. 31 Exprimă raportul dintre timpul activității și recompensa primită Șaizeci de mii de lei pe zi. 32 Exprimă încadrarea în unități temporale repetabile Cinci pâini pe zi. 33 (Îlav) ~ urmă, ~ urma (Exprimă încadrarea ulterioară față de un eveniment) În cele din urmă. 34 Exprimă coincidența a două repere temporale A căzut 1 mai pe o duminică. 35 (Îlpp) ~ când Exprimă concomitența a două circumstanțe. 36 Exprimă raportul cauzal a două circumstanțe Bând apă pe osteneală, s-a îmbolnăvit. 37 (Îlav) ~ dată, ~ loc (Exprimă o circumstanță care reprezintă o reacție la o altă circumstanță) Imediat. 38 (Înv) Arată asupra cui se exercită o autoritate Domn pe o țară bogată. 39 (Îlpp) ~ seama, pe socoteala Exprimă asumarea unei răspunderi de către cineva. 40 Exprimă un element dominant care este o circumstanță favorabilă sau nu, suportată de cel dominat Necaz pe capul meu. 41 Exprimă o stare sufletească apăsătoare Stă pe gânduri. 42 (Îlav) ~ cât... ~ atât (Exprimă un raport de proporționalitate între efectele a două fenomene) În mod egal. 43 Circumstanța este definită printr-un reper temporal de întindere nelimitată Nu adunași bogății pe acest pământ. 44 Exprimă o colectivitate asupra căreia acționează o circumstanță Ședință pe sector. 45 Exprimă o raportare cantitativă la un întreg Pe jumătate adormit. 46 (Îlpp) ~ lângă, ~ deasupra Exprimă anexarea cumulativă la un tot. 47 Exprimă aglomerarea excesivă a elementelor Veneau scrisori pe scrisori. 48 Exprimă intensificarea unei acțiuni Se pune pe citit. 49 Exprimă intensificarea maximă și scopul acțiunii Bătaie pe omor. 50 Restrânge săvârșirea unei acțiuni la un singur domeniu de aplicare A pus sechestru pe avere. 51 (Îlpp) ~ socoteala, ~ seama Restrânge domeniul de aplicare al unui comentariu, de obicei critic, ironic. 52 Restrânge sfera de cuprindere a unei tematici Poezii pe subiecte triste. 53 (Înv) Exprimă scopul acțiunii Să-l chemăm pre ajutor. 54 (Înv) Introduce beneficiarul sau destinatarul unei acțiuni Are milă pre țara noastră. 55 Însoțește un nume de ființă care reprezintă destinatarul pasiv al acțiunii, reluat printr-un pronume substitut, considerat gramatical complement direct cu prepoziția pe Îi gonea pe ei. 56 (Înv) Exprimă iminența unei acțiuni sau unui proces Bolnavul era pre vindecare. 57 Introduce un determinant cu sens modal Povesti pe scurt. 58 Introduce termenul care exprimă mijlocul de garantare a adevărului unei afirmații Pe cuvânt de onoare. 59 Exprimă garantarea mijlocului de finanțare Pe socoteala lui. 60 Exprimă limba țintă în care se face sau traduce o comunicare Spune asta pe sârbește. 61 Exprimă un mijloc de identificare Îl cunosc pe grai că e învățat. 62 Exprimă o modalitate de obținere a unui bun, serviciu Pe credit. 63 Exprimă un criteriu de clasificare Așezate pe culori. 64 (Îlav) (Rând) ~ rând (Exprimă ordinea de eșalonare a unor elemente) Unul după altul. 65 (Înv) Exprimă raportul de conformare la ceea ce indică termenul de după prepoziție Trăiesc pre învățăturile sfinte. 66 (Înv) Exprimă motivarea săvârșirii unei acțiuni Pedepsit pre vină. 67 Exprimă compensarea cantitativă sau calitativă în cadrul unui schimb Vinde un litru pe zece lei. 68 (Înv) Exprimă adevărul unei afirmații Pre adevăr este că... 69 Exprimă nonechivalența între rolul unei persoane și esența ei Face pe mironosița. 70 (Îcs) ~ motiv că Exprimă argumentul explicativ al unei acțiuni. 71 Exprimă compatibilitatea sau nu a două alternative Schimbă obiceiurile cele bune pe cele rele. 72 (Îcs) Tot atât... pe cât (de)... Exprimă echivalența între proporțiile a două calități.

MARE1 adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 342/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 51/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 161/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 2862/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63r/18, cf. 71v/27, 308r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3r/14, cf. 20v/12, 274r/31. /311v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 2712/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 2201/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I2, 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 1342/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 192/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 652/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 2672/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare1 = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4r/15, cf. 56v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22v/4, cf. 15r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130v2/16, cf. LET. III2, 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55r/13, cf. noiembrie 113v/35, MINEIUL (1 776), 45r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 472/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.2 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

FIERBE (fierb) I. vb. intr. 1 A face bășici sub acțiunea focului, (vorb. de un lichid): apa fierbe la o sută de grade; Fig.: aerul fierbe de zăpușeală VLAH.; fierbe sîngele în mine de necaz; proverb: nu te amesteca sau nu-ți băga lingura (sau nasul unde nu-ți fierbe oala, nu te amesteca unde nu ești chemat, unde nu ți-e treaba; proverb: a ~ tot într’o oală a fi la fel, de aceeași teapă: zeii cei buni ca și cei nebuni, toți fierbeau într’o oală ISP.; proverb: la omul cu noroc, fierbe oala fără foc, toate-i izbutesc aceluia ce are noroc; proverb: ~ pe cineva fără apă (sau în oală seacă), a-i face multe necazuri, a-l chinui amar; proverb: tot două oale-mi fierb, una seacă și alta goală, duc o viață ticăloasă, fiind lipsit de toate, o duc rău de tot 2 A fermenta (vorb. de vin) 3 Fig. A fi într’o mare agitațiune sufletească: fierbea lumea, că bolnavei îi era totdeauna mai rău cînd înnopta CAR.; fierbea satul întreg după ce auzise întîmplarea asta RET. 4 Fig. A fi aprins: Sinan, fierbînd de mînie, își ridică grosul armatei și trece podul VLAH.. II. vb. tr. 1 A face să fiarbă: ~ apa, laptele 2 A pune să fiarbă cu leșie: ~ rufele 3 Fig. A face să fiarbă de mînie: nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni CAR [lat. fĕrvĕre].

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater1. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252v/24, cf. 206v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

mai adv. 1. indică în genere o cantitate sau intensitate; 2. servă la formarea comparativului și superlativului: mai bun, cel mai bun; 3. exprimă o continuitate: tot mai trăiește, mai adu lemne; 4. o aproximațiune: mai era să cadă, mai toți. [Lat. MAGIS].

CASĂ1, case, s. f. 1. Clădire destinată pentru a servi de locuință omului. Casa e așezată în dreptul ariei. STANCU, D. 19. Casele albe, ridicate ici-colo în mijlocul verdeții grădinilor și livezilor, păreau că dorm tăcute și singuratice. SADOVEANU, O. III 193. I-am luat casa pe nimică. ALECSANDRI, T. 331. Va vedea în toate satele case de zid cu cîte trei și patru odăi. GOLESCU, Î. 24. ◊ Fig. Doru unde se lasă, Face lacrimilor casă. HODOȘ, P. P. 32. ◊ Loc. adj. De casă = făcut în casă. Pîine de casă. Pînză de casă. ◊ Expr. (A avea) o casă de copii = (a avea) copii mulți. Avea o casă de copii, dintre care cel mai mare, în vîrstă de vreo optsprezece ani. PAS, Z. I 61. Dacă mă vede că-s o vădană sărmană și c-o casă de copii, mai trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. A-i fi casa casă și masa masă = a duce o viață ordonată; a trăi tihnit, fără necazuri. S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă! Calea să-ți fie numai cu flori, Și casa casă și masa masă... ALECSANDRI, P. II 46. (Familiar) Piatra din casă v. piatră. Fată în casă v. fată. ◊ O pereche (sau un rînd) de case = casă mare, de obicei cu mai multe apartamente. Corp de case v. corp ♦ (Regional) Cameră, odaie. Casa dinainte. Casa mare. Casa de oaspeți. ◊ Încăpere specială într-o clădire, avînd o anumită destinație. ◊ Casa mașinilor = încăpere în care sînt montate grupurile electrogene într-o centrală electrică. Casa pompelor = clădire sau încăpere în care sînt montate pompele unei stațiuni de pompare. Casa ascensorului = spațiul în care se deplasează un ascensor. Casa scării = spațiul în care este construită scara la o clădire cu mai multe etaje. ♦ (Tipogr.) Cutie dreptunghiulară în care se păstrează literele. Băieții sînt puși să învețe casele de litere și să dea corecturi. PAS, Z. I 260. ♦ Fig. (Determinat prin «de veci») Mormînt. Iaca Ioane și casa de veci, zise el. Trei coți de pămînt, atîta-i al tău. CREANGĂ, P. 321. 2. Gospodărie. E cel dinții lucru ce l-ai cumpărat pentru casa noastră. DAVIDOGLU, M. 15. Bărbatu-mieu... nu s-a putut plînge că... i-am risipit casa. CREANGĂ, P. 4. Caută de casă, cum se cuvine unei bune gospodine. NEGRUZZI, S. I 147. 3. Toți cei care locuiesc împreună formînd, de obicei, o familie. E supărat pe casa noastră. STANCU, D. 34. Casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. Am sculat toată casa; am trimis după doctor. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Ai casei = membrii familiei. Casă grea = familie numeroasă, greu de întreținut. ◊ Expr. A ține (sau a fi) de casa cuiva = a ține de familia cuiva; a fi dintre oamenii apropiați ai cuiva. Bine Ioane, du-te; nu ți-i oprită calea. De-a putere-a fi, acum ești de casa noastră. CREANGĂ, P. 312. ♦ (În orînduirea feudală și burgheză) Dinastie, neam. Casa de Austria. ◊ Copil de casă v. copil. 4. Căsnicie. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. ◊ Expr. A ține casă cu cineva = a trăi în căsnicie cu cineva. Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. A strica casa cuiva = a strica armonia dintre soți, a-i face să se despartă. A tace (sau a duce) casă (bună) cu cineva = a trăi laolaltă în bună înțelegere. De cînd sînt regi, de cînd minciună este. Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. N-a vrut să facem casă-mpreună. ALECSANDRI, T. 1502. A duce casă bună cu ceva = a se împăca bine cu ceva. Cu matematica n-am dus niciodată casă bună. C. PETRESCU, C. V. 104. 5. (Urmat de determinări care arată natura sau destinația clădirii) Nume dat unor instituții sau așezăminte create pentru satisfacerea necesităților sociale, culturale, sanitare etc. ale celor ce muncesc. Casă de cultură. Casa Universității. Casa Centrală a Armatei. Casa Oamenilor de Știință. Casa Scriitorilor. Casa Pionierilor. Casa «Scînteii». ▭ Pe lîngă sistemul tarifar și de premiere, ceferiștii beneficiază de mari avantaje sub forma caselor de odihnă, sanatoriilor, spitalelor C.F.R., case de cultură. GHEORGHIU-DEJ, CONSF. C.F.R. 36. ◊ Casă de nașteri = maternitate. Ce ... casă de nașteri s-ar face aici pentru toate satele dimprejur! DUMITRIU, N. 236. Casă de economii = instituție la care se depun economiile spre păstrare și valorificare. Casa de Economii și Consemnațiuni (C.E.C.). ▭ Casă de ajutor reciproc = asociație tovărășească constituită cu scopul de a da împrumuturi și ajutoare bănești membrilor ei, din resursele acumulate prin cotizații lunare. (Învechit) Casă de sănătate = sanatoriu. Nu putea... să-l interneze într-o casă de sănătate. PAS, Z. I 56. Casă de nebuni = ospiciu. Casă de adăpost = cabană. 6. (În regimul capitalist) întreprindere, firmă comercială. Casă de import. ◊ Specialitatea casei = produs al unei întreprinderi, cu care aceasta își face reclamă, considerîndu-l superior produselor altor întreprinderi. – Pl. și: (regional) căși (DAVIDOGLU, M. 32, ȘEZ. II 10).

IUBEȚ, -EAȚĂ, iubeți, -e, adj. 1. (Popular, uneori depreciativ) Care iubește mult; drăgăstos; pătimaș în dragoste. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera și cel cu băutura; și s-aveți muieri frumoase și iubețe. SADOVEANU, B. 7. Era o femeie frumoasă... iubeață. BĂLCESCU, O. II 214. 2. (Învechit; urmat de determinări introduse prin prep. «de») Căruia îi place mult ceva, amator de..., pasionat după... Nevastă... iubeață de panglicuțe. GOLESCU, Î. 54.

NAISAN, naisani, s. m. (Învechit) Cel care cîntă din nai. (Atestat în forma neisan) Adusese pe cel mai vestit tacîm de lăutari, tot meșteri aleși dintre cei mai buni, scripcari, cobzari și neisani. GHICA, S. 170. – Pronunțat: nai-. - Variantă: neisan s. m.

Tous les genres sont bons, hors le genre ennuyeux (fr. „Toate genurile sînt bune, afară de cel plictisitor”) a spus Voltaire, care într-adevăr a cultivat mai toate genurile literare, căutînd să nu fie plictisitor în nici unul. Fraza aceasta, ajunsă celebră, face parte din prefața comediei L’enfant prodigue („Fiul risipitor”) și e invocată atunci cînd răsfățații muzelor se iau la ceartă, spre a susține superioritatea unui gen literar față de altul. LIT.

BURUIANĂ, ❍BURIANĂ (pl. -ieni) sf. 🌿 1 Plantă ierboasă care crește, fără a fi cultivată, pe cîmp, pe locurile semănate, prin grădini, etc., iarbă rea, iarbă sălbatică, bălărie: îngrădirile se părăduesc, pămîntul s’acopere de buruiană VLAH.; buruiana crescuse naltă și abia se mai zărea în fund ODOB.; proverb: buruiana proastă crește și pe piatră sau buruiana rea crește și în drum; buruieni se găsesc și în grădina cea mai bună; se sperie de toate buruienile PANN., despre cineva foarte fricos, care se sperie și de umbra lui 2 Iarbă de leac, plantă întrebuințată ca mijloc de vindecare: chemă pe împărăteasă și-i dete buruienile să le fiarbă și să le bea ISP. 3 ~-CÎINEASCĂ1 – BREIU1; – ~-CÎINEASCĂ2 = TREPĂDĂTOARE1; – ~-DE-ABUBĂ = PĂPĂLĂU; – ~DE-CEAS-RĂU = VETRICE 1; – ~DE-CEL-PERIT= VENTRILICĂ1 – ~DE-CINCI-DEGETE, plantă ierboasă, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri lungi, cu flori mari, galbene, dispuse într’un corimb la vîrful tulpinei; numită și „găinuță”, „gălbenușe” sau „scrîntitoare” (Potentilla recta) (🖼 679); – ~DE-DALAC-LĂSNICIOR; – ~-DE-FRIGURI1 TRAISTA-CIOBANULUI; – ~-DE-FRIGURI2 = LAPTELE-CUCULUI1; – ~-DE-FRIGURI3 👉 FRIG 5, BOGLARI; – ~-DE-IN = LINARIȚĂ; – ~-DE-LUNGOARE, BURUIANA-LINGOAREI = LEUȘTEAN; – ~-DE-NEGEI1, BURUIANĂ-MĂGĂREASCĂ AIOR2 ; – ~-DE-NEGEI2 = LAPTELE-CÎINELUI1; – ~ -DE-NEGEI3 LAPTELE-CUCULUI1;- ~-DE-TRÎNJI = IARBĂ-DE-ȘOALDINĂ; – ~-PORCEASCĂ, plantă ierboasă cu rădăcina groasă, cu frunzele acoperite cu peri albi și aspri, cu flori galbene, dispuse în capitule (Ilypochoeris radicala) (🖼 680); – -PUCIOASĂ = IARBĂ-PUTUROASĂ; – BURUIANA-SURPĂTURII, mică plantă ierboasă, de un verde-deschis sau gălbue, cu flori verzui; numită și „boșoroagă” sau „,sincerică” (Scleranthus annuus) (🖼 681); -BURUIANA-VIERMELUI -PUNGULIȚĂ; – BURUIENI-DE-CEL-PERIT = VENTRILICĂ; – BURUIENI- DOMNEȘTI = VÎZDOAGĂ [sl. burjanŭ].

PÂINE, pâini, s. f. 1. Aliment de bază al omului, preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.) și ingrediente, afânat prin fermentația drojdiei, frământat cu apă și copt în cuptor; pită. ◊ Expr. A mânca pâine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. A ieși înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine și sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. A avea (sau ține, a fi cu) pâinea și cuțitul în mână sau a pune mâna pe pâine și cuțit = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. (A fi) bun ca pâinea (cea) caldă (sau bună) = (a fi) foarte bun. A mânca o pâine albă = a avea o situație materială bună, a o duce bine. Se caută (sau se vinde) ca pâinea (cea) caldă, se spune despre o marfă foarte căutată și care se vinde foarte ușor. A mânca pâine degeaba = a fi nefolositor. ♦ Aluat de faină frământat în vederea facerii pâinii (1). 2. Hrană necesară pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existenței; existență. ◊ Expr. O bucată de pâine sau pâinea zilnică, pâinea cea de toate zilele = mijloacele de existență. A lua (cuiva) pâinea de la gură = a lăsa pe cineva fără mijloace de trai, a lua (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. 3. (Reg.) Cereale, recoltă de cereale, grâne, bucate; p. restr. grăunțe de cereale (mai ales de grâu). 4. Slujbă, funcție, post. ◊ expr. A pune (sau a băga) în pâine (pe cineva) = a face cuiva rost de slujbă. A fi în pâine (sau a mânca o pâine) = a avea o slujbă. A scoate (sau a da afară) din pâine = a da pe cineva afară din serviciu. – Lat. panis.

SUPREM, -Ă adj. Cel mai de sus, cel mai înalt, cel mai bun etc.; mai presus de toate; (p. ext.) extrem, ultim. [Cf. fr. suprème, lat. supremus, superlativ al lui superus].

favela s. f. ◊ „Filmul care tratează viața lui Pelé, începând cu copilăria sa grea într-o «favela» (cartier al mizeriei) din Rio și până la consacrarea sa ca «cel mai bun jucător de fotbal al tuturor timpurilor» este realizat de cunoscutul regizor F.R.” Sc. 12 IV 77 p. 6. ◊ „Se numesc favelas la Rio de Janeiro, ranchos la Caracas, shanty towns la Calcutta, borgate la Roma, gourbivilles în Tunis. La Glasgow, Birmingham sau Londra sunt slums, în Filipine sunt numite barong-barong, la Santiago de Chile sunt barrios clandestinos, barriadas la Lima, zone de urbanizare spontană – pe scurt: bidonville. Diversitatea denumirilor ascunde însă un singur și grav fenomen. În aproape toate marile metropole ale lumii occidentale există aceste zone de locuit precare.” Cont. 31 VIII 79 p. 12. ◊ „Periferiile orașului Rio de Janeiro, denumite «favelas», sunt dominate de o stare de tensiune, după ce au fost omorâți cu sânge rece șase muncitori, care s-au opus terorii impuse de un «caid» al drogului.” R.l. 30 I 85 p. 6. ◊ „În mahalalele (favelas) cele mai nenorocite [din Brazilia] fetițe de 10 ani se prostituează ca să aibă din ce trăi.” D. 141/95 p. 2; v. și Sc. 6 IV 80 p. 6 (din port., engl. favela; BD 1970)

*optimíst, -ă s. (d. lat. óptimus, foarte bun). Adept al optimizmuluĭ, cel ce vede toate’n bine. Adj. Relativ la optimizm: opiniune optimistă.

SUPREM, -Ă, supremi, -e, adj. Care există în cel mai înalt grad, care este cel mai bun, cel mai mare; mai presus de toate; p. ext. extrem, ultim. ◊ Moment suprem = moment decisiv pentru reușita unei acțiuni. Onoruri supreme = funeralii. ♦ Care are gradul, rangul cel mai înalt. – După fr. suprême, lat. supremus.

SUPREM, -Ă, supremi, -e, adj. Care există în cel mai înalt grad, care este cel mai bun, cel mai mare; mai presus de toate; p. ext. extrem, ultim. ◊ Moment suprem = moment decisiv pentru reușita unei acțiuni. Onoruri supreme = funeralii. ♦ Care are gradul, rangul cel mai înalt. – După fr. suprême, lat. supremus.

PÂINE, pâini, s. f. 1. Aliment de bază al omului, preparat dintr-un aluat de faină (de grâu, de secară etc.) și ingrediente, afânat prin fermentația drojdiei, frământat cu apă și copt în cuptor; pită. ◊ Expr. A mânca pâine și sare (pe un sau dintr-un taler) cu cineva = a trăi împreună cu cineva, a împărți cu cineva binele și răul. A ieși înaintea cuiva sau a întâmpina (pe cineva) cu pâine și sare = a întâmpina (pe cineva) cu deosebită cinste. A avea (sau a ține, a fi cu) pâinea și cuțitul în mână sau a pune mâna pe pâine și pe cuțit = a avea la îndemână toată puterea, toate mijloacele. (A fi) bun ca pâinea (cea) caldă (sau bună) = (a fi) foarte bun. A mânca o pâine albă = a avea o situație materială bună, a o duce bine. Se caută (sau se vinde) ca pâinea (cea) caldă, se spune despre o marfă foarte căutată și care se vinde foarte ușor. A mânca pâinea degeaba = a fi nefolositor. ♦ Aluat de făină frământat în vederea facerii pâinii (1). 2. Hrană necesară pentru trai; p. ext. mijloacele materiale necesare existenței; existență. ◊ Expr. O bucată de pâine sau pâinea zilnică, pâinea cea de toate zilele = mijloace de existență. A lua (cuiva) pâinea de la gură = a lăsa pe cineva fără mijloace de trai, a lua (cuiva) toate posibilitățile de existență. ♦ Fig. Agoniseală. 3. (Reg.) Cereale, recoltă de cereale, grâne, bucate; p. restr. grăunțe de cereale (mai ales de grâu). 4. Slujbă, funcție, post. ◊ Expr. A pune (sau a băga) în pâine (pe cineva) = a face cuiva rost de o slujbă. A fi în pâine (sau a mânca o pâine) = a avea o slujbă. A scoate (sau a da afară) din pâine = a da pe cineva afară din serviciu. – Lat. panis.

NEÎNDURAT, -Ă, neîndurați, -te, adj. Lipsit de îndurare, neîndurător, nemilos, crud. Om aspru și neîndurat care... cunoaște pe toți oamenii buni și mai ales pe cei răi. SLAVICI, N. II 55. ◊ Fig. O moarte nendurată a vrut a-l secera. MACEDONSKI, O. I 43. Unde ai judecătorii, Nendurații ochi de gheață. EMINESCU, O. I 226. ◊ Loc. adj. De neîndurat = foarte dureros, cumplit. Un bandaj aplicat prea multe zile pe o rană... se lipește de ea de nu-l poți desface decît cu suferință de neîndurat. CAMIL PETRESCU, U. N. 18. – Scris și: nendurat.

REGULĂ, reguli și regule, s. f. 1. Normă pe baza căreia se desfășoară o activitate, are loc un proces sau se produce un fenomen. V. lege, precept. Are și războiul regulele lui... ca și duelul. CAMIL PETRESCU, U. N. 410. Cîne dresat dupe regulele artei. ODOBESCU, S. III 19. Perfecționatu-s-a limba? Statornicitu-s-au regulele ei? NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Regula de trei = metodă pentru determinarea celei de-a patra proporționale a trei numere date. Părintele Duhu... ne dete la regula de trei tema următoare... CREANGĂ, A. 76. Regula de trei simplă = regulă de trei în care numerele sînt direct proporționale. Regula de trei compusă = regulă de trei în care cea de-a patra proporțională se referă la numere care sînt și ele deduse printr-o regulă de trei. ♦ Principiu conducător, linie de conduită, obicei. Eu nu mi-am permis niciodată să-ți dau un sfat... Dă-mi voie, înainte de a pleca, să mă abat de la această regulă. C. PETRESCU, C. V. 363. 2. Rînduială, ordine; regularitate. Să vă urcați în pod și să faceți regulă acolo. PAS, Z. I 272. Domițian își începu slujba cu aceeași statornicie și regulă ca la București. BASSARABESCU, V. 18. Credeam că adusesem partea mea de îmbunătățire teatrului, punînd oarecare regulă. ALECSANDRI, T. II 56. ◊ Loc. adv. De regulă = în mod obișnuit, de obicei. În (bună) regulă = a) în ordine. Uneori în burta șlepurilor, în hambarele goale care se tapisează cu steaguri și bandiere, se dau baluri marinărești cu invitații în regulă. BART, E. 331. Gică Elefterescu se duse la geam și privi afară, frecîndu-și încîntat mîinile. Totul era în regulă. C. PETRESCU, C. V. 111. Soarele era la prînzul cel mare și Irina așezase toate în bună regulă: casa măturată, așternuturile scuturate și strînse, păsările hrănite. BUJOR, S. 78. Calabalîcul meu... se mai alcătuia și dintr-o ghitară veche cu strunele ei în regulă, de care nu m-aș fi despărțit niciodată. HOGAȘ, DR. II 46; b) adevărat, veritabil, așa cum se cuvine, de-a binelea. În toată regula = adevărat, în lege, după toate regulile. Era clar că hoții lucrau după un plan și că este la mijloc un complot în toată regula. REBREANU, R. II 237. 3. (Popular) Menstruație.

POCĂI, pocăiesc, vb. IV. Refl. 1. (În practicile creștine) A-și recunoaște greșelile comise și a căuta prin post și rugăciuni să obțină iertarea păcatelor; a se căi. Vreau să mă pocăiesc și să mă fac călugăr. GALACTION, O. I 251. Pepelea zice: domnule părinte!... tare aș voi să mă pocăiesc și eu. SBIERA, P. 8. 2. (Sens curent) A-i părea rău, a avea remușcări, a regreta ceva. Lui, ca bărbat, la ce-i folosește frumusețea? La nimic! Și iaca: el îi frumos, iar dînsa Luîndu-și însă seama îndată, își făcea cruce și se pocăia. GALAN, Z. R. 178. Frumoasă nuntă-și făcea Și numai atunci mai bea, Apoi mi se pocăia, Băutură nu mai bea. TEODORESCU, P. P. 667. ♦ Tranz. fact. (Rar) A face pe cineva să se căiască de o greșeală sau de un păcat, a aduce pe cineva pe calea cea bună. Arză-te focul urît, Pe toate le-ai norocit, Pe mine m-ai pocăit; La toate le-ai dat noroc Pe mine m-ai ars în foc. BIBICESCU, P. P. 202. Aici șăde sf. Vinete, cumătre; așteapt-o că vine... ori vîrî-te să te pocăiască. ȘEZ. II 188.

voie s.f. 1 Voință, hotărîre. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi (BOL.). ◊ (cu referire la Dumnezeu sau, rar, la sfinții creștini ori la alte divinități) Unde este voia lui Dumnedzeu se biruescu toate firile omenești (NEC.). ◊ Loc.adv. Cu voie sau (înv., pop.) de (bună) voie, cu (de-a) voia (cuiva) = intenționat; dinadins. Ca un părinte pedepsești pre cei ce țe-au greșit ție cu voia (MIN.). Peste voia cuiva sau peste voie = împotriva voinței cuiva. Peste voia ardelenilor era aceasta tocmală (COSTIN). Cu voie fără voie sau cu voie (sau ori) fără (de) voia cuiva, de voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, mai mult de silă decît de bunăvoie. Căpeteniile franțuzești luară oarecum cu asalt hotărîrea consiliului de război și regele, de voie, de nevoie, se supuse și el (EMIN.). ◊ Loc.adj., adv. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori a ta, a sa etc.) = involuntar, neintenționat, din greșeală. Fără voia mea am călcat coprinsul tău (ISP.). Loc.adv. De (sau cu) (bună) voie sau de (ori cu) (bună) voia cuiva, (înv.) de (sau cu) a mea (ori a ta, a sa etc.) (bună) voie, cu voie bună = din proprie voință, fără constrîngere; din proprie inițiativă; prin liberă alegere, de bunăvoie. Nici un hoț nu mărturisește de bună voie cînd n-a fost prins asupra faptului. (REBR.). ◊ Expr. (bis.) Fie voia Ta sau facă-se voia Ta = să se împlinească voința, hotărîrea Ta (a lui Dumnezeu). Vie împărăția ta, fie voia ta (BIBLIA 1688). (înv., pop.) A(-i) fi (cuiva) voie ori voia (să...) = a vrea, a hotărî. Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie (CR.). A face (pe sau, rar, în) voie (ori voia cuiva) sau a sluji voia cuiva = a îndeplini voința, hotărîrea, ext. porunca cuiva. Să ne năpustim în pădure... așteptînd să se facă pe urmă voia lui Dumnezeu (SADOV.). A lăsa în voia Domnului (ori lui Dumnezeu, Celui de Sus, Tatălui, Sfîntului) v. lăsa. 2 Dorință; plăcere, poftă, plac, chef. Orice la voile tale Cu răul nu-l scoți la cale (PANN). ◊ Expr. După (ori pe) voie sau după (ori pe) voia (cuiva) = care este conform cu dorința cuiva, care este pe placul sau pe gustul cuiva, fară nici o obligație sau constrîngere. S-ar putea să mor și acolo să nupot trece; asta e după voia lui Dumnezeu (SADOV.). În (sau la) voie sau în toată voia, în voie bună, în voia cea bună, de (sau la) voie = a) în largul lui, nestingherit. Dar de pe la Grumăzești, moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie (CR.); b) fără nici o grijă, fără teama de a greși. Crezi în fine că putem să lăsăm lucrurile să se desfășoare în voia lor? (CĂL.). A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva; a fi la discreția cuiva. Harap Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă (CR.). Voia la dumneata (ca la banul Ghica) = ești liber să faci ce vrei. Voia la d-voastră, domnișorule, răspunse moșneagul (HOG.). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea cuiva. Fu nevoit a mai aștepta încă un an, ca să facă și voia fiului său celui mijlociu (ISP.). A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a fi pe placul, pe gustul cuiva; a fi așa cum dorește cineva. La început făcu sforțări uriașe să fie pe voia tatălui său, dar simți îndată că-i cu neputință (AGÂR.). A-i intra cuiva în voie sau a intra în voile cuiva = a-i face cuiva (toate) gusturile, a face pe plac cuiva; a mulțumi, a satisface dorințele cuiva. Își îndrăgește învățătorul și-i intră în voie (EMIN.). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă îi împung cu ghionti (STANCU). (înv., pop.) A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). Trebui să rabde, să tacă și să se-ntoarcă la oi, dacă îi era cu voia să nu mai capete o scărmănătură (POP.). 3 (înv.) Bunăvoință. Am așteptat porunca și voia bună a măriei tale (SADOV.). 4 Poftă, chef, dispoziție. Vedea că n-are nici o voie de petrecere, că chiar vinul îl bea cu mînie (AGÂR.). ◊ Expr. A-i (sau a-și) strica (cuiva) voia = a (sau a se) indispune. Vădzîndu-l mazîlimea că-i din neam prostu, li să strîcară tuturor voia (NEC.). Voie bună (sau rea) = dispoziție, stare sufletească bună (sau rea). Era o glumă a lor, unul din scurtele minute de descleștare a voiei bune, în încordarea meseriei aspre (PAPAD.). Toată ziua aceea nu putea să se astîmpere de voia rea (DRĂGHICI). Δ Loc.adv., adj. Cu (sau, rar, în) voie bună = vesel, bucuros; bine dispus. Te-aș însoți cu voie bună, Dar stau mai bine lîngă vatră (ARGH.). 5 (mai ales pe lîngă vb. ca „a avea”, „a cere”, „a da”, „a lua”) Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. Dați-mi voie să mă explic (KOGĂL.). ◊ Bilet (sau, înv., răvaș) de voie = adeverință prin care se acordă soldaților, elevilor interni etc. permisiunea de a ieși din cazarmă, din școală etc. Sergentul socoti că nu-i mai trebuie Bucică și-i dădu răvaș de voie (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Cum nu-și pot da ei seama că o revoluție cu voie de la gealații Galatei a încetat de a mai fi revoluție (CA. PETR.). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? (CAR.). ◊ Expr. Nu-i voie sau nu e voie = e interzis, e oprit. - Unde vrei să te duci? – La Dumnezeu, Ivane... – Nu-i voie, zise Ivan (CR.). • pl. voi. /<sl. veche волꙗ.

MEȘTEȘUGÍRE s. f. I. (Astăzi rar, mai ales familiar) Acțiunea de a (se) m e ș t e ș u g i și rezultatul ei. 1. Realizare, executare a unui obiect (cu talent, cu pricepere, cu dibăcie). Cf. DDRF. ♦ Execuție sau mod de execuție (artistică). Aceasta e meșteșugirea sfeașnicului. . . după chipul care au arătat D[o]mnul lui Moisi. BIBLIA (1 688), 99 bis1/51. ♦ Pregătire specială; (familiar) dichis. Bătrînul îi puse o masă curată, și pe masă. . . niște legumă bună de mîncare, însă gătită fără multe meșteșugiri. ISPIRESCU, L. 101. 2. Însușire, învățare (a unui meșteșug, a unei științe). Au rămas cu totul gol de bunele obiceiuri și de cea desevărșită meșteșugire a științelor (a.1 765). URICARIUL, I, 271. 3. Talent, pricepere, îndemînare, ingeniozitate, dibăcie; meșteșug (I 3). Arunca cu atîta meșteșugire, încît niciodată nu făcea greș. BRLDIMAN, N. P. I, 97/1. Prin meșteșugirea limbuției lor, fac pe prostime a crede că cu adevărat s-au pocit. DRĂGHICI, R. 182/26. Nu va cu arme el s-o silească. . . C-o sfîntă meșteșugire A simpatiei pune simțire. I. VĂCĂRESCUL, P. 96/23. Ia te uită dumneata, acum, cu cîtă meșteșugire, cu cîtă măiestrie, ajunge la împlinirea scopului ei. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 54. 4. Uneltire, șiretlic, vicleșug, manoperă folosită (în ascuns) în vederea atingerii unui scop; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană); (învechit și popular) meșteșug (I 5). Pentru ce nu afli cu gîndul vreo meșteșugire spre apărarea celor ce te îngrozesc? AETHIOPICA, 8v/9. Meșteșugiri prin care să iau cetățile (a. 1773). GCR II, 92/17. Meșteșugirile tiranilor le-au rușinat. MINEIUL (1776), 56v2/22, cf. KLEIN, D. Acei răi împrumutători. . . au format multe meșteșugiri ce aduce cu totul la dărăpănare și sărăcie pă bieții lăcuitori (a. 1813). DOC. EC. 161. Fugind Ioan vodă Caragea în țara nemțească (. . . supt numire de aga turc, meșteșugiri vrednice de toată defăimarea). ZILOT, CRON. 65, cf. LB. Îmi plesni în cap o meșteșugire ca să putem scăpa de acea hiară cumplită. GORJAN, H. II, 33/14. În zădar întrebuințază mii de meșteșugiri spre a vădi lui Vasilie Vodă folosul unei aleanță politice. ASACHI, S. L. II, 14. Să repede să lovească pe Haridim drept în cap, Dar pe el și de aceasta meșteșugirile-l scap. PANN, E. II, 72/14. Vom vedea-n haine bune niște oameni îmbrăcați, Umblînd cu meșteșugire ș-înșelînd lumea prin piaț. id. P. V. I, 62/27, cf. PONTBRIANT, D., DDRF. Orice meșteșugire drăcească e zadarnică. V. ROM. septembrie 1954, 135. Vremea încurcăturilor și meșteșugirilor lor sătănești trebuie să încete. ȘEZ. VI, 132. ♦ Înșelătorie, înșelăciune, fals. Priimindu-să catagrafia județului Dîmboviții, s-au văzut o mare neasemânare pă lîngă aceea ce au fost cunoscut Vistieriia. . . Cu drept cuvînt s-au judecat că au fost numai meșteșugiri, iar nu vreo adevărată arătare către Vistieriie (a. 1819). DOC. EC. 230. ♦ Acțiune artificială, intervenție forțată. Cf. POLIZU, BARCIANU. V. Limba nu poate fi scoasă cu meșteșugire și năprăsnicie din calea ei firească. I. NEGRUZZI, S. I, 428. II. (Învechit și popular, concretizat) Dispozitiv, mecanism al unui obiect; (învechit și popular) meșteșug (II 2). Învîrtind niște șurupuri și niște vîrtejuri la niște meșteșugiri ce avea acest foișor, începu a pluti în vînt. ISPIRESCU, L. 367. – Pl.: meșteșugiri. – V. meșteșugi.

METODĂ s. f. 1. (Și, învechit, în sintagma cartea metodului) Manual care cuprinde reguli și principii normative pentru învățarea sau pentru practicarea unei discipline, a unei arte etc.; ansamblu al acestor reguli și principii; metodică. Grammatica rumânească. . . acum întâi izvodită prin Dimitrie Eustathiev Brașoveanul, methodos prea folositori și prea trebuincios (a. 1 757). CAT. MAN. II, 337. Toți iubitorii de albine, care s-au desfătat cu dînsăle, după temeirile acestui metod, cu adevărat au luat îndoită dobîndă. MOLNAR, E. S. v/6. Extract din cartea metodului pentru trebuința dascălilor. CALENDARI (1 802), 323/11. Se vor hotărî nu numai obiecturile învățăturii a fieștecâriia feliu de sholi, ci și modul pășirii într-însele sau cuviinciosul metod a învățăturii. MAN. ÎNV. 6/14. D-ar învăța toate științele și filosofia cu cel mai bun metod și sistemă. MUMULEANU, C. 6/11. Profesorul de metodul lui Lancaster din Craiova a plecat la Sibii ca să-ș tipărească în litografie caligrafia sa rumânească ce a făcut. CR (1829), 402/27. Cere sfat și îi întreabă să-l învețe-n vreun fel, Ce să facă, din ce parte s-aducă vrun iscusit, Ca să-l poatâ-nvâța carte cu vrun metod osebit? PANN, P. V. II, 6/20. Am învățat a ceti fără lesniciosul metod al abecedarului d-tale. NEGRUZZI, S. I, 12. Reforma metoadelor învățămîntului. MAIORESCU, CR. I, 343. O gramatică grecească, lucrată după metoada lui G. Curtius. CONV. LIT. XI, 76. 2. Mod organizat, disciplinat, sistematic de lucru, de gîndire; alcătuire, desfășurare sistematică a unei lucrări. V. s i s t e m. Gheometria lor era. . . fără metod. IST. AM. 56v/16. Văzînd că scopul Vasilicálelor și a tuturor legelor celor drepte stă în educarea orfanilor . . . am socotit de cuviință a schimba modurile despre aceste, adunînd mijloace din nouă codici europienești a cărora și metodul am îmbrățoșat ca unul ce ni s-au părut cel mai nimerit (a. 1 817). URICARIUL, IV, 307/13. Metod. . . chipul de a zice sau de a face cineva vreun lucru cu oarecare rînduială [Titlu]. VÎRNAV, L. 138r. Pe omul de știință, de muncă și, mai ales, de metod îl cunoaștem și-l prețuim. LOVINESCU, C. V, 17. ◊ L o c. a d v. Cu metodă = sistematic, metodic (1). Lucrarea . . . urmează cu metodă și stăruință. CARAGIALE, O. I, 64. 3. (Adesea cu determinări care indică domeniul de cercetare sau operația logică) Mod de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective; (impropriu) metodologie (2) . De te împeadecă cuvîntul metod matematicesc, zi metod firesc. MICU, L. 14/13. Singură natura ne învațî analisul... și.. . după metodul acesta tălmăcești cineva începutul și naștere, atît a ideilor, cît și a puterilor sufletului (a. 1 825). CAT. MAN. II, 112. Să meargă pă la toate acele locuri. . . spre a face băgările de seamă și cercările cuvenite după metodul mineraloghicesc (a. 1 838). DOC. EC. 699. Să caută măsura comună prin metodul ce l-am arătat. ASACHI, E. III, 14/10. În metoada reducțiunei eliminarea se face reducînd coeficientul necunoscutei ce voim a elimina la aceeași valoare în ambele ecuațiuni ale sistemei. CULiANU, A. 96. Metoda ultimei sume a cifrelor numerilor. CLIMESCU, A. 83. Logica și materialismul le socotea realități, nu metode ingenioase. SADOVEANU, O. IX, 51. Din punctul de vedere al speciilor de operații logice se deosebesc, în științele speciale, metode deductive. . . și metode inductive. LTR2. Metoda filozofiei marxist-leniniste este metoda materialist-dialectică. cf 1 961, 426. 4. Procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop. V. s i s t e m. Metodă pentru scoaterea rădăcinii. . . din sumă alcătuită. AAT 178r/1. Fabula nu-și are locul decît numai ca un metod de a prezenta oamenilor adevărul. HELIADE, O. II, 75. Ce metod, ce sistemă au luat spre îmbogățirea și înfrumusețarea limbii norodului? id. ib. 418. Metodul a lungi viața omi- nească [Titlu], scavinschi, m. Ideea ce-l preocupă ziua și noaptea este de a afla metodul prin care să- și facă stare. FILIMON, O. I, 96. El voia să prindă șarpele cu mîna altuia – metod foarte ingenios, ce s-a practicat în toți timpii. id. ib. 142. Cîteșitrele metode fură încercate. HASDEU, I. V. 37. Vina multor greșeli, în ce privește găsirea cauzelor hotârîtoare ale pesimismului, stă în metodele greșite întrebuințate pentru căutarea acestor cauze. GHEREA, ST. CR. II, 294. Metoda de a studia a domnului Ion Gherea. . . constă într-o vastă și profundă judecare logică a operelor literare din punct de vedere social. DEMETRESCU, O. 173. Putem magnetisa o bucată de oțel prin mai multe metode. PONI, F. 238. Închipuiți-vă un vast local cu geamuri veșnic aburite, umpleți-l după metodul indicat de Carriére, faimosul pictor, cît veți putea cu mai mult fum. . . și veți avea aproximativ imaginea unei cafenele. ANGHEL, PR. 29. Am făcut comparațiile. . . numai pentru a defini metodul. IBRĂILEANU, S. L. 14. A prinde cu arcanul era, cum se vede, pe vremea lui Mihail Sturza, un metod de recrutare. CĂLINESCU, I. C.41. Și-au rezervat dreptul exclusiv de a aproviziona brutăriile cu făina pe care și-o procurau prin metodele capanului. OȚETEA, T. V. 44, cf. MACAROVICI, CH. 78, 295, LEG. EC. PL. 80. O metodă de lucru ar fi gruparea numelor pe categorii și studierea fiecărei categorii în parte. CV 1 949, nr. 9, 37. Se discută metodele de îngrășare a pămîntului. STANCU, U.R.S.S. 117, cf. PARHON, O. A. 151. Introducerea în serie a metodelor de analize pe cale polarografică va îmbunătăți considerabil procesul tehnologic. CONTEMP. 1 954, nr. 384, 5/5. Un factor de seamă . . . îl constituie aplicarea și extinderea sistematică, în cadrul întrecerii socialiste, a metodelor și experienței înaintate în muncă. SCÎNTEIA, 1 954, nr. 2 862. Încearcă o metodă nouă. DAVIDOGLU, M. 9. Descrise pe scurt noua metodă întrebuințată de brigada sa pentru filtrarea motorinei. MIHALE, O. 200. Metodele avansate de lucru sînt popularizate prin presa locală. LUPTA DE CLASĂ, 1 961, nr. 1, 56. ♦ Manieră de a proceda. V. t a c t i c ă. Cu oamenii mei. . . eu am metodele mele încercate. REBREANU, R. II, 14. – Pl.: metode. – Și: (astăzi rar) metod (scris și method; pl. metoduri. IORDAN, L. R. A. 73) s. n., (învechit) metoádă s. f., méthodos s. n. – Din ngr. μέθοδος, lat. methodus, germ. Methode, fr. méthode.

*NOBLEȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Nobilime, boierime: unde merge nobleța mare, unde găsești societatea cea bună (I.-GH.); în patria noastră, toți fiii nobleții obicinuesc mai mult limba grecească (GOL.) 2 Înălțare morală, distincțiune [fr.].

bunătate f. 1. însușirea celui bun; 2. dispozițiune morală de a face bine; 3. tot ce-i excelent; o bunătate de om, o bunătate de vin; 4. formulă de politeță: bunătatea d-tale; 5. pl. lucruri sau fapte bune: tot felul de bunătăți. [Lat. BONITATEM].

CORECTITUDINE s. f. 1. Calitatea de a fi corect; lipsă de greșeli. Corectitudinea în ritm, în versuri [la Vlahuță], e tot așa de desăvîrșită ca în cele mai bune poezii ale lui Eminescu. GHEREA, ST. CR. I 246. 2. Ținută sau purtare corectă; cinste. Este un om de o corectitudine exemplară.

BATÎR adv. și conj. 1. Conj. (Criș., Trans. SV, Trans. N) Deși, cu toate că, măcar că. Și încă totuși ține direptatea și credința sa, batîr am lăsat eu pre el dosadă și ispită. C 1692, 523r. Lacrima batîr mă unse, Pin inimă cît mă punse. CÎNTECE, 2v. Batăr dracu razime-și, Cu noi gardu îngrădească-și, Eu nici pic nu-mi bănuiesc, Numai să beau pînă trăiesc. OG, 387; cf. MOL. 1695, 90r. 2. Adv. (Ban., Criș., Trans. SV, Trans. N) Măcar, barem, cel puțin, chiar. Betĕr. Sanè. AC, 330. Mi-o fost asta-nvățătură Însemnat cu crestătură, Batîr plăcem la făptură. CÎNTECE, 1v; cf. VISKI, apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Adv. comp. Batîr cît = oricît. Piatra ce să cheamă adamant batîr cît o are zdrobi cu fierul, tot nu să zdrobeaște. C 1729, 88r. ◊ Loc. conj. Batîr că = deși, cu toate că, măcar că. Batîr că oaminii cei buni au fapte bune și credință bună, încă lasă Dumnăzău ceva zbiciu pre ei. C 1692, 520r. Batîr că sînt supărată Și ghie lume lepădată, În ispită re băgată, Caută să răbd că-s certată. CÎNTECE, 2r; cf. N TEST. (1648); MOL. 1695, 37v; CÎNTECE, 2v. Batîr … să = chiar dacă. Batîr ceastă lume s-ară fi toată draci …, dereptu însă să nu ne teamem. MISC. SEC. XVII, 109v. Etimologie: magh. bátor. Cf. acar. adverb conjuncție

Tout est bien qui finit bien (fr. „Totul e bine cînd se sfîrșește bine”) – proverb francez... importat din Anglia! E traducerea titlului comediei lui Shakespeare: All’s well that ends well (1604). Germanii spun: Ende gut, alles gut (sfîrșit bun, toate bune). Consemnăm în titlu versiunea franceză, fiind cea mai cunoscută la noi. Echivalentul românesc e: Urma alege. Vezi: Finis coronat opus. IST.

MODÉL s. n. 1. Formă particulară sub care se prezintă lucrurile, chip, fel, fason, (învechit și regional) modă1 (3); tot ceea ce servește sau poate servi ca obiect de imitație în privința formei, a alcătuirii etc., (învechit și regional) mostră (1); p. e x t. exemplu, pildă. Acest trup de volintiri. . . vor fi în Grecia de model (izvod) spre formarea armiii naționale. CR (1832), 2522/22. Pentru stilul dezvolt sau întins Cicero este pentru totdeauna cel mai frumos model. ib. (1834), 2912/17. Întreprinzătorii. . . să fie slobozi a clădi fabrice . . . după modelurile ce să vor hotărî de cinstitu depertament (a. 1844). DOC. EC. 814. Neron mai credincios vrînd fi, ce-m pasă apoi Pilda-i d-o sta model de virtuoși eroi ? I. VĂCĂRESCUL, B. 5r/6. Era de dorit ca astă [biserică] de acum să se fi făcut întocmai dupre modelul bisericuței lui Alexandru Vodă. NEGRUZZI, S. I, 214. Model de cusătură. LM. În toate cestiunile ce se refer la natura limbei, poezia populară ne poate servi de model. MAIORESCU, CR. I, 93. Un cap de școală creează, și creațiunile lui servesc multă vreme ca modeluri urmașilor de talent. CARAGIALE, O. III, 176. Paginile lui de polemică pot sluji ca model de discuție serioasă, onestă. VLAHUȚĂ, O. A. 229. [În arhitectură] veacul de mijloc ne-a dat modele minunate. GHEREA, ST. CR. II, 123. Tineri ce erau modele de sîrguințâ. F (1906), 3. Nimburile. . . amintesc, prin coloarea lor fundamentală și uniformă, ca și prin simplitatea lor cu totul naivă, modeluri asiatice. PETICĂ, O. 377. Cea mai bună școală pentru a-și însuși cineva orice metodă de investigație este studiul și imitarea modelelor lăsate de maeștri. BUL. COM. IST. I, 7. Documentele și textele cum au fost editate în Arhiva istorică și mai cu seamă în Cuvinte din bătrîni au croit o nouă cale și servesc pînă astăzi de model. ib. 78. Modelul după care Cantemir voia să formeze stilul prozei artistice românești era stilul prozei grece și latine. ib. 306. Credem că acest dregător a fost instituit după modelul vornicului muntean, avînd același nume și aceleași atribuții. ib. V, 90 .Femeile. . . se confruntau. . . cercetîndu-și reciproc modelul pălăriilor. C. PETRESCU, C. V. 56. În opera lui Caragiale, tinerii scriitori din țara noastră vor găsi modele nepieritoare de observație adîncă, realistă a vieții. CONTEMP. 1951, nr. 223, 2/7. Leninismul este puternic și de neînfrînt pentru că este o teorie profund științifică, întemeiată pe cunoașterea legilor obiective ale dezvoltării sociale, un model de folosire conștientă a acestor legi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 642. Cei mai buni scriitori. . . nu se sfiesc să-și recunoască modelele lor clasice. V. ROM. iunie 1957, 176. Audiind modelele de pronunție și dicțiune date de foneticieni de specialitate, elevii își însușesc mai ușor vorbirea corectă. GÎ 1961, nr. 634, 2/1. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat. NEGRUZZI, S. I, 73. Și iat-aici un rege Model ! Ne porți de-a prostul pe toți. COȘBUC, S. 32. Bologa e. . . ofițer model. REBREANU, P. S. 66. Cariera lui de magistrat model . . . își găsea o încununare mai puțin vagă. C. PETRESCU, C. V. 10. Am fost și sînt un model de maior și desfid pe oricine să-mi găsească o neregulă. ARGHEZI, P. T. 47. (Adjectival; învechit, rar) În Staturile Unite din America, ce este o țară modelă de civilizație, se sugrumă și se spînzură, fără formă de judecată, aceia cărora le este milă de soarta robilor negri. CR (1836), 261/18. Ferma-modelă și Institutul de agricultură în Moldavia [Titlu]. I. IONESCU, F. ◊ E x p r. A lua (ceva sau pe cineva) de (sau drept) model sau a lua model de la ceva (sau de la cineva) = a imita (ceva sau pe cineva), a se inspira (de la ceva sau de la cineva). De la știubeiul albinei, ia model și așezare. CONACHI, P. 298, cf. COMTEMP. 1953, nr. 343, 1/5. ♦ Ceea ce întrunește calitățile tipice ale unei categorii; tip reprezentativ; prototip. Prostia unui cuconaș de astăzi era caracterizată în el, ca în cel mai desăvîrșit model. RUSSO, S. 5. Dar măcar deși-nchiz ochii, nu poci imita de tot Pe modelul rătăcirei, pe viteazul Don Quichotte. ALEXANDRESCU, O. I, 188. Shakespeare, modelul cel mai perfect pentru tot ce se va chema vreodată fantazie de poet, se ferește pînă la exagerare de cuvinte abstracte. MAIORESCU, CR. I, 17. Jupîn Dúmitrache nu e un model de blîndeță. IBRĂILEANU, S. 43. 2. a) (Învechit) Reprezentare sau reproducere, de obicei plastică și la scară redusă, a unui obiect, a unei lucrări artistice, a unei construcții etc.; (învechit) izvod. V. m a c h e t ă. Guvernul grecesc va da afară o înștiințare poftind pe tineri[i] arhitecți și săpători în piatră greci, cari să află în țări streine învățînd aceste meșteșuguri, ca în vreme de un an să trimeață fieștecare însemnări sau modeluri (izvoade) pentru zidirea acestui monument. CR (1829), 1482/11. Muzeul academiii. . . nu a încetat de a se îmbogăți. . . cu statui, colecții și modeluri (izvoade) de arhitectură. ib. 2692/8. b) Obiect reprezentînd tipul original după care sînt reproduse obiecte de același fel; prototip. Ascunse modelul bombei în dulap. f (1906), 14. Proiectanții de modele nu trebuie să uite. . . cînd creează un model, scopul, necesitatea cărora trebuie să corespundă această haină. CONTEMP. 1954, nr. 388, 2/6. c) Obiect de lemn sau de metal cu o anumită configurație, care, prin imprimare într-un material plastic, formează un tipar după care, prin turnare, se realizează alte obiecte cu aceeași configurație. Modele de lemn, pentru turnătorii și alte industrii. NICA, L. VAM. 160. Modelul reproduce forma piesei de turnat. IOANOVICI, TEHN. 83. Modelul nu poate servi decît pentru turnarea unei piese dintr-un metal stabilit dinainte, deoarece coeficienții de contracție ai metalelor sînt diferiți. id. ib. 84. Trebuie știut că modelarul Bărăscu. . . lucra la acel model greu de vineri, că abia sîmbătă l-a încheiat. V. ROM. august 1 961, 65. d) Sistem teoretic (logic-matematic) sau material (tehnic) cu ajutorul căruia pot fi studiate indirect proprietățile și transformările unui alt sistem mai complex cu care acesta prezintă o anumită analogie. S-a căutat să se dea o reprezentare constituției atomilor. S-au propus diferite modele, însă ne vom ocupa numai de acelea care par să fie cele mai apropiate de realitate. MACAROVICI, CH. 194, cf. DER. e) (Regional) Tipar pentru obiecte de îmbrăcăminte. Cf. ALR II 6 627/53, 531. 3. Persoană care pozează unui pictor sau unui sculptor. Adela ținea loc de nevastă și mode. ARDELEANU, U. D. 9. – Pl.: modele și (învechit) modeluri. – Din fr. modèle.

BUCIUMA (-ium) vb. intr. 1 🎼 A cînta din bucium: dar oare ce buciumă străjerul? (NEGR.) 2 Pr. ext. Fig. A trîmbița pretutindeni, a da de veste la toți: crainicii călări buciumă ’n țară vestea cea bună (VLAH.) [lat. bucĭnare].

cel2 art. m. (omul cel bun), g.-d. art. celui (omului celui bun, dar: lui Ioan Vodă cel Cumplit), pl. cei (toți cei trei copii); f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor

TOUT EST POUR LE MIEUX DANS LE MEILLEUR DES MONDES POSSIBLES (fr.) totul se petrece cel mai bine în cea mai bună dintre lumile posibile – Teză deistă apologetică, enunțată de Leibniz în „Thaeodicaea”, pe care Voltaire a răstălmăcit-o ironic în „Candide”.

AGRICULTURĂ, agriculturi, s. f. Cultivarea pămîntului și creșterea animalelor în vederea dobîndirii produselor alimentare și a unor maierii prime vegetale și animale necesare industriei; totalitatea lucrărilor și metodelor întrebuințate în acest scop. V. plugărie. Transformarea socialistă a agriculturii în cadrul operei de construire a socialismului cere o muncă încordată, răbdătoare, stăruitoare, efectuată fără pripeală. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 61. Numai o agricultură făcută cu socoteală... înseamnă rînduială în viața omului. CAMILAR, TEM. 20. ◊ Agricultură socialistă = agricultură făcută pe întinderi mari de pămînt, bazată pe mijloacele și metodele cele mai înaintate de muncă, pe folosirea cuceririlor științei și pe proprietatea colectivă sau de stat asupra pămîntului și a mijloacelor de producție. O puternică industrie socialistă, care să pună la dispoziția agriculturii mașinile și uneltele agricole cele mai bune, care să dea îngrășăminte chimice și toate mijloacele necesare agriculturii, unei agriculturi bazate pe cele mai perfecționate metode ale științei agronomice, aceasta este baza agriculturii socialiste. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 252. Agricultură mecanizată = agricultură în care mare parte din munci se fac cu mijloace mecanizate (tractoare, combine, semănătoare etc.). Îndeplinirea acestor sarcini [trasate la congresul fruntașilor din gospodăriile agricole colective] va duce, fără îndoială, la un puternic avînt al agriculturii noastre, la realizarea sarcinii istorice pe care și-a asumat-o partidul nostru de a transforma țara noastră, dintr-o țară agrară înapoiată, într-o țară industrială înaintată, cu o agricultură mecanizată, o țară a bunăstării și a culturii pentru toți cei ce muncesc de la orașe și sate. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 61. Agricultură intensivă v. intensiv. Agricultură extensivă v. extensiv.

CALUP, calupuri, s. m. (Popular) 1. Calapod, tipar, formă după care se fac diferite obiecte. Calup de pălărie. ▭ Lăsă coșurile jos și se așeză cu liniște lîngă calupurile vechi. DUNĂREANU, N. 17. Nu ți-e destul că m-ai amețit, puindu-ți sfîrloagele (= ciubotele) pe calup, trăgîndu-le la șan și ungîndu-le aici pe cuptor la nasul meu în toate diminețile? CREANGĂ, A. 106. ◊ Fig. Am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. Tălmăcirile europenilor au fost sau necomplete, sau înghesuite în calupuri consacrate. SADOVEANU, D. P. 6. Orice scrii intră în calupul clasei tale; lira ta e deja pusă, fatalmente, în serviciul unei clase: a clasei din care faci parte. IONESCU-RION, C. 43. Ne-am deprins unul cu altul, ne semănăm în toate, parc-am fi făcuți tot pe-un calup. ALECSANDRI, T. 1231. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în calup sau a pune (sau a trage) cuiva calupul = a păcăli, a înșela (pe cineva). L-am pus în calup pe ciubotar. ALECSANDRI, T. 1067. A mînca (sau a înghiți) calupul = a se lăsa păcălit. 2. Bucată (de săpun, de brînză etc.) de forma tiparului în care a fost făcută.

SUBARENDA, subarendez, vb. I. Tranz. A da (mai rar a lua) în arendă exploatarea unui bun pe care cel care îl arendează îl deține tot cu arendă de la proprietar. Luau, fără concurență, moșiile mînăstirești și apoi, cu prețuri îndoite, le subarendau la acei care din agricultură își făceau meseria vieții lor. KOGĂLNICEANU, S. A. 201. Arendașul subarendează falca de țarină și fînaț cu 40 pînă la 50 lei. I. IONESCU, D. 349.

voie sf [At: PSALT. HUR. 15v/25 / P: vo-ie / V: (îvr) voaie / S și: (înv) voe / Pl: (rar) voi / E: vsl воліа] 1 Voință (4). 2 Intenție. 3 (Pex) Decizie (1). 4 (Îvr; îls) Voia-voilor Dumnezeu (1). 5 (Îvr; îs) ~ plecată Smerenie. 6 (Îlav) Peste ~ia cuiva sau peste ~ Împotriva voinței (cuiva). 7 (Îlav) Cu ~ sau cu ~ia (cuiva), (reg) cu de-a ~ia sau de ~ Intenționat. 8 (Îal) Din proprie inițiativă. 9 (Îlav) Fără (de) ~ sau fără ~ia mea (sau ta, sa etc.) Involuntar. 10 (Rar; îal) Inconștient. 11 (Îvr; îlv) A-i fi cu ~ A vrea (1). 12 (Bis; îe) Fie ~ia ta sau facă-se ~ia ta Să se îndeplinească hotărârea ta. 13 (Reg; îe) A fi pe o ~ cu cineva A fi de acord cu cineva. 14 (Înv) Dispoziție a unei autorități Si: decizie (4), hotărâre (19). 15 (Înv) Ordin ( al unei autorități). 16 (Îvr) Predispoziție pentru ceva. 17 (Înv; îs) ~ vegheată, (îvr) ~ de om, ~ vicleană Protecție acordată cuiva. 18 (Înv; îas) Favoare (1). 19 (Îvr; îs) Carte de ~ vegheată Bilet de liberă trecere. 20 (Înv; îlv) A veghea ~ia (cuiva) A favoriza (1) (pe cineva). 21 (Înv; îal) A proteja (pe cineva). 22 (Înv) Voință (1). 23 (Îvr) Voință (2). 24 (Mpp; Trs; îs) ~ia mărinii Epilepsie (1). 25 Dispoziție de a acționa într-o anumită manieră Si: chef (4), plac, poftă, voință (12), vrere (13), (înv) ogod, voire (6), (îvr) ogodință. 26 (Îlav; în legătură cu verbe ca „a se lăsa”, „a fi”, „a umbla”) În (sau la) ~ia cuiva (ori a ceva) sau (rar) la buna-voia cuiva, (îvr) în ~ile cuiva (ori a ceva) La la dispoziția cuiva (a ceva). 27 (Îal) Supus puterii abuzive, capriciilor cuiva (a ceva). 28 (Îlav) La (sau în) ~ia întâmplării (sau a soartei) După cum este predestinat. 29 (Îal) În mod hazardat. 30 (Îlav) În (sau, rar, la) ~, în toată ~ia, în ~ bună, în bună ~, (pop) în ~ia cea (mai) bună, (Trs) în dragă ~ După bunul plac. 31 (Îal) Fără nici un impediment. 32 (Îlav) De (bună) ~, de (bună) ~ia cuiva, (înv) cu (bună) ~, cu ~ bună, (rar) din bună ~ia cuiva, (Trs) de-a ~-și Fără contrângere. 33 (Îal) Din proprie inițiativă. 34 (Mun; îlav) De ~ Cu ușurință. 35 (Îal) Nesilit. 36 (Îal) Fără ajutorul cuiva. 37 (Îrg; îlav) Cu toată ~ia Insistent. 38 (Îal) Cu toată bunăvoința. 39 (Îvr; îlav) Până la ~ După dorință. 40 (Îvr; îlav) Din ~ia inimii Cu mare și sinceră plăcere Si: din toată inima. 41-42 (Îljv) De ~ Foarte mult. 43 (Îlv) A-i fi (cuiva) ~ia (să …) A-i plăcea (să…). 44 (Reg; îlv) A avea ~ A dori (1). 45 (Îlav) De ~, de nevoie, cu ~, (ori) fără ~, cu sau fără (de) ~ia cuiva, (îvr) ori (sau, cam) de ~, ori (sau, cam) de nevoie, (ori) cu ~ (sau, ori) fără (de) ~, de ~, fără de ~, cu ~ia ori fără ~ia cuiva, de ~ ori de silă Mai mult silit decât de bunăvoie Si: vrând-nevrând. 46 (Pex; îal) Neapărat. 47 (Îlav) După ~, după ~ia cuiva, pe ~, pe ~ia cuiva, pe ~ia inimii, (îvr) după plac și ~, după pofta ~ii Conform cu dorința cuiva. 48 (Îal) Fără nici o constrângere. 49 (Îlv) A face (pe sau în) ~ia (sau ~ile) cuiva sau a-i face cuiva ~ile (sau pe ~) A satisface dorința, plăcerea cuiva. 50 (Înv; îal) A îndeplini hotărârea, porunca cuiva. 51 (Îe) A-i fi cuiva pe ~ sau a fi pe ~ia cuiva A fi pe placul, pe gustul cuiva. 52 (Îal) A fi așa cum dorește cineva. 53 (Îe) A împlini ~ia (sau ~ile) cuiva A îndeplini dorințele, poruncile cuiva. 54 (Îe) ~ia la mine (la dumneata etc.) ca la banul Ghica Se spune când se acordă cuiva libertatea de a acționa conform voinței sale. 55 (Îe) A(-i) intra cuiva în ~, (rar) a intra în ~ile cuiva, (îvr) a umbla cuiva în ~ A-i satisface cuiva (toate) gusturile. 56 (Îe) A nu(-i) ieși cuiva din ~ A îndeplini dorința, gustul cuiva. 57 (Îae) A nu se abate de la cuvântul cuiva. 58 (Pop; îe) A-i fi cu ~ia să … A dori să … 59 (Pop; îlav) În ~ia cea bună Fără teama de a greși. 60 (Pop; îal) Cu certitudine. 61 (Pop; îe) A-și face (sau, înv, a-și umple) ~ia A-și satisface dorințele, capriciile. 62 (Reg; îe) A-și face ~ia (pe cineva) A se răzbuna (1) (pe cineva). 63 (Reg; îe) A-i fi ~ia de cineva A se îndura de cineva. 64 (Reg; îae) A fi binevoitor cu cineva. 65 (Reg; îe) A-și alege (sau a-și afla) ~ia ochilor A-și alege ce preferă. 66 (Îvr; îe) A nu-i fi cu ~ (sau în ~) A nu-i conveni. 67 (Îvr; îe) A duce (pe cineva) la ~ile cuiva A supune (pe cineva) dorinței, plăcerii cuiva. 68 (Îs) ~ bună, (rar) bună ~ sau ~ia cea bună Bună dispoziție. 69 (Îas) Veselie (19). 70 (Îas) Satisfacție. 71 (Îs) Nu-i știi (sau nu-i înțelegi) nici ~ia, nici nevoia Se spune despre cel care nu are o conduită fermă. 72 (Îs) A nu-i ști nici ~ia, nici nevoia cuiva A nu cunoaște gândurile, sentimentele, intențiile etc. cuiva, pentru că acesta nu le comunică. 73 (Pop; îe) ~ bună! Formulă de urare și de salut. 74 (Îvr; îs) Dulce ~ Mulțumire (sufletească). 75 (Îae) Bunăvoință (1). 76 (Îvr; îs) Voi și nevoi Bunăstare, belșug, acalmie alternând cu lipsuri, sărăcie și tulburare. 77 (Îla) Cu ~ (bună) Bine dispus. 78 (Îe) A(-și) face ~ bună A (se) înveseli. 79 (Îae) A (se) distra (2-3). 80 (Îe) A face ~ de nevoie și haz de necaz A manifesta bună dispoziție, deși este silit să facă (să suporte) ceva neplăcut. 81 (Îe) A-i strica cuiva ~ia, (îvr) a i (se) strica (cuiva) ~ia, a-și strica ~ia A (se) indispune. 82 (Îae) A (se) întrista. 83 (Rar; îe) A sta în ~ bună A fi bucuros. 84 (Ccr) Petrecere veselă (cu mâncare, băutură multă) Si: chef (13). 85 (Îvp; îs) ~ rea Indispoziție. 86 (Îas) Tristețe. 87 (Îas) Suferință morală. 88 (Îvr; îla) Cu ~ (sau cu ~ia) rea Indispus. 89 (Îas) Trist. 90 (Îal) Îndurerat. 91 (Îvp; îe) A(-și) face ~ (sau, înv, ~ia) rea ori (îvr) a face rea ~ A (se) întrista. 92 (Îae) A (se) enerva (5-6). 93 (Îvr; îe) A-i fi ~ia rea (sau amară) A fi trist. 94 (Îae) A fi îndurerat. 95 Permisiune de a face ceva. 96 (Pex; ccr) Împuternicire. 97 Libertate de a alege, de a opta sau de a acționa (într-un anumit fel). 98 (Înv; îs) Bună ~ Înțelegere (între părți). 99 (Îs) Bilet (sau, îvr, răvaș) de ~ Hârtie prin care se acordă soldaților, elevilor interni etc. permisiunea de a ieși din cazarmă, din școală etc. 100 (Îlav) Cu ~ia cuiva Cu permisiunea cuiva. 101 (Înv; îal) Cu ajutorul cuiva. 102 (Îlav) Fără (de) ~ sau fără (de) ~ia cuiva Fără permisiunea cuiva. 103 (Îal) Împotriva voinței cuiva. 104 (Îal) Prin constrângere. 105 (Îe) (A lăsa) în ~ia lui (A lăsa) liber. 106 (Îal) (A lăsa) nesupravegheat. 107 (Îe) Nu-i ~ sau nu e ~ E interzis. 108 (Îvr; îe) A-i sta cuiva în ~ A-i fi permis. 109 (Îvr; îe) A încăpea în ~ia cuiva A-i fi îngăduit cuiva ceva. 110 (Îvr; îe) A avea ~ bună cu cineva A fi în relații bune cu cineva. 111 (Înv; șîs bună ~ sau ~ bună) Bunăvoință (1). 112 (Îas) Îngăduință. 113 (Îvr; îe) A intra în ~ia cuiva sau a afla ~ la cineva A obține bunăvoința cuiva. 114 (Îvr; îae) A obține îngăduința, indulgența cuiva. 115 (Îvr) Recunoștere publică a meritelor cuiva sau a ceva Si: considerație (1), respect, (îvp) cinste (17).

cel2 art. m. (elevul ~ bun, elevul ~ mai bun[1]), g.-d. celui (omului ~ bun, dar: lui Ioan Vodă cel Cumplit), pl. cei ((Toți) ~ trei copii sunt olimpici.); f. cea, g.-d. celei, pl. cele; g.-d. pl. m. și f. celor

  1. Și marcă a superlativului relativ. — Anonim

Happy end (engl. înseamnă „sfîrșit fericit”) – Termenul acesta a fost introdus și vehiculat mai ales de acele faimoase filme senzaționale care, după o serie de peripeții palpitante, se terminau stereotip cu regăsirea și căsătoria eroilor, adică cu un „happy end”. De aici, expresia a ajuns să semnifice, în general, o încheiere veselă, un final satisfăcător. Artista poporului Lucia Sturdza Bulandra, vorbind despre piesa Soțul ideal a lui Oscar Wilde unde, în cele din urmă, totul se sfîrșește printr-o împăcare generală între cei buni și cei răi, adaugă: „Acest happy end, împreună cu eleganța toaletelor, a decorului și a calității interpretării, a fost un debut de bun augur”. (Amintiri, pag. 79). TEA.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană ce face parte dintr-o populație originară din India și răspândită în mai toate țările Europei, trăind în unele părți încă în stare seminomadă. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

VOIE, (rar) voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv., în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. [Pr.: vo-ie] – Din sl. volja.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m., adj. I. S. m. 1. Persoană care face parte dintr-o populație originară din nord-vestul Indiei, care a migrat începând din sec. V în Persia, Asia Mediteraneeană și în Imperiul Bizantin, în sec. X-XVI în sud-estul și centrul Europei și în nordul Africii, în sec. XV în vestul Europei (în special în Peninsula Iberică), iar în sec. XIX și în cele două Americi și care vorbește o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet dat unei persoane cu apucături rele. II. Adj. (Rar) Țigănesc. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere, intenție. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia (cuiva) = intenționat, din proprie inițiativă, dinadins. Fără (de) voie sau fără voia mea (ori ta, sa etc.) = involuntar, neintenționat. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. De voie, de nevoie sau cu voie, fără voie = vrând-nevrând. ♦ (Înv.; în sintagma) Voie vegheată = bunăvoință; p. ext. protecție, favoare. 2. Dorință, plăcere, înclinație spre...; libertate (de a alege, de a opta), alegere. ◊ Loc. adv. În (sau, rar la) voie sau în toată voia = în largul lui, nestingherit. (Pop.) În voia cea bună = fără nicio grijă, fără teama de a greși. ◊ Expr. Voia la dumneata ca la banul Ghica = ești liber să faci ce vrei. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a-i plăcea (să...). A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie = a satisface dorința, plăcerea cuiva. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A împlini voia cuiva (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. A se lăsa (sau a umbla, a merge, a fi purtat) în voia cuiva sau a ceva = a umbla, a se lăsa după dorința, după placul cuiva. A fi la voia cuiva = a fi la discreția cuiva. 3. Poftă, dorință, chef. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a indispune pe cineva. ♦ Voie bună (sau rea) = stare sufletească bună (sau rea). 4. Permisiune, încuviințare, învoire; dispoziție. ◊ Loc. adv. Cu voia (cuiva) = cu aprobarea (cuiva). Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără încuviințarea cuiva. – Din sl. volja.

BĂRBIE, bărbii, s. f. 1. Partea feței de sub buza inferioară, care formează o proeminență rotunjită. Sta așezat pe pătura întinsă printre salcîmi, cu bărbia sprijinită în pumni. MIHALE, O. 483. Se așezară tustrele sub streșina bisericuței, cu genunchii aduși la bărbii. CAMILAR, N. I 221. ◊ (Franțuzism) Dublă bărbie = parte proeminentă sub bărbie la unele persoane grase. Cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feții, acolo unde începea un pic de dublă bărbie. DUMITRIU, B. F. 37. 2. Partea cărnoasă care atîrnă sub falca de jos la unele animale. Avea vreo cinci-șase boi în toată cireada, pe care îi ducea la pășunea cea mai bună. Îi sătura, îi scărpina pe bărbie, îi mîngîia. AGÎRBICEANU, S. P. 14. ♦ (La pl.) Cele două lame roșii, cărnoase, care atîrnă de o parte și de alta sub ciocul găinilor. De multe ori găinile mor cu droaia; numai ce vezi că li se învinețesc bărbiile și creasta. ȘEZ. III 203. 3. Dispozitiv de lemn aplicat la baza viorii, pe care se sprijină bărbia celui care cîntă.

FĂȚĂRIE, fățării, s. f. (Învechit, rar) Fățărnicie, prefăcătorie, ipocrizie. Tu socoți că eu am învățat la dichiul Ghenadie toate fățăriile călugărești, cum le-ai învățat tu. HOGAȘ, DR. II 10. Politica devine diplomație, fățărie, ipocrizie ce ia toate culorile. GHICA, A. 693. Un om preste toți mai înțălept, Neviclean și făr’de fățărie. Cel mai bun la suflet și mai drept. BUDAI-DELEANU, Ț. 351.

CIREADĂ, cirezi, s. f. Grup mare de vite cornute. turmă, ciurdă, cîrd. În amurguri purpurii, cirezile mari se înturnau de la imaș, treceau printr-o pulbere de aur și sunetele de tălăngi adiau limpezi și dulci prin liniștea cuprinsului. SADOVEANU, O. I 268. Avea vreo cinci-șase boi în toată cireada, pe care îi ducea la pășunea cea mai bună. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Ar fi nimerit desigur și cîte un graure din cei cari zboară printre vitele din cireadă. ODOBESCU, S. III 23. [Un bou] dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, P. 64.

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci2 (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

MAI1 adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 441/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 1451/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI2, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV2, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

ȚIGAN, -Ă, țigani, -e, s. m. 1. (Adesea peior.) Persoană aparținând unui ansamblu de popoare originare din nord-vestul Indiei, care au migrat și în nordul Africii și, ulterior, și în cele două Americi, diferențiindu-se în mai multe grupuri și ducând o viață seminomadă și care vorbesc o limbă indo-europeană. ◊ Expr. A arunca moartea în țigani = a arunca vina pe altul. A se muta ca țiganul cu cortul = a se muta foarte des; a fi nestatornic. A se îneca ca țiganul la mal = a nu reuși, a eșua într-o acțiune tocmai când era pe punctul de a o duce la bun sfârșit. Tot țiganul își laudă ciocanul, se spune despre cei care se laudă cu ceea ce le aparține. E învățat ca țiganul cu ciocanul (sau cu scânteia), se spune despre cei deprinși cu nevoile. 2. (Adesea peior.) Epitet dat unei persoane brunete. 3. Epitet injurios dat unei persoane cu un comportament necivilizat. – Din sl. ciganinŭ. Cf. rus. țâgan.

NEBUN1, -Ă, nebuni, -e, adj. I. 1. Care suferă de o boală mintală; alienat, dement, dezechilibrat mintal. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit! CREANGĂ, P. 243. Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMINESCU, O. I 158. Baba Cloanța cea nebună... aleargă descîntînd. ALECSANDRI, P. I 12. Negreșit că mă socotea nebun. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A fi (sau a umbla) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi foarte îndrăgostit de cineva, a iubi peste măsură pe cineva; a-i plăcea la nebunie, a se da în vînt după cineva (sau ceva). Cînd eram fată... umblam nebună după el. DAVIDOGLU, M. 43. Eram nebun după o vară a mea. DELAVRANCEA, la TDRG. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ISPIRESCU, L. 232. A fi nebun de bucurie (de groază, de durere etc.) = a fi cuprins, a fi copleșit de bucurie (groază, durere etc.). Mulțimea, nebună de groază, își caută scăparea-n fugă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 119. I-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. CREANGĂ, P. 292. 2. Nechibzuit, nesocotit. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș. REBREANU, R. II 46. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească. ALECSANDRI, P. III 366. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 385. ◊ (Despre manifestările oamenilor) Mergea de-un gînd nebun purtat: Să moară-ntre străini! COȘBUC, P. I 233. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. Eu am prins gînduri nebune, Să mă duc cu mîndra-n lume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. 3. Neastîmpărat, nestăpînit, zvăpăiat, vioi. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? CREANGĂ, P. 131. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. ◊ Fig. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. BART, S. M. 15. 4. (Cu valoare de superlativ) Foarte mare (tare, puternic etc.), extraordinar, teribil, strașnic. Cum alergam ca furtuna În fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan! BENIUC, V. 23. Apusul se îneca în urma mea în nourii de praf, pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. GALACTION, O. I 78. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. GHEREA, ST. CR. II 316. II. (Azi neobișnuit; popular) Care nu e bun; rău. La elenii aceia, zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi, ca și cei nerăi, toți fierbeau într-o oală. ISPIRESCU, U. 4. Dar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună. TEODORESCU, P. P. 180.

ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. ◊ (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. ◊ (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDONSKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, O. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. ◊ Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ. I 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri... am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi... armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. I. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. ◊ Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. azi. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. AL. 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS, Z. I 232. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrînețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî cu zile v. omorî. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ți răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngropa. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. ◊ Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. - Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.

LASCĂV adj. (Mold.) Binevoitor. Că toată inima rea a toată răutatea deschisă gazdă și lascăvă ospătătoare iaste. CI, 173. Îmblarea cea bună și lascavă, bllndeațele, neaducerea-aminte de răutate. BUCOAVNĂ 1775, 50r; cf. PSEUDO-COSTIN; VP, 79r; CANTEMIR, IST. Etimologie: ucr. laskav. Vezi și Iască, lăscui. Cf. o m e n i t.

MÍNTE s. f. 1. Facultatea de a gîndi, de a judeca, de a înțelege, rațiune; (în opoziție cu trup) spirit. V. c o n ș t i i n ț ă, p s i h i c. Nu fireți ca calul și mujdeiul cei ce n-au mente. PSALT. 55. Cum vrea fi cunoscut orbii, de nu vrea fi avut dereptătoriu mintea lor, să meargă după bunul păstoriu Hristos? CORESI, EV. 252, cf. 48, 52, 70, 83, 93. Această carte nu-i grăită de mente de om de pre pămînt. COD. TOD. 228. Făcu Dumnezeu omul. . . de lut. . . cu suflet viu și-i dărui minte slobodă și precepătoare, pre chipul obrazului său. MOXA, 346/19. Ce cu toată mintea, tnțelepția, arătarea, spunerea și îndreptarea a cuviosului întru ieromonaș (a. 1652). GCR I, 157/7. Biruia pre alalțíi nu numai cu postul. . . ce și cu de toată mintea cea de smerenie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23r/8. Și marsără cu toții la craiul Avgust și-ncepură a-l îndemna să margă să ie cetatea Bigăi. . . și tulburară mintea craiului și s-apucă de gîlceavă cu craiul sfedzescu. NECULCE, L. 158, cf. 19. Iar și Pavel într-această cruce să laudă și toți sf[i]nții nu numai cu mintea, ci și cu trupul o cinstesc și o sărută pre dînsa (a. 1 765). GCR II, 80/39, cf. 20/22. Abătîndu-ne [de la căile tale] cu minte răzvrătită. MINEIUL (1776), 158v2/2. Pacea lui Dumnezeu care covîrșaște toată mintea. MARCOVICI,1/9. Patimile îi întunecă mintea. DRĂGHICI, R. 162/7, cf. 159/27. Un palat a cărui vedere îmi sperie mințile. GORJAN, H. IV, 88/33. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, Va putea el să-și păstreze acest cumpăt sfieț și rece, cînd această băutură va arunca turburarea în mințile și în simțurile lui? FILIMON, O. I, 141. Mult stau eu cîteodată și mă gîndesc în mintea mea. CREANGĂ, P. 162, cf. 158, 310. Aceeași groază port și-n minte și-n privire. MACEDONSKI, O. I, 95, cf. 121. Gurile sînt mute și mințile pustii. VLAHUȚĂ, P. .1, cf. PETICÎ, O. 433. Își odihni mințile, recucerindu-se. GALACTION, O. 191. Rudele susțin că i s-a cam slabit mintea. CAMIL PETRESCU, C. V. 76. Avea memorie extraordinară și minte dornică de cunoștințe. CĂLINESCU, E.17. Mintea i se zbatea încleștată în contraziceri. BART, E. 189. Să mă păzească Sfîntul să pui la îndoială Puterea căpătată a minților la școală. ARGHEZI, S. P. 95. În mintea domnului prefect se făcea încet, încet, lumină. GALAN, Z. R. 94. Mintea lui era adeseori împovărată de gînduri grele. VORNIC, P. 192. Omul devine conștient, în mintea sa se oglindește propria sa existență ca om. CONTEMP. 1954, nr. 387, 6/2. Omul se împodobește prin cultivarea minții. V. ROM. noiembrie 1954, 145, cf. ZANNE, P. II, 706. Ce e în tobă? (Mintea). ȘEZ. XIII, 25. ◊ (Învechit și popular, determinat prin „toată”, „întreagă”, „bună”, indică starea de integritate a facultăților mintale) Cu tărie și cu . . . minte întreagă să ne protivim lor și să-i gonim de la noi. CORESI, EV. 76. Tot omul cine are avea înțelepciune și mente întreagă și s-are griji de viața de veaci cu cuviință are fi (a. 1632). GCR I, 76/33. Surdul și mutul, căndu-i va fi mintea întreagă și deplin și va putia cu măhăitul să arate fieștecăruia firea. . . atunci să va certa. PRAV. 293. Lipsirea minții ceii bune iaste mai rea decît toată sărăciile. ANTIM, ap. GCR II, 5/22. N-are toată mintea, I. CR. IV, 111. ◊ F i g. Mintea cu cumpăna-n mînă toate le drămăluiește. CONACHI, P. 277. ◊ L o c. a d j. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă ; p. e x t. înțelept, cumpătat. V.c u m i n t e. Dar ești tu cu minte, ce duci cinele în spate? ȚICHiNDEAL, ap. GCR II, 214/8. La bunul tată casă ticnită, Copii cu minte ș-ascultători. HELIADE, O. I, 110. Unul din cei mai cu minte și mai credincioși domni ai împărăției sale. GORJAN, I, 3/8. Judecînd între oamenii care au biblioteci și nu le citesc și între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă. FILIMON, O. I, 123. Drept să spun, Erai mult mai cu minte pe cînd erai nebun. ALECSANDRI, T. II, 157. C-am pierdut un fir de linte Ș-o mîndră tare cu minte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 152, cf. 307, 502, RETEGANUL, P. I, 59. ◊ Fără (de) minte sau fără de minți = a) l o c. a d j. lipsit de rațiune; p. e x t. nesocotit, nebun. Păsările pomeneaște Domnul, ca să ne arate că și decît acealea fără de minte sîntem. CORESI, EV. 220, cf. 243. O, voi fără minte și leaneși cu inima a creade toate carele au grăit prorocii. N. TEST. (1 648), 103v/9. Cine-ș lasi grija casăi asupra muierii, fâr' de minți esti (a. 1779). GCR II, 121/31. Nu ar fi dar fără minte cel ce ar avea mai multă grijă pentru suflet, care iaste nemuritoriu. MOLNAR, RET. 56/11. Cît de fără minte eram eu în tinerețile mele. DRĂGHICI, R. 58/15. Vă iert, ca pe niște copii fără minte. ALECSANDRI, T. II, 37, cf. i, 160, 326. Bine-ți pare să fii singur, Crai bătrîn fără de minți. EMINESCU, O. I, 83. Fărde minte. ȘEZ. III, 92. Omul fără minte, ca o corabie fără cîrmă. ZANNE, P. IX, 90; b) l o c. a d v. în mod nesocotit, nesăbuit. Că fără minte cerea ei acel lucru. CORESI, EV. 89; c) (substantivat) om nechibzuit. Dzise cel fără de mente. PSALT. HUR. 9r/2. O, nebunul și fără minte ce am fost! DRĂGHICI, R. 86/3. Cel fără de minte nici cum vede în urmă. ZANNE, P. VIII, 333; d) (învechit; substantivat) faptă nesocotită. Dzeu, știuși fără de mentea mea și prea greșirea mea. PSALT. HUR. 57v/17. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu-și fi în minte (sau în minți) = a fi nebun. Că zicea că nu-și e în minte. N. TEST. (1648), 44r/25, cf. CIAUȘANU, GL. Ieșit din minți (sau, rar, din minte) = nebun; (cu sens atenuat) care și-a pierdut cumpătul. Unii rîdea ca niște ieșiți din minte. DRĂGHICI, R. 21/3. Răcnea ca un ieșit din minți, cu spume la gură. I. BOTEZ, ȘC. 76. A-și pierde mintea (sau mințile) sau a (-și) ieși din minte (sau din minți) = a înnebuni; (cu sens atenuat) a-și pierde cumpătul. Cum nu ț-ai ieșit tu din minte, stricîndu-te pre tine? HERODOT (1645), 206. Ei și-au pierdut mințile Tot îmblînd din casă-n casă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 283/25. Mi-a necinstit fata cu sila, bătînd-o pînă și-a ieșit din minți. FILIMON, O. I, 162. Lumea mă află atît de schimbat, că se teme să nu-mi pierd mințile! BOLINTINEANU, O. 355. Faci să-mi ies din minți. EMINESCU, O. I, 211, cf. id. N. 80. Într-o clipă Leuștean și-a ieșit din minte și n-a mai știut ce face. GANE, N. III, 167. Femeile au crezut că fratele lor și-a pierdut mințile din cauza norocului. PAS, Z. I, 226. Grecul, banii cînd vedea, Mințile din cap pierdea. TEODORESCU, P. P. 566, cf. ȘEZ. III, 92, ALR II 3 718/157, 219, 279, 310, 325, 353, 365, 386. Omul mintea cînd și-o pierde, om nu se mai înțelege. ZANNE, P. VIII, 327, cf. V, 358, VI, 659. A-i rătăci mintea (sau mințile) = a înnebuni. De cînd dorul m-au lovit, Mințile mi-au rătăcit. ALECSANDRI, P. P. 243. (A fi) în (sau, învechit, cu) toată mintea sau în toate mințile = (adesea în construcții negative) (a fi) în deplinătatea facultăților mintale ; p. e x t. (a fi) matur. Cînd nu-i omul cu toată mintia, ce să dzice, ieșit den fire-i, nebun. PRAV. 266. Nu, Tomșa, român dintre străbuni, E om în toată mintea, ferit de gărgăuni. ALECSANDRI, T. II, 116. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd, parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. Nu știu, nebun ești ori nu ești în toate mințile, de vorbeai într-una că ieși la pensie. REBREANU, I. 430. Vezi copii. . . și oameni în toată mintea călări pe cai. . . de lemn. HOGAȘ, DR. II, 187. Atunci nu mai era în toate mințile. SAHIA, N. 92. A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori mintea) sau a scoate (sau a lua, regional, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din minte) = a face (pe cineva) să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata; a zăpăci; a scoate din fire (pe cineva). Iar împăratul, îi luă Dumnăzău mintia și arătă pre ocna casăi soarile. HERODOT (1645), 464. O ! tăblițile astea ți-au luat mințile. NEGRUZZI, S. I, 46. Ar fi putut să piarză mințile celui mai stoic dintre filozofi. FILIMON, O. I, 116, cf. BARONZI. L, 48. Începură-a se-nvîrti Cu-o mișcare grațioasă, luminoasă, Care mințile-mi răpi. ALECSANDRI, P. II, 61. Suzană, ești belă, ești chiar florelinte, Ș-a tale belețe mă scoate din minte. id. T. I, 253, cf. id. T. 1724. Parcă dracul mi-a luat mințile. CREANGĂ, P. 44. Măi Chiricâ. . . scoți omul din minți cu vorbele tale. id. ib. 162. Tînărul lovan. . . Unde mi-o vedea. . . Ochii că-i lua, Mințile-i fura. TEODORESCU, P. P. 418. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 66, cf. ALR II 3 457/64, 310. A suci mintea (sau mințile cuiva) sau (regional) a lua de minți (pe cineva) =a zăpăci, a amăgi. Umblă mereu să sucească mințile Anuții, că doar-doar m-o face să i-o dau. REBREANU, I. 71. Nu crede feciorului. . . Te întreabă, te ispitește, Pînă mintea ți-o sucește. TEODORESCU, P. P. 276, cf. CIAUȘANU, V.179. (Regional) A se aluneca cu mintea = a-și pierde judecata, a se rătăci (cu mintea). Îi spune codoșea cîte și mai multe ș-o face pe femeie să se alunece cu mintea. CREANGĂ, P. 172. A-și bea mințile = a bea pînă la inconștiență; a se imbeciliza din pricina excesului de băutură. O să-ți bei cămașa din spate. . . o să-ți bei mințile. DELAVRANCEA, ap. CADE. Cine be vin mult își be mințile. ZANNE, P. IV, 185, cf. III, 455, 457, 474, IV, 176, 184. A se frămîntă cu mintea sau a-și frămînta mintea (sau mințile) = a se gîndi mult, a-și bate capul. Cf. DL, DM. A-și veni în minte = a) (învechit) a deveni înțelept. Și întru întunearec fiind noi, să ne venim în minte. CORESI, EV. 270, cf. 21, 28, 87, 287; b) (popular) a-și recăpăta calmul, a se liniști, a-și veni în fire. Cf. ALRM I/I h 203. Întreg la (sau de) minte = cu judecata normală, sănătoasă. Să se vor posti trufașii, sau rugăciune să vor face, sau milostenie, sau de se vor face și întregi de minte. . . întru deșertu se ustenesc. CORESI, EV. 13, cf. ST. LEX. 171r1/9. Fost-ai fi întreg la minte? CONACHI, P. 267. ♦ F i g. Om, persoană (care raționează). Această veste mincinoasă care pentru cîtăva vreme s-au crezut au pus toate mințile la mirare. IST. CAROL XII, 37r/21. Unele minți luminate ale Apusului, savanți de seamă, în măsura în care cunoșteau filozofia materialistă rusă, o prețuiau, erau pătrunși de admirație față de ea. SCÎNTEAIA, 1 953, nr. 2 803, cf. I. CR. IV, 111. 2. Activitate a minții (1); gînd, cuget; atenție; imaginație; memorie. Celui ce feace ceriul cu mintea. PSALT. HUR. 115v/13. Deade pre ei Dumnezeu întru neispititî minte să facî nedestoinicie (a. 1569). GCR I, 12/34. Și toți amu cărei cu mintea văd pre Dumnezeu, Izraili cheamă-se. CORESI, EV. 230, cf. GCR I, 23/10, 50/26. Ce tăriia acelui cuvînt neîncetat boldind, pre sufletul mieu rădică pre stăpînul mintea spre aleagerea a mai binelui. (a. 1648). GCR I, 132/1. Da-voi legile meale întru mintea lor. N. TEST. (1648) 296v/18, cfd. CGR I 167/39, 168/19, II, 13/23, VARLAAM-IOASAF, 10r/18. Aceasta, tată, o vom tipări-o in mintea noastră, spre a o ave de pildă. DRĂGHICI, R. 141/18, cf. 58/26, 115/10. Încît o vedea-n tot ceasul prin mințile lui umblînd. PANN, E. i, 100/8. În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte, Ci-ntr-o clipă gîndu-l duce mii de veacuri înainte. EMINESCU, O. I, 133. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. id.ib. 105, cf.42, 63, 98. Aveam în minte o istorioară de la țară. GANE, N. III, 144, cf. ISPIRESCU, L. 16. Sorbi în neștire. Mintea lui era departe, cu atîția ani în urmă. VLAHUȚĂ, O. A. III, 13. Eu nici nu pot O mai frumoasă să-mi socot Cu mintea mea. COȘBUC, P. I, 57. În mintea ei, moș Șărban lua proporții mari de tot. BUJOR, S. 68. Nu puteam avea în simțuri și deci în minte decît ora și locul nostru. CAMIL PETRESCU, U. N. 420. Unde mi-s mințile?, spune cineva pentru a-și scuza o lipsă de atenție, o scăpare. Cf. DELAVRANCEA, O. II, 212. Unde ți-s (sau i-s, vi-s etc.) mințile?, se spune cuiva (sau despre cineva) pentru a-i reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. Îți stă mintea-n loc, se spune pentru a indica cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. Cimiligă, cimilea, Ocolesc lumea cu ea (Mintea). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. a d v. În minte = în gînd, fără a vorbi sau a gesticula. Mijlocul cel mai facil este de a bate tactul cu mîna, cu piciorul sau în minte. HELIADE, O. II, 168. ◊ E x p r. (Învechit) De mintea mea (sau a ta, a sa etc.) = din proprie inițiativă. Să va scula săngur de mintia (mintea MUNT.) sa, fără puteare de la giudeț. PRAV. 21. A-i veni (cuiva, ceva) în minte = a-i verii în gînd, a-și aminti (ceva). Și derept aceaia despărți o zi den săptămînă, ca toți să înveațe și să înțeleagă leagea. . . și să le vie în minte pururea. CORESI, EV. 408. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem . . . îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I, 54. Spusele furnicei i-au venit în minte. GÎRLEANU, L. 7, cf. ALR I/I h 72. A-i trece (sau a-i trăsni, regional, a-i pica cuiva, ceva) prin minte = a gîndi (ceva); (de obicei in construcții negative) a bănui, a-și imagina. Nici nu-i trecea prin minte. EMINESCU, N. 41. Fără să-i trăsnească prin minte ce i se poate întîmpla. CREANGĂ, P. 205. Ce i-a picat ei prin minte? . . . Să-și ieie și ea un vestmînt ca acesta. MARIAN, O. I, 359. Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte. DELAVRANCEA, H. T. 47. A avea (ceva sau pe cineva) în minte = a) (învechit) a intenționa. Nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. ȚICHINDEAL, F. 133/8; b) a fi preocupat (de ceva). Cf. DM. A ține minte (sau, învechit, în minte) v. ț i n e. (A avea) ținere de minte v. ț i n e r e. A-și pune mintea (cu cineva sau cu ceva) = (de obicei în construcții negative) a lua în serios (pe cineva sau ceva); a se pune cu tot dinadinsul. Oamenii surprinși de atîta cutezare a unui băiețel, nu-și puseră mintea cu el. BARIȚIU, P. A. I, 597. Nu-și mai pune mintea cu nebunul. PANN, P. V. I, 169/15. Nu cumva să vă puneți mintea cu toată mîncarea și băutura. CREANGĂ, P. 260, cf. id. A. 55. Dar vezi, ține-ți firea, nu-ți pune mintea cu bostanul. DELAVRANCEA, O. II, 12, cf. CONV. LIT. XLIII, 399. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gînduri, a fi distrat, neatent. Se uita la dînsul, parcă să-l soarbă cu privirea. Dară el nu vedea, nu auzea. Atîta era de dus cu mințile. ISPIRESCU, L. 34. A-și aduna mințile = a se concentra, a nu mai fi distrat. Mîna Ea la ochi și-o ține. Toate mințile-și adună Să ia lumea-n cap, nebună, Parc-atîta-i mai rămîne. EMINESCU, O. I, 102. ♦ Mod de a gîndi, de a judeca. Să nu înțeleagă una cu alalți, ce mai vîrtos ca să protivască mintia lui cu mintea altor oameni? (a. 1683). GCR, I, 272/20. Niciodată viața nu-i aceeași și nu stă pe loc și nici o minte nu este la fel cu cealaltă. ANGHEL, PR. 103. Cîte capete, atîtea minți. ZANNE, P. II, 43. ◊ E x p r. (Învechit) A fi într-o minte (cu cineva) = a avea aceeași părere (cu cineva). Muierile lor erea tot într-o minte ș-un cuget. GORJAN, H. I, 5/23. ♦ (Învechit și popular) Intenție, gînd ascuns. Cu ce minte și cu ce socotială, cuvînt ca aceasta zici? CANTEMIR, ap. GCR I, 324/32. Aseară mi-am prins drăguț. . . Și l-am prins la noi la poartă, Să vedem ce minte poartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 67. 3. P. r e s t r. Inteligență, perspicacitate, discernămînt, capacitate intelectuală; cap. V. c r e i e r. Dă-mi minte de voiu ști mărturia ta. PSALT. HUR. 107v/11. C-am avut și noi minte nedestulă și întunecată. CORESI, EV. 6, cf. 30. Stă în mintia giudețului, să cunoască de pre lucrurile ce vor fi fost pren pregiurul aceii greșeale. PRAV. 267. Aceștea fură cu minte mai de frunte. N. TEST. (1648), 157v/34, cf. GCR I, 157/16, ST. LEX. 169r1/8. Blagoslovit să fii, Doamne sfinte, Ce mi-ai datu-mi știință și minte. DOSOFTEI, PS. 44/10. Vai, nepriceputule și străinule de minte! CSNTEMIR, ap. GCR I, 324/31. Am silit după putința mea și după proastă ajungerea minței mele, de am lucrat în via Domnului. ANTIM, P. XXV. Îi dau toate laudile pre cît poate sluji mintea omenească (a. 1 794). GCR II, 151/3. Mintea lui nu este decît un vînt ce se umflă. CONACHI, P. 275, cf. 109, 263, 270. Acest secret mintea omenească nu-l poate încă pătrunde. BĂLCESCU, M. V. 3, cf. 4. Dezgustul meu din suflet să-l împac prin a mea minte. EMINESCU, O. I, 137, cf. id. N. 41. Iar fiul împăratului, cu agerimea minții lui. . . , domni în pace. ISPIRESCU, L. 40. Cum ar pătrunde mintea noastră unde nu pătrunde a d-voastră? DELAVRANCEA, O. II, 186, cf. SADOVEANU, O. VI, 602. Eu sînt bătrîn fără dinți, Dar copilul n-are minți. TEODORESCU, P. P. 327. Trebuie dar cap bun și minte ascuțită și sănătoasă, ca să poată duce treburile împărăției. ȘEZ. I, 98, cf. 277, ALR I/I h 17, ALR II 3695/102. Cap ar fi, dar minte nu-i. RETEGANUL, P. IV, 25. Bărbatul nu-i bai că-i puțintel, să. . . fie mintea la el. ZANNE, P. IV, Pe cît mă duce mintea, formulă de modestie folosită pentru a enunța o ipoteză, o gîndire personală. Cf. ALECSANDRI, ap. CADE. Un car de minte ș-un dram de noroc. I. CR. IV, 111. A strîns mintea de la toți proștii, se spune despre cei proști. Cf. CIAUȘANU, V. 179. Barbă lungă, minte scurtă, se spune la adresa bărbaților proști. Cf. ZANNE, P. II, 9, 10. Cap ai, minte ce-ți mai trebuie, se spune omului prost. Cf. id. ib. 41. De mare, mare, Dar minte n-are, se spune despre cei înalți și proști. Cf. id. ib. 605. Are minte de cal breaz. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Haine (sau poale, plete) lungi și minte scurtă (sau, rar, ușoară), se spune la adresa femeilor nechibzuite. Cf. EMINESCU, O. I, 159, MARIAN, SA. 52, ZANNE, P. II, 69, 281, 422, III, 183, 307, 336. ◊ (Pe lîngă adjective ca „ager”, „ușor”, „iute”, „greu” etc., ca complement de relație) O babă. . . avea trei feciori. . . tari de virtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. Oameni treji la minte. MARIAN, S. R. I, 29. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap; El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. Ager la minte. ALR II 3720/316, cf. 3720/310, 365. Curat la minte. ib. 3720/365. Deștept la minte. ib. 3720/192, cf. 3 720/349, 362, 414. Aspru la minte. ib. 3 720/334. Îi cuminte la minte. ib. 3 720/29. Ișor la minte. ib. 3 720/346. Iute la minte. ib. 3 720/157, cf. 3 720/260, 704. Subțire la minte. ib. 3 720/784. Greu la minte. ib. 3 721/272. ◊ E x p r. (Regional) A fi orb de minte = a fi prost. Cf. ZANNE, P. II, 665. A nu-l ajunge (pe cineva) mintea = a nu fi în stare să înțeleagă, să facă (ceva). Îmbla ca niște oameni hămeiți, neagiungîndu-i mintea să schivernisască. NECULCE, L. 122. A fi (sau a ajunge, a da, a cădea) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrîneții), a fi lipsit de judecată. Tot ești în mintea copiilor. C. PETRESCU, Î. II, 227, cf. ZANNE, P. II, 82. La mintea omului (sau, familiar, a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. E doar la mintea omului că nu putem face aici, la Viena, cine știe ce ispravă. VORNIC, P. 141, cf. CIAUȘANU, GL. ♦ F i g. Gînditor. V. c a p. E tînăr . . . dar este o flacără. E mintea și inima revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II, 717, cf. ALRM I/l h 17. 4. Înțelepciune, chibzuință, cumpătare, cumințenie. Dar avea minte de să păzie. NECULCE, L. 203, cf. 250. Cantemir s-a purtat cu mare minte atunci. NEGRUZZI, S. I, 184. Doamne, moșule, Doamne! multă minte îți mai trebuie. CREANGĂ, P. 82, cf. id. A. 124. Ia închipuie-ți că acum treizeci și șapte de ani, avînd mintea și experiența ce le ai astăzi, te-ai fi pomenit cu un tînăr. CARAGIALE, 0. IV, 236, cf. COȘBUC, P. I, 230. Alteori Norocul se împerechează cu Mintea. PAMFILE, DUȘM. 65. Degeaba a avut noroc, dacă n-are minte. H II 33. Bată-te pustia, minte, cum n-ai fost mai înainte. PAMFILE, J. II, 154. Ea are tri rînduri de copii și tot n-are minte bună. ALR II 2 960/102. Mintea românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă (= înțelepciunea pe care o capătă cineva după ce a greșit acționînd pripit). Boagă-te zi și noapte să-ți dee Dumnezeu mintea moldoveanului – cea de pe urmă. NEGRUZZI, S. I, 251, cf. ZANNE, P. VI, 208. Ai minte!, se spune cuiva pentru a-l îndemna să nu-și piardă cumpătul, să se comporte rațional. Ai minte, bărbate! Șezi frumos și nu mă bate. MARIAN, SA. 3, cf. PAMFILE, J. II, 154. ◊ (Ironic) Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. III, 174. ◊ (În legătură cu verbele „a căpăta”, „a dobîndi”, „a prinde”, „a-i veni”) Socotesc că după aceasta va mai căpăta la minte. DRĂGHICI, R. 12/16. Să prindă și alții la minte, văzînd de patima voastră. CREANGĂ, P. 263, cf. 45, 220, 311. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndeascâ. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. A mîncat, sărmana, linte, Nu i-a venit încă minte. TEODORESCU, P. P. 272. ◊ L o c. a d v. (Învechit). Cu minte bună = cu chibzuială, înțelepțește. Vînatul Cu minte bună să-l împartă. ȚICHINDEAL, F. 22/1. ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) mintea (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) = a se cuminți, a deveni mai înțelept; p. e x t. a se maturiza. Cînd le lipsește puțină vreame să vie la măsura vrăstei, ce să dzice, să le vie mintia în cap. PRAV. 259. Cîntă cucu-n deal la vie, Inima ca să-mi învie, în cap mințile să-mi vie. BELDICEANU, P. 95. Mă bucuram că i-a venit și lui. . . mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II, 238. Otilia rîse, strînse pe Felix în brațe, ca pe moș Costache, cu sensul: „nu-ți vine mintea la cap de loc”. CĂLINESCU, E. O. II, 120, cf. 9, I. CR. III, 376. A-și vîrî (sau a-și băga) mințile-n cap = (de obicei, cu verbul la imperativ) a judeca cu seriozitate, a renunța la planuri nesocotite, a se cuminți.Bagă-ți mințile în cap, măi băiete. FILIMON, O. I, 127. Vîră-ți, copilă, mințile în cap și nu-ți închipui că poți ieși vreodată din hotărîrea lui. SADOVEANU, O. X, 262. (Cu parafrazarea expresiei) Are să meargă băiatul într-o școală care-i pune mințile la loc. VORNIC, P. 39. (Regional) Ajuns de minte = (despre copii) mărișor (2). Cf. CIAUȘANU, V. 179. 5. (Învechit) Învățătură, cunoștință, știință. Să fie trimis. . . în țara grecească . . . să învețe minte. HERODOT (1645), 231. Acestor vechi gheografi minte urmează cești mai noi. CANTEMIR, HR. 63. Aceste scrise în istorii, văzîndu-le cei înțelepți pun minți în cap și cunoștință și știință (a. 1837). CAT. MAN. II, 55.* Expr. A (se) învăța minte = a trage învățătură dintr-o întîmplare personală neplăcută, a se obișnui să fie prevăzător, atent (la ceva). Să te înveți minte a nu mai băga zîzănii între dînsa și postelnicul. FILIMON, O. I, 130. Te-i învăța tu minte de altădată. CREANGĂ, P. 146. Cel puțin acum s-au mai învățat minte. C. PETRESCU, Î. II, 3, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A învăța (pe cineva) minte = a face (pe cineva) să devină înțelept, chibzuit; a pedepsi (pe cineva) pentru a-l face să fie mai cu judecată. Nevoia-l învață pe om minte. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Ca formulă de amenințare) Așteaptă puțintel să te învăț minte l răspunse leul mînios. ȚICHINDEAL, F. 22/9. A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. – Ia las' că-l învăț eu minte I BUJOR, S. 92. Lasă că vă învăț eu minte! GALACTION, O. 151. ♦ (Învechit, rar) Pildă, parabolă. Pentru aceaia în pildă grăiia Hristos, cum se zice, în minte. CORESI, EV. 414. - Pl.: minți. – Și: (învechit) mente s. f. – Lat. mens, -tis.

CEL l. adj. și pron. dem. (f. cea: -pl. m. cei, f. cele; gen.-dat. sg. m. celui, f. celei; – pl. m. f. celor) Acel: culcă-te pe cea ureche; bate prundurile după scăldat în loc să pască cei cîrlani (CRG.); vă dau vouă cheile, nu cumva să le pierd In cea cale lungă (RET.); cel ce, acela care; toate cele, ori-ce lucru (de nimic): încă n’am văzut așa femeie să plîngă de toate cele (CRG.). II. art. def. prolcitic întrebuințat: a) dinaintea adjectivelor: zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într’o oală (ISP.); b) dinaintea numeralelor: cei patru, cei dintîiu; c) dinaintea unei prep.: cel de aur, cel din urmă [lat. eccĭllum].

NEBUN, I. adj. 1 Care nu e bun: la Elenii aceia, zeii cei buni ca și cei ~i, cei răi ca și cei nerăi, toți fierbeau într’o oală (ISP.) 2 Care nu e cu mintea întreagă, care și-a pierdut mintea, smintit; (P): nu e ~ cine mănîncă șapte pîini, ci e ~ cine le dă; (P): nu e ~ cel ce ia, ci e ~ cel ce dă; e ~ de legat; a fi ~ după cineva, după ceva, a iubi ca un nebun, a fi foarte îndrăgostit, a-i plăcea la nebunie: eram ~ după o vară a mea (DLVR.); erau ~e după joc (ISP.); a fi ~ de bucurie, a avea o bucurie nemărginită, a nu ști ce să mai facă de bucurie: mă repezii să-l întîmpin, ~ de bucurie (VLAH.) 3 Contrar rațiunii: o speranță ~ă 4 Din cale afară, excesiv, foarte mare: era de o veselie ~ă; l-a apucat un rîs ~, un rîs pe care nu-l putea opri nimeni; o lume ~ă, o mulțime foarte mare: o lume ~ă foia în toate părțile (GN.); a avut un succes ~. II. sm., NEBUNĂ (pl. -ne) sf. 1 Om nebun, femeie nebună: îmbucă cu așa poftă, de pare că se bat doi ~i la gura lor (JIP.); (P): un ~ întreabă și zece înțelepți nu pot răspunde sau un ~ aruncă o piatră în fîntînă și zece înțelepți n’o pot scoate; (P): cine-și pune mintea cu ~ul e mai nebun; (P): înțeleptul sau prostul făgăduește și ~ul trage nădejde; (P): ~ul făgăduește și prostul trage nădejde; (P): cîinele îmbătrînește de drum și ~ul de grija altora; (P): ~ul nu rîde de ce vede, ci de ce-și aduce aminte; (P): nu cerca vadul cu ~ul; bogat e Dumnezeu de ~i! mulți nebuni mai sînt pe lumea asta! (P): schimbarea Domnilor, bucuria ~ilor 2 ⛪ Săptămîna ~ilor, săptămîna dinaintea postului Paștilor, săptămîna albă (MAR.) 3 🌿 IARBA-~ILOR 👉 SPÎNZ1 4 Bufonul, caraghiosul unui rege 5 🎲 Una din piesele jocului de șah (🖼 3325) [n e1 + b u n, adică „care nu e bun de nimic, care nu e cu mintea bună, întreagă”].

* judecátă f., pl. ățĭ (part. f. d. a judeca). Deciziune, sentență dată de un judecător saŭ arbitru: după judecata luĭ Paride, Venerea a fost considerată ca cea maĭ frumoasă. Părere, opiniune: după judecata tuturor. Inteligență: memoria și judecata. Bun simț: om cu judecată. Daŭ (saŭ trag saŭ chem) în judecată, acuz la tribunal, la judecătorie. Carte de judecătorie (vechĭ), hîrtie care conținea o sentență judecătorească favorabilă purtătoruluĭ. Judecata de apoĭ, cea de la sfîrșitu lumiĭ, cînd Dumnezăŭ va judeca viĭ și morțiĭ. (Ev.) Judecată dumnezeĭască, ordalie.

geniu m. 1. Mit. ființa divină care prezida la nașterea fiecărui om și priveghia asupra-i în tot cursul vieții; 2. înger tutelar: geniul României; 3. fig. persoană care exercită asupra alteia o influență bună sau rea; 4. gradul cel mai înalt al aptitudinilor umane, talent cu totul extraordinar: geniul lui Eminescu; 5. caracter propriu și distinctiv: geniul unui popor, geniul unei limbi; 6. arta de a construi, de a ataca și de a apăra cetățile tari; 7. corp de soldați însărcinat cu aceasta: geniul militar, destinat a da armatei ingineri și lucrători pentru apărare și asediu, coprinde 21 batalioane de pioneri, 1 regiment de pontonieri, 2 regimente de drum de fier, 1 regiment de specialități și 5 grupuri de aerostațiune.

BRĂCUI, brăcuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Mold.) A alege bracurile, a separa ceea ce e de lepădat de ceea ce este bun. 2. A lăsa numai părțile nefolositoare, alegînd tot ce a fost mai bun; p. ext. a răvăși, a strica, a deteriora; (Silv.) a tăia o pădure în mod neregulat, scoțînd arborii buni și lăsînd pe cei cu defecte, care rămîn în pîlcuri rare. Toată pădurea este ciuntită și brăcuită. I. IONESCU, M. 643.

PICURA, picur, vb. I. 1. Intranz. (Despre lichide) A cădea picătură cu picătură; a pica. Lacrimile-i picurînd Se prefăceau mărgăritare. IOSIF, PATR. 84. Încet picură ploaia de pe ramuri, VLAHUȚĂ, O. AL. I 155. Din ochi îi picura izvor de plînsoare. ODOBESCU, S. III 207. ◊ (Poetic) Barca tăia undele în taina serii, legănindu-se; lumini argintii picurau din vîrful vîslelor și șopteau căzînd în unde. SADOVEANU, O. I 106. Căldura picură mereu din cer. REBREANU, I. 10. ◊ Fig. A cutremură frigul peste trupul tot. Fața i-i leoarcă... Iar în inima lui picură plîns fără sfîrșit. POPA, V. 65. ♦ A lăsa să cadă picături. Ploua monoton fi trist afară și picurau streșinile fără întrerupere. SADOVEANU, E. 134. El duce regelui răspuns Din tabără Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. ◊ Expr. De nu curge, (tot sau măcar) picură = dacă nu curge, pică, v. curge. De nu curge, macar picură și cine mișcă, tot pișcă, CREANGĂ, P. 110. 2. Tranz. A turna picătură cu picătură; a slobozi sau a lăsa să cadă pic cu pic. (Fig.) Mînecuță începu a picura din el răutate. SADOVEANU, P. M. 21. Mai picură-mi și tu o slovă, două, Că prea le lași în sama mea pe toate. PĂUN-PINCIO, P. 49. 3. Intranz. (În expr.) A picura de somn = a pica de somn, v. pica. Picura de somn și din cînd în cînd ii asfințeau ochii. SADOVEANU, D. P. 145. Mintea lui e plină de povești, pe care mi le spune seara, pînă tîrziu, pînă ce picur de somn în șoapta lor tot mai ușoară. PĂUN-PINCIO, P. 103. Mai bine-i, cînd afară-i zloată, Să stai visînd la foc, de somn să picuri. EMINESCU, O. I 119. 4. Intranz. Fig. A răsuna; a vibra. După ce se întunecă, rămase sub stele numai tăcerea întinderilor, în care picurau lin din cînd în cînd tălăngi. SADOVEANU, F. J. 429. În fin îmi era cald și bine, iar în auz îmi picurau povești. PĂUN-PINCIO, P. 119. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. EMINESCU, O. I 152. 5. Intranz. (Rar, despre imagini, gînduri etc.) A se scurge unul după altul; a se perinda. Atîtea dulci videnii îmi picură în minte. VLAHUȚĂ, P. 3.- Prez. ind. și: (învechit) picurez (ODOBESCU, S. III 564).

CĂLĂUZI vb. 1. a (se) conduce, a (se) ghida, a (se) îndruma, a (se) orienta, (înv.) a (se) povățui. (A ~ pe un drum; după ce principii se ~?) 2. a conduce, a dirija, a ghida, a îndrepta, a îndruma, a orienta, (înv.) a tocmi. (O ~ pe calea cea bună.) 3. a conduce, a duce, a ghida, a îndruma. (O ~ prin toate muzeele.) 4. a conduce, a dirija, a ghida, a îndruma, a povățui, a sfătui, (înv.) a drege, a miji, a năstăvi. (L-a ~ bine în viață.) 5. a iniția, a introduce. (A ~ pe cineva într-un domeniu.)

GHIDA vb. 1. a (se) călăuzi, a (se) conduce, a (se) îndruma, a (se) orienta, (înv.) a (se) povățui. (A ~ pe un drum; după ce principii se ~?) 2. a călăuzi, a conduce, a dirija, a îndrepta, a îndruma, a orienta, (înv.) a tocmi. (O ~ pe calea cea bună.) 3. a călăuzi, a conduce, a duce, a îndruma. (O ~ prin toate muzeele.) 4. a călăuzi, a conduce, a dirija, a îndruma, a povățui, a sfătui, (înv.) a drege, a miji, a năstăvi. (L-a ~ bine în viață.)

de4 pp [At: PSALT. HUR. 2 / V: (reg) dă, di / E: ml de] Exprimă: 1 Natura obiectului determinat Spirit de inițiativă, Oameni de bine. 2 Titlul de noblețe Duce de Burgundia. 3 Descendența Fecior de împărat. 4 Materia din care e făcut un obiect Blocuri de beton Si: din. 5 Elementele constitutive ale unui grup Roiuri de albine. 6 Conținutul Pahar de apă Si: cu. 7 Raportul de filiație Pui de urs, nepot de unchi. 8 Relația Prieten de joacă, de pahar. 9 (În toponime) Situarea în spațiu Filipeștii de Pădure, Roșiorii de Vede, Picior de Munte. 10 Punctul de plecare în spațiu Plecarea de acasă. 11 Locul existenței simultan cu natura obiectului determinat Aerul de munte. 12-13 Momentul în care se petrece (sau din care datează) ceva Întâmplarea de dimineață, De trei ani e tot bolnav. 14 Proveniența Haine de import Si: din. 15 Destinația obiectului determinat Sală de dans. 16 Termenul care, în realitate este determinat de calificativul precedent O frumusețe de fată. 17-18 Introduce un nume predicativ care exprimă calitatea (sau natura) obiectului determinat Cine este de vină? Obiectul este de sticlă. 19 (Îe) A fi ~ A avea A fi de aceeași vârstă. 20 Exprimă materia Haine de tergal Si: din. 21 Arată scopul Banii sunt de plătit facturile Si: pentru. 22 Arată apartenența El e de-al casei. 23 Exprimă necesitatea E de dorit să muncești mai mult. 24 Exprimă ipoteza E de presupus că... 25 Introduce un complement circumstanțial de loc, arătând punctul de plecare al acțiunii Se ridică de jos. 26 Introduce un complement circumstanțial de timp, arătând începutul acțiunii A ajuns de ieri. 27 Introduce un complement circumstanțial de timp, arătând data la care se (va) petrece ceva Ei vin de Crăciun Si: la. 28 Introduce un complement circumstanțial de mod (cu sens iterativ sau multiplicativ) A văzut filmul de trei ori. 29 Introduce un complement circumstanțial de mod cantitativ Înalt de trei metri. 30 (Îlav) ~ fapt În realitate. 31 (Îlav) ~ bună seamă Desigur. 32 (Îlav) Cât se poate ~ Foarte. 33 (Îlav) Mai presus ~ (toate) Cel mai mult. 34 Introduce un complement circumstanțial de cauză Plânge de supărare. 35 Introduce un complement circumstanțial de scop Roșii de salată. 36 Introduce un complement circumstanțial de relație Bun de gură, bun de comerciant Si: cât despre, privitor la, în ceea ce privește. 37 Introduce un complement de agent Cartea e scrisă de ea. 38 Introduce un complement indirect S-a apropiat sufletește de mine. 39 Introduce un complement direct (exprimat prin supin) Am terminat de scris. 40 (Îe) A avea ~... A trebui Are de completat un formular. 41 (Introduce complementul direct în imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă! 42 Introduce un subiect (exprimat prin supin) E ușor de zis, e mai greu de făcut. 43 Intră în construcții cu numerale distributive Câte cinci milioane de lei de om. 44 Introduce cardinale adverbiale De două ori. 45 Intră în construcția numeralelor cardinale de la 20 în sus, înaintea pluralului „mii” sau a substantivelor la plural Treizeci de mii, cincizeci de muncitori. 46 Face legătura între articolul adjectival „cel” („cea”) și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua” Cel de-al patrulea. 47 Leagă un numeral fracționar (cu valoare substantivală) de obiectul la care acesta se referă Un sfert de oră. 48 Intră în componența modului supin al verbului De făcut. 49 (Rar) Precedă un verb la infinitiv, rezultând construcții echivalente conjunctivului A încetat de a mai încerca... 50 Este element de compunere în cuvinte sudate sau nu Deoarece, dedulci, floare de piatră, floare de colț, untdelemn. 51 (Îla) Fel ~ fel Divers(e). 52-53 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dinainte(a) Din față (fața). 54-55 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dinapoi(a) Din spate(le). 56-57 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dindărăt(ul) Din dos(ul). 58-59 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ deasupra De peste. 60-61 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ dedesubt(ul) De sub. 62-63 (Îlav; îlpp; construită cu G) ~ primprejur(ul) Din jur(ul). 64 (Îlc) ~ când Din momentul. 65 (Îlc) ~ vreme ce Pentru că. 66 (Îlc) ~ unde Din ce loc. 67 (Îlc) ~ cum De îndată ce. 68 (Îcr până) Exprimă cuprinderea maximă între două limite De sus până jos, de ieri până azi. 69 (Îc) ~ pe Exprimă ideea de suprapunere prin contact Cartea de pe masă. 70 (Îc) ~ prin Exprimă ideea răspândirii Oameni de prin sate. 71-72 (Îc) ~ sub Exprimă ideea de situare inferioară (în contact) Creionul de sub masă, foaia de sub carte. 73 (Îc) ~ către De (39). 74 (Îc) ~ cu Încă (de) De cu seară. 75 (Îc) ~ după Din spatele De după deal. 76 (Cu sens temporal; îac) După De după război. 77 (Îc) ~ la Din De la Cluj. 78 (Îac) Dinspre. 79 (Îac) Din momentul. 80 (Îc) ~ lângă Din apropierea Si: lângă. 81 (Îc) ~ pe lângă Aproximativ din apropierea Si: lângă. 82 (Îac) În legătură oficială cu Organ de pe lângă Parlament. 83 (Cu sens temporal; îc) ~ peste Peste. 84 (Cu sens spațial; îac) Dincolo de. 85-86 (Cu sens temporal și spațial; îc) ~ până la Până la. 87 (Îc) ~a La De-a dreapta Tatălui.

*CAPRICIU (pl. -icii), *CAPRIȚIU (pl. -ții). *CAPRIȚ (pl. -țuri) sn. 1 Dorință extravagantă, încăpățînată, care-i abate cuiva, hotărîre pe care o ia cineva pe neașteptate și fără motiv, toană: se deprinsese a-l crede obligat să-i facă toate caprițiile VLAH.; îi împlinea cele mai mici caprițuri de copilă NEGR.¶ 2 Bun plac, voie arbitrară, mendre [fr.].

AUSPICIU Sub auspiciile cuiva = Sub patronajul cuiva: Patru ani mai târziu, aceleași colinde, însoțite de un studiu, sunt tipărite într-o broșură, sub auspiciile Asociațiunii pentru cultura poporului român din Maramureș. (DORIN ȘTEF) Toate aceste manifestări științifice au loc sub auspiciile Academiei. Sub cele mai bune auspicii = În împrejurări extrem de favorabile: [...] voi preciza că o dezbatere a avut loc, la 30 octombrie 2000, sub cele mai bune auspicii [...] (GH. BUZATU) Relațiile dintre Franța și China se aflǎ sub cele mai bune auspicii, iar bilanțul schimburilor pe anul trecut este considerat chiar de cǎtre specialiști ca fiind unul „excepțional”. (http://www.rfi.ro/)

DICHIS, dichisuri, s. n. (Pop. și fam.) 1. (La pl.; adesea fig.) Obiecte mărunte, piese, accesorii (lipsite de importanță) care completează un sistem și ajută la buna lui funcționare. ◊ Loc. adv. Cu dichis (sau cu tot dichisul) = cu toate cele necesare, fără să lipsească nimic; cu grijă, ordonat. 2. Podoabă, găteală, ornament. – Din dichisi (derivat regresiv).

puțín, -ă adj. (cp. cu lat. *putinus orĭ *paucînus, d. paucus, puțin). În mică cantitate, nițel, o leacă, nu mult: puținĭ oamenĭ, banĭ; puțină apă, lume. Adv. A vorbit, a mîncat, a ploŭat puțin. S. n. fără pl. Cantitate mică: maĭ bun e puținu sigur de cît multu nesigur. Cel puțin, măcar, minimum, în tot cazu: eraŭ cel puțin zece (în Munt. și pe puțin: era pe puțin o mie). Om puțin la minte, prost. Puțin la trup, scund, mic. Pe (saŭ cu) puțin, pe (saŭ cu) puținĭ banĭ orĭ pe puține foloase: a vinde, a te mulțumi pe (saŭ cu) puțin. – În nord puțun.

DICHIS, dichisuri, s. n. (Pop. și fam.) 1. (La pl.; adesea fig.) Obiecte mărunte, piese, accesorii (de mică importanță) care completează un sistem și ajută la buna lui funcționare. ◊ Loc. adv. Cu dichis (sau cu tot dichisul) = cu toate cele necesare, fără să lipsească nimic; cu grijă, ordonat. 2. Podoabă, găteală, ornament. – Din dichisi (derivat regresiv).

USCAT3, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

VIFOROS, -OASĂ, viforoși, -oase, adj. 1. Vijelios, furtunos; (despre vînt, nori) care aduce vifor, viscol. Mă apucase vremea rea la baltă, o ploaie viforoasă care răscolea în șuvițe lungi, în stropi fumurii, apa. SADOVEANU, O. VII 345. Un vînt viforos, venit de afară prin spărtura unei ferestre, trecu șuierînd peste capetele lor. GANE, N. II 25. Verdeața se ivește Și cerul se dezbracă de viforoșii nori. ALEXANDRESCU, P. 24. 2. Fig. (Despre lucruri în mișcare) Năvalnic, agitat, năprasnic. Iar noianul viforos, izbindu-și apele de amîndouă malurile înalte ale albiei, prea înguste pentru el, se răsfrîngea spre mijloc, spumegînd. HOGAȘ, M. N. 218. ◊ Fig. Au răsunat în curte și în celule viforoasele accente ale imnului proletar. PAS, Z. IV 128. Toate în Moldova, domnule de Marenne, sînt scurte, trecătoare și viforoase: și cele bune și cele rele. SADOVEANU, Z. C. 74. Viforoase erau vremile cele vechi... Pămîntul era acoperit de dărîmături și de trupuri moarte. RUSSO, O. 43. ◊ (Adverbial) Sevasta plingea viforos. SLAVICI, N. II 19.

MOȘÍE1 s. f. 1. (Învechit și popular) Avere, proprietate (funciară) moștenită, (învechit) ocină, părinție; p. g e n e r. orice bun moștenit, patrimoniu, moștenire (1), succesiune. Cum fu Avraam chemat de Dumnezeu și moșiia luiș lăsă, așa Zachei lăsă vama. CORESI, EV. 454. Au vîndut a lui direaptă ocină și moșie din sat din Filipești (a. 1591). GCR I, 38/26, cf. CUV. D. BĂTR. i, 101/7. Nu-ș va piiarde moșnenia (moșiia MUNT.). PRAV. 93, cf. 230, ANON. CAR. Această casă. . . să fie dumisale și giupînesei dumisale. . . și nepoților și strenepoților dumilor sale dreaptă moșie și cumpărătură (a. 1762). URICARIUL, X, 76. Să fie om învățat la tălmăcirea sloveniei, ca să poată ceti și tălmăci hrisoavele cele slovenești de moșii înaintea domnului (a. 1764). GCR II, 76/2, cf. 76/6. Am vîndut dreptu al nostru bătrîn de moșie (a. 1786). URICARIUL, X, 111. De moștenim moșii părintești. . . , peste puțini ani le și vindem. GOLESCU, Î. 94. Din partea mea din moșie Dă, maică, o liturghie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. ◊ F i g. Cu bună învățătură ca o moșie tuturor împreună l-au lăsat și mai vîrtos celor lipsiți și însătați de învățătură. EUSTRATIE, ap. GCR I, 118/28. Toată a lui nerozie E de la părinți moșie. PANN, P. V. I, 93/10. ◊ L o c. a d j. (Învechit) De moșie = ereditar. La scaunul cel de moșie a tătîne-seu. URECHE, LET. I, 177/21. Să-l scoațe din domnia ce-i era de moșiie de atîte vacuri a Batoreștilor. M. COSTIN, O. 49. Scaunul cel de mărire i-l face cumu i-are fi fost lui de moșie. EUSTRATIE, PRAV. 11/9. Arată cum s-au făcut crăimea Ungariei de moșie casei Austriei. ȘINCAI, HR. III, 145/2. ♦ (Învechit, în limbajul bisericesc) Moștenire veșnică. Și întru moșiia împărăției ceriului (a. 1642). GCR I, 101/36. Moșiia veacului ce va să hie. VARLAAM, C. 273, cf. DOSOFTEI, PS. 44/7. ♦ (Sens curent) Proprietate (funciară) dobîndită de cineva (prin cumpărare, donație etc.); proprietate (mare) de pămînt cultivabil (întreținută prin exploatarea iobagilor). V. d o m e n i u, l a t i f u n d i u. Anania și muiarea lui Sanfira ascunseră o parte din banii aceia, care bani făgăduise ca să dea lui D[u]mn[e]zeu vînzînd o moșie. CHEIA ÎN. 5r/27. Nici o casă aicea în țară, moșii ca acele, ocine, sate, curți n-au avut. M. COSTIN, O. 135. Iară moșiile să nu să poată hărăzi altora, fără locuitorilor acei țări. N. COSTIN, L. 577. Să nu s-amestece la boieriile Moldovii. . . nici moșii să cumpere. NECULCE, L. 212. Eu am să întovărășesc . . . boierul cît de puțin vreo cîteva luni spre a cheltui veniturile aceștii moșii. KOTZEBUE, U.16v/9. Ceilalți au adus cîștiurile moșiilor. NEGRUZZI, S. I, 87. Nu va trece mult și vei avea moșii, țigani și averi nenumărate. FILIMON, O. I, 126. Moșia d-tale ?. . . Departe-i ?. . . în care județ ? ALECSANDRI, T. I, 287, cf. 244. Du-te chiar acum la stăpînul moșiei. CREANGĂ, P. 155. Să știi, stăpîne, că aici sîntem pe moșia unei Gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4, cf. 5, 41. Du-te după dînsul, Căci găzdac e tare, Multe moșii are. COȘBUC, P. II, 145. Primăvara iar vin la țară, o dată cu cocostîrcii, dacă nu și-au dat moșiile în posesie. SP. POPESCU, M. G. 78. Arendași sînt destui, numai moșii să fie. REBREANU, R. I, 168, cf. id. NUV. 124. Lucra pe moșia din Lespezi de aproape 20 de ani. V. ROM. martie 1954, 39. Toți au casă și moșie, Numai eu trag la urgie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 180, Cf. MARIAN, NU. 363, ȘEZ. I, 112. Arendășia Pierde moșia. ZANNE, P. V, 15. O meserie plătește cît o moșie. id. ib. 406. Cu o fășie Tot n-avem moșie. id. ib. 433. Via și moșia Mărită urgia. id. ib. 436. Vinde moșia și cumpără sanie. Cf. id. ib. 434. ◊ E x p r. (Regional) Om cu moșie = om certăreț. Cf. CR. III, 219. (Regional) Cal cu moșie în baltă = cal cu nărav. Cf. ALR I 1 110/508, 592. ♦ (Regional) Zestre (Voivozi-Carei). ALR II 2 934/325. ♦ (Regional) Pămîntul pe care îl are un sat; teritoriul satului. Mai de mult, pămîntul unui sat purta numele de moșie sau hotar. PAMFILE, A. R. 16, cf. 17, ALRM SN I h 1, 3. ♦ (Regional) Teren cultivat sau plantat. Cf. DR. XI, 69, ARH. FOLK. III, 40, 151, ALR i 411/9, ALR SN I h 39, ALRM SN I h 141. ♦ (Regional, ironic) Organul genital al femeii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Învechit și popular) țară natală; patrie. Se duce în țări departe și-și părăsește moșiia. CORESI, EV. 78, cf. id. L. 564/17. Cela ce-ș va hicleni moșiia și nașterea de unde au născut, mai cumplit să-l cearte decît pre un ucigătoriu de părinț. PRAV. 95. Mearsă la moșiia ei, Ispania. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26r/25. Să fie știutor limbii moșiii noastre. N. COSTIN, L. 576. Moșiia . . . ai lăsat. MINEIUL (1776), 82vl/12. Era robită și înstreinată de moșiia ei. VARLAAM-IOASAF, 142v/15. Se ridicau cu banierile lor și cu slujitorii lor ca să apere moșia (patria) amenințată. BĂLCESCU, M. V. 609. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I, 141, cf. 140. Hai, copii, cu voinicie Să scăpăm biata moșie, De pâgîni și de robie. ALECSANDRI, P. I, 5. N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid ! EMINESCU, O. I, 147. Astfel era deci oștirea țârilor române . . . alcătuită din elemente care toate aveau un interes propriu de a-și apăra țara sau moșia, cum se numea pe atunci. XENOPOL, Î. R. IV, 155. N-a fost popor. . . pe care să-l fi împins la jertfe mai mari adînca dragoste de moșie și dorul de neatîrnare. VLAHUȚĂ, R. P. 101. Măgulit sînt eu, pe Simon să-l aud zidndu-mi frate! Iar moșia mea va ține ca, la rîndu-i să se-arate Credincioasă, dacă soarta și pe el l-ar prigoni. DAVILA, V. V. 183. Vai ție, Irimie, iudă care ți-ai vîndut domnul și ți-ai îngenunchiat moșia ! SADOVEANU, O. I, 328. Îi dăruiesc domnia, Domnia și moșia, Ca să taie p-acesta, Că mi-a prăpădit oastea ! ȘEZ. VIII, 169. Sula de aur zidul pătrunde și lăcomia își vinde neamul și moșia. ZANNE, P. IV, 638. ♦ (Învechit) Loc de origine al cuiva. Moșiia i au fost din Chira. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 99v/15. ◊ L o c. a d j. De moșie sau de moșia lui (ori sa etc.) = a) (despre oameni) originar, de baștină (din . . .). Această svîntă și preacuvioasă fecioară . . . era de moșie din Epivat. VARLAAM, C. 365. Poftind voie să margă la scaunul țării cei de moșie. M, COSTIN, O. 100. Neculai Milescul spătar iul, de la Vaslui di moșia lui. NECULCE, L. 26. Duca Vodă era de moșie din țara Grecească. id. ib. 37. Iustin Cororopalat, născut din sora lui Justinian, de moșie thrac. CANTEMIR, HR. 325. Cele ce este să facă pașa și să poruncească în cetate. . . să fie cu știrea lui, că este cetățean vechi de moșie. DIONISIE, C. 185; b) (despre limbă) care aparține patriei vorbitorului; matern. L-am îndemnat după putința-m spre osteneală de o au întorsu spre cea de moșie și de obște limba noastră rumânească (a. 1700). GCR I, 340/19. Limba cea de moșie a locului. BIBLIA (1688), [prefață] 8/38. Poronciia cîntăreților de cînta în canoane faptele a oameni bine numiți și îndrăzneți la războaiele cu turcii, în stihuri, scrisă pre limba a lor de moșie. N. COSTIN, L. 42; c) (despre păcate, greșeli, slăbiciuni ale oamenilor) din naștere; originar. Părășî înșelăciunea cea de moșie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 71T/15. Părăsi rătăcirea cea de moșiia sa. MINEIUL (1776), 109r2/15. 3. (Învechit) Seminție, neam, populație. Închiră-se într-însu toate ocinele (p ă r i n ț i i l e D, moșiile C2) limbiloru. PSALT. 38. Aduceți domnului tătării (t ă t î n i i C, moșiia C2, p ă r i n ț i m i l e D) limbilor. ib. 200. Scoase tot nărodul a lu Adam, cu toate, moșiia limbilor. CORESI, EV. 175. – Pl.: moșii. – Moș + suf. -ie.

MULȚUMIRE s. f. Acțiunea de a (s e) m u l ț u m i. 1. Exprimare (prin cuvinte) a recunoștinței, a satisfacției; (învechit, rar) mulțumeală. Cf. m u l ț u m i (3). Cine va veni cătră voi și nu va aduce această învățătură, nu priimireți pre el în casă și de multemire nu grăireti. N. TEST. (1648), 197v/31, cf. 274v/28, 309r/3. Am tălmăcit această carte. . . din limba elineascâ pre limba rumânească, după D[u]mnezeu făcînd mulțămire și celuia ce m-au îndemnat (a. 1765). GCR II, 79/10. .Unii . . . îngenunchea, rădicând mînile spre mulțămire către ceriu. DRĂGHICI, R. 21/7, cf. 41/2. Și dau soartei mulțămire Că a făcut mijlocire A împlini dorul meu. PANN, E. II, 125/4. Primește. . . călduroase mulțumiri pentru volumul ce mi-ai trimis. CARAGIALE, O. VII, 367. Ca dar de mulțămire pentru mire, ele primesc de la mireasă alămii. ȘEZ. XII, 16. Te rog transmite . . . cele mai calde mulțămiri pentru acest ospăț. SADOVEANU, O. X, 74. Nemulțămirea ocară îți va aduce, iar mulțămirea cinste peste cinste. ZANNE, P. VIII, 256. ♦ Faptul de a recunoaște o binefacere; recunoștință. Dobitoacile sălbatice arată mai multă mulțămire cătră făcătoriul lor de bine. DRĂGHICI, R. 103/5. 2. (Învechit) Aprobare (a acțiunilor cuiva). Cf. m u l ț u m i (4). Mulțămire să cheamă daca face greșala cel vinovat, cînd i-are dărui neștine vreun dar ceva, bani sau alt lucru . . . sau de i-are părea bine de acea greșală. PRAV. 330. 3. (Stare de) satisfacție, (de) bucurie; ceea ce produce satisfacție, bucurie; (învechit și popular) mulțumită (v. m u l ț u m i t, II 3). Cf. m u l ț u m i (6). Întăriți în credință cum v-ați și învățat, prisosindu-vă în ea cu mulțimire. N. TEST. (1648), 270r/13. Priimiți cu multemire această puțină osteneală (a. 1651). BV I, 183. El au simțit o mulțămire foarte măgulitoare (a. 1792). IST. CAROL XII, 27r/17. Mulțămirea de un minut ne face mai simțitoare chinurile. MARCOVICI, C. 17/4. Spre mai multă mulțămirea lui, au văzut și un izvor de apă. DRĂGHICI, R. 49/9, cf. 23/22, 61/9. Unita prietenie Era pentru a lor inimi mulțămirea cea mai vie. CONACHI, P. 300, cf. 81, 82. Slujba militărească are mai multe neplăceri decît mulțămiri. NEGRUZZI, S. I, 39, cf. 63, 64. l-am dovedit, după mulțumirea tutulor, că el e reacționar. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 605. Îl privi cu mulțămirea ce simte tot omul cînd găsește aceea ce a căutat. FILIMON, O. I, 124. Cele mai dulci mulțumiri ale vînătorii sînt acelea. . . care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III, 19. Singura ei bucurie, într-o viață fără speranță,. . . fără mulțămire. EMINESCU, N. 41, cf. id. O. I, 53. Vine să strice petrecerea și mulțumirea și cheful la o lume-ntreagă. CARAGIALE, O. IV, 161, cf. II, 150. Mulțumirea îl strîngea de gît. REBREANU, I. 110. Încurcînd un somn de cinci și chiar de zece kilograme, să ai mulțămirea a-l putea scoate la mal. SADOVEANU, O. IX, 355. ◊ (Învechit; în legătură cu verbe ca „a face”, „a rămîne”) Aladin se-ndatori să-i facă mulțămire, D-aceea și-l făcu vechil pe ale sale toate. VĂCĂRESCUL, IST. 250. Și așa, rămînînd întru cea desăvîrșit mulțămire a prețului, din bună voia d-sale au víndut numita moșie (a. 1815). URICARIUL, II, 9, cf. DRĂGHICI, R. 100/18. Nu mă îndoiesc că tu vei sili a învăța degrabă, pentru că știi că asta îmi face mulțămire. NEGRUZZI, S. I, 4. Cînd ai ști ce mulțămire mi-ai făcut. ALECSANDRI, T. I, 221. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) De mulțămire = mulțumitor, satisfăcător. Toate acelea petreceri de mulțămire. . . Le-am perdut. CONACHI, P. 102. Orice făcea [nora] nu mai era de mulțămire. ap. TDRG. ◊ E x p r. (Învechit) A avea de mulțumire = a fi mulțumit să . . . , a considera ca o bucurie să . . . N-ai fi avut de mulțămire și bucurie să privești așa feliu de crude morți. DRĂGHICI, R. 159/1. ♦ (Rar) Gust, capriciu. Împăratul atît de mult iubea pe tînăra sa soție, încît îi făcea, spre a fi fericită, toate mulțumirile. ȘEZ. I, 163. 4. (Învechit și popular) Acțiunea de a răsplăti, de a despăgubi; răsplată, recompensă, despăgubire (materială). Cf. m u l ț u m i (7). Cheltuielile . . . să le plătească cu încetul și cuvenita mulțămire să facă și pre toți protectorii să-i mulțămească (a. 1776). URICARIUL, I, 179. O îndoită mulțămire să va răspunde aceluia carele. . . va arăta. . . pe pricinuitorii furtișagului. AR (1829), 2331/39, cf. 681/44. ◊ (Cu determinări în genitiv) Șă aibă voie a se-ndletnici în Rossia cu vindecarea celor gîngavi și spre mulțămirea numiților . . . are a se plătI 10 mii ruble. ib. (1829), 651/27. (Determină și indică motivul pentru care se răsplătește cineva) Au, binevoit a cinsti cu, cavaleria Sf. Gheorghie clasul I pe ex. sa gheneralul contele Pașchevici de Erivan, spre multâmirea meritelor lui. ib. (1829), 63V8, cf. 7D/12, 1892/22. Mulțumirea facerii de bine iți mai aduce și alt bine. ZANNE, P. VIII, 371. – Pl.: mulțumiri. $- Și: (învechit și popular) mulțămire, (învechit și regional) mulțemire, (învechit) mulțimire s. f. – V. mulțumi.

ADUCE A aduce cu pâră (Jur.; îvr.) = A discredita o persoană pârând-o: Dar iudeii, împotrivindu-mi-se, am fost nevoit să cer să fiu judecat de Cezarul, dar nu că aș avea de adus vreo pâră neamului meu. (BIBLIA) − O, prea înțelepte jupân ghicitor! / Aibi milă de mine, fii îndurător, / Nu aduce pâră pentru capul meu […] (ANTON PANN) A aduce (pe cineva) la realitate = A face să înțeleagă situația reală, să vadă lucrurile sub aspectul lor adevărat: Vartolomeu Diaconu încercă să-și aducă fata la realitate, de la distanță, cu tot soiul de schime elocvente, încruntându-se și făcându-i semn să înceteze. (CEZAR PETRESCU) Lumina gălbuie, neputincioasă, îl readuse la realitate. (LIVIU REBREANU) A aduce cu (sau după) sine = A provoca, a determina: [...] înscăunarea unei puternice regalități aduce cu sine crearea unei nobilimi de războinici și funcționari. (G. CĂLINESCU) A aduce cu… = A semăna cu…: Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, / M- ai învățat ca lumea s-o citesc, / Greșind cu tine chiar, iubesc greșala: / S-aduc cu tine mi-este toată fala. (MIHAI EMINESCU) A aduce folos = A folosi; a fi folositor, a aduce câștig: Unde nu sunt boi, staulul este gol, însă puterea boilor aduce mult folos. (BIBLIA) Ce folos ți-ar aduce plecarea mea? (CEZAR PETRESCU) Talentele în lume ce nu aduc folos / Sunt foarte de prisos. (ALECU DONICI) A aduce înainte = A cita: Nu voi aduce înainte nicio învinuire, pentru că în părerea mea nu este vorba de greșeli mici, individuale, sau aparținând unei grupări, care să susțină judecata, să fie condamnate. (DISCURSURI ȘI DEZBATERI PARLAMENTARE, 1864-2004) A aduce la (buna sau dreapta) cunoștință (pe cineva) = A ajuta (pe cineva) să înțeleagă, să priceapă, să cunoască: Pe nebunul nu-l aduci la cunoștință. (ANTON PANN) A aduce la (sau în, întru) săvârșire (sau săvârșit) (înv.) = A săvârși, a pune în aplicare: Încheind un tractat... nu-l putu aduce în săvârșire. (C. NEGRUZZI) Acestea, dară, de la toată dihaniia așe într-acesta chip înțelegându-să, la ascultare cuvântului și scuturarea lucrului cea mai de pre urmă să vinim, carea tot mijlocul cel spre lesnire și tot modul cel spre fericita săvârșire aduce […] (DIMITRIE CANTEMIR) A aduce la brazdă bună = A îndrepta: Muierea lui se tot gândi cum s-ar putea dezvăța bărbatul de la beutul fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună să-și facă și ei nițică stare. (I. POP-RETEGANUL) – Muierile astea, se amestecă în vorbă un bătrân, ar trebui legate cu funia și aruncate peste o creangă. […] Ehe, să le fiu eu jandarm, aș uda o funie și de le-aș croi numai două, știu că le-aș aduce la brazdă. (PAVEL DAN) A aduce la cunoștința (sau la cunoștință) cuiva = A informa pe cineva despre ceva; a face cunoscut: M-a trimis... să aduc la cunoștința Măriei Voastre că el, cică, poate să vă facă podul. (ION CREANGĂ) Aducându-i la cunoștință că l-a conceput în afara căminului conjugal, îl salvează. (G. CĂLINESCU) Afară de aceste două evenimente ale săptămânii, pe care le relatarăm foarte deslușit cititorilor, avem a înregistra între faptele, deși de o ordine secundară, totuși importante, aceea ce o știre din izvor sigur ne aduce la cunoștință. (I. L. CARAGIALE) A aduce la disperare (pe cineva) = A exaspera (pe cineva): Ai să mă aduci la disperare cu pretențiile tale. (GALA GALACTION) Schopenhauer era un melancolic, un enervat. Era excitabil la culme și de o voință foarte slabă. Nesiguranța vieții îl aducea la disperare. (C. DOBROGEANU-GHEREA) A aduce la împlinire (sau la, întru îndeplinire) = A executa: La anul 1817, dl Racocea, c. c. translator românesc în Lemberg, publică prospectul unei foi periodice ce era să iasă pentru întâiași dată în limba românească. Planul său nu se putu aduce în împlinire. (MIHAIL KOGĂLNICEANU) Am adus întru îndeplinire tot ceea ce ne-ați poruncit. (ION CREANGĂ) Pe masca aceea bătută de lună, peste care șuvițele de păr negru șerpuiau, părea că o voință lăuntrică luptă contra cuiva […] spre a aduce la îndeplinire un plan pus la cale înaintea somnului [...] (d. ANGHEL) A aduce la mijloc (înv.) = A cita ceva în sprijinul unei afirmații: […]și zidind multe dumnezeiești biserici, și împodobindu-le și sfințindu-le, s-a mutat către Domnul, făcând multe minuni și în viață și după moarte. Din acestea vrednic lucru este a aduce la mijloc una sau două, spre semn de virtuțile bărbatului acestuia [...]. (http://www.calendar-ortodox.ro/) A aduce la potecă (pe cineva) (reg.) = A îndrepta purtarea (cuiva): Eu tot am să-l aduc la potecă. (POP.) A aduce la prochimen (pe cineva) (înv.) = A aduce pe calea cea bună (pe cineva): Dac-ai vrea tu să-l aduci la prochimen... sara... când îți despletești părul... știi?... tertip femeiesc. (VASILE ALECSANDRI) A aduce mulțumire(a) (sau mulțumiri(le) (cuiva) = a) A mulțumi (cuiva): Aduc mulțumirile mele d-lui Pătârlăgeanu pentru solicitudinea generoasă ce arată. (I. L. CARAGIALE) b) A satisface, a produce plăcere: Dulcețurile, cafeaua (în felegene) și ciubucul turcesc alcătuiesc o treime nedespărțită, care în toate întâmplările vieții aduce mulțumire trupului și mângâiere sufletului! (VASILE ALECSANDRI) A aduce pâra (Jur.; înv.) = A acuza în fața judecătorilor: Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Domnul: Înainte ca să cânte cocoșul te vei lepăda de... Ce pâră aduceți împotriva omului acestuia? (BIBLIA) A aduce pe cap = A deranja cu…, a inoportuna cu…: [...] femeile și răzeșii pe care îi oropsește îi aduc pe cap o mulțime de necazuri. (G. CĂLINESCU) I-a adus pe cap toți colegii. A aduce pe lume = A da naștere la…, a naște: Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, / Aducând pe lumea albă feți-frumoși cu falnic nume. (VASILE ALECSANDRI) Luna prin nouri înger pe lume blând veghează. / Somnul aduce-n lume copiii lui nătângi. (MIHAI EMINESCU) Când le-a venit pe lume un copil, s-a văicărit zile de-a rândul celor ce stăteau să-l asculte [...] (http://www.anidescoala.ro/) A aduce vorba de (sau despre) ceva = A îndrepta discuția către un anumit subiect; a pomeni despre ceva: Nici până acum nu bănuia că Lică înadins aducea vorba de politică, că uneori n-avea poftă de femei și de fleacuri. (H. PAPADAT-BENGESCU) Dacă se adunară la un loc, aduseră vorba iarăși despre broasca fratelui lor. (P. ISPIRESCU) A(-i) aduce (sau a(-i) purta) ghinion (sau nenoroc) = A(-i) fi de rău augur (cuiva): Pisică neagră! Pftiu drace! Asta-ți aduce ghinion! (TUDOR ARGHEZI) Această carte, în ciuda tristeții fundamentale care a stârnit-o și a austerității ei aproape totale, mi-a adus cel mai mare noroc literar, încât, uneori, mă gândesc surâzând amar: uite, domnule, ce noroc poate să-ți aducă un nenoroc bine exprimat! (NICHITA STĂNESCU) A o aduce (sau a o da, a o lua) pe după piersic/vișin (pop.) = A spune (ceva) pe ocolite; a se eschiva, a căuta subterfugii: Spune repede de ce-ai venit, n-o mai da pe după piersic! (I. L. CARAGIALE) Haidi Vali, toată lumea știe că ai fost securist, ce-o mai dai după piersic. (http://www.zoso.ro) A (o) aduce (bine) din condei sau a învârti condeiul = a) A vorbi sau a scrie cu talent, cu eleganță: Scrisoarea asta pe care o citesc… e bine adusă din condei. (http://www.scientia.ro). Deocamdată, e cel mai clar și mai bine adus din condei articol despre Ilie Todorov. Incomplet, desigur. […] (http://www.vipmagazin.md) b) A se dovedi abil, diplomat în exprimare: Ei, bravos! aici a adus-o bine! (I. L. CARAGIALE) Dumneavoastră învârtiți condeiul, și, când vreți, faceți din alb negru și din negru alb. (ION CREANGĂ) Era în încurcătură, dar a adus-o bine din condei. Ce-i aduce? = Ce-i pasă? Ce-i folosește?: De-oi petrece-ncă cu mâțe și cu pureci și cu luna, Ori de nu – cui ce-i aduce? (MIHAI EMINESCU) Ce vânt te-aduce? = Se spune cuiva care a venit pe neașteptate: − Da ce vânt te-o adus pe la noi, soro dragă? (VASILE ALECSANDRI) − Mă rog… cum… ce vânt te aduce pe la noi? bâigui Apostol, în picioare, privindu-l mereu cu mirare. (LIVIU REBREANU)

NEGHINĂ (pl. -ini) sf. 1 🌿 Plantă cu peri lungi și mătăsoși, cu flori roșii, purpurii, cu fructul format dintr’o capsulă cu semințe negre; crește prin semănături și, dacă nu se smulge la timp, semințele plantei comunică făinei de grîu o coloare negricioasă, un gust neplăcut și proprietăți toxice (Agrostemma githago) (🖼 3326); (P): nu e grîu fără ~, printre cei buni, vrednici, trebue să se afle și cîte unul rău, nevrednic; în toate lucrurile bune trebue să fie ceva cu cîte un cusur; Ⓕ: a alege neghina din grîu 👉 ALEGE I. 5 2 🌿 ~ – SĂLBATICĂ = CURCUBEU2 3 Ⓕ Zizanie, vrajbă: a semăna ~.

mușchiu m. 1. organ fibros ce formează carnea corpului și produce prin contracțiunile sale toate mișcările animalelor; 2. parte cărnoasă d’alungul șirei spinării la animale, carnea cea mai bună pentru fripturi: mușchi de vacă. [Lat. MUSCULUS, lit. șoricel (din cauza asemănării exterioare)].

IZBUTI, izbutesc, vb. IV. Tranz. A duce la bun sfîrșit, a termina cu bine; a reuși, a izbîndi. Cu blîndeță și cu vorbă bună izbutea să le facă pe toate la vremea lor. MIRONESCU, S. A. 124. În cele mai de pe urmă izbuti fata să rănească pe balaur. ISPIRESCU, L. 18. Văzînd el, dracul, că și aici n-a izbutit nemica, crîșca din măsele. CREANGĂ, P. 145. ◊ Intranz. Noi trebuie să izbutim în tot ce începem, cu orice preț. CAMILAR, TEM. 100. Am izbutit ori de cîte ori te-am ascultat. ISPIRESCU, L. 21.

PERIOADĂ s. 1. epocă, interval, răgaz, răstimp, spațiu, timp, vreme, (pop.) răspas, soroc, (înv. și reg.) seamă, (înv.) zăstimp, (grecism înv.) protesmie. (În acea ~.) 2. epocă, eră, (livr.) ev. (O nouă ~ în istoria omenirii.) 3. ani (pl.), epocă, timp, vreme. (În ~ copilăriei.) 4. ceas, interval, oră, răstimp, timp. (A așteptat o ~ bună pînă să vină cel așteptat.) 5. durată, interval, întindere, răstimp, timp, (reg.) rahăt. (Pe toată ~ examenului.)

MÉLOS1 subst. (Livresc) Melodie (1), cîntec. Vă voi trimite și Anastasimatariul. . . și Irmiloghion, toate alcătuite cu cea mai desăvîrșită întregime, atît a tonului cuvintelor cît și a bunei viersuiri a melosului (a. 1823). GÁLDI, M. PHAN. 209. Mijloacele tipice de expresie ale melosului popular. CONTEMP. 1952, nr. 296, 3/6. Enescu a îmbinat melosul lui caracteristic din vechile lucrări cu armonia, cu procedeele tehnice și sonore ale timpului nostru. ib. 1956, nr. 503, 4/7. - Din ngr. μέλος, fr. melos.

ODATĂ adv., adj. invar. 1. Adv. Într-un timp nedeterminat, cândva; a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere, brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. – O3 + dată.

*cristál n., pl. e (lat. crystallum și crystallus, vgr. krýstallos, d. krýos, frig, ger, gheață, it. cristallo, fr. cristal; pol. krysztal. V. criolită, clondir). Formă simetrică pe care o ĭaŭ unele substanțe minerale (saŭ și neminerale) cînd trec din stare lichidă în solidă: cristale de cŭarț, de zahăr. Sticlă de cea maĭ bună calitate, foarte curată și limpede. Cristal de stîncă, cŭarț. – Vulg. cleștar (cu toate că Delv. Iosif Anghel ș.a. aŭ avut rău gust de a zice așa supt pretext că așa zice poporu. În realitate, poporu nu știe de acest cuvînt). Biblia d. 1688 zice criștal, probabil după pol. orĭ după ung. kristály, de unde Ardeleniĭ zic criștal. Alte forme vulgare îs creștal și cliștar.

PUȚI, put, vb. IV. Intranz. A răspândi un miros greu, neplăcut; a mirosi urât. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți cuiva urma, se spune despre cineva foarte leneș. A puți a pustiu = a fi gol. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă îi tot pute ceva, se spune despre cel care este mereu nemulțumit. A-i puți a... = a simți miros de... ♦ Fig. (Fam.; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A avea ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute piața de mere. – Lat. *putire (= putere).

PUȚI, put, vb. IV. Intranz. A răspândi un miros greu, neplăcut; a mirosi urât. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți cuiva urma, se spune despre cineva foarte leneș. A puți a pustiu = a fi gol. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă îi tot pute ceva, se spune despre cel care este mereu nemulțumit. A-i puți a... = a simți miros de... ♦ Fig. (Fam.; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A avea ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute piața de mere. – Lat. *putire (= putere).

FOLOS, foloase, s. n. (Adesea în legătură cu verbele «a avea», «a aduce», «a trage») Ceea ce folosește, ceea ce aduce cîștig moral sau material. V. avantaj, profit, beneficiu. N-am să am folos de el niciodată. CREANGĂ, A. 14. Mult folos aduce munca, – e prielnică oricui. BELDICEANU, P. 136. Un deosebit și mare folos este și cu școalele. GOLESCU, Î. 69. ◊ Loc. adj. și adv. În (spre sau pentru) folosul cuiva = în interesul, în avantajul, spre binele cuiva. Te sfătuiesc în folosul tău. ▭ Spre folosul omenirii vor veni tot rînduri, rînduri, Pe aripile științei, înmiirile de gînduri. BELDICEANU, P. 126. Voi urma sfaturile cele bune care mi le faci prin scrisoarea me, căci văd că sînt pentru folosul meu. KOGĂLNICEANU, S. 41. Vorbesc pentru folosul Patriei mele, pentru deșteptarea, pentru luminarea, pentru înfrumusițarea și, în scurt, pentru fericirea ei. GOLESCU, Î. 61. Cu folos = în mod avantajos, cu profit. Muncește cu folos. De folos = folositor, avantajos, profitabil. Da, bădică, mîne ți se-mplinește anul, ia-mă și pe mine cu d-ta, că ți-oi fi de mare folos. EMINESCU, N. 21. Adunînd țara spre a se chibzui, își aleseră cu toți sfat de folos acestei nevoi ca domnul să se închine lui Sigismund, păstrîndu-și însă fără scădere drepturile suveranității și veniturile țării. BĂLCESCU, O. II 72. ◊ Expr. (Întrebare retorică urmată uneori de o determinare introdusă prin «de» sau de o propoziție introdusă prin «că», «dacă») Ce folos? = la ce bun? degeaba. Dar cu pămîntul ce să faci? Și ce folos de boi și vaci? Nevasta dacă nu ți-o placi, Le dai în trăznet toate! COȘBUC, P. I 119. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375.

NUMAI adv. I. Exprimă restricția sau exclusivitatea.1. Nu mai mult de (cît), nimeni (sau nimic) decît... Cînd l-aude, numai dînsul își știa inima lui. EMINESCU, O. I 84. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș. NEGRUZZI, S. I 144. (Glumeț) O arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri și o gîrlă, pe care umblau numai 5OO de mori, și tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. Dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ Expr. (Învechit și popular) Fără numai = decît. N-au fără numai un mijloc a-și păstra naționalitatea lor, și acesta e federația, iar nu supremația. GHICA, A. 354. ◊ (Pentru întărirea sau precizarea unui cuvînt, adesea însoțind pe «unul», «una», «singur») Singur numai cavalerul suspinînd privea balconul. EMINESCU, O. I 152. Numai eu unul am făcut un tur de valț cu dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. 2. (Arată prezența sau desfășurarea exclusivă a unor obiecte, fapte, acțiuni etc.) Nimic altceva decît...; exclusiv. Doar în sufletul flăcăului răsărise întîi numai bucurie. REBREANU, R. II 203. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. COȘBUC, P. I 223. Un castel numai pietre și ziduri sparte. EMINESCU, N. 213. Cînd mă deșteptai din amețeala mea, văzui calul numai spumă. NEGRUZZI, S. I 67. ♦ Doar. Cum? Numai cu atîți oamini s-au luptat întreaga noastră oaste? ALECSANDRI, T. II 42. Numai o samă era care abie să ținea pe picioare. DRĂGHICI, R. 26. N-are casă, nici moșie, Numai peană-n pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 39. ◊ (În legătură cu alt adverb sau cu o locuțiune adverbială) Ivan dezleagă turbinca... numai cît poate să încapă mîna. CREANGĂ, P. 306. Ieri numai am venit și mîne mă duc. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Loc. adv. Numai așa = de formă, fără rost, degeaba. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A fi numai ochi și urechi v. ochi. ◊ (Întărește cuvîntul următor) Și numai după aceea se așeză să aștepte. C. PETRESCU, C. V. 130. Apoi el numai sărac nu era. RETEGANUL, P. II 3. Numai ține minte sfatul ce-ți dau. CREANGĂ, P. 198. ◊ (Repetat pentru a întări un fapt, o afirmație) Un munte, numai și numai de piatră. ISPIRESCU, L. 194. Altă mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii înspăimîntătoare, cari stăteau cu gurile căscate, numai și numai să-i înghită. CREANGĂ, P. 94. Această nouă digresiune... o fac și pe dînsa numai și numai întru cea mai mare laudă și glorie a artei vînătorești. ODOBESCU, S. III 102. ♦ Abia. Numai ați crîmpoțit mîncarea. CREANGĂ, P. 261. 3. (Urmat de obicei de adv. «bun», «bine») Tocmai, chiar. Numai bine i-au ajuns cele trei sute de lei pentru toate acestea. SBIERA, la TDRG. O asemenea fată vitează ar fi numai bună să o ia el de soție. ISPIRESCU, L. 20. Din pricina voastră am răcit casa, căci pentru mine era numai bună cum era. CREANGĂ, P. 252. 4. (Regional, în legătură cu «hai», întărește îndemnul) Hai numai... Că mie nu-mi pare rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 232. II. (Cu valoare de conjuncție adversativă) Dar, însă. De-acum am prins eu la minte... Numai ce folos? Cînd e minte, nu-i ce vinde. CREANGĂ, P. 45. Mîndră ești, frumoasă ești, Numai nu mă prea iubești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Loc. conj. Numai că (sau, regional, numai cît) = dar; cu singura deosebire că... E foarte frumoasă. Numai cît nu-i adevărată. AGÎRBICEANU, S. P. 21. Numai că bătaia nu se-ntoarce, dom’ primar! REBREANU, R. I 234. Și aici i s-a întîmplat ca și la sfînta Miercuri; numai că sfînta Vineri i-a mai dat și ea un corn de prescură. CREANGĂ, P. 91. III. (Condițional, în loc. conj.) Numai să... = cu condiția (ca)... Fă cum știi; numai să nu ne bagi și pe noi în belea. CREANGĂ, P. 9. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. Numai de sau numai dacă = doar dacă, cu condiția ca... Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, N. I 7. De mi-ai zice, aș zbura Unde stea n-ar lumina; Numai de te-ai îndura Să-mi dai flori din ochi albaștri. BELDICEANU, P. 82. IV. (Cu sens temporal) Îndată, imediat, pe loc. Femeia lui Ipate, cînd a mai văzut și asta, numai i s-a încleștat gura și a înghețat de frică. CREANGĂ, P. 178. ◊ Loc. adv. Numai cît sau numai ce = abia, doar. Numai ce-l privesc odată în ochi... și-ți spun: «alb ori negru». DAVIDOGLU, M. 22. Și numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. Numai ce (iacă) sau numai (ce) iaca = iată, deodată. Aștepta, aștepta... și numai ce-o vede că vine, pășind încet prin iarba înrourată. MIRONESCU, S. A. 72. Și cum sta ea în preajma fîntînei, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. Moș Nichifor deciocălase căruța și-o ungea; cînd numai iaca se trezește la spatele lui cu jupîn Ștrul. id. ib. 112. V. (Întărind o propoziție finală sau un complement de scop) Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Trebuie să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor. CREANGĂ, P. 233. Au doar dumnezeu muncit-au numai ca să te hrănească? CONACHI, P. 290. VI. (În expr.) Nu numai = mai mult decît...; afară de..., pe lîngă. Îi era drag pămîntul nu numai pentru cîștigul ce-l produce. REBREANU, R. I 165. Fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii; și nu numai atîta, dar chiar cînd se uită la cineva, fie om sau orice dihanie a fi, pe loc rămîne moartă. CREANGĂ, P. 217. – Variantă: numa (CARAGIALE, O. I 250, EMINESCU, O. I 171) adv.

PUȚI, put, vb. IV. lntranz. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «a») A răspîndi un miros greu, neplăcut; a mirosi urît. Bedros puțea de departe a sudoare. DUMITRIU, N. 257. Fusese o zi dogoritoare, pieile puțeau, mai rău ca stîrvurile. CAMIL PETRESCU, O. I 618. Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i pute, se spune în ironie despre cineva care pretinde că e nevinovat. ◊ Fig. După ce i-au făcut curte – adecă lăzei cu galbeni – face în sfîrșit, dar tocma în urmă, și fetei declarație ce pute a aur și a precupeț, două ceasuri de departe. KOGĂLNICEANU, în DACIA LIT. 35. ◊ (Impersonal) Aici pute. ◊ Expr. A puți locul sub cineva sau a-i puți (cuiva) și urma, se spune despre cineva foarte leneș. Leneșă bre, și urîtă, să te ferească dumnezeu, îi puțea și urma. I. CR. II 174. Că de jos e cum e focul, Iar de lucru pute locul. HODOȘ, P. P. 191. A puți a pustiu = a fi gol. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă, și-apoi și asta pute-a pustiu. CREANGĂ, P. 45. Nici nu pute, nici nu miroase = nu-i nici bun, nici rău; e așa și-așa. Parcă tot îi pute ceva, se spune despre cel care strîmbă tot timpul din nas, făcînd pe nemulțumitul. Viitorul țării nu e în coconașul Guliță, care-mi vine de la Paris, izmenit, cu monoclu-n ochi, cu nasul zbîrciog, parcă tot îi pute ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. II 25. ♦ (Regional) A mirosi. Mie-mi pute a om pămîntean. SBIERA, la CADE. ♦ Fig. A exista ceva în cantitate mare, a fi plin de... Pute tîrgul de mere.

dichis1 sn [At: PRAV. 309 / V: (îvp) dec~, (înv) digh~, (reg) desc~, bi~ / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: drr dichisi] (Îvp) 1 (Mpl) Obiect mărunt, instrument, unealtă sau accesoriu care este necesar completării unui ansamblu și ajută la bunul mers al acestuia. 2-3 (Îljv) Cu ~ (sau cu tot ~ul) (Care este) prevăzut cu toate cele necesare. 4-5 (Îal) (Care este) așa cum trebuie. 6-7 (Îal) (Care este) așa cum se cuvine. 8-9 (Îal) Cu grijă. 10-11 (Îal) Ordonat. 12 (Fig) Bună orânduială. 13 (Îe) A fi cu tot ~ul Se spune despre un om viclean. 14 (Fig) Bună desfășurare. 15 Podoabă. 16 Garnitură. 17 Ornament.

MANĂ s. f. I. 1. (Și în sintagmele mană cerească, mana evreilor, panțu, pl.) Lichen comestibil care crește pe stînci în forma unor mici ghemuri cenușii purtate uneori de vînt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta) ; p. e x t. pîine făcută din acest lichen. Și ploo lor mannă să mărănce și pâre din ceriu deade lor. PSALT. 157. I-au hrănit cu mană în pustie. PALIA (1581), 6/12. Părinții noștri mîncară mannă în pustie. N. TEST. (1648), 113r/1. Lada. . . în carea era vadră de aur cu mană. ib. 297r/6. l-au hrănit în pustie cu mană din cer (începutul sec. XVIII). MAG. iIST. IV, 337. Năstrapa de aur cea cu mană. MiNEIUL (1776), 197v1/2. L-au împodobit cu haină țesută. . . și-l hrănește. . . cu mană cerească. MOLNAR, RET. 19/23. Cîntul meu, ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. 2. (Popular; și în sintagma mana albinelor, chest. VI 19 supl.) Polenul florilor de porumb, de secară etc.; polen de brad sau de fag (care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc.); (regional) moină galbenă. Cf. PAMFILE, VĂZD. 62, GOROVEI, CR. 21, ATILA, P. 68, ȘEZ. II, 65, V, 105, VI, 21, ALR SN I h 107, ALR II 5053/228, 514, A V 15. 3. (Și în sintagma mana florilor) Nectar; p. e x t. miere. Fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi strîns mană din toate florile, ci pentru că ea se ferește de cele rele și adună din cele bune. NEAGOE, ÎNV. 303/10. Alte timpuri, alte-Albine, De soartă mai favorite, Cu mană vor face pline Fagurile – acum urzite! ASACHI, S. L. I, 125. Intrau într-una monahi cu faguri proaspeți Și minunata mană a florilor se scurgea în vase. CAMILAR, C. P. 81. ♦ Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte (și Care este folosit ca laxativ). Cf. LB. Sirop de mană. PISCUPESCU, O. 214/22, cf. 218/11, BIANU, D. S., VOICULESCU, L. 173. ♦ Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. DICȚ. 4. Compuse: (Bot.) mană-de-apă (sau -de-ape) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule; crește prin mlaștini și pe marginea apelor; roua-cerului (Glyceria- aquatica). Cf. BARCIANU, PANȚU, PL. ; (regional) mana-cîmpului = barba-ursului. ALR I 1952/590 ; (regional) mana-pămîntului = rodul-pămîntului. H X 469, cf. ALR II 6318/537; mana-pădurii = Asphodelus odoratus. Cf. BARCIANU; mana-jidovului = a) zmeur. BRANDZA, FL. 53, PANȚU, PL. ; b) zmeură. BIANU, D. S., cf. ALR I 867; (regional) mana-albinelor = numele unei plante nedefinite mai de aproape. CHEST. VI 27 supl. 5. F i g. Recoltă bogată, belșug (în semănături) ; p. e x t. condiții prielnice pentru o recoltă bogată. Cf. POLIZU. [Norul] vine repede, minat de vînt, Și plouînd, el varsă mană, varsă aur pe pămînt. BELDICEANU, P. 65, Cf. GOROVEI, CR.447, PAMFILE, A. R. 67. Scoală, Doamne, nu dormi, De-ți dă mană cîmpului și apă izvoarelor. BIBiCESCU, P. P. 254. Din țipău de grîu Să ne sâmănăm Roada Timpului, Meana grîului. VICIU, COL. 105, cf. ȘEZ. XVIII, 49, GRAIUL, I, 463. Peste vara întreagă mană multă. COM. SAT. V, 33, cf. CHEST. VI 3. Strigoile umblă noaptea de ie mana de pe hotar. ALR II 4234/141, cf. 4240/704, 4241/172. N-are pînea mană anul acesta. A VI 26, cf. II 12. ◊ F i g. Îs înțeleși toți ca să ne ieie mai cu spor mana mînilor. CAMILAR, N. I, 145. ♦ Belșug de lapte la vite; frupt. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci. CREANGĂ, A. 45. Mana vitelor. ȘEZ. I, 128. Unele babe, pentru ca vacile să aibă lapte mult și bun, le descîntă de mană. ib. VII, 74. Cînd scade laptele la oi, atunci se zice că li s-a luat mana. CHEST. V 74/173. ** (Regional) Belșug de produse la recolta stupilor (Globu Craiovei-Orșova). CHEST. VI/13. 6. F i g. Cantitate mare de bunuri materiale; cîștig, profit, venit. Cu ce mană te-ai ales? ap. DDRF. Iaca, oameni buni, ce mană v-aduc vouă două sute și optzeci de vite cîte aveți aici. GALAN, Z. R. 285. ◊ E x p r. A fi de vreo mană sau a fi mare mană (de... ) = (de obicei în construcții negative) a fi de valoare sau de folos, a aduce profit. Dar măcieșu-i mărăcine, Știți că nu e de vro mană. HELIADE, O. I, 134. Lasă, că nu va fi mare mană de cîștigul meu. ISPIRESCU, ap. CADE. Că nu e mană mare unu a spune dă pă carte ș-altu a asculta. JIPESCU, O. 19. II. 1. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite care, pătrunzînd în țesuturile verzi ale plantelor și localizíndu-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii. V. r u g i n ă, m ă l u r ă, t ă c i u n e, p e r e n o s p o r ă. Cf. anon. car. Săcara nu este atîta de supusă la boala numită mană râ. I. IONESCU, C. 182/2. De agriși m-am cam lăsat. . . , mana îi răpune uneori cu nemiluita. COMȘA, N. Z. 51, cf. ALRM SN I h 32, ALR II 6116. 2. Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor; p. e x t. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. Cf. COSTINESCU, LM, DDRF. ◊ (Popular, în imprecații) Mînca-te-ar mana, pămînt, Ce-am semănat n-o ieșit; Am sămănat grîu de vară Și-o ieșit neagră săcară. ȘEZ. XVIII, 31. ♦ (Regional) Un fel de rouă care cade pe plante (și care, fiind mîncată de albine, le produce o boală numită coleră) (Mărgineni-Făgăraș). CHEST. VI 19 supl. - Și: (regional) meánă s. f. – Din v. sl. мана, gr. μάννα.

Invita Minerva (lat. „În pofida Minervei”) – Expresia e a lui Horațiu și se află în Ars poetica (v. 385). Minerva fiind la romani zeița înțelepciunii și a meșteșugurilor, Horațiu a creat această expresie pentru a vorbi de cei care, în pofida Minervei, adică sfidînd înțelepciunea, bunul simț și arta, se încăpățînează, cu toată nepriceperea lor, să practice totuși un anumit meșteșug, în speță: să scrie, să compună. Deci Invita Minerva poate servi minunat în redacții; în răspunsurile de la „Poșta redacției” aceste două cuvinte horațiene ar face o serioasă economie de spațiu. LIT.

MIREASMĂ s. f. 1. (Adesea la pl.) Miros deosebit de plăcut (răspîndit mai ales de flori); parfum, aromă, balsam. A șasea zi feace Dumnezeu raiul cu toate pomeatele și cu frumoase mirizmă și cu dulceață desfătată. MOXA, ap. GCR i, 57/38. Direpții să vor veseli. . . de frămsiațea. . . și de mirezma ce va ieși din vistearele ceriului. VARLAAM, ap. GCR I, 106/34. Pre carea mirosind. . . ne umplem de prea scumpul ei miros, ca de o d[u]mnezeiască mireazmă (a. 1742). GCR II, 30/19. Înviorează mirezmile florilor cîmpului. PISCUPESCU, O. 62/8. Mulțimea păsărilor de tot soiul. . . ce cînta prin acele pline de mireazmă și cu flori împodobite păduri. DRĂGHICI, R. 61/7. O boare lină Care. . . mireazmă împărțeaște. BĂRAC, A. 79/2. Florile-i cu gura de miresme plină. ALECSANDRI, POEZII, 529. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I, 84. Miresme plutesc prin grădină, Iar roua deșiră mărgele. MACEDONSKI, O. I, 194. Copacii înfloresc – în aer Plutesc miresme-mbătătoare. VLAHUȚĂ, O. A. I, Un vînt. . . a trecut și a împrăștiat mireazma grea a teilor. ANGHEL, PR. 7. Luă o bucată de colac și mireasma lui părea câ-l îmbată. AGÎRBICEANU, A. 508. Rămăsese pierdut, răsuflînd mireasma îmbătătoare. GÎRLEANU, L. 30. Miresmele de floare se înalță în văzduh. EFTIMIU, Î. 126. O mireasmă dulce ca mierea. . . îmi izbea în obrajii înfierbîntați. GALACTION, O. 39. Pe-atunci înflorea liliacul Și noaptea cădea parfumată Umplînd de mirezme cerdacul. TOPÎRCEANU, B. 63. E mereu o mireazmă de brad și de fîn copt. CAMIL PETRESCU, U. N. 227. Salcîmi mulți, din a căror puzderie de flori se răspîndea o mireazmă îmbătătoare. STĂNOIU, C. I. 88. Și-acum mă simt un car de fîn cosit Adus în tîrg pe-o noapte-ntunecoasă, Să port pe-aici miresme de la coasă. D. BOTEZ, P. O. 17. Acorduri slabe de violină. . . expirau în unde depărtate, ca niște suspine ușoare ale naturii amețită de miresme și vrajă. BRĂESCU, V. 17. Vîntu-mi prinde fața-n palme de mirezme răcoroase. LESNEA, A. 73. Coborîm repede în vale, pe lîngă finețe care ne trimit, pe boarea fină, miresme calde. SADOVEANU, O. IV, 142. Tot orașul dormea sub mireasma trandafirilor înfloriți. BOGZA, A. Î. 528. Vîntul poart-o blîndă mîngîiere De miresme. BENIUC, C. P. 111. Foșnetul pomilor umplu încăperea, o dată cu o puternică mireasmă de flori de cîmp. CAMILAR, N. I, 105. Miresme de codru coboară din munți în șesuri cu holdele coapte. FRUNZĂ, Z. 55. Nu cereți trandafirului să răspîndească aceiași mireasmă ca violeta. CONTEMP. 1953, nr. 338, 4/6. E o zi de octombrie luminoasă și caldă, încărcată de miresmele florilor ofilite și ale ogoarelor brăzdate de arătură. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 816. Burnița. . . Se scurge-n ramurile joase, Cu murmurînde picături Pe trunchii palidei păduri, Stîrnind miresme rășinoase. V. ROM. octombrie 1954, 25. ◊ F i g. Și s-au arătat noaî astădzi primăvara, plină de mirezma tuturor florilor celor sufletești (a. 1661). GCR I, 179/15. Patruzeci de lăcașuri sfinte, de unde neîncetat în toate zilele buna mireasmă a rugilor cătră Dumnezeu pentru pămîntul acesta se rădică (cca 1770). ARHIVA, I, 67/23. Peste tot, răscolitoare, plutea mireazma tinereții. MACEDONSKI, O. I, 223. S-a cățărat pe stînd cîntarea mea Și-a smuls aripa din cătușa grea; Ci iată azi de-aicea de pe culme Din viitor miresme tari adulmec. BENIUC, M. 95. 2. (De obicei la pl.) Nume dat unor uleiuri sau substanțe aromatice folosite pentru ungerea trupului (sau a unei părți a lui), pentru ardere în scopul parfumării aerului etc.; balsam, (învechit) mirodie (1). Cei dezmierdați carii iubesc afumăturile ceale cu bună mirezmă. CHEIA ÎN. 99r/5. Ungîndu-te cu mireazme cinstite. MINEIUL (1776), 116r2/4, cf. 6v2/3, 106v2/30, 157r1/26,164r2/16. Să duce spre răsăritul soarelui, și [a]duce mulțimea mult[ă] de mirezme bune (a. 1777). GCR II, 109/12. Mirezmele ard asupra jirtvenicului. BELDIMAN, N. P. II, 129/2, cf. 146/17. Afumîndu-o cu felurimi de miresme ca să-și vie în simțiri. GORJAN, H. I, 98/32, cf. ODOBESCU, S. III, 54, MACEDONSKI, O. I, 151. Repausatul așezat pe un pat înalt și uns cu miresme unsuroase, este întins cu picioarele înțepenite spre ușă. MARIAN, Î. 75. A cumpărat mirezme scumpe. HOGAȘ, M. N. 28. Negoțul cu luminări de ceară și alte mirezme întrebuințate în biserici li se oprește prin anumite hrisoave. N. A. BOGDAN, C. M. 180. Am ars mirezme otrăvitoare în trepieduri de argint. MINULESCU, V. 48. Miresmele care au ars în vase largi. GALACTION, O. 341. L-au scăldat și l-au uns cu miresme. . . și i-au pus cunună de trandafiri. SADOVEANU, D. P. 25. ◊ F i g. Tăcerea și soră-sa uitarea Sint sfintele mirezme ce toarnă alinarea Pe rănile deschise. PETICĂ, O. 113. – PI.:miresme. – Și: mireázmă (pl.șimireazme), (învechit) mirézmă, mirizmă s. f. – Din slavonul муризма.

CAL (pl. cai) sm. 1 🐒 Mamifer erbivor, domestic, care slujește omului la călărit, la tras și la dus poveri (🖼 728): ~ de călărie, ~ de ham, ~ roib; proverb: ~ul de dar nu se caută pe (sau la) dinți, la lucrul dăruit, nu prea se ia în seamă cusururile; ~ul are patru picioare, și tot se poticnește, și cei mai deștepți, cei mai iscusiți pot greși; ~ul (sau armăsarul) bun se vinde din grajd 👉 (ARMĂSAR); ~ul fără căpăstru cade în prăpastie, cei lipsiți de sfătuitori buni sînt expuși să greșească; vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi pe cineva, cind vrei să-i faci un bine; a face din ~ măgar, a înjosi pe cineva, a-l aduce într’o stare, a-i crea o situație mai puțin vrednică; a ajunge din ~ măgar, a ajunge jos de tot dîntr’o treaptă înaltă, a scăpăta; a spune cai verzi pe pereți, a povesti lucruri de necrezut, a îndruga la nimicuri; 👉 ALERGA2, BĂTAIE 3, BOT, BREAZ, BUIESTRU, JUCA, POȘTĂ, POTCOAVĂ 2 De-a caii sau de-a câini, joc de copii în care unul înfățișează calul, iar celălalt îl încalecă sau îl mînă, făcîndu-l să alerge 3 Aparat de lemn, de forma unui cal, peste care se învață cineva a face sărituri, în sălile de gimnastică (🖼 729) 4 ⛹ Figură în jocul de șah, care reprezintă un cap de cal (🖼 730) 5 Trans. Suport de fier pe care se așază lemnele în vatra cuptorului 6 🏚 pl. Cele două lemne orizontale pe care se sprijinește coșul morii 7 📻 Unitate de măsură care reprezintă puterea unui motor capabil de a ridica, într’o secundă, 75 de kgr. la o înălțime de un metru: un motor de 300 de cai 8 🐟 CAL-DE-MARE, mic pește de mare al cărui cap seamănă cu capul de cal, numit și „hipocamp” (Hippocampus) (🖼 731) 9 🐙 CALUL-DRACULUI, CALUL-POPII, CAL-DE-APĂ gen de insecte nevroptere, caracterizate prin colorile lor metalice admirabile, în care domină albastrul, roșul și verdele; au corpul lung și subțire și aripi colorate și împestrițate cu pete frumoase; trăesc mai ales pe deasupra bălților și la țărmurile rîurilor (Libellula) (🖼 732) 10 🌿 COADA-CALULUI1'2 👉 COADĂ; – IARBA-CAILOR = FLOCOȘICĂ1; -SUDOAREA-CALULUI, ASUDUL-CALULUI = OSUL-IEPURELUI; – PAȘTILE-CALULUI1 sau PAȘTILE-CAILOR2 = TRAISTA-CIOBANULUI; – PAȘTILE-CALULUI3 = STUPITUL-CUCULUI 11 🔱pop. Paștile calului sau Paștile cailor, Paștile Blajinilor (👉 BLAJIN); familiar: la Paștile cailor, niciodată [lat. caballus].

NEVOINȚĂ s. f. (Învechit) 1. Greutate, dificultate. Să nu ne se pare că numai înșine isprăvim nevoința biruirei. coresi, ev. 16. Luo copilul la dînsul, crescîndu-l și pedepsindu-l cu nevoință și cu politiia vieții călugărești. mineiul (1776), 57vl/26. Înțălepțăi nevoințăle de multe ori le biruiesc (cca 1800). gcr ii, 181/19. Cercetînd noi izvodul și puind înainte strîmtoarea și nevoință care urmează... nicidecum nu este chip a urma plata lefelor fără scăderea a unor lefi din izvod (a. 1814). uricariul, i, 219, cf. 212. Erau deprinși cu tot felul de nevoințe. stănoiu, c. I. 159. ◊ loc. adv. Cu (multă) nevoință = cu greu, anevoie. Plugariul cu multă trudă ară și seamănă cu nevoință și cu lacrăme. coresi, ev. 78. Acest caic... cu multă nevoință abia putînd a se apropia oarece în prijma cîrmei... l-au tras cu agiutoriul frînghiii pînă lîngă corabie. drăghici, r. 11/23. 2. Necaz (1, 2), suferință, chin; tortură. Mai apoi obîrși nevoință cu mucenicie. dosoftei, v. s. septembrie 22v/31, cf. noiembrie 127v/23. Și-ncă-m vez și nevoința și-mi audzi și de suspinuri. id., ap. gcr i, 242/1, cf. 251/31, 257/18. Și să voiești a-m plăti chiriia cu lacrămi, cu suspinări..., cu nevoință, cu defăimare? (a. 1750). gcr ii, 47/12. I se veștejise frumsețile de multa nevoință. mineiul (1776), 51v1/35, cf. 26r1/27, 43r2/32, 92r1/19. ◊ loc. adv. Cu nevoință = aspru, fără milă1. Teofil purtîndu-se și el împotriva sfintelor cu nevoință. ib. 78r2/19. În nevoință = chinuit, torturat. Îl lăsară să-ș petreacă în nevoință. dosoftei, v. s. septembrie 13r/24. Au întărit pre mucenicii care sta în nevoință și cînta. mineiul (1776), 41r1/1. 3. Trudă, strădanie, străduință, osteneală, silință, stăruință, efort; zel, asiduitate. Să ne nevoim într-alalte nevoințe cu lucrure bune. coresi, ev. 28. Nevoință de folosul sufletului răsfiră-se. id. ib. 88. După multă nevoință birui Bogdan Vodă pe tată-său. ureche, l. 79. Cu nesocotința vor să-și piardză toată nevoința. eustratie, prav. 1/18, cf. 3/17. Au căutat a se surpare toate nevoințele lui Craiu. m. costin, let. i, 289/12. Carte... cu lungă nevoință și cu lexicoane de agiuns tălmăcită. dosoftei, ap. gcr i, 251/15. Fost-au dară gîndul și ne-voința noastră, ca tot trupul hronicului... în doauă tomuri (adecă cărți mari) să-l împărțim. CANTEMIR, hr. 50. După dreptate ai luat răsplătirile nevoințelor tale. mineiul (1776), 65r1/l. Nevoința fiilor latinești nu totdeauna au fost întocma întru învățătura cea gramaticească. maior, Ist. 240/11, cf. id. p. 80/20. ◊ loc. adj. Cu nevoință = stăruitor, silitor, zelos. Cu dorire era pentru fapte și cu nevoință ca să le săvîrșească. arhiva r. i, 66/11. ◊ Expr. Cu (multă sau mare, bună) nevoință sau cu toată nevoința = cu tragere de inimă, cu rîvnă (deosebită); în mod insistent, stăruitor. Să nu fii lenivos, ce cu toată nevoința ceteaște și ia aminte. coresi, ev. 5. Cu bună nevoință să ne nevoim den cel lucru rău spre cela bunul. id. ib. 26. Cu toatî nevoința fac voauă scriso[a]re, pentru mîntuirea voastră (cca 1618). gcr i, 49/11. Văzînd acest sămn, cu nevoința întrebă Xerxis pre vrăjitori. herodot (1645), 373. Gligorie Ureche ce au fost vornic mare, cu multă nevoință cetind cărțile și izvoadele, și ale noastre și cele striine, au aflat cap și începătură moșilor. ureche, l. 57. Înțelepții și putearnicii... cu mare osîrdie și nevoință... cearcă și sapă pămîntul (a. 1646). gcr i, 118/16. Să învețe cu multă nevoință și să să roage lui Dumnezău. n. test. (1648), 191r/7. Cu toată nevoința am silit a scrie voao. ib. 200v/14, cf. 245v/34. De să va întîmpla să vă și biruiască vrăjmașii voștri, ei nu vă vor goni cu toată nevoința. neagoe, Înv. 241/24. Să nu ne lenevim spre lucrurile ceale bune, ce cu mare nevoință să ne păzim a le umplea. gavril, nif. 5/13. Fieștecarele cugetă întru inima lui cu nevoință spre răutăți, în toate zilele. biblia (1688), 42/38. Au lăsat acel loc crijecilor ca cu nevoință pururea să oștască crijecii asupra păgînilor. n. costin, l. 206. Au pus cu toată nevoința meșteri fîntînari de au adus o fîntînă cu apă foarte bună. R. greceanu, cm ii, 87. Cu (sau prin) nevoința cuiva = prin munca asiduă a cuiva, datorită eforturilor depuse de cineva. Cu nevoința prea sfințitului mitropolit chir Teofil... ne-au dăruit dar ca acesta, carte pre limba rumunească (a. 1644). gcr i, 110/2. Sfînta scriptură prin nevoința măriei tale să citeaște și cunoscută să face și la mari și la mici. biblia (1688), [prefață] 8/9. Costandin Vodă făgâduindu-i că cu nevoința lui îl va băga în Ardeal, Ist. ț. r. 30. Cu nevoința Irimii[i] Vodă au stătut legături de pace între hanul tătărăscu și între Zamoschii. n. costin, l. 583. L-au ales la domnie... cu nevoința și cheltuiala lui Șerban Vodă. neculce, l. 93. A pune (sau, rar, a face, a avea) (multă) nevoință (sau toată nevoința) = a depune eforturi (deosebite), a-și da (toată) osteneala, a se strădui (din toate puterile). Eu vă las a ști cîtă nevoință am pentru voi. coresi, l. 459/17. Puse multă nevoință cu cetățeanii și cu mare chin și meșterșug de abia dobîndi cetatea, moxa, 379/13. Multă nevoință punea de slujea lui Hristos. varlaam, c. 106. Chiemă pre împăratul prin soli, zicînd cum toată nevoința vor puni împrotiva celorlanți greci. herodot (1645), 357. Leșii n-au nevoință să strîngă avuție. ureche, l. 113. Cela ce nu pune nevoință să socotească pre cel bolnav, ce se dzice pri cel otrăvit, cum l-au fost socotind și la alte boale, face prepus cum să-l fie el otrăvit, prav. 111. Aceasta am făcut la tălmăcirea aceștii sfinte scripturi, făcînd multă nevoință și destulă cheltuială. biblia (1688), [prefață] 4/41. Numai să puie nevoință craiul, să-l așează domnu în scaonul tătîne-său. n. costin, l. 178. Drept aceia au pus măriia sa nevoință împreună cu unchiul măriii-sale... de o au făcut cu tărie, ca multora scăpare și apărare să fie. R. greceanu, cm ii, 87. Fiind om isteț, au pus nevoință, au învățat cartea și limba turcească, canta, let. iii, 184/10. Într-un an să nu poată, punînd nevoință, învăța atîta din limba cea ungurească. maior, Ist. 165/7. A pune nevoință la... = a insista, a stărui pe lingă (cineva). Nicolai Vodă... i s-au rugat, mergînd la Țarigrad, să puie nevoință la Poartă pentru slobozitul boierilor ce era trimiși la Varna. AXINTE URICARIUL, LET. II, 145/26. 4. Necesitate (1), nevoie (1). Caracterul ajutoarelor ce trebuiesc date este arătat prin natura nevoințelor. kogălniceanu, s. a. 79. – pl.: nevoințe. – Nevoi + suf.-ință.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

DAN, Dumitru (1890-1978, n. Buhuși), globe-trotter român. A participat la un concurs organizat de Touring-Clubul francez, fiind singurul dintre cei 200 de participanți care a dus la bun sfârșit o călătorie în jurul lumii (1910-1916). A parcurs toate continentele (cu excepția Antarctidei). Ceilalți trei tineri români participanți la expediție (Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu) au murit în timpul călătoriei.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (Înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenere.

ODATĂ adv., adj. invar. 1. Adv. într-un timp nedeterminat, cândva: a) (în legătură cu verbe la trecut) odinioară, mai de mult; b) (în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) de acum înainte, într-o bună zi, cândva. ◊ Expr. Odată și odată = a) de mult de tot, de foarte multă vreme; b) într-o bună zi, cândva, mai curând sau mai târziu. 2. Adv. (Pop.) Îndată, imediat; fără întârziere; brusc; deodată. 3. Adv. În sfârșit, în cele din urmă. 4. (Pop.) Adj. invar. În toată puterea cuvântului, întreg; p. ext. foarte reușit, foarte bun, excelent. – O3 + dată.

CÎT5, -Ă, cîți, -le, num. nehot. I. (Numai Ia pl.) Cei care. Dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună-seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Rele-or zice că sînt toate cîte nu vor înțelege. EMINESCU, O. I 134. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 13S. II. (Cu valoare de adj. nehot.; numai la sg. pe lîngă nume de materie, colective, abstracte, arătînd cantitatea) Cîtă apă a curs! ▭ La fîntîna cu găleată roibii cîți își adăpară, Cîți voinici fără de teamă, cîți boieri fără de țară?! GOGA, C. P. 37. Și cîtă liniște se lasă; pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină, printre ele. ANGHEL, Î. G. 37. Cîte poame sînt de vară, Nice una nu-i amară Ca maica de-a doua oară; Cîtă poamă e tomnie, Nice una nu-i dulcie Ca măicuța cea dîntîie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. ◊ Expr. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau cîtă pulbere și spuză = în număr foarte mare. Au și început a curge furnicile cu droaia, cîtă pulbere și spuză, cîtă frunză și iarbă. CREANGĂ, P. 264. Cînd văzui a lor mulțime cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic fără păs. EMINESCU, O. I 147. III. (Cu valoare de pron. nehot.) Din cîte nu l-am scăpat eu! ▭ Cîți îl văd, de el se plîng. ALECSANDRI, P. P. 162. ◊ Expr. Cîte în lună și în soare sau cîte-n lună și în stele, cîte și mai cîte sau cîte și mai multe = de toate, de tot soiul, tot felul de lucruri. Învăță și el de la dînșii cîte în lună și în soare. ISPIRESCU, L. 183. Mă rog, nebunii de-a lui, cîte-n lună și în stele. CREANGĂ, P. 247. Și cîte și mai cîte nu cîntă Mihai lăutariul din gură și din scripca sa răsunătoare. CREANGĂ, A. 118. ◊ (Adjectival) Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. Cîtă mai = mare, coșcogea. Și m-a luat Avram, Trupeș cum eram, Și pîn’la-nserat M-a tot deșelat... Că avea imblaci, Cîtă mai gîrbaci. DEȘLIU, în POEZ. N. 188. Snagovul e în mijlocul unei cîtă mai bălți. ODOBESCU, S. I 449. Cîte toate sau cîte... toate = multe, nenumărate și felurite, de tot felul. Închipuia fel de fel de flori, de paseri și cîte nagode toate. ISPIRESCU, L. 38. Și-mi spune cîte toate, Că-i scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. COȘBUC, P. I 63. Nu știu cît (sau cîtă, cîți, cîte) = foarte mult. Mergînd înainte, Cale de nu știu cîte zile, dete de palaturile lui Verdeș-Impărat. ISPIRESCU, L. 44. IV. (Cu valoare de pron. interog.) Ce preț? în ce număr sau cantitate? ce durată de timp? Ciți sînt? ▭ Noră-mea vrea să meargă la Piatra. Cît să-ți dau ta să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. Cît va trăi pe pămînt? Treizeci și trei de ani. TEODORESCU, P. P. 107. ◊ Expr. Cît e ceasul? sau (eliptic) cîte să fie? = ce oră este? E tîrziu? Cîte să fie?... Unu și zece. CARAGIALE, M. 340. În cîte ale lunii? sau (eliptic) în cîte e azi? = ce dată e azi? Al cîtelea? (sau a cîta?) = în ce ordine sau rang? Al cîtelea a ieșit la examen? Pe cît te prinzi? = pe ce pui rămășag? ◊ (Cu valoare de conjuncție, introduce propoziții completive directe) Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134.

SMINTEALĂ, sminteli, s. f. 1. Tulburare a minții, scrînteală, nebunie; (sens atenuat) rătăcire, abatere, greșeală. Sînt semne de sminteală în lume... Sminteala trebuie călcată în picioare. VORNIC, P. 223. Sminteala nu se știa bine din ce-i venise. SADOVEANU, la TDRG. Vai de cel ce se smintește, dar mai vai de cel prin care vine sminteala! CREANGĂ, A. 142. ♦ Defect care împiedică buna funcționare a unui lucru. Cercetează toate legăturile grinzilor, pentru ca să se încredințeze dacă nu e vreo sminteală. GANE, N. I 78. 2. (Astăzi rar) Stricăciune, pierdere, pagubă, vătămare; (sens atenuat) neplăcere. Socot că măria-sa Nicoară cu ai săi n-or fi avut nici o sminteală pe cale, căci îi poartă om cuminte pe poteci ferite. SADOVEANU, N. P. 19. Acele oști turcești ce se văd erau ariergarda de patru mii călăreți supt Hasan-pașa, care mergea trăgîndu-se încet și cu bună rînduială, îngrijind d-a nu primi în coadă vreo sminteală din partea noastră. BĂLCESCU, O. II 111. Ploile cele multe de toamnă aduc sminteală la struguri și la porumb. I. IONESCU, M. 61. ◊ Expr. Fără sminteală = fără lipsă, fără stricăciune, nevătămat; p. ext. în mod absolut, negreșit, neapărat. Ceru un ajutor de oameni, îndatorindu-se a-i aduce capul lui Codreanu fără sminteală. GANE, N. I 195. (Mai ales în construcții negative) A da (pe cineva) de sminteală sau a face (cuiva) sminteală = a produce (cuiva) o neplăcere, a face (pe cineva) de rîs, a da de gol. Bag de samă deodată că noutatea de care erau mîndri botoșănenii îi dă de sminteală. SADOVEANU, E. 82. Să nu mă dai de sminteală. ALECSANDRI, T. 425. Te rog să dai ficiorului Costachi cincisprezece galbini și dumneata îi vei trage înapoi... Te rog numai să nu-mi faci sminteală. KOGĂLNICEANU, S. 222.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s1 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 71/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 2882/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

MURMURA, murmur, vb. I. Intranz. 1. A rosti cuvinte sau a intona o melodie încet, nedeslușit. V. bolborosi. Ceasuri lungi scria de zor, Făr’ să obosească, Murmurînd încetișor. DEȘLIU, M. 59. Radu... murmură pierdut, pe gînduri. CAMIL PETRESCU, T. II 56. Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. IV 100. ◊ (Rar, subiectul este vorba, glasul) Să n-ai grijă, bă, auziși, care ești acolo? – Auzit, murmură adînc glasul din șlep. DUMITRIU, N. 139. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VIII 39. ◊ Tranz. Cînd a murmurat vorba asta, Panțîru a înțeles-o. SADOVEANU, O. VIII 192. (Poetic) îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Noaptea-ntreag-o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I 316. ♦ A cîrti împotriva cuiva sau a ceva, a protesta cu jumătate de glas. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit? SADOVEANU, O. I 324. Oamenii nu se ajung și murmură, și se agită, și amenință. REBREANU, R. I 223. Cei ce se luptă murmurînd De s-ar lupta și-n primul rînd, Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I 257. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O. III 10. 2. A produce un zgomot ușor și continuu. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. SADOVEANU, O. III 210. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmură-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I 96. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93.

SADEA adj. invar. 1. De un singur fel, neamestecat cu altceva; pur, curat, simplu, fără adaosuri sau podoabe. La nuntă îi gătită cu cămașa cea cu altiță aleasă, sadea sau bătută cu fluturi. SEVASTOS, N. 235. Laptele acru de oi cel mai bun e cînd se face sadea din lapte de oi. ȘEZ. VII 76. (Cu pronunțare regională) Toate drumurile sînt împodobite... de cruci, altile sade, altile cu domnu Iisus Hristos. KOGĂLNICEANU, S. 5. ♦ Simplu, fără titluri, fără forme de politețe. Taci, nu mă cuconi... zi-mi Stan sadea. ALECSANDRI, T. 614. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 66. ♦ (Adverbial) De-a dreptul, curat; precis, exact. După fața lînii, oile sînt albe sadea, brumării... negre sadea. DAMÉ, T. 67. Ne este mult mai ușor de a scri și vorbi franțuzo-romînește... decît sadea romînește. RUSSO, S. 93. (Rar la comparativ) Alte încercări de publicații literare făcute în așa-zisul centru intelectual al Romîniei (sau mai sadea în București) au trăit două zile și au murit a treia zi. ALECSANDRI, S. 83. 2. (Despre persoane, uneori ironic) Veritabil, autentic, adevărat. Știți, boier sadea, nu d-ăștia de-au umplut țara și tîrgurile. REBREANU, R. I 15. Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși, boieri sadea. DELAVRANCEA, A. 103. ♦ (Despre abstracte) Cu totul, complet, în întregime, pe deplin. Omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie e sadea neomenie. DELAVRANCEA, S. 252. ♦ La fel cu altcineva, exact, întocmai ca altul. Să fiu Mogîrdici sadea. DELAVRANCEA, O. II 254.

ÎNDRUMARE s. 1. călăuzire, conducere, dirijare, ghidare, îndreptare, orientare. (~ cuiva pe drumul cel bun.) 2. dirijare, reglare. (~ circulației pe străzi.) 3. directivă, indicație, instrucțiune, normativ, normă, recomandare, (înv.) regulativ. (A respectat toate ~ primite.) 4. indicație, informație, lămurire. (A primit ~ necesară.) 5. explicație, indicație, instrucțiuni (pl.), lămurire. (~ pentru folosirea unui medicament.) 6. îndemn, învățătură, povață, povățuire, sfat, vorbă, (pop.) învăț, (înv.) consiliu, cuget, dăscălie, gînd, povățuială, povățuitură, sfătuială, sfătuire, socoteală. (I-a ascultat ~.) 7. instruire, pregătire. (~ cuiva pentru viața de gospodină.)

CHIVERNISIRE s. f. 1. (Mold., ȚR, Trans. SE) Conducere, guvernare, administrare. B: Avînd domnia pace și liniște, se afla asupra trebilor și chivernisirilor țării. R. GRECEANU; cf. ANTIM. C: Mai bine este bogatului a avea bogăția sa spre chivernisire decît spre stăpînire. EG, 108. Toate cnejiile rusești cu bună chivernisire și înțelepciune le-au chivernisit. IR 1757, 13r. ♦ Chibzuință, rațiune. A: Fietecine cel ce om să numeaște și cu chivernisirea întregii minți să slujaște ... să socotească. CD 1698, 42v; cf. CD 1770, 53r. 2. (ȚR) Agonisirea mijloacelor de trai. B: Veniturile de toate părțile, spre chivernisirea și hrana călugărilor. MINEIUL (1776). ♦ (Mold.) Economisire. A: Ori ca să arați vitejie, ori pentru chivernisire ... nevrînd să ție atîția vrăjmași în casa sa. VP, 57v. Etimologie: chivernisi. Vezi și chiverni, chiverniseală, chivernisi, chivernisit, chivernisitor, chivernitor, nechivernisit, schiverniseală, schivernisi. Cf. chiverniseală; hotnogie; chiteală, chitire, chitit2, chititură, sămăluință, sămăluire (2), schiverniseală; agonisită (1).

brăcui vb. IV. tr. (reg.) 1 (compl. indică obiecte, lucruri neutilizabile etc.) A separa, alegînd tot ceea ce este mai bun. ♦ Ext. A răvăși; a deteriora. 2 A tăia arborii buni, lăsînd pe cei cu defecte, care rămîn în grupuri rare. • sil. -cu-i. pl. -iesc. /brac2 + -ui.

Sodoma și Gomora – Legenda biblică (Geneza, c. XIX, v. 24, 25 și 28) povestește că aceste două orașe de pe valea Mării Moarte, au fost, pe vremea patriarhului Avram, arse și prefăcute în ruine de flăcările trimise din cer, ca pedeapsă pentru destrăbălarea locuitorilor de acolo. Sodoma și Gomora (separate sau împreună) semnifică deci locuri de perdiție, cuiburi de vicii, de desfrîu. „Tună cel mai tare tunet/ Bate lifta păcătoasă -/ Ai avut destulă smoală/ La Sodoma, și pucioasă” (H. Heine, poezia Dispută). Iubirea ei crescuse ca o floare Sub ziduri de fățarnică Gomoră, O dulce-mpătimire arzătoare… (G. Topîrceanu, Infernul) „Poveștilor și morții dînd/ Sodoma și Gomora,/ Cei buni, călăi nemaiavînd,/ Trăi-vor frați de dor și gînd,/ C-un rai aievea îmbrăcînd/ Pămîntul tuturora” (D. Th. Neculuță, Cor de robi). Trei volume din romanul-fluviu În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, zugrăvind moravurile decadente ale aristocrației și marii burghezii franceze, poartă titlul simbolic: Sodoma și Gomora. BIB.

MURMURA vb. I. 1. I n t r a n z. (Despre ape, despre vînt sau despre alte elemente ale naturii) A produce un zgomot slab, continuu și monoton; a susura, a șopoti, (învechit) a murmui1 (l). Cf. VALIAN , v. Ríul care murmurează. NEGRUZZI, S. II, 15. Unde murmură izvorul și unde cîntâ mierla. ODOBESCU, S. III, 87. Izvoare vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I, 93. Fetele secerătoare Rîd și cîntă, snopi fac grîul, Murmurâ-ntre sălcii rîul. COȘBUC, P. I, 96, cf. II, 14. Picăturile de apă murmurau câzînd din streșină. SADOVEANU, O. I, 147. Vîntul de toamnă pornise o dată cu sara și murmura pe afară în tăcerea curții goale. id. ib. III, 210. Îndolente valuri veșnic au să ducă, Murmurînd nostalgic, rămînînd pe loc, Etereea noastră gemină nălucă. BENIUC, C. P. 103. Pîrîu murmurează. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2 T r a n z. (Despre oameni) A pronunța, a vorbi, a spune sau a cînta cu tonul scăzut, adesea monoton, șoptit și uneori nedeslușit. Basarabii ar fi murmurat acest cuvînt, așa- zicînd cu d-a sila. HASDEU, I. C. I, 46. Dascălul murmura în strana lui rugăciuni într-o limbă veche. EMINESCU, G. P. 65. Murmurînd cu o satisfacție plină de mîndrie: – Uite-așa-s bărbații ! REBREANU, R. i, 28. Și tocmai asta e întrebarea cea mare ! murmură îngrijorat Grigore. id. ib. II, 13. S-a ridicat repede, murmurînd: iartă-mă, Vladimir. SAHIA, N. 60. Oamenii murmurau cuvinte de încuviințare. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 708. îmi murmur bucuria în fluier vechi de fag. STANCU, C. 81. Voi intra masiv și greu în vreme. . . Murmurînd o doină trist. BENIUC, V. 9. Voicule, murmura el cu glas scăzut, . . . care e situația acolo ? PREDA, d. 157. Ceasuri lungi scria de zor făr' să obosească, Murmurînd încetișor Limbă păsărească. DEȘLIU, M. 59. (F i g.) Noaptea-ntreagă o să-și murmure Apele povestea lor. COȘBUC, P. I, 316. Iar apele, ciocnind tăceri, Trecutul ți-l murmură. LESNEA, I.118. Vadul își murmură cîntul. BENIUC, V. 99. ◊ A b s o l. Fata sărută murmurînd floarea. EMINESCU, N. 18. (F i g.) Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman. id. O. I, 24. Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stînă. id. ib. 231. ♦ I n t r a n z. P. e x t. (Despre vorbe, cîntece etc.) A răsuna încet, domol. Printre mîndrele coloane o cîntare blînd murmură. EMINESCU, O. IV, 131. Vorbe murmurau amestecate în juru-i. SADOVEANU, O. VI, 532. 3. I n t r a n z. A-și exprima nemulțumirea vorbind încet, printre dinți, a protesta cu glasul scăzut; a se plînge, a mormăi1 (2), a bombăni, (învechit) a murmui1 (2), a murmurisi. V. c î r t i. Cf. COSTINESCU. Toată societatea începu să murmure contra lui Elescu. BOLINTINEANU, O. 424. Lumea începe să murmure. CARAGIALE, O.4. Cei ce se luptă murmurînd, De s-ar lupta și-n primul rînd Ei tot atît de buni ne par Ca orișicare laș fugar. COȘBUC, P. I,0 257. Biroul însă începea să murmure și Sergiu schimba vorba. BASSARABESCU, S. N. 44. Oamenii nu se ajung și murmură și se agită și amenință. REBREANU, R. I, 223. Parcă știți voi cum murmură și se mișcă poporul asuprit ? SADOVEANU, O. I, 70. Din sate veni vestea că sărăcimea murmură, cîrtește și înjură. STANCU, R. A. IV, 172, cf. ALR II/I h 31. 4. I n t r a n z. (Regional; despre urși) A mormăi1 (1) (Balș). ALR SN III h 677/876. – Prez. ind.: murmur (pers. 3 accentuat și murmură) și (învechit și regional) murmurez. – V. murmur. Cf.fr. m u r m u r e r, lat. m u r m u r a r e.

*métric, -ă adj. (vgr. metrikós, d. métron, măsură. V. si-metric). Relativ la metru, la măsura versurilor. Vers metric, vers bazat pe cantitatea prozodică a silabelor, ca la Grecĭ și Romanĭ (în opoz. cu vers silabic). Relativ la metru, la gram., la litru: sistema metrică e o mare glorie pentru Francia. Chintal metric, o sută de chilograme. Tonă metrică, o mie de chilograme. S. f. Știința care se ocupă de elementele din care-s făcute versurile și de diferitele felurĭ de versurĭ. – În ainte de facerea sistemeĭ metrice, diferitele măsurĭ uzitate în Francia, ca și aĭurea, aveaŭ doŭă inconveniente: 1. măsurile, cu toate că purtaŭ tot un nume, variaŭ de la o provincie la alta; 2. subdiviziunile acestor măsurĭ nu eraŭ decimale, ceĭa ce îngreuĭa mult socotelile. De aceĭa, la 1790, un decret al Adunăriĭ constituante însărcină Academia de științe să organizeze o sistemă maĭ bună. Era vorba să se stabilească un etalon (o unitate de măsură) care să servească de bază tuturor celor-lalte. Academiciĭ Méchain și Delambre fură însărcinațĭ să măsoare lungimea părțiĭ meridianuluĭ terestru dintre Dunkerque și Barcelona, ceĭa ce s’a făcut de la 1792 pînă la 1799. De aicĭ s’a dedus lungimea totală a meridianuluĭ, și a patru-zecĭ de milioana parte din meridian a fost numită metru. Metru e baza tuturor celor-lalte unitățĭ a noiĭ sisteme, care din cauza asta s’a numit sistema metrică. Această sistemă a devenit legală în Francia pin decretu de la 2 Novembre 1801 și definitiv obligatorie de la 1 Ianuariŭ 1840. Încet-încet aŭ adoptat-o și alte țărĭ, așa în cît azĭ e întrebuințată maĭ de toate țările civilizate și numaĭ invidia le maĭ oprește pe unele de a o introduce oficial.

BINE1 adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

LOCALIZARE, localizări, s. f. Acțiunea de a localiza și rezultatul ei. 1. Fixare între anumite limite; limitare. Localizarea incendiului. ▭ Credem, în ce ne privește, că dacă se susține că localizările nervilor sînt difuze... se poate susține același lucru și pentru rădăcini, pentru că, la fel cu unii nervi, ele emană din mai multe grupuri celulare. PARHON, O. A. I 84. ◊ Localizări cerebrale = legarea diverselor procese psihice de anumite regiuni (și de anumite grupări de celule) ale scoarței cerebrale. ♦ Determinare în spațiu sau în timp a unui fapt, a unei acțiuni etc. 2. Adaptare a unei opere literare (mai ales a unei piese de teatru) străine la specificul unei țări, unei localități. O bună localizare e aproape tot așa de grea ca și o lucrare originală. CARAGIALE, O. III 225. Să ofere premii la cele mai bune traducțiuni și localizări ale publicațiunilor alese. ODOBESCU, S. II 75.

ÎNJUGA, înjug, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la vite) A pune la jug ca să tragă carul, plugul etc. Nu-l înjugi așa cu buna Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! COȘBUC, P. I 96. Să-i înjuge repede și să s-apuce de arat. SBIERA, P. 190. Fratele cel sărac – sărac să fie de păcate – tot avea și el o păreche de boi... cum sînt mai buni de înjugat la car. CREANGĂ, P. 38. ◊ (Cu inversarea construcției) Un plug mare că prinsei, Și c-un bou îl înjugai. ALECSANDRI, P. P. 169. ♦ Refl. Fig. (Rar) A se uni; a se articula. Locul unde fundul țestii să înjugă cu șira spinării ne durea. DELAVRANCEA, H. T. 110. 2. Refl. Fig. (Despre oameni) A se angaja la o muncă grea; a se înhăma (2). Ai plecat cînd era munca în toi și alții s-au înjugat la ea pe viață și pe moarte. DEMETRIUS, V. 129.

TOT1 adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

DISPOZIȚIE (< fr. disposition; lat. dispositio, aranjare) Parte a retoricii care se ocupă cu ordinea în care trebuie rînduite argumentele într-un discurs. Invenția găsește material, dispoziția, socotită de o mare importanță, coordonează argumentele după un anumit plan, care cuprinde, după retori, șapte părți: exordiul, propunerea, diviziunea (v.), narațiunea (v.), confirmarea, respingerea, perorația (v.), părți care nu sînt toate esențiale. În anumite împrejurări, narațiunea nu este necesară. Dispunerea argumentelor implică multă chibzuință, pentru că cele mai bune argumente nu-și pot produce efectul dacă nu sînt așezate la locul cel mai potrivit al discursului. Oratorul își dispune în așa fel argumentele sale, încît cele tari să nu-și piardă din puterea lor de convingere, iar cele slabe să pară mai tari decît sînt în realitate. Astfel, Demostene, într-unul din discursurile sale împotriva lui Filip, regele Macedoniei, după ce expune politica și intențiile regelui de a cuceri rînd pe rînd cetățile grecești, iar faptele erau așa de clare și potrivite cu convingerile ascultătorilor încît nimeni n-ar fi putut să-l contrazică, se adresează acestora, cu argumentul: „Cine crede contrariul să vină aci să mă desmintă!” Rostit în momentul cel mai potrivit al discursului, argumentul acesta este foarte puternic și întărește adevărul spuselor sale. În orice altă parte a discursului ar fi fost rostit, puterea argumentului s-ar fi spulberat.

ALL GOOD THINGS WHICH EXIST ARE THE FRUITS OF ORIGINALITY (engl.) toate lucrurile bune câte există sunt roadele originalității – J. St. Mill, „On Liberty”, Introducere. Efortul creator al omului este cel care conferă valoare lucrurilor.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,1 eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

GAZDĂ, gazde, s. f. 1. Persoană care primește la sine pe cineva dîndu-i adăpost; amfitrion. Ion, ca gazdă, se gîndește tot la lucruri bune. SP. POPESCU, M. G. 85. Ceru de la gazdă pe cineva care să-i arate lucrurile cele mai însemnate. ISPIRESCU, L. 278. Ie un pahar și-l întinde gazdei. CREANGĂ, A. 97. ◊ (Metaforic) Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi: «O, priviți-i cum visează Visul codrului de fagi!». EMINESCU, O. I 101. ♦ Persoană care ține pe cineva cu chirie (și cu întreținere plătită). De gazdă n-avea nevoie. Copilul putea merge la școală în fiecare dimineață. REBREANU, I. 52. ◊ Gazdă de hoți = persoană care adăpostește pe hoți și vinde obiectele furate. 2. Locuință provizorie (la un particular), ocupată de cineva în calitate de oaspete sau de chiriaș. De n-ai gazdă în sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Trebuie să vie în gazdă la mine. CARAGIALE, O. VII 21. Nu știu cum să fac ca să găsesc gazda nepotului meu. ALECSANDRI, T. I 81. ◊ Expr. A trage în (sau la) gazdă (la cineva) = a rămîne la cineva pentru un timp limitat; a mînea. Daca sosi, trase la gazdă la un om. ISPIRESCU, L. 278. Du-te de trage în gazdă la dînsa și fă-te că ești un drumeț străin. CREANGĂ, P. 170. Trebuia să tragi la gazdă, cînd era încă soarele de-o suliță sus pe cer. GHICA, S. A. 41. A primi (pe cineva) în gazdă = a oferi (cuiva) locuință, a adăposti (pe cineva) gratis sau cu plată. În cale dete preste un centaur, carele îl primi în gazdă. ISPIRESCU, U. 38. Cum, adicătele! nu trebuie să știu și eu ce pramatie de călător primesc noaptea-n gazdă? CARAGIALE, P. 54. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar ce ne primise în gazdă. NEGRUZZI, S. I 245. A (se) așeza în gazdă (la cineva) = a(-și) găsi locuință (la cineva). Ajungînd acolo toamna tîrziu, m-am așezat în gazdă la Pavel ciubotariul. CREANGĂ, A. 81. Ne-a așezat bunicul în gazdă, cu toată cheltuiala lui, la una Irinuca. id. ib. 25. A da (pe cineva) la gazdă = a găsi (cuiva) locuință. Dați pe Petre la gazdă undeva. PĂSCULESCU, L. P. 220. A lua (sau a ține pe cineva) în gazdă = a primi (pe cineva) în locuință, ca chiriaș. 3. (Transilv.) Țăran bogat care exploatează munca țărănimii sărace; chiabur, bogătan. Mult mă mustră gazdele Că le-am furat eu vacile. ȘEZ. VII 167. ◊ Loc. adj. De gazdă (mare) = din părinți chiaburi, din oameni bogați; bogat. Am tot zorit să-l însurăm. Găsisem una mai de gazdă. COȘBUC, P. I 240. Fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ♦ Stăpîn, proprietar. Gazda fîntînii făcuse chiar un ospăț. RETEGANUL, P. II 46. Vie gazda boilor, Că ști rîndul buzelor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

PUR2, -Ă, puri, -e, adj. 1. Care nu conține elemente străine; curat, neamestecat. Alcool pur. Aur pur. ▭ Fii ca o apă pură în care se ascund Nămolurile negre cu pietrele la fund. ARGHEZI, V. 150 ◊ (Adverbial) Psihologia lui nu e rece, pur teoretică, studiu de «natură-moartă». IBRĂILEANU, S. 225. ◊ Artă pură v. artă. 2. Nestricat, nealterat, neviciat. Doina aceasta se înalță pînă la cele mai pure și desăvîrșite trepte ale emoției. BOGZA, C. O. 366. Norii lungi în hore pure Trec și ei pe calea lumii. ARGHEZI, V. 34. ◊ (Adverbial) Florile miroseau proaspăt și pur. C. PETRESCU, Î. II 44. ♦ Fără pete, imaculat, limpede. Cerul era de un albastru mai adînc și mai pur. C. PETRESCU, A. 392. ♦ Fig. Nepătat din punct de vedere moral; neprihănit. Vorbele prietenului... coborau trivial pe pămînt ceea ce era pur și inalterat în toată suferința lui și a Luminiței. C. PETRESCU, Î. II 102. Adela e atît de pură, și, cu toate aerele ei de sfidare, e atît de bună! IBRĂILEANU, A. 93. Citeam cu ochi de flăcări în sufletu-ți cel pur! MACEDONSKI, O. II 19. 3. Simplu, gol. Avem a face cu pură frazeologie bisericească. IORGA, L. I 432. ◊ (Adverbial, în expr.) Pur și simplu = nimic altceva decît...; numai și numai. Am să-i reclam pur și simplu banii. ALECSANDRI, S. 167.

VEDEA, văd și (regional) văz, vb. II. I. 1. Tranz. A percepe cu ajutorul văzului. Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. IOSIF, V. 41. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet. COȘBUC, P. I 95. Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. ◊ (Cu subiectul «ochii») Ce-mi văzură ochii! Verișoara cu Pîlciu! Închiși într-un dulap! Prin întuneric! ALECSANDRI, T. 58. ◊ Expr. A vedea lumina zilei v. lumină. A nu avea ochi să vezi pe cineva v. ochi (I 1). A nu-și (mai) vedea capul de... v. cap1 (II). A nu vedea lumea înaintea ochilor v. ochi (I 1). Cînd mi-oi vedea ceafa v. ceafă. A vedea stele verzi v. stea (II). Cum te văd și mă vezi = evident, clar, sigur. A vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva v. apă (2). ◊ Absol. Ca să vedem mai bine, ne urcăm pe linia ferată. STANCU, D. 125. S-a stîrnit un vifor cumplit... de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. I 143. Băiatul meu... nu vede tocmai bine de un ochi. ȘEZ. IV 231. (Expr.) Cît vezi cu ochii (sau cu ochiul) v. ochi (I l). N-aude, n-a vede, n-a greul pămîntului v. auzi (1). A vedea ca prin ciur v. ciur. Văzînd și făcînd v. face (VI 1). A nu vedea de nas v. nas. ◊ Refl. Am un lup cu ochii sfecliți, de te vezi printr-înșii (Oglinda). GOROVEI, C. 256. ◊ Refl, pas. Parcă-i oaste Cum se văd în șir pe coaste Sutele de clăi. COȘBUC, P. II 16. Se vedeau nemișcați doi ochi de jaratec. EMINESCU, N. 23. Printre sucmane se vedeau amestecate multe surtuce. RUSSO, O. 56. ◊ Refl. reciproc. (Cu pronunțare regională) A fost o seară și o parte din noapte o negură atît de deasă, că nu se putea videa om cu om la un pas. ALECSANDRI, S. 240. ◊ Refl. impers. Ia mai dă-te oleacă pe jos, pînă se mai vede. CREANGĂ, O. A. 125. Slab că se vedea printr-însul. RUSSO, O. 48. Răsai, lună, mai degrabă, Să se vadă prin livadă. HODOȘ, P. P. 50. 2. Tranz. A fi de față la desfășurarea unui eveniment, a unei întîmplări; a asista, a fi martor. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut, cumplită pătăranie ne-ar mai auzi urechile. CREANGĂ, P. 119. Astfel drepții ar zice, de ar vedea-mplinite, Cîte într-al tău nume ne sînt făgăduite. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Refl. impers. Nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. 3. Tranz. A se convinge de ceva cercetînd, examinînd (cu oricare din simțuri sau pătrunzînd cu mintea). Mă pipăia la braț ca să-mi vadă bătaia vinelor. GANE, N. II 116. Mă duc să văd, nu mi-a picat ceva la turbincă. CREANGĂ, P. 300. De nu vrei să mă crezi, vezi ce zice Balzac în Papa Gobsec. NEGRUZZI, S. I 49. Să aruncăm dar o ochire asupra trecutului acestei nații și să vedem ce a făcut în acești optsprezece secoli. BĂLCESCU, O. II 11. Uită-te de vezi paingul în umbrita sa chilie. CONACHI, P. 269. Mă dusei miercurea-n tîrg Să văz boii cum se vînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. Vedea limpede în gîndul boierului. SADOVEANU, O. VII 63. ◊ Refl. impers. La treabă se vede omul ce poate. CREANGĂ, O. A. 189. 4. Refl. A fi, a ajunge, a se pomeni, a se găsi într-o anumită situație. Cînd mă văd în prada sorții, Plîng. COȘBUC, P. I 265. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Cînd se văzură copleșiți de numărul dușmanilor, se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, O. II 12. 5. Tranz. A întîlni pe cineva. Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine. EMINESCU, O. I 92. Hei!... bine v-am găsit, bine v-am văzut, cinstiți boieri și cavaleri de toată mîna, și mai mari și mai mijlocii și mai mici. ALECSANDRI, T. 95. ◊ Refl. reciproc. Dar poate or ști alții cu care soția dumitale s-a văzut după aceea. SADOVEANU, B. 199. Feciorii craiului și fetele împăratului nu se văzuse niciodată. CREANGĂ, P. 183. La liberarea lui din închisoare și din armată el a devenit unul din tinerii cu cari mă vedeam mai des. GHICA, S. A. 140. ◊ Expr. Să ne vedem sănătoși (sau cu bine)! formulă de salut, la plecare. Sărutînd-o pe frunte, îi zise... Să ne vedem sănătoși! ISPIRESCU, L. 18. Adio – să ne vedem sănătoși. ALECSANDRI, S. 47. ♦ A vizita. N-ar fi oare păcat să nu văd la Moscova tot ceea ce cred eu că se poate vedea în timpul ce ne este hărăzit să-l petrecem aici? STANCU, U.R.S.S. 53. Mă voi duce dară să-mi mai văz o dată părinții și apoi m-oi întoarce ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. 6. Intranz. (Mai ales la imperativ) A avea grijă, a se îngriji, a se ocupa (de cineva sau de ceva). Vezi de găini, să nu se culce flămînde, și scoală pe argat. SADOVEANU, B. 31. O ține pe lîngă casă, să-i vadă de copii. REBREANU, I. 15. Ne ducem să vedem de boi și de sanie, și-om da pe la tine mai acuși. MIRONESCU, S. A. 34. ◊ Expr. A-și vedea de treabă = a se ocupa de treburile personale; a nu se amesteca în treburile altora. Da ce vrei, mări Cătălin? Iadu-t’ de-ți vezi de treabă. EMINESCU, O. I 174. Pînă vaca-o paște iarbă, Hai să ne vedem de treabă. TEODORESCU, P. P. 342. A(-și) vedea de coada măturii (sau de fuse și mosoare) = a se ocupa de treburile casei, ale gospodăriei. Șezi acasă... răspunse împăratul, de vezi de coada măturii. ISPIRESCU, L. 14. Șezi acasă de-ți vezi de fuse și mosoare. id. ib. 14. A-și vedea de drum v. drum (2). ♦ (Numai la imperativ, servind ca îndemn sau ca avertisment) Bagă de seamă, fii cu grijă. Vezi de te silește că, uite, avem oaspeți. SADOVEANU, O. I 44. Amice, vezi să nu păți și tu ca simigiul. ODOBESCU, S. III 10. ◊ (Cu valoare de interjecție, pentru a atrage atenția asupra celor ce urmează) Vezi, de-atunci eu alergai, lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Vezi? Tot de noroc să se plîngă omul. CREANGĂ, P. 91. Ei, vezi, mă rog, ce nătărău. DONICI, F. 78. ♦ Tranz. (Popular) A ajuta. Să îngrijească de noi, Să ne vază la nevoi. TEODORESCU, P. P. 141. 7. Tranz. A căpăta, a primi, a se alege cu ceva. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, P. 100. ♦ A avea în posesie; a poseda. Prepeleac... se chitea cum ar face să vadă banii acasă la dînsul. CREANGĂ, P. 49. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, O. P 46. II 1. Tranz. A-și da seama, a remarca, a observa. Unde văd că nu sînt binevenit, mă retrag. DUMITRIU, N. 37. Se bucura văzînd emoția lui Titu. REBREANU, R. I 54. Dacă mă vede că-s o văduvă sărmană... trebuie să-și bată joc de casa mea? CREANGĂ, P. 28. ◊ Expr. Ce să vezi (sau ce să vadă), formulă expletivă prin care se exprimă mirarea față de ceva neașteptat. Cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său. ISPIRESCU, L. 8. Cînd se uită mai bine, ce să vadă? CREANGĂ, P. 147. ◊ Absol. Dumneata, moșule, cum vedem noi, cauți pricină. CREANGĂ, P. 82. ♦ A lua în considerare; a considera, a socoti. Tu vezi ce sînt eu astăzi, iar nu ceea ce am fost. ALECSANDRI, T. II 123. Pe care îl voi vedea cu mai multă plecare către învățătura lucrurilor celor bune... DRĂGHICI, R. 60. ◊ Expr. A fi bine văzut = a fi apreciat. Om așezat și foarte bine văzut de toată obștea. CARAGIALE, S. 67. 2. Tranz. A înțelege, a pricepe. Nu văd ce rost au toate întrebările astea. BARANGA, I. 186. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. Am avut prilej a vedea și a ne dovedi nepotrivirea doctrinilor nouă a limbii cu firea duhului, cu nevoile și cu obiceiurile neamului. RUSSO, O. 79. ♦ A imagina, a-și închipui; a interpreta. Prea vede însă lucrurile în negru. BARANGA, I. 182. Așa am văzut eu lucrurile și cred că le-am văzut bine. C. PETRESCU, C. V. 107. ◊ (Intranz., în expr.) A vedea departe = a prevedea. Poate, dar azi tot el stă mai bine ca noi toți! Asta înseamnă, că a știut să vadă departe. DEMETRIUS, C. 12. 3. Refl. impers. A părea, a se arăta. Cel mic se vedea a fi mai isteț decît cei doi mai mari. ISPIRESCU, L. 313. De treabă tînăr se vedea acela. DRĂGHICI, R. 8. ◊ Expr. Se vede că... sau se vede treaba (sau lucrul) = e probabil, pesemne. De ce nu vrea să-i spună ei ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Se vede lucru că și moș Nichifor era făcut pe drumuri. CREANGĂ, P. 112. Se vede că ești născută în codru. – Ai ghicit. ALECSANDRI, T. I 432. – Perf. s. pers. 1 pl. și: (învechit) văzum (EMINESCU, O. I 208).

STRĂIN2, -Ă, străini, -e, s. m. și f. 1. Persoană care aparține (ca origine, ca cetățenie) altei țări decît aceea în care se află; persoană care este din alt loc decît acela în care se află sau în care trăiește și care este necunoscută celor dimprejur. Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. SADOVEANU, O. VII 324. Străinii de toate semințiile veneau de obicei aci călăuziți de agenții birourilor maritime. BART, E. 361. Ce spui tu, străine? Ștefan e departe, Brațul său prin taberi mii de morți împarte. BOLINTINEANU, O. 34. Drumurile de fier au să îmbogățească pe străinii care le-or face, iar nu pe noi. ALECSANDRI, T. I 361. ♦ Persoană aparținînd unei naționalități care formează, în cadrul unui stat burghez, o minoritate națională. 2. Persoană care nu se află în relații apropiate, de rudenie sau de prietenie (cu cineva). A vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. Dragostea ce-i arătau toți ai casei făcu pe Radu să nu se mai simtă între străini. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Cum n-oi plînge, dacă de trii ani de zile mă găsesc printre străini. ALECSANDRI, T. I 188. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. Mămucă, nu vreau să mă duc în străini... nu vreau să plec de lîngă tine. VLAHUȚĂ, O. AL. I 47. Flăcăul aceala, din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă, și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. Că te-am iubit atîta, putea-vei tu să ierți? Cu fața spre părete mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini. EMINESCU, O. I 127. 3. Persoană care nu face parte dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu acestea. Accesul străinilor este interzis. – Variantă: strein, -ă (CREANGĂ, A. 24) s. m. și f.

subiect psihologic, orice segment al propoziției sau frazei care, indiferent de structură lexicală și funcție gramaticală, reprezintă elementul cunoscut, atât vorbitorului cât și interlocutorului (cititorului), grație contextului ori numai situației. În unele condiții, s. p. există în enunț numai pentru vorbitor (A): „Banu’ bani unde găsește, / Acolo se rostogolește.” (Proverb) Subiectul și predicatul sunt, la origine, două unități specifice și necesare ale unei propoziții și anume una reprezentând segmentul (cuvântul sau grupul de cuvinte) „prezent în mintea vorbitorului” (H. Paul, III, § 7), înainte de a se exprima, este elementul „determinat” (cf. A. Philippide, p. 126), și alta, segmentul căutat și oferit interlocutorului pentru comunicarea unui spor de informație, este segmentul necunoscut, elementul „determinant” al celuilalt. Practica limbii a făcut ca aceste două segmente să se cristalizeze, lexical și flexionar, într-o anumită formă consacrată pentru toți vorbitorii, căpătând numele de „subiect gramatical” și „predicat gramatical”. Ceea ce în gramatică este subiect ori predicat prezintă, însă, la origine, două unități psihologice ale unui enunț. Într-o propoziție pur gramaticală, subiectul și predicatul nu pun alte probleme decât recunoașterea lor conform unor indici formali lexico-gramaticali consacrați. Dar este vorba de propoziția căreia îi putem spune „abstractă”, în opoziție cu aceeași propoziție, nu ca exemplu gramatical, ci ca una legată de un context sau situație, una care exprimă o comunicare efectivă și căreia îi vom zice propoziție „concretă” (E. Winkler, p. 20). În cazul, unei propoziții „concrete”, analiza subiectului și predicatului poate și trebuie în interes stilistic, să verifice dacă, în adevăr, subiectul gramatical este și cel psihologic, respectiv dacă cuvântul subiect exprimă cu adevărat segmentul cunoscut al enunțului. În vorbirea vie și într-un context dat, unitățile psihologice ale propoziției nu pot și nu trebuie să concorde, neapărat, cu cele gramaticale; de aceea, pentru vorbitor sau scriitor, s. p. poate fi oricare din unitățile propoziției, începând cu subiectul gramatical și terminând cu predicatul gramatical. Cu deosebire când unitățile gramaticale nu concordă cu cele psihologice, analiza gramaticală, ținând seama neapărat de acest fapt, este și o analiză stilistică, la nivelul gramaticii expresive. Cu atât mai mult cu cât, punând în lumină neconcordanta între s. p. și cel gramatical, reușim să aflăm urmele unui fenomen gramatical care generează unele figuri de stil consacrate. În propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, identificăm subiectul „copilul” și predicatul „se joacă”, după indicii lexico-gramaticali consacrați. Întrebările analizatoare, folosite în analiza didactică, vizează însă și unitățile psihologice ale enunțului. Întrebarea „cine?” sau „ce?”, pentru subiect, și „ce face?” ori „ce se spune despre?” consideră propoziția drept „concretă”, pentru că, în momentul când întrebăm „cine se joacă?” se presupune că predicatul este segmentul cunoscut din propoziție; când întrebăm „ce face copilul?”, se presupune că subiectul gramatical este și cel psihologic. Dar propoziția de mai sus mai cuprinde și două părți secundare: atributul „nostru” și circumstanțialul „în curte”. Analiza lor se face în același chip, constatându-se că pot să fie, rând pe rând, s. p. Astfel, propoziția „Copilul nostru se joacă în curte”, ca propoziție abstractă, nu comunică nimic; ca propoziție concretă, însă, poate comunica unul din următoarele mesaje, având ca s. p., de fiecare dată altul: „Copilul nostru (de care este vorba) – s. p. – se joacă în curte” (predicat psihologic). „Copilul nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „Copilul nostru se joacă – s. p. – în curte” (predicat psihologic). „Copilul (s. p.) nostru (predicat psihologic) se joacă în curte” – s. p. „În curte - s. p. – se joacă copilul nostru” (predicat psihologic). După cum se vede, s. p. reprezintă segmentul cunoscut sau segmentele cunoscute ale enunțului, puse în întrebare: „cine se joacă?”, „unde se joacă copilul?” și „care copil se joacă?” – în opoziție cu el, cuvintele interogative (care vizează adevăratul mesaj): cine, ce face, care, unde se referă la segmentul sau segmentele necunoscute, așteptate în răspuns și care reprezintă predicatul psihologic. Ca și în analiza pur gramaticală, s. p. se reliefează în opoziție cu predicatul psihologic. Când subiectul gramatical este și cel psihologic, el își are topica lui consacrată, dar totodată se caracterizează și prin, poziția atonă și nivel coborât: „Copilul / se joacă”. În cazul enunțului scris, singurul indice al s. p., când este și cel gramatical, rămâne topica; dar, atunci când un scriitor vrea să indice și poziția atonă și nivelul melodic coborât al s. p., recurge la un semn de punctuație care să arate că trebuie pusă o pauză între el și predicat: linia de pauză ori chiar virgula. Cităm dintr-o scrisoare a lui Nicolae Titulescu către Al. Suciu (1926): „Păstrează, te rog, pentru tine cele scrise. Mai știi că aș regreta ca atitudinea mea să încurce atitudinea voastră. Voi, nu vă luați după mine. Faceți cum credeți că e mai bine”. Funcția de s. p. pe care o poate avea chiar cel gramatical este rezultatul unei implicații contextuale care dă subiectului gramatical o nuanță de circumstanțial de relație, ceea ce-l reliefează ca „segment cunoscut” al enunțului. Virgula între subiect și predicat, când scriitorul vrea să arate că subiectul gramatical trebuie citit ca s. p., o întrebuințează chiar Caragiale, ca și Delavrancea ori Arghezi. În frază, s. p. se recunoaște mai ușor prin topică, mai precis, prin dislocare și așezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar trebui să stea în propoziția subordonată, cu topica lui specifică: „Maica mire are mii De ani între vecii, Dar mai tânără mereu S-a-ntrecut cu Dumnezeu Omul când credea că moare Da dintr-însa altă floare Pentru lumea trecătoare”. (T. Arghezi) în exemplul de mai sus, „Omul când credea că moare”, în loc de „Când credea omul că moare / Da dintr-însa altă floare...”, poetul se abate de la topica subiectului din circumstanțiala temporală, dislocându-l pentru a-l pune la începutul frazei, ca și cum ar fi subiectul propoziției principale. Alteori, în fruntea frazei apare un complement direct la nominativ, adică s. p. și prin topică și prin flexiune: „Sânul rotunjor Când pe brațe-l porți, Li s-ar face dor Și la morți.” (Eminescu) (În loc de: „Când îl porți pe brațe [Sânul rotunjor] Li s-ar face dor Și la morți”.) Versurile lui Eminescu amintesc, în privința structurii sintactice, un proverb ca: „Cele rele dă-le pe apă, Cele bune sapă-le-n piatră.” Dar s. p. este ilustrat și de un complement direct, indirect sau circumstanțial tot prin topică, fără altă abatere: „Iar pe soră-ta să știi că nu mă pot învoi s-o dau feciorului cel înalt și cu nasul mare al dăscăliței lui Topor.” (M. Sadoveanu) (in loc de: „Iar tu să știi că nu mă pot învoi s-o dau pe soră-ta după etc.”). „Porcului să nu-i pui belciug de aur.” (Pop.) (în loc de: „Să nu pui porcului belciug de aur.”) Cf. germ.: „Ein Gütchen, wenn du hättest...” ( → H. Paul, p. 67) „Dem Schriftsteller, was soll der Kunstrichter seyn?” (Herder; ib.). În frază, s. p. este ilustrat de propoziții cu indice gramatical consacrat, specific. Astfel, circumstanțiala cauzală, când este s. p. enunțând o cauză cunoscută, se introduce prin locuțiunea conjuncțională „de vreme ce” (fr. „puisque”, germ. „da”, „indem”, lat. „cum”) sau prin „dacă” (falsă condițională); opoziționala propriu-zisă ori sub forma unei false condiționale, circumstanțiala de excepție, uneori circumstanțiala cumulativă etc. sunt de asemenea s. p. al frazei. Valoarea estetică a s. p. se demonstrează: a) prin faptul că este un fenomen care generează, în propoziție și frază, patru figuri de stil frecvente: inversiunea, anacolutul, antipalaga, procatalepsa; b) prin justificarea exprimării unor relații sintactice în frază cu unelte joncționale nespecifice (falsa condițională, falsa temporală etc.), adică unele cazuri de substituție în frază (tropi sintactici), și prin necesitatea analizei structurii de adâncime a frazelor respective, în profitul stilisticii; c) când mesajul unei comunicări sau opere se poate determina și prin însumarea tuturor reprezentărilor predicative, structurate și diferențiate de cele cu caracter de predicat psihologic, rămâne de știut că, întrucât s. p., în propoziție și frază reprezintă un fenomen de redundanță lexico-gramaticală, urmărindu-se frecvența lui într-o operă, se poate determina universul ei tematic, precum și cuvintele-cheie sau laitmotiv specifice operei și, în ultimă analiză, autorului însuși.

FLOARE sf. 1 🌿 Partea plantei, alcătuită din foi sau petale, albe sau colorate, adesea mirositoare, care se desvoltă, la o anumită epocă a anului, pe ramurile ei și în care se găsesc organele de reproducere (🖼 2129): zilele omului sînt ca ~a cîmpului ZNN.; proverb: cu o ~ nu se face (primă) vară, dintr’un singur exemplu nu se poate trage nici o concluzie; ~ la ureche, lucru ușor, de puțină însemnătate: lucrurile cele mai grele ... la el erau ~ la ureche ISP.; de florile mărului, Mold. Trans. de flori de cuc, în zadar, de geaba, fără nici un folos, numai cu numele: căci nu doară de florile mărului se îndoapă cu învățătura cîte 20 și 30 de ani ISP.; nu sînt eu numai de florile mărului prințipul Zamfir I. -GH.; nu ți-i greu să-ți pierzi vremea de flori de cuc? ALECS.; nu de flori de cuc i-au pus oamenii numele Procletul RET.; a pune flori după ureche, a înșela, a încornora, a pune coarne: vrei să-mi pui flori după urechi cu sfrijitu cel de Gălușcă? ALECS.; copil din flori, copil nelegitim, bastard 2 Ori-ce plantă de ornament: un ghiveciu de flori 3 🌿 Se întrebuințează cu un epitet sau un determinativ spre a denumi o mulțime de plante: FLOARE-BROȘTEASCĂ, plantă cu flori galbene, numită și „piciorul-cocoșului” sau „rărunchiu” (🖼 2130) (Ranunculus acris); FLOAREA-CĂLUGĂRULUI 👉 CĂLUGĂR 2; FLOAREA-CIUMEI = CIUCURAȘI; FLOAREA-CIUTEI = GĂINUȘI; FLOAREA-CRUCII = PRISTOLNIC; FLOAREA-CUCULUI 👉 CUC; FLOAREA-CUNUNII CURCUBEU 2; FLOAREA DOAMNEI, plantă ce crește în vîrful munților și pe pășunile stîncoase cu frumoase flori albe flocoase; numită și „floarea-reginei” „floarea-domniței”, „albumeală”, „flocoșele” (Gnaphalium leontopodium) (🖼 2131); FLOAREA-FÎNULUI FIRUȚĂ1; FLOAREA-FLORILOR DIOC; FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI 👉 FIERE; FLOARE-FRUMOASĂ BĂNUȚI; FLOAREA-GRÎULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOARE-DE-LEAC1, plantă, cu flori galbene-aurii, ce crește prin tufișuri umede; se cultivă adesea ca plantă decorativă; numită și „gălbenele”, „bujorel”, „piciorul-cocoșului” (Ranunculus repens); FLOARE-DE-LEAC2 GĂLBENELE (🖼 2132); FLOARE-DE-LINGOARE IARBĂ-DE-LINGOARE; FLOAREA-NOPȚII MIRODENIE 2; FLOARE-DE-OCHI SILUR; FLOAREA-PAIULUI ALBĂSTRIȚĂ; FLOAREA-PĂSĂRILOR, FLOAREA-PAȘTILOR, FLOAREA-PAȘTELUI, mică plantă ierboasă a cărei tulpină face o singură floare albă sau roză care se deschide în Martie-Aprilie (epoca Paștilor); numită și „oiță”, „păștiță”, „găinușă”, etc. (Anemone nemorosa) (🖼 2133): pe covorul galben de frunze moarte dedesubt se arăta albă ... floarea-paștelui SAD.; FLOARE-DE-PERINĂ, plantă cu flori galbene-aurii dispuse în capitule mărișoare frumoase; numită și „iarbă-de-perină” întrebuințată de popor spre a colora în galben (Anthemis tinctoria) (🖼2134); FLOAREA-REGINEI 👉 FLOAREA-DOAMNEI; FLOAREA-ȘARPELUI = MAMA-PĂDURII1; FLOAREA-SOARELUI, plantă originară din America, cu tulpina dreaptă și înaltă uneori de 2 metri, cu flori frumoase și mari, galbene; cultivată mai adesea pentru semințele ei oleaginoase; numită și „sora-soarelui” (Helianthus annuus) (🖼 2135); FLOARE-DE-STEA ARȘENIC; FLOAREA-STUPILOR – ROINIȚĂ; FLOAREA-UNTULUI VERIGEL; FLOAREA-VÎNTULUI FLOAREA-PĂSĂRILOR; FLOAREA-ZMEULUI – BARBA-POPII; – FLORI-DE-PAIE, plantă originară din Australia, cu tulpina țeapănă, cu flori frumoase de diferite colori, cari par uscate ca paiele (Helichrysum bracteatum) (🖼 2136); FLORI-DOMNEȘTI – SURGUCI; FLORI-MĂRUNȚELE – TOPORAȘI (Viola adorata) 4 Desen, înfățișînd o floare cusută, brodată sau tipărită pe o țesătură: ie albă ca laptele împănată cu flori galbene RET. 5 Strat de mucegaiu ce se formează la suprafața vinului, oțetului, etc. 6 🔧 Vîrful ascuțit al sfredelului, care pătrunde în lemn 7 Bărbia cheii (🖼 2137) 8 📰 Partea caracterului de tipografie care reprezintă litera sau semnul, spre deosebire de restul suportului de plumb (👉 🖼 893) 9 ~ de făină, făina cea mai fină 10 🔬 ~de pucioasă, pulbere de pucioasă obținută prin volatizare sau sublimare 11 Fig. Tot ce poate fi mai bun, mai fin, mai de seamă, elită: întîmpinat de 340 de tineri Greci ... ~a tinerimii I. -GH.; vecinul meu Bogonos e ~a vecinilor NEGR. 12 Tot ce poate fi comparat cu frumusețea sau frăgezimea unei flori: cu frumoasă și mîndră ~ a înzestrat literatura română I. -GH. 13 📖 Ornament al stilului: flori de retorică 14 Momentul cînd un lucru sau o persoană se află în desvoltarea deplină, în toată frumusețea, în toată strălucirea, în toată puterea: în ~a vîrstei; în ~a tinereții 15 Aromă, parfum (despre băuturi) 16 † Coloare, față [lat. florem].

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol1) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

agá f., pl. agale, gen. al agaleĭ, și agă m., pl. agĭ, gen. al agăĭ saŭ agiĭ saŭ al luĭ aga (turc. ar. pers. agha, la Turcĭ, în vechime „domn, om cult”, iar azĭ „mic funcționar, aprod”), Vechĭ. Odinioară, comandantu general al infanteriiĭ în rezidența domnuluĭ și tot-odată și șefu polițiiĭ, care avea ca ajutor pe căpitanu de dorobanțĭ (dregătorie înființată în Moldova de Alexandru cel Bun). Un boier de prima clasă. Maĭ în coace (la începutu sec. 19), prefect de poliție.

*molúsc n., pl. e, și -scă f., pl. sce și ște (lat. științific molluscus, după lat. mollusca, un fel de nucă cu găoace moale). Zool. Animal cu corpu moale, fără vertebre, ca melciĭ, scoĭcile, sepia ș. a. – Moluscele formează o diviziune a regnuluĭ animal. Ele aŭ o inimă, un creĭer, un aparat digestiv ș. a. Multe-s ermafrodite, maĭ toate ovipare. Puiĭ trec pin metamorfoze pînă cînd ajung marĭ. Unele-s terestre, dar cele maĭ multe acŭatice; multe-s bune de mîncat. Ele se împart în cincĭ clase: cefalopode, pteropode, gasteropode, scafopode și pelecipode saŭ lamelibranchiate.

rege m. 1. suveranul unui regat; 2. fig. cel dintâiu, cel mai bun în felul său: acel rege al poeziei EM.; 3. se zice de unele animale considerate ca cele mai nobile dintre toate: leul e regele animalelor; 4. piesa principală în jocul de șah; 5. pl. nume a 4 cărți din vechiul Testament, ce conțin istoria Evreilor dela profetul Samuel până la captivitatea babilonică.

PRIMENI, primenesc, vb. IV. 1. Refl. A-și schimba rufele purtate cu altele curate; a se îmbrăca cu rufe curate. ◊ Tranz. Uite ce ți-ai făcut poalele! Și numai azi te-am primenit. REBREANU, I. 16. 2. Tranz. Fig. A împrospăta, a schimba (cu ceva mai bun), a înnoi, a regenera. Una dintre cele trei bătrîne se furișă la ferestruică și primeni luminițele. CAMILAR, N. I 213. Totul s-a petrecut încet și îndelung, ca într-un corp viu care-și primenește pe nesimțite celulele. BOGZA, C. O. 240. Negustorii își primeneau vitrinele cu mărfuri... de primăvară. C. PETRESCU, A. 468. ◊ (Cu complementul «aer», «văzduh») Pe apă s-așterneau umbre mari și o răcoreală dulce, venită de la Dunăre, primenea aerul. DUNĂREANU, CH. 227. – Variante: (regional) premeni (SLAVICI, N. II 53, CARAGIALE, O. III 185, PANN, P. V. I 97), (Mold.) primini (ALECSANDRI, P. P. 144) vb. IV.

ACASĂ A nu avea cei șapte ani de acasă = A fi prost crescut: În fața socrilor niciodată nu vei avea cei 7 ani de acasă... chiar dacă le vei demonstra că de fapt îi ai... (http://www.opinii.md) A nu-i fi cuiva boii acasă = A nu se simți bine (dispus); a nu avea chef de nimic: Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scârțâi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba i-e făcut de năjit, ba că i-e făcut pe ursită […] încât lui moș Nichifor acestea nu-i prea veneau la socoteală, și de-aceea nu-i erau acum mai niciodată boii acasă. (ION CREANGĂ) MIRON: Ia, cumătrul, nevastă, nu știu ce are; parcă nu i-s boii acasă. (C. NEGRUZZI) A-și strânge lioarba acasă = A tăcea, a-și ține gura: […] dacă ar ști el, ticăitul, unde am pornit astă noapte, și-ar strânge lioarba acasă. (ION CREANGĂ) Așa (sau acum) mai vii de acasă = Înțeleg sau admit ce spui. Ești pe placul meu: − Ei, așa mai vii de-acasă. Bravos! Zi-i nainte! (I. L. CARAGIALE) Tocmai atuncea își veniră și țăranii de acasă. Acum înțeleseră șiritenia vorbei cucoanei, se mirară de atâta înțelepciune și se împăcară cum știură ei mai bine. (P. ISPIRESCU) Bine mititelule! Ia acum ai mai venit de-acasă. (ION CREANGĂ) Ca (la mama) acasă = Ca în mediul familial: Era ca acasă, îngrijea de straturile grădinei și de stupi. (MIHAI EMINESCU) O plăcintă savuroasă și tradițional românească cu brânză, ca la mama acasă, care nu este dificil de pregătit. (http://www.gustos.ro) Cei de-acasă = Rudele de-aproape, familia: Și așa, cu una, cu două, până le dădea de rost, apoi toate alergau, ca un stol de vrăbii speriate, care încotro ședeau, ca să spuie veste bună și noroc pe la cei de-acasă. (BARBU DELAVRANCEA) Își perindă pe dinaintea ochilor planuri de viitor, gânduri aurite. O să se întremeze și o să isprăvească facultatea, apoi se va face profesor și-i va sălta și pe cei de acasă. (PAVEL DAN) O vrea frumoasă, mănoasă, (sau pop.) lăptoasă și devreme acasă = Cere mult prea multe, are pretenții prea mari: Că precum / Bărbat bun și usturoi dulce nu se poate / Așa și nu se poate / Lânoasă și lăptoasă și grasă, / Să vie și devreme acasă. (ANTON PANN)

CINĂ (pl. -ni) sf. 1 Mîncarea, masa de seară: tu babă... ian vezi grăbește cu cina, să cinăm cu toții (RET.) 2 Timpul cînd se așază oamenii la masă, seara; cina mică, cam pe la ceasurile 4 după amiazi; cina (cea) bună, între 9 și 10 seara; cina mare, între 10 și 11 seara; colo după cina cea bună prind a se aduna zmeii (RET.); pe la cina mare, iată că vine și fata cea mai mică (CIAUȘ.) 3 ⛪ Cina cea de taină (🖼 1162), sfînta cuminecătură [lat. coena].

MURSĂ1 s. f. 1. Apă îndulcită cu miere, obținută prin fierberea sau prin spălarea fagurilor storși sau a vaselor și a instrumentelor care au servit la storsul fagurilor, la strecuratul mierii (lb, DAMÉ, T. 120, BARCIANU, MARIAN, INS. 147, PAMFILE, I. C. 96, id. S. V. 211, TDRG, FRÎNCU-CANDREA, M. 103, com. din ZAGRA- NĂSĂUD, T. PAPAHAGI, M. 226, L. COSTIN, M. B. 142, CHEST. VI 153/20, 162/9, 11, 13, 16, 21, 25, 27, 32, 163/17, ALR II 4 158/105, 250, 279); (regional) băutură obținută, prin fermentare, din apă sau lapte îndulcite cu miere (in care se adaugă diferite substanțe aromatice), mied (1), hidromel, (regional) must (i 5) (LB, PONTBRIANT, D., LM, DDRF, BARCIANU, ALEXI, w., com. PUȘCARIU, ALR I 1 690/280, ALR II 4 158/2, 130, 172, 310, 514, A V 22). Ce-mi deaderâ oțăt pentru mursă. DOSOFTEI, PS. 225/18. Vei uda vro cîtăva fărină cu mursă. ECONOMIA, 58/22. Colea vezi un șipot dă răchie, Ici dă proaspătă mursă un izvor. BUDAI-DELEANU, Ț. 325. Mursă de miere trecută în fermentație vinoasă. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 197. Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntînă din grădina ursului. CREANGĂ, P. 214. Paus se numește în Bucovina încă și vinul, miedul sau mursa care se duce la biserică . . . cînd se face parastas. MARIAN, Î. 158. Și mila de la măicuță E ca mursa din stecluțâ. id. NU. 406, cf. id. NA. 295, id. S. R. II, 75. Am dus la biserică doi colaci și un șip cu mursă. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI. Și ti-o știut legăna De țî-i gura ca mursa. GR. S. VI, 241. Și-ș lasă măicuța dulce, Maică dulce ca morsa. T. PAPAHAGI, M. 40. E ca mursa ( = e foarte dulce). ZANNE, P, IV, 2. ◊ F i g. Izvoarăle apelor celor cu mursă de minuni curgătoare. MINEIUL (1776), 82r2/32. ♦ (Regional) Miere stoarsă din faguri. Cf. PRECUP, P. 31. Păcurar cămeșă unsă Gura ta-i fagur și mursă. id. ib. ♦ (Regional) Apă îndulcită cu zahăr, sirop (PONTBRIANT, D., ALECSANDRI, T. 1 753, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 5, 6 supl., A V 15); s p e c. (prin Bucov.) sirop subțire cu care se ung plăcintele cînd se scot din cuptor (LEXIC REG. 105). 2. (Învechit) Suc, zeamă, sevă de plante, de fructe, de flori etc. V. m u s t (I 6), mustăreață (1). Cf. ANON. CAR. Mîngîierea spirituală și oarecare mursă, stoarsă din ierburi minunate . . . , produsă deodată în starea sănătății lui Caliman o prefacere neașteptată. ASACHI, S. L. II, 52. Mursă stoarsă din ierburi minunate. CALENDAR (1852), 20/33. Vinul armaș de Cotnar . . . , de culoare galbenă și gros la mursă. HEM 1 682. Mii de albine bîzîind zboară de pe o floare pe alta, ca să adune mursă pentru miere și ceară. CREANGĂ, GL. Să suflăm în mursa poamelor și a săminților din care se nutrește omul . . . și-apoi să învățăm pe oameni cum să stoarcă mursa aceasta, cum s-o fiarbă ca să fie mai tare și mai îmbătătoare și cum să facă din ea o băutură bună și dătătoare de chef ! SBIERA, P. 306. Străinul e tot străin ca și mursa de pelin. MARIAN, NU. 52. Căci dulceața cea de soacră . . . [E] ca mursa de venin. id. ib. 538. Mursî di peri. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ P. g e n e r. (Regional) Sevă; s p e c. seva arborilor; must (I 6), (popular) mustăreață (1), mîzgă (1). Cf. CONV. LIT. XLIV2, 619, ALR I 957/217, 962/5, 34, 217, 361, ALR II 6 397/64, 362, A I 13, 20, VII 4, GLOSAR REG. ♦ (Regional) „Rachiu fiert întîia oară”. Era harnică velnița să fiarbă atîta mursă, cîtă li trebuia oamenilor. ȘEZ. VIII, 67, cf. ALR II/349. 3. (Regional) Must (I 8), [Bălegarul] de va sta în grămezi și-l va apuca ploaia, se scurge mursa din el. I. IONESCU, M. 426. – Pl.: murse. – Și: (regional) mulsă (TODORAN, GL., ALR I 1 690/257), morsă s. f. – Lat. mulsa.

NEBÎNTUlT, -Ă adj. (Învechit și regional) Negativ al lui bîntuit; care nu este supărat, stingherit (de nimeni sau de nimic); teafăr, întreg. Venit-au la Domniia mea de a lor bunăvoe, de nimenea nesiliți și nebîntuiți (a. 1695). ap. hem 3 215. Iau mărgăritare, oricîte voiesc, nebîntuit de nimica. gorjan, h. iv, 112/7, cf. doc. ec. 344. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători..., cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și pururea la judecată... iar societatea bună ar remănea nebîntuită. creangă, a. 150. Se întoarse cu merele la împăratul lui, teafăr și nebîntuit precum îl făcuse mă-sa. ispibescu, u. 65. – pl.: nebîntuiți, -te. – pref. ne- + bîntuit.

rassă f. 1. toți cei ce se trag din aceeaș familie; 2. varietate a speciei umane: rassă albă; 3. varietate a speciei animale: cal de rassă bună (= fr. race).

sănătate f. 1. starea celui sănătos; 2. starea generală, complexiune: e de o sănătate delicată; 3. salutare: la toți sănătate! 4. toast: a bea în sănătatea cuiva; 5. pace bună: dacă nu vrei, sănătate! [Lat. SANITATEM].

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (la) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără să fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă2. 4. Piesă sau organ de mașină care are o formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună. ◊ Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă. ◊ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi copleșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inimă rece. ◊ Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viață; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și: (înv.) inime. – Var.: inemă s. f.] – Lat. anima.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos central al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracțiile sale ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare; cord1. ♦ Piept. 2. (Pop.) Stomac, burtă, pântece, rânză. ◊ Expr. A (mai) prinde (la) inimă = a scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat, a se (mai) întrema, a (mai) căpăta putere. Pe inima goală = cu stomacul gol, fără să fi mâncat ceva. A (se) simți greu la inimă = a-i fi greață, a-i veni să verse. 3. (La cărțile de joc) Cupă2. 4. Piesă sau organ de mașină care are o formă asemănătoare cu o inimă (I 1). II. Fig. 1. Inima (I 1) considerată ca sediu al sentimentelor umane: a) (În legătură cu bucurii, plăceri) I s-a bucurat inima când a auzit vestea cea bună. ◊ Loc. adv. După (sau pe) voia (sau pofta) inimii = după plac, nestingherit, cum îi e dorința. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, cu foarte mare și sinceră plăcere. ◊ Expr. A râde inima în cineva sau a-i râde cuiva inima = a fi bucuros, satisfăcut, mulțumit. A unge (pe cineva) la inimă = a face (cuiva) plăcere; a încânta, a bucura (pe cineva). Cât îi cere (cuiva) inima = atât cât vrea, cât poftește, cât are plăcere. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a renunța la propriul punct de vedere, la propria opinie sau plăcere. (A fi) cu inima ușoară = (a fi) fără griji, bine dispus, cu conștiința împăcată. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Îl doare la inimă când vede atâta risipă. ◊ Expr. A seca (sau a arde, a frige pe cineva) la inimă = a provoca (cuiva) o durere morală, o supărare mare. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva. A i se topi inima = a suferi foarte tare. A se sfârși la inimă = a se îmbolnăvi, a muri de durere, a fi copleșit de durere. A avea ceva pe inimă = a fi chinuit de un gând neîmpărtășit, a avea o taină în suflet. A-și răcori inima = a spune ce are pe suflet, a-și descărca sufletul. A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decât merită. A-i strica (cuiva) inima = a-i spulbera (cuiva) buna dispoziție, a indispune (pe cineva), a mâhni (pe cineva). A rămâne cu inima friptă = a rămâne mâhnit, dezolat, îndurerat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars (sau roșu) prin inimă, se spune când cineva primește pe neașteptate o veste tristă sau când îl cuprinde o durere fizică în mod brusc. Inimă albastră = suflet trist, îndurerat; tristețe, melancolie, mâhnire, deprimare; furie, ciudă, mânie, necaz. Inimă rea = mâhnire, durere, amărăciune. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mâhni (sau a mâhni pe cineva). c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la tine. ◊ Expr. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a iubi (pe cineva). A-i rămâne (cuiva) inima la... = a rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. A avea tragere de inimă (pentru...) sau a-l trage (pe cineva) inima să... = a se simți atras să facă ceva. d) (În legătură cu bunătatea sau răutatea cuiva, în loc. și în expr.) Inimă dreaptă = om drept, cinstit, corect. Inimă de aur = om bun. Slab de inimă = milos, impresionabil, influențabil. Cu inimă = bun, milos, înțelegător, uman. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos, înțelegător, darnic. A avea inima deschisă = a fi sincer, cinstit. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, fără reticențe, a vorbi deschis, fără rezerve. A avea inima largă = a fi mărinimos, milos, darnic. A se muia la inimă sau a (i) se înmuia (cuiva) inima = a deveni bun, milos; a se îndupleca. A nu-l lăsa pe cineva inima să..., se spune când cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. A fi fără inimă sau a fi rău (sau câinos, negru) la inimă = a fi rău, înrăit. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, neînțelegător, dușmănos, rău. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, rău, fără suflet, rece. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil la orice durere sau bucurie, a fi lipsit de omenie. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Îmi spune inima că s-a întâmplat o nenorocire. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune a cuiva) Înfruntă pericolul cu inimă rece. ◊ Cu inimă = (loc. adv.) energic, cu viață; (loc. adj. și adv.) inimos, curajos; pasionat. ◊ Expr. A(-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța, a se descuraja. A-și lua inima în dinți = a-și face curaj, a se hotărî să întreprindă ceva. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune când cineva își recapătă calmul, echilibrul și curajul după un moment de emoție sau de spaimă. A (mai) prinde (la) inimă = a căpăta (din nou) putere, curaj, a se restabili sufletește, a nu-i mai fi teamă. A-i ține cuiva inima = a încuraja, a consola pe cineva. A i se face (cuiva) inima cât un purice = a-i fi (cuiva) frică de ceva; a se descuraja. A i se tăia inima = a-și pierde curajul. 2. Inima (I 1) considerată ca centru și simbol al vieții sufletești. L-am șters din inimă. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima, din adâncul inimii = din tot sufletul, cu toată puterea sufletească. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită, curată. III. Fig. 1. Caracter, fire. Seamănă cu tatăl lui la chip și la inimă. 2. Ființă, om, individ. Înflăcărarea a cuprins toate inimile. IV. P. anal. 1. Mijloc, centru, interior. ◊ Expr. (Ir.) A rupe inima târgului = a) a cumpăra ce este mai prost, a face o afacere proastă; b) a impresiona cu ceva foarte tare. 2. Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia de dinainte cu cea de dinapoi. 3. Partea din interior a unei plante, a unei legume, a unui fruct; miez. 4. Partea cea mai importantă, esențială a unui lucru. [Pl. și: (înv.) inime. – Var.: inemă s. f.] – Lat. anima.

BĂUT1 s. n. Faptul de a bea. 1. Înghițire, consumare a unui lichid (pentru a-și potoli setea). Vitele sorbeau mai departe valul repede... Unele, cum sfîrșeau băutul, se trăgeau la o parte. CAMILAR, N. II 48. Și mai stă din băut și iar începe a mornăi. CREANGĂ, P. 214. 2. Consumare de băuturi alcoolice (în cantitate mare). Muierea lui se tot gîndi cum și-ar putea dezvăța bărbatul de la băutul cel fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună. RETEGANUL, P. IV 8. ◊ Expr. A se pune (sau a se așterne) pe mîncat și pe băut (sau pe mîncate și pe băute) = a începe, a se apuca să mănînce și să bea. – Formă gramaticală: (în expr.) băute.

BRAZDĂ, brazde, s. f. 1. Fîșie de pămînt răsturnată cu plugul; urma (șanțul, tăietura) rămasă în pămînt după plug. Brazdele se săltau, reavăne, creșteau, luceau, se culcau una peste alta, adînci, rădăcinile gliei trosneau, nimic nu se putea împotrivi fierului. CAMILAR, TEM. 47 Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Plugurile rămîn singurele pe brazdă în țarină, cu săptămînile. CREANGĂ, A. 72. L-am văzut adesea pe țăran despicînd cu greutate, în arșița soarelui, brazda rebelă. BĂLCESCU, O. I 324. Ziua toată a lucrat, Brazdă neagră-a răsturnat, Și prin brazde-a semănat Grîu mărunt și grîu de vară. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. adj. (Despre vite de jug, în opoziție cu de către om) Din (sau de) brazdă = din dreapta. Boul din brazdă. ◊ Loc. adv. În brazdă = de-a dreapta. Pune-n brazdă pe Boghean Și către om pe Joian. SEVASTOS, C. 303. ◊ Expr. A da sau a aduce (pe cineva) pe (sau la) brazdă (bună) = a aduce (pe cineva) la calea cea dreaptă, a-l face să se deprindă cu împrejurările, să se acomodeze. Femeile îl categorisesc, romantice: un timid... Dar îl dăm noi pe brazdă, își spun unele, visînd. PAS, L. I 118. Muierea lui se tot gîndi cum și-ar putea dezvăța bărbatul de la băutul cel fără cumpăt, cum l-ar putea aduce la brazdă bună. RETEGANUL, P. IV 8. Pînă l-am dat la brazdă mi-am stupit sufletul cu dînsul. CREANGĂ, P. 230. A se da pe (sau la) brazdă = a se deprinde cu o nouă muncă sau cu o nouă situație; a se acomoda. «Să strîngem reacția în chingi, pînă s-a da pe brazdă», spuneau cei mai îndrăciți din guvern și divan. PAS, L. I 109. Încet, încet, nora s-a dat la brazdă și baba era mulțumită cu alegerea ce-a făcut. CREANGĂ, P. 7. ◊ Fig. Tai brazdă prin desișuri de îndoieli și-arunc Cu buzduganul vrerii hotar departe-n vreme. BENIUC, V. 60. Dar brazda urii va da alte grîne. SADOVEANU, N. F. 190. 2. Bucată de pămînt desprinsă cu iarbă cu tot; glie. Ardea în vatra de brazde foc înăbușit de paie putrede. SADOVEANU, M. C. 51. Peste bețișoare puneau apoi brazde de iarbă – cît puteau fi ele brazde de iarbă așchiile tăiate din pajiște, cu briceagul – și bordeiul era gata. GALACTION, O. I 330. Vino-n codru la izvorul Care tremură pe prund, Unde prispa cea de brazde Crengi plecate o ascund. EMINESCU, O. I 75. Ajungînd în capătul aleei, ne-am pus pe o canapea de brazde. NEGRUZZI, S.I45. 3. Rînd de iarbă (sau de grîu etc.) cosită; polog. O parte din iarbă a rămas necosită, cealaltă în brazdă. SADOVEANU, P. S. 11. Iată vin cosașii... Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună. ALECSANDRI, P. A. 127. 4. Strat (de legume sau de flori). V.răzor. În mijlocul grădinii cu brazdele de flori... se afla și un iaz. PAS, L. I 87. 5. Fig. Urmă, dîră, făgaș, pîrtie; crestătură. Doctorul în carnea mea Adîncă brazdă taie. COȘBUC, P. 1 79. Vaporu... taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin. ALECSANDRI, P. III 74. ♦ Zbîrcitură, încrețitură, cută a feței. Lîngă fiecare fiu pe moarte A suferit [tatăl] în ceasul marii înfruntări, Că nu degeaba-s lîngă ochi atîtea brazde, – Urme de ani, de aprige-ncercări. CONTEMPORANULȘ.II, 1949, nr. 164, 1/4. Obrajii, despicați în două de niște brazde lungi, verticale, pornite chiar de sub cearcănele ochilor, arătau osteneală multă. GALAN, Z. R. 27.

CHIVERNISI, chivernisesc, vb. IV. 1. Tranz. A administra. Pentru moară și pentru vatră am să plătesc o mie de lei pe an; pot, ori nu, să scot atît din ele? – Poți, grăi Zamfir, și mai mult, dacă le chivernisești bine. SLAVICI, V. P. 15. Rămînînd împăratul văduv și fără feciori de parte bărbătească care să-i moștenească scaunul și să-i chivernisească cîrmuirea împărăției... POPESCU, B. I 45. 2. Tranz. A face economii; a economisi, a agonisi. A venit în sat cu un căluț cumpărat din banii chivernisiți. CAMILAR, N. I 21. 3. Refl. A ajunge la o situație materială bună; a se căpătui, a se procopsi. Hrană bună și leafă bună, așa că în trei-patru ani, citi or ține lucrările, se poate chivernisi oricine. PAS, L. I 147. Destul să-ți spui că, încet-încet, m-am chivernisit cumsecade, ajungînd să am o stare destul de bună, pe potriva mea. CARAGIALE, O. III 31. 4. Tranz. (Cu privire la ființe) A îndestula cu cele necesare traiului, a aproviziona. Pe toate [dobitoacele] le chivernisise cu mîncarea. ȘEZ. VI 106. ◊ Refl. Cu ce te chivernisești acum? – Cu slujba. FILIMON, C. 135. 5. Tranz. (Învechit) A conduce, a îndruma. Ea o să-l chivernisească In lume cum să trăiască. PANN, P. V. III 46.

IMPERIOS, -OASĂ, imperioși, -oase, adj. Care este neapărat trebuincios. Este o sarcină imperioasă a construcției socialiste și a făuririi bunei stări a celor ce muncesc realizarea de economii în oricare loc de muncă, în orice domeniu și orice direcție, în toate întreprinderile sau instituțiile de orice fel ar fi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2946. O rînduire justă a vieții de la noi e o necesitate atît de imperioasă încît, fără ea, am fi sortiți să pierim. SADOVEANU, E. 20. ♦ (Adverbial) În mod necesar, cu necesitate. Această regulă nu s-a observat pînă acum mai de loc și, mai ales în piesele de teatru, ea este imperios reclamată. MACEDONSKI, O. IV 43. – Pronunțat: -ri-os.

ÎNTÎMPLARE, întîmplări, s. f. 1. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se petrece; fapt, eveniment. Rar cioban... să nu știe întîmplarea cu domnița Oleana. GALACTION, O. I 67. Toți... s-au veselit de această întîmplare. ISPIRESCU, L. 2. Conversația căzu, firește, asupra întîmplărilor zilei. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Peripeție; aventură. Cum sînt întîmplările la drum? CREANGĂ, P. 130. Prin lumea rumenă de-apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmăcata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. EMINESCU, N. 50. Multe mici întîmplări am avut pin-a nu ajunge la Ceahlău. ALECSANDRI, O. P. 236. O frumoasă ediție a întîmplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, S. I 79. ♦ Nenorocire. Nu s-a mai vorbit toată ziua decît despre întîmplările grozave de ieri. REBREANU, I. 59. Decît ne-am tot învîrti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale, Căci mare-i dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări! CREANGĂ, A. 126. 2. Ceea ce se petrece în mod incidental, în urma unui concurs neprevăzut de împrejurări; hazard. Mă întrebam: unde poate fi? unde l-au mînat vînturile întîmplării? SADOVEANU, O. I 419. Și urcam, urcam poteca... Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. COȘBUC, P. I 317. ◊ Loc. adv. Din întîmplare = (în mod) întîmplător, incidental. Într-o zi trecusem din întîmplare pe o stradă care purta numele lui Alexei Tolstoi. STANCU, U.R.S.S. 52. Ajunse într-un sat și, din întîmplare, se opri la casa unui om. CREANGĂ, O. A. 293. Umblînd pe acolo, găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste. id. P. 218. La întîmplare sau la (sau în) voia întîmplării = în voia soartei, în neștire, într-o doară, la nimereală. Sînt un tînăr marinar Rătăcit fără voia mea pe aceste necunoscute maluri, Purtat de valurile oceanului la întîmplare. BARANGA, V. A. 18. Mergeam la întîmplare, disperat; îmi venea să mă las în zăpadă, să mă întind și să dorm. SADOVEANU, P. 123. Poate să am, poate să n-am [nevoie] zise fiul craiului, uitîndu-se țintă în ochii spînului, dar acum deodată mă las în voia întîmplării. CREANGĂ, P. 200. (Popular) La toată întîmplarea = în orice caz. La toată întîmplarea are să fie ceva bun. RETEGANUL, P. I 75. Dar, la toată întîmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit... zvîrle-i pielea cea de urs. CREANGĂ, P. 215. (Rar) De-o întîmplare sau pentru orice întîmplare = pentru orice eventualitate. Deci, de-o întîmplare, n-a strica dacă i-o urma sfatul. SBIERA, P. 261. – Variantă: tîmplare (SBIERA, P. 114) s. f.

PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (Cu o nuanță de solemnitate, de respect) Tată. Ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău! SADOVEANU, O. III 104. Fiul craiului... începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. ◊ Părinte de familie = cap de familie. Era părintele de familie din tren, de astă-toamnă. C. PETRESCU, C. V. 184. 2. (La pl.) Tata și mama. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume. GALACTION, O. I 56. Aici l-a legănat Măicuța lui, și-aici în sat Sînt morți părinții lui! COȘBUC, P. I 232. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. Ci eu m-am gîndit, Peste negri munți, La dragi de părinți. TEODORESCU, P. P. 46. Părinți buni v. bun (VII). ♦ Strămoși, străbuni. V. bătrîn Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul, Unde-și au părinții lor mormîntul. BENIUC, V. 10. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. Deschid sînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Întemeietor (al unui neam, al unei familii); creator, inițiator, fondator (al unei științe, al unei mișcări culturale, literare etc.). Herodot e supranumit părintele istoriei. 4. Termen cu care se adresează cineva preoților și călugărilor (învechit, rar, și altor persoane). Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul. REBREANU, I. 22. De treabă ofițer, să-ți spun drept! De aseară, de cînd a tras în gazdă la noi... tot părinte ispravnice mi-o zis. ALECSANDRI, T. I 198. Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrimători spre mitropolitul. NEGRUZZI, S. I 162. ◊ (Ca epitet) Părintele Naie era înzestrat de mic cu o voce pentru teatru. ARGHEZI, P. T. 5. ♦ Preot, călugăr. Silirăm treptele spre arhondaric și părintele se aplecă spre noi cu lumînarea, ca să ne vadă de aproape. SADOVEANU, O. VII 182.

LATINĂ s. f. (< adj. latin, -ă < lat. latinus, fr. latin): limbă indo-europeană din grupul italic (alături de etruscă, faliscă, venetă, oscă și umbriană), vorbită inițial pe un teritoriu restrâns în jurul Romei, apoi pe întreg teritoriul Peninsulei Italice și în cele din urmă în cea mai mare parte a regiunilor cucerite de romani. Poseda dialecte încă din secolul al V-lea e. n. Odată cu slăbirea legăturilor dintre centru și provincii, cu izolarea teritorială și cu invazia popoarelor migratoare (secolul al V-lea e. n.) a avut loc procesul de diversificare a limbii latine în dialecte, mai întâi preliterare, ca cel prenestin, roman și falisc, apoi literare, transformate ulterior, prin accentuarea deosebirilor dintre ele și prin contactul nemijlocit cu limbile populațiilor autohtone, în adevărate limbi (romanice) vorbite de popoarele din fostele provincii romane și legate structural prin originea lor comună: româna, dalmata, italiana, sarda, retoromana, provensala, franceza, catalana, spaniola și portugheza (pentru unii lingviști și franco-provensala, diferită de provensală – v.). În evul mediu, a fost limba internațională a intelectualilor europeni. L. s-a folosit ca limbă de cult, în justiție și în administrație în Germania, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea; în Polonia, ea a fost folosită ca limbă literară a vechilor polonezi până în secolul al XIV-lea; în Ungaria, a fost întrebuințată ca limbă oficială până în secolul al XIV-lea (când a început lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența l.), iar în nordul Africii ea a devenit limba oficială și literară a populațiilor berbere încă din secolul al IV-lea e. n., înlocuind feniciana, până când a fost înlocuită, la rându-i, de arabă (secolul al VII-lea e. n.). În Italia ea a fost înlocuită progresiv de italiană abia în secolul al XIV-lea, rămânând totuși ca limbă de cult în Cetatea Vaticanului până în zilele noastre. Alături de greaca veche, ea a fost și este și astăzi cel mai important izvor de creare a terminologiei științifice internaționale, influențând vocabularul a numeroase limbi europene (și neeuropene). În mod obișnuit, se disting mai multe aspecte ale limbii latine: latina arhaică, latina preclasică, latina imperială (clasică, literară), latina post-clasică, latina creștină, latina provincială, latina vulgară (populară), latina târzie, latina medievală, latina dunăreană etc. ◊ ~ arhaică: l. vorbită în perioada de început, străveche a poporului latin. ◊ ~ imperială (clasică, literară): l. folosită în scris de populația romană instruită din perioada imperiului roman. Constituită în urma unei îndelungate tradiții, ea și-a fixat normele prin scrierile celor mai buni autori din secolul I î.e.n. (Cezar, Ovidiu, Horațiu și Virgiliu) și s-a impus ca model tuturor scriitorilor romani din secolele următoare. ◊ ~ creștină: l. vorbită în perioada creștinismului roman, a scriitorilor latini creștini. ◊ ~ vulgară (populară): l. vorbită curent de populația romană (mai ales neinstruită), caracterizată prin evoluție mai liberă a sunetelor și a formelor și prin elemente afective de vocabular. Este cunoscută din inscripții, din scrierile unor autori populari, din mărturii ale autorilor antici (mai ales gramatici) și din compararea actualelor limbi romanice. ◊ ~ târzie: l. vorbită de populația romană în perioada imediat anterioară formării limbilor romanice (până la anul 200 e. n.). ◊ ~ medievală: l. folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare și de cult. ◊ ~ dunăreană: l vorbită de populațiile romanizate din ținuturile sud-est-europene, inclusiv din Panonia și Dalmația, până în secolele V – VI e. n. Este cunoscută, ca și l. populară, din inscripții (rămase în această zonă) și din compararea limbii române cu celelalte limbi romanice, a stadiilor mai vechi ale limbii noastre cu l. clasică și populară. Ea constituie baza cea mai largă și mai solidă pentru înțelegerea evoluției limbii române. ◊ ~ vie: limbă internațională auxiliară, care se bazează pe transformarea universală a limbii latine. A fost creată în 1956 prin adaptarea l. la cerințele unei limbi moderne (libertate stilistică pentru vorbitorii ei, îmbogățirea vocabularului prin latinizarea termenilor moderni intrați în uzul general etc.). ◊ ~ sine flexione („latină fără flexiune”): limbă artificială creată prin simplificarea la maximum a gramaticii limbii latine.

VIN, (2) vinuri, s. n. 1. Băutură alcoolică rezultată din fermentarea mustului de struguri. Rău e să nu bei. Și mai rău e să bei vin prost după ce ai băut vin bun. SADOVEANU, Z. C. 50. Jupînul Dumitru își lăuda mereu vinul cel nou. BUJOR, S. 99. Nouă buți de vin goliră și-ncă tot mai cer să bea, Iar Agnița Crîșmărița n-are vin să le mai dea! IOSIF, P. 63. Mă închin la cinstita fața voastră ca la un codru verde, cu un poloboc de vin și cu unul de pelin. CREANGĂ, P. 255. 2. (La pl.) Varietăți, soiuri, specialități de vin (1). Masa era totdeauna întinsă, vinurile bune curgeau din belșug. SADOVEANU, E. 174. 3. Băutură alcoolică obținută din fermentarea altor fructe decît strugurii. Vin de mere.

ȘLEP, șlepuri, s. n. Navă care înaintează cu viteză mică, trasă de un remorcher și care servește la transportarea diferitelor materiale sau mărfuri. Remorcherele de sute de cai putere trec duduind din toate mașinile... În urma lor, un lung convoi de șlepuri, legate două cîte două. BOGZA, C. O. 405. Vechea canonieră «Alexandru cel Bun», c-un șlep la remorcă, ancorase de dimineață. BART, S. M. 71. Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. Pe lîngă canal se mișcă încet șlepuri mari, încărcate cu lemn. VLAHUȚĂ, O. A. 408.

MATRÓÁNĂ s. f. Soție a unui cetățean roman; p. ext. femeie căsătorită, cu înfățișare impozantă, care impune respect. V. d o a m n ă. Au întors pre mulți la credință. . . nu numai prostaci, ce și bogătași și femei și de mare rudă, giupînease care matrone le dzîc. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155v/19. Muierea lui, Despina. . . ca o matroană de cinste au murit. ȘINCAI, HR. II, 168/15. Ajunserăm seara la Craiova. . . unde ne aștepta cocoana Bibeasca, matroană avută. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 22. A primit pe matroana română cu tot respectul cuvenit. BARIȚIU, P. A. II, 473. Iată-o acum soție, mumă de familie. . . în sfârșit, matroană respectabilă, povățuitul câtră cele bune pre fiii și fiele sale. NEGRUZZI, S. I, 289. Poesis. . . tu vei fi femeia mea. . . matroana vetrei mele părintești, mama copiilor mei. EMINESCU, G. P. 85. Roma vechie întreagă Se-nșiră pe dinaintea mea: Consuli, Proconsuli, Matroane, copile, liberți. MACEDONSKI, O. I, 14. Pietrele scumpe și juvaerurile atîrnau la gîtul și urechile matroanelor. ANGHEL, PR. 40. ♦ (Depreciativ) Femeie matură. Cf. BARONZI, I. L. I, 204/16. Toate matroanele bătrîne din București se aflau aici. Cine-mi cunoaște pe una Marioara? întrebai turma asta de babe. BOLINTINEANU, O. 389. [În artă] mai degrabă se potrivește „Veta” cu o matroană și „Zița” cu o femeiușcă sprințară. IBRĂILEANU, S. L. 75. Ne pomenirăm în Calea Victoriei. . . săgetînd, cu priviri provocătoare, orice matroană întîlneam în drum. BRĂESCU, A. 255. Matroane grase, trecute de patruzeci de ani. . . poartă rochii negre. RALEA, S. T. I, 271. ♦ (Rar) Femeie grasă. BUL. FIL. IV, 135. ♦ Soția capului de familie. Matroana familiei, care tămîiază morții, își face luminicichile la mormânt. MARIAN, Î. 384. - Pl.: matroane. – Și: (învechit) matrónă s.f.Din lat. matrona. Cf. germ. M a t r o n e, it. m a t r o n a, fr. m a t r o n e.

urșiníc și (vechĭ) orșiníc n., pl. urĭ (it. olosérico, d. ngr. olosirikón, tot de matasă. Cp. și cu Urgandiș, la organtin). Satin: comănace de urșinic (satin) galben (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. 2, 113) de cea maĭ bună matasă, de urșinic (Ĭorga, Negoț. 161). – Și urșeníc, arșiníc (Buc.) și urușníc (Hotin).

Japonia f. imperiu în Azia orientală, compus dintr’un mare lanț de insule, cu cap. Tokio și cu o populațiune de 72 mil. loc. Japonezii au progresat mult de câtva timp, introducând în țara lor toate descoperirile industriei europene și ale instrucțiunii care este foarte înaintată la dânșii. Armata și flota lor pot rivaliza cu cele mai bune din Europa; ei au bătut China în 1894 (anexând marea insulă Formoza) și au înfrânt pe Ruși (în răsboiul din 1904-1905). (Japonez). Japonia a luat parte la răsboiul mondial (1915-1918), alăturea de Anglia și de Franța.

DESTĂINUI, destăinuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A spune cuiva, a da la iveală o taină, un gînd ascuns; a mărturisi, a împărtăși, a divulga. Nevasta a crezut că slujnica va fi destăinuit ceva soțului. SADOVEANU, D. P. 41. Mi-a destăinuit că între grecii din Fanar este o fracțiune care ar vrea să-l ridice pe el patriarh. GALACTION, O. I 92. [Badea] cu mine s-ar iubi, Dar nu cutează-a grăi, Dorul a-și destăinui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 50. ◊ Fig. Adierile călătoare ale dimineții își destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste. HOGAȘ, M. N. 91. 2. Refl. A-și da pe față toate gîndurile sau sentimentele. Dar tu ești popă, ești judecător, să se destăinuiască în fața ta? PAS, Z. I 185. Nici celui mai bun prieten nu i s-ar fi putut destăinui. BART, E. 183. După ce se încredință de cinstea babei, se destăinui ei și-i spuse din fir pînă în ață cine era și tot ce vrea. POPESCU, B. III 81. Dacă nu ești în stare s-o iubești pre cît te iubește, pentru ce nu te destăinuiești ei? NEGRUZZI, S. I 48. 3. Refl. Fig. A se da pe față, a ieși la iveală, a se trăda. Trufie aprigă și haină învrăjbire se destăinuiau în trăsăturile feței sale veștede. M. I. CARAGIALE, C. 11. Ridinger, subt a cărui mînă de meșter natura sălbatică a fiarelor s-a destăinuit într-un chip așa de măreț. ODOBESCU, S. III 143. – Prez. ind. și: destăinui (MACEDONSKI, O. I 383).

DOBÎNDI, dobîndesc, vb. IV. Tranz. (Învechit; astăzi solemn sau arhaizant) 1. A obține ceva în urma unei străduințe, a unui efort, a ajunge la..., a se alege cu...; a cîștiga. Slujitorii hanului au dobîndit bună pradă la Gloduri. SADOVEANU, N. P. 272. În casa noastră primindu-l bine, A lui favoare să dobîndim. ALECSANDRI, T. I 276. Toți cei ce au făcut arături timpurii au dobîndit roade. I. IONESCU, M. 61. ♦ A primi, a căpăta. Te poți înfățișa cu tărie la Stambul, ca să dobîndești încă o cinste. SADOVEANU, Z. C. 241. [În timpul imperiului roman] două rele mari, care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea: robia și proprietatea cea mare, trebuiră a produce și în noua colonie relele lor, înghițind cu încetul proprietățile mici, ce fiecare colon dobîndise la început. BĂLCESCU, O. II 11. Am avut o mîndruliță Ș-am lăsat-o să mai crească, Minte-n cap să dobîndească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. ◊ Fig. Dărăpănătura aceasta... dobîndea în bătaia lunii ceva tainic. M. I. CARAGIALE, C. 127. ◊ (Determinat prin «în dar») [Erau] și niște pomi ce făceau mere de aur și pe cari și... [Junona] le dobîndise în dar de la mumă-sa. ISPIRESCU, U. 12. ◊ (În unele construcții fixe) A dobîndi copii (copilași etc.) = a i se naște cuiva copii. Filozofii săi îl mîngîiau [pe împărat] că cel puțin a dobîndit cocon. SADOVEANU, D. P. 13. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. 2. A procura, a face rost de..., a găsi. Traian Mînecuță... o luă spre mînăstioară, «ca să dobîndească acolo un fagure de miere nouă». SADOVEANU, P. M. 282. Cum a putut să dobîndească otrava care a pus sfîrșit amarelor ei suferinți? id. M. 127. Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobîndind Și într-o zi toți aceștia la pășune scoși fiind, S-a dus seara ca să-i strîngă de pe cîmp. PANN, N. H. 28. ◊ (Cu privire la persoane) Cum era turcul, așa și robul pe care-l dobîndise! GALACTION, O. I 299. 3. (Cu privire la orașe, cetăți, țări) A cuceri. Severinul, în sfîrșit, l-am dobîndit. DAVILA, V. V. 78. Știu că englezii mă vor ucide, crezînd că după moartea mea vor dobîndi țara Franciei. ODOBESCU, S. I 19. A venit vremea ca să dobîndească Ardealul pe seama împăratului. BĂLCESCU, O. II 307.

DOI, DOUĂ num. card. Numărul care în numărătoare are locul între unu și trei. Unu și cu unu fac doi. ♦ (Adjectival) Roșca aducea tovărășiei doi cai și un cîne ciobănesc. SADOVEANU, P. M. 13. Doi feciori în depărtări Ți i-a stins războiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. Omul cu doi ochi Bine vede. TEODORESCU, P. P. 256. ◊ Loc. adv. În (sau din) două vorbe (sau cuvinte) = pe scurt, fără multă vorbă, fără pierdere de vreme. Și, din două vorbe, fiul craiului îl tocmește. CREANGĂ, P. 203. În două cuvinte, e vorba de a ști: al cui e dreptul de proprietate. ODOBESCU, S. II 6. La doi pași = aproape. Locuiește la doi pași de tramvai. ◊ Expr. În doi timpi și trei mișcări = imediat, foarte repede. Ozun dragă, ți-a răsucit... capul, în doi timpi și trei mișcări. Nu te-am crezut așa de slab de înger. C. PETRESCU, C. V. 339. Nu face (sau nu plătește) nici două parale (sau doi bani) = nu prezintă nici un interes, nu are nici o valoare. (Om sau taler) cu două fețe v. față. În doi peri v. păr. (În glumă) (A spune) două vorbe ș-un cuvînt = (a spune) pe scurt, în puține cuvinte. ♦ (Mai ales în stilul narativ, adesea în legătură cu «unu» sau «trei», ori precedat de adj. nehotărît «vreo») Exprimă un număr, o cantitate, o durată nehotărîtă; cîțiva, cîteva. Într-o zi se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. CREANGĂ, P. 199. Se suie iute în pod și scoboară de acolo... vreo două dimerlii de păsat. id. ib. 5. Am zărit de la fereastră vro două trăsuri coborînd dealul spre sat. ALECSANDRI, T. I 339. Ce focul, bade, te ține De nu vii seara la mine, Batăr la două, trei zile? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ♦ (Familiar, cu valoare de num. ordinal) Al doilea, a doua. Etajul doi. Tomul doi. ♦ (Substantivat) Profesorul a dat elevului un doi (= nota doi). Doi de doi. (Eliptic, subînțelegîndu-se ora, ziua, banii, cartea de joc marcată cu acest număr etc.) E două și zece. ◊ Loc. adv. În (sau pe din) două = în două bucăți (egale sau nu). Împarte frățește, pe din două. ▭ Cînd o frîngi [pîinea albă] în două, se înalță un abur copt și bun. C. PETRESCU, C. V. 119. Îl prinse pe degetul cel mic și buzduganul se rupse în două. EMINESCU, N. 4. Mane-n lături tot fugea, Iară Toma-l agiungea Ș-așa bine mi-l chitea, Că din fugă mi-i tăia Giumătate-a trupului Cu trei coaste a negrului! Mane-n două jos cădea. ALECSANDRI, P. P. 74. Una, două = mereu, într-una, continuu. Una, două, joacă! ▭ Și una, două, la pupăză, de nu știau cei din casă ce tot caut în pod așa de des. CREANGĂ, A. 55. (Despre anumite materii) În două (sau pe din două) cu... = amestecat (în părți egale) cu altceva. Făina e în două cu țărîna... Mîncăm pămînt fiert în loc de mămăligă! VLAHUȚĂ, O. A. 157. S-a și stîrnit un vifor cumplit – cu lapoviță în două, – de nu vedeai nici înainte, nici înapoi. CREANGĂ, P. 143. (În propoziții negative) Cu una cu două = ușor, repede. Patroana nu se lasă bătută cu una cu două. CAMIL PETRESCU, T. I 418. Stambulachie însă nu este om să se dea bătut cu una cu două. MACEDONSKI, O. III 4. (Înaintea unei alternative) Din două una sau una din două = ori una, ori alta, ori... ori... Măi bărbate... alegeți una din două: ori merg eu de unde-am venit, ori alungă-ți copiii. RETEGANUL, P. I 43. ◊ Expr. Una și cu una fac două = limpede, scurt, fără vorbă, fără să mai încapă discuție. Nici una, nici două = fără multă vorbă, fără a sta pe gînduri, dintr-o dată, imediat. Nici una, nici două, haț! pe ied de gît, îi retează capul pe loc. CREANGĂ, P. 23. Nici una, nici două, o dată începe a bate în poartă cît putea. id. ib. 308. A nu vorbi sau a nu zice (nici) două = a nu scoate o vorbă, a nu zice nici cîrc, a tăcea chitic. Toată dimineața N-a vorbit nici două, iar cînd a-nceput Mă-sa cu ocară, fata s-a făcut Albă și-apoi verde. COȘBUC, P. I 245.

ZÎNĂ, ❍ZINĂ (pl. -ne) sf. 1 🔱 Ființă mitologică, în chip de femeie de o frumusețe uimitoare, care trăește, împreună cu alte soațe, zîne ca și dînsa, în regiuni necălcate de picior de om, în palate mărețe, înconjurate de grădini sau de păduri, al căror acces e apărat de tot felul de fiare, care de care mai grozavă la vedere; numai Făt-frumos ajunge cîteodată la ele după căutări îndelungate, ajutat de calu-i năzdrăvan; cîte una din zîne se îndrăgostește uneori de Făt-frumos. se însoțește cu el, dar își pierde atunci puterile ei supranaturale; altele îl ajută, cu sfatul și cu fapta, la îndeplinirea slujbelor grele cu care e însărcinat și-l scapă de multe ori de la o peire sigură; cea mai vestită din toate, de care se vorbește adesea în basmele noastre e „Ileana Cosînzeana”, cu cosița de aur: pe lîngă aceste zîne bune, poporul mai pomenește și de zîne rele, care scot ochii celor ce calcă pe moșiile lor, îi ologesc sau Ie fac tot felul de neajunsuri; pe acestea le confundă adesea eu „ielele” (👉 IELE) 2 Fig. Femeie de o frumusețe uimitoare: Era și-o cocoană gbeboasă în spate Ce o amăgise lingăii să crează Că ea e în lume cea dintîie (sic!) rază, Și-a se ținea zînă o înfumurase PANN. 3 🔱 Zeiță (păgînă): pe acei idoli, oamenii îi numeau zei și zeițe ori zîne, căci fie-care din zeii lor își avea zîna lui de soție ISP.; La aceste academii de științi a zînei Vineri EMIN. 4 🌿 IEDERA-ZÎNELOR = IEDERĂ; – LINGURIȚA-ZÎNEI 👉 LINGURIȚĂ 5; – PĂRUL-ZÎNELOR = COLILIE; – SITA-ZÎNELOR1 = TURTĂ 4; SITA-ZÎNELOR2 = SCAIU 6 [lat. Diana].

ZÎNĂ, ❍ZINĂ (pl. -ne) sf. 1 🔱 Ființă mitologică, în chip de femeie de o frumusețe uimitoare, care trăește, împreună cu alte soațe, zîne ca și dînsa, în regiuni necălcate de picior de om, în palate mărețe, înconjurate de grădini sau de păduri al căror acces e apărat de tot felul de fiare, care de care mai grozavă la vedere; numai Făt-frumos ajunge cîteodată la ele după căutări îndelungate, ajutat de calu-i năzdrăvan; cîte una din zîne se îndrăgostește uneori de Făt-frumos, se însoțește cu el, dar își pierde atunci puterile ei supranaturale; altele îl ajută, cu sfatul și cu fapta, la îndeplinirea slujbelor grele cu care e însărcinat și-l scapă de multe ori de la o peire sigură; cea mai vestită din toate, de care se vorbește adesea în basmele noastre e „Ileana Cosînzeana”, cu cosița de aur; pe lîngă aceste zîne bune, poporul mai pomenește și de zîne rele, care scot ochii celor ce calcă pe moșiile lor, îi ologesc sau le fac tot felul de neajunsuri; pe acestea le confundă adesea cu „ielele” (👉 IELE) 2 Ⓕ Femeie de o frumusețe uimitoare: Era și-o cocoană gheboasă în spate Ce o amăgise lingăii să crează Că ea e în lume cea dintîie (sic!) rază, Și-a se ținea zînă o înfumurase (PANN) 3 🔱 Zeiță (păgînă): pe acei idoli, oamenii îi numeau zei și zeițe ori zîne, căci fie-care din zeii lor își avea zîna lui de soție (ISP.); La aceste academii de științi a zînei Vineri (EMIN.) 4 🌿 IEDERA-ZÎNELOR = IEDERĂ; – LINGURIȚA-ZÎNEI 👉 LINGURIȚĂ5; – PĂRUL-ZÎNELOR = COLILIE; – SITA-ZÎNELOR1 = TURTĂ4; SITA-ZÎNELOR2 = SCAIU6 [lat. Diana].

ALTOI1, (2) altoaie, s. n. 1. Altoire. Școala face omul om și altoiul pomul pom. 2. Mică ramură detașată de pe o plantă-mamă pentru a folosi la altoire. Un altoi de piersic. ◊ Fig. Zîna mea deprinsă cu tristeți, Pune peste jale nou altoi: Bucurii să cînți și să te-nveți Toboșar al timpurilor noi! BENIUC, în POEZ. N. 51. ♦ Plantă altoită. Mere de altoi. ♦ Plantă (de soi bun) cultivată anume pentru a servi la altoire. În toate comunele rurale ar fi bine ca să se... facă pepinieră de... altoaie de cele mai variate specii de poame. I. IONESCU, M. 260. – Pl. și: altoiuri.

ARMĂSAR, armăsari, s. m. Cal mascul bun de prăsilă; p. ext. cal falnic, mîndru, iute. Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, I,. 3. Și în umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. BOLINTINEANU, O. 35. Mîndri-s bravii călăreți Pe-armăsarii șoimuleți. ALECSANDRI, P. A. 96. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar = a exagera. - Variantă: (regional) harmăsar (ALECSANDRI, P.P. 169) s. m.

FRUNTE, frunți, s. f. 1. (La oameni) Partea de sus a feței, între sprîncene și păr, mărginită lateral de tîmple; (la animale) partea dinainte a capului imediat deasupra ochilor. Fruntea aceea înaltă, pe care o cunoscuse cîndva tînără și senină, acum era cărunțită de grijă, deasupra unor ochi care se aspreau necontenit. SADOVEANU, F. J. 354. [Armăsarul] cel din stînga, care are o pată roșcată în frunte, își joacă nervos coama lungă. CAMIL PETRESCU, O. I 474. Iat-o! Plină despre munte Iese luna din brădet Și se-nalță, încet-încet, Gînditoare ca o frunte De poet. COȘBUC, P. I 48. ◊ Fig. Cu fruntea-n țărînă conacele cad. TULBURE, V. R. 38. Cîteodată, în amurgul serii, pe cînd cele din urmă raze apuneau pe fruntea Caucazului străbun, stam în cerdacul casei și vorbeam de viitor. DUNĂREANU, CH. 59. Vîntul pleacă fruntea teiului mirositor. MACEDONSKI, O. I 96. 2. (La oameni, luînd partea drept întreg) Față, chip; cap. Aceleași gînduri negre ni se zugrăvesc pe frunte. DAVILA, V. V. 178. Sub brazi la rădăcină tu fruntea să ți-o pleci. COȘBUC, P. I 134. 3. Fig. (De obicei articulat, adesea urmat de o determinare în genitiv) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă la un lucru; ceea ce e de calitate superioară; (cu referire la persoane) cel dintîi, primul (dintre alții), persoană care se distinge, care se relevă numaidecît. Fruntea făinii. ▭ Și la zor și la glumit, Brigadieru-i frunte. FRUNZĂ, S. 26. Antoane, tu ești poate fruntea minerilor, fruntea oamenilor, cum ar spune tată-meu. DAVIDOGLU, M. 26. Fruntea flăcăilor hotărăște la care cîrciumă să se rotunjească hora. STANCU, D. 169. ◊ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau ceva); fig. în locul întîi, de cinste, de conducere. Cine-i în frunte la lucru, acela-i în frunte și la folos. CAMILAR, TEM. 32. Ghiță Lungu ținuse și discurs la așezarea sa în fruntea comunei. SADOVEANU, M. C. 199. Plutonierul, în fruntea celor patru jandarmi, se apropia cu pași rari. REBREANU, R. II 151. Ieșit-a-n cale-ales alai De sfetnici mulți și mult popor, Cu muzici multe-n fruntea lor. COȘBUC, P. I 56. O ceată de ofițeri călări, în fruntea cărora erau trei. NEGRUZZI, S. I 167. ◊ Loc. adj. De frunte = care ocupă locul întîi, care este de primul rang; de mîna întîi. Luna plină-nalță discul ei pe munte, Stoica. stă la masă cu cei mai de frunte. BOLINTINEANU, O. 69. Generalul Mavru, filolog și numismat de frunte, era de mai mulți ani în relațiune cu... Bolliac. GHICA, S. A. 143. Dar tu, Moțoace?... m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi un nătărău de frunte cînd m-aș încrede în tine? NEGRUZZI, S. I 141. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate.

COLȚAT, -Ă, colțați, -te, adj. 1. Cu colții ieșiți în afară, cu dinții mari; colțos. Da eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. Tigrii, urșii și cu un cuvînt toate Lighioanele-acelea ce erau. mai colțate. ALEXANDRESCU, P. 111. Și codat și colțat (Lupul). ȘEZ. XIII 25. 2. Fig. Bun de gură, arțăgos; recalcitrant. Boierii cei mai colțați erau adunați la sfat. GHICA, S. 493.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă care posedă facultatea de a gîndi, de a vorbi și capacitatea de a crea unelte spre a se folosi de ele în procesul muncii. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. CARAGIALE, P. 12. Numai iată ce aude glas de om. CREANGĂ, P. 198. Omul muncitor Ca un pom roditor. ◊ Oamenii muncii = cei care își cîștigă existența prin munca lor, fără a exploata pe alții. ◊ Expr. (Nu-i) nici picior de om = (nu-i) nimeni, v. țipenie. (De) către om = în partea stingă a căruței, plugului etc. Cotiuga are o roată mai mică către om și alta mai mare din brazdă PAMFILE, A. R. 40. La mintea omului = ușor de înțeles, evident, firesc. Ca omul = cum se întîmplă în mod obișnuit oricui. Vrun păcat, vro greșeală, ca omul. DELAVRANCEA, O. II 370. Ca oamenii = cu manifestări omenești, cum trebuie, cum se cuvine, bine. Dă și o farfurie de acolo, și niște furculițe, să mîncăm ca oamenii. VLAHUȚĂ, la TDRG. Om bun, răspuns pe care o persoană care bate la poartă îl dă stăpînului casei pentru a-l asigura că vine cu intenții bune. Bătu la poartă. Cine e acolo? îi zise dinăuntru... – Om bun, răspunse fata. ISPIRESCU, L. 348. A-și găsi omul v. găsi. ♦ Persoană care întrunește calități morale deosebite. Acel Ion Creangă a trăit în Iași... a fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. Ăla om, nu secătură. DELAVRANCEA, O. II 357. ◊ (Expr.) A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însușirile caracteristice omului ca ființă superioară. Școala... om îl face. PANN, P. V. I 174; b) a da, a crea o situație cuiva. Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în girlă: te făceam om! CARAGIALE, O. I 174. A se face om = a se îmbogăți, a se înstări, a se căpătui. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de», indicind o însușire morală, o stare socială, materială etc.) Om de cuvînt. Om de încredere. Om de lume. Om de nădejde. Om de omenie. Om de onoare. Om de rînd. Om de litere v. c. ◊ Omul legii v. lege. 2. (Însoțit de obicei de determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. Las’ că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii. DUMITRIU, N. 30. Oamenii Șoimăreștilor ajunseră la Iași chiar în ziua de sărbătoare, SADOVEANU, O. VII 107. Primarul era omul boierului. I. BOTEZ, ȘC. 73. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui dumnezeu =(a fi) om bun, om de treabă. Ai dat peste niște oameni ai lui dumnezeu, dar să fi fost cu alții, hei, hei, mîncai păpara. CREANGĂ, P. 254. Sărac bărbățelul meu, Toți oamenii zic că-i rău, Da-i omul lui dumnezeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. Omul (sau om al) dracului = om rău, viclean. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. 3. Persoană cu vază, de seamă. Nu mă lăsa-n părăsire, duducă... și eu sînt ficior de oameni. ALECSANDRI, T. 1415. ◊ Expr. A fi (om) din (sau de) oameni = a descinde din părinți cu stare sau de neam nobil. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii... dar apoi sînt și văduvă de trei bărbați. ALECSANDRI, T. I 382. Bărbat. Femeile de pe țărm se repezeau și întîmpinau oamenii care veneau clătinîndu-se prin apă pînă la brîu. DUMITRIU, P. F. 32. Mulțime de oameni și de femei sîrbi și turci veniseră pe malul Dunării să ne vadă. BOLINTINEANU, O. 267. ♦ (Determinat prin «meu», «tău» etc.) Soț. Am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, ș-am fost mulțămită și înflorită cu dînsul. SADOVEANU, B. 265. 5. Cineva, oricine, oricare. Umblau tot felul de vești, de se încrețea carnea pe om. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele. REBREANU, I. 44. Spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, O. A. 108. Pînă nu te bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul. 6. (La vocativ) Apelativ familiar conținînd o nuanță dojenitoare, persuasivă, explicativă etc. (cu care ne adresăm de obicei unui bărbat). V. frate, nene. Omule, te credeam la Izlaz... Ce e cu dumneata? CAMIL PETRESCU, O. II 22. Ia ascultă, omule, dracid cel împelițat de dihor o să ne mănînce toate rațele. BUJOR, S. 30. Da cată-ți de drum, omule! ALECSANDRI, T. I 263. ◊ Expr. Om bun (sau oameni buni) = persoană de treabă, cinstită. Oameni buni, eu de la om la om vă cunosc pe fiecare în parte. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Oameni buni, eu sînt Petru Rareș. DELAVRANCEA, O. II 264. Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. – Formă gramaticală: voc. (numai cu determinări) om.

ȚUICĂ, țuici, s. f. Băutură alcoolică obținută prin fermentarea și distilarea prunelor sau (mai rar) a altor fructe. N-am mai pus țuică-n gură de nici nu mai țiu minte. REBREANU, R. I 198. S-a apucat și el... de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă de parc-o mistuia focul. CREANGĂ, P. 325. Iar miroși a țuică, iar ai ciupit din bani. CONTEMPORANUL, VIII 117. ◊ O țuică = a) o porție de țuică (cît încape într-un păhăruț). Vă servim o țuică? C. PETRESCU, C. V. 61. A băut o țuică mai mult? A fost prea cald? Nici el nu știe. BASSARABESCU, S. N. 13; b) clondirul împreună cu băutura. Atunci soacra cea mare pune găina cu talger cu tot... c-o țuică (o garafioară cît un păhăruț), mai pune lingură, cuțit și alte mîncări bune. SEVASTOS, N. 158. ◊ Expr. Cu țuica-n nas = beat, amețit, afumat. Mogoș... intră cu țuica-n nas. DAVIDOGLU, M. 82. ♦ Cazan de țuică = alambic. Se clatină și duzii din uliță de aburul cumplit, dulce, al cazanului de țuică. DUMITRIU, N. 230.

SĂVÎRȘI, săvîrșesc, vb. IV. Tranz. 1. A îndeplini, a face, a înfăptui, a realiza. Am săvîrșit toate cîte-mi fuseseră poruncite. SADOVEANU, N. P. 53. M-ai însărcinat cu o slujbă care abia am săvîrșit-o, fiindu-mi capul în joc. ISPIRESCU, L. 26. Luînd cățelușa, o spălă și-o griji foarte bine. Apoi o lăsă acolo și-și căută de drum, mulțămită fiind în suflet că a putut săvîrși o faptă bună. CREANGĂ, P. 286. ♦ A făptui, a comite (crime, păcate). Tîlharii au săvîrșit toate blestemățiile. REBREANU, R. II 225. Săvîrși un greu păcat. SEVASTOS, N. 140. Fapta cea mișelească ce era să săvîrșească. ISPIRESCU, L. 77. 2. A duce la bun sfîrșit; a termina cu bine, a sfîrși. Nu putea să o săvîrșească [mănăstirea] pe deplin, căci turnul se surpa. ISPIRESCU, L. 295. Curînd după ce își săvîrși cursul academic. NEGRUZZI, S. II 144. Cuvîntul nu săvîrșea, Iataganul că-și scotea Și la el se repezea. TEODORESCU, P. P. 508. ♦ Refl. (Învechit și popular) A muri. Tata și maica de pe cînd eram copil s-au săvîrșit. SADOVEANU, O. I 504. De-oi muri, să scrii pe piatră că Acest nenorocit... în pustiu s-au săvîrșit. CONACHI, P. 161.

STRECHEA, strechez, vb. I. Intranz. (Mai ales la pers. 3; despre animale, rar despre oameni) A porni în goană nebună, speriat (sau ca și cum ar fi speriat) de streche; fig. (despre oameni) a se purta ciudat, a da semne de alienație. V. căpia. (Cu pronunțare regională) Dară hargatul, cînd au fost pe la prînzul cel mare, au început iarăși a străchea și au ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Vrei să-ți spun una și bună?... Ai strechet la bătrînețe... ALECSANDRI, T. 1276.

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenționa. ◊ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de...; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde, a cere; a aștepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ◊ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând. ◊ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară își chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, servește la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ◊ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ◊ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. și: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veți (pop. ăți, eți, oți), vor (pop. or). – Var.: vroi vb. IV] – Lat. *volere.

lúme f. (lat. lumen, lumină; it. pv. pg. lume, cat. llum, sp. lumbre. Rom. lume e imitat după vsl. svĕtu, care înseamnă și „lumină”, și „lume”, ca și ung. világ. V. lumină). Totalitatea lucrurilor și ființelor existente, ceru și pămîntu, universu: Dumnezeŭ a creat lumea. Planetă saŭ sistemă de planete: pluralitatea lumilor. Globu pămîntesc: a face ocolu lumiĭ. Continent, regiune întinsă: America și Oceania se numește „lumea noŭă”. Regn: lumea animală, vegetală. Neamu omenesc: banu e regele lumiĭ. Generațiunĭ de oamenĭ, societate de oamenĭ): Greciĭ și Romaniĭ îs numițĭ „lumea veche”. Vĭața seculară (în opoz. cu cea monastică): a părăsi lumea pentru mînăstire. Oamenĭ: toată lumea din teatru. Societate, grupă de oamenĭ, clasă, sectă: lumea civilă, militară, didactică, comercială, musulmană. Lumea bună, lumea mare, boĭerimea, nobilimea, societatea înaltă. Cea-laltă lume (în nord ceĭa lume), lumea celor morțĭ. A te duce pe cea-laltă lume, a muri. A-țĭ lua lumea’n cap, a fugi în lume, a pleca departe de aĭ tăĭ și a te ascunde în lume. A fugi de lume, a evita societatea. A ĭeși în lume, a apărea în societate. Venise lume după (fals de pe) lume, venise foarte multă lume. Ca vaĭ de lume, răŭ, urît, prost, în stare proastă: a cînta ca vaĭ de lume, căruța a ajuns acasă ca vaĭ de lume. Ca lumea, ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cuvine: a cînta ca lumea. Cît lumea (de mult), mult, din belșug: era grîŭ cît lumea. Cît lumea saŭ cît e lumea saŭ cît e lumea și pămîntu, nicĭ-odată, nicăĭerĭ: așa frumuseță nu se maĭ găsește cît e lumea și pămîntu! De cînd lumea, de cînd există lumea, din mare vechime: calomnia e de cînd lumea. O lume întreagă, mulțĭ saŭ toțĭ: o lume’ntreagă știe asta. Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd îțĭ place maĭ mult ceva, cînd te simțĭ maĭ fericit. Peste lume, la capătu lumiĭ, foarte departe, la dracu’n praznic: a locui la capătu lumiĭ. Gura lumiĭ, mincĭunile (calomniile) oamenilor. Om de lume, 1. om din societate (nu călugăr), 2. om de societate, ĭubitor de lume multă, lumeț. Preut de lume, preut de mir, lumesc, laic (nu călugăr). Cîntec de lume, cîntec profan (nu de biserică). V. mir 3.

AMANET, amanete, s. n. (în trecut; uneori construit cu verbele «a pune», «a da») Obiect de preț predat cuiva drept garanție a restituirii unei datorii (în bani); garanție, gaj, zălog. V. ipotecă. [Surorile] între ele se dușmăneau, pentru că-și făceau concurență cînd era vorba de amanete. Împrumutau bani cu dobîndă pe amanet. PAS, Z. I 156. Apoi luă bani pe amanet și... pleacă... la Huși. BASSARABESCU, V. 22. Bun la suflet și prost la minte, am alergat degrab-acasă, am pus amanet tot ce-aveam, droșcă, hamuri, cai, și-am adus suta cea de galbini... ca s-o ajut la nevoie. ALECSANDRI, T. 556. ♦ (Învechit) Ostatic. Ca să trăiască frățește fusese siliți să-și dea copiii amanet unul altuia. GHICA, S. 263. - Pl. și: amaneturi (GHICA, S. 499).

ANCHETATOR s. m. (< ancheta + suf. -tor, după fr. enquêteur): persoană care obține de la informator (v.) date despre graiul avut în vedere. A. poate fi un specialist (lingvist) sau un nespecialist (un om cu o anumită pregătire în acest sens), originar din zona anchetată sau non-originar (dintr-o altă zonă). El înregistrează și verifică pe teren datele necesare cercetării întreprinse; de obicei, tot el prelucrează și publică datele înregistrate (atlase, monografii etc.). A. se îngrijește ca în timpul deplasărilor pe teren să fie asigurate cele mai bune condiții de lucru; el trebuie să aibă mereu în minte mediul în care lucrează, să stabilească cu informatorii un contact propice desfășurării discuțiilor, să dovedească permanent interes atât pentru forma sau expresia lingvistică a comunicării, cât și pentru conținutul acesteia (v. și anchetă).

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

NĂDĂJDUI vb. IV. Intranz. 1. (Învechit; urmat de determinări introduse prin prep. „spre”, „pre”, „Ia”) A se îndrepta cu încredere (spre cineva sau ceva), a se adresa (cuiva) cu speranța de a obține ajutor, îndurare, adăpost etc., (învechit) a năzui (1); a tinde stăruitor (către ceva), a rîvni, a ținti, a năzui (3). Nu nedejdireți pre nedreptatea și în răpire nu iubireți bogătatea. psalt. hur. 51r/25, cf. 14v/13, 16r/16. Doamne Dumnezeul mieu, spre tire nedejduescu. psalt. 8. Ochii tuturora spre tine nădăjduesc. Doamne (a. 1581). gcr i, 28/2; Bogații ceia ce nedejduiesc mai mult pre bogăție decât pre Dumnedzeu. varlaam, c. 221, cf. 222. Rușine vor plăti cei ce nădăjduiesc pre cetăți și pre bani. biblia (1688), 3652/54. Spre mine au nădejduit, și-l voiu izbăvi pre însu (a. 1689). gcr i, 286/24. Nădăjduind la răsplătirile ceale bogate. mineiul (1776), 129rl/6. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune și a nădăjdui spre jăfuirea ceaia ce piare (a. 1785). gcr ii, 148/7. Celor ce nădăjduiesc spre tine. teodorescu, p. p. 388. ◊ Refl. Ferice e de toți cari se vor nedejdi prinsul. psalt. hur. 2r/10. Toți nedejduiră-se spre tire. psalt. 7, cf. 108. Ce pururea să ne nădăjduim spre mila lu Dumnezeu. coresi, ev. 85. Și spre dînsul mă nădăjduiesc (a. 1689). gcr i, 286/8. Eu voi fi nădăjduindu-mă spre dînsul (a. 1698). id. ib. 317/11. Cei ce să nădăjduiesc spre tine. mineiul (1776), 210rl/16. Nu vă nădăjduiți spre boieri. GORJAN, h. ii, 170/13. 2. (Învechit; urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. „în”) A-și pune nădejdea (1) în..., a se încrede în...; a se întemeia, a se bizui pe... Nimenea să nu nădăjduiască în puterea sa. ureche, l. 86, cf. 95. Au perdut Racoți sărita curînd, însă nădejduia cazacilor. m. costin, let. i, 333/17. Nu se teme prea mult de viitorime, dar nici nu nădăjdui cu prisos într-însa. marcovici, d, 7/18. Nu taberei, ci bisericei nădăjduiaște. arhiva r. i, 50/24. Mai nădăjduia în brațul lui, cît îl simțea tare, și-n cele trei sănețe ale zaporojenilor. sadoveanu, o. v, 533. ◊ Refl. Pentr-aceia de-acmu nu te nedejdui că veri audzi altî ceva de la mine. varlaam, c. 454. Te lauz și te nedejduiești cu farmecile. dosoftei, v. s. noiembrie 126v/9. Mihai Vodă nu să nedejdui în oștile ce avea. n. costin, l. 581. Nopții nedejduindu-me și de nepriiateni nici cum în grijă purtînd. cantemir, ist. 155. Să nu nădăjduiască întru puterea sa. țichindeal, f. 5/4. Dacă semințele se vor fi cules bine..., poate gospodina să se nădăjduiască într-însele, că vor încolți. i. ionescu, c. 209/24. 3. A avea speranța sau convingerea că ceea ce dorești este realizabil, a se încrede că cele dorite se vor îndeplini; a spera, (învechit și regional) a se nădăi (1). Din fundul întunericului uitării la lumina pomenirii, precum nedejduim, o vom scoate. cantemir, hr. 110. Să nădăjduim și noi și să suferim cu vitejie. kotzebue, u. 27v/19. Și nădăjduiesc în bunul rezultat a unui drit pe care noi toți încuviințăm. ar (1838), 31/32. Gîndind să-și facă mendrele, Precum nădejduia. negruzzi, s. ii, 39. Pe aripile morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. alexandrescu, o. i, 88. Tu te închini și mai nădăjduiești, Fârîmă de ceva ce ești. arghezi, vers. 285. Oamenii s-au întors de pe front, așteptau, nădăjduiau, li s-a vorbit de pămînt. t. popovici, se. 212. Cine poate suferi mai mult, mai mult și nădăjduiește. zanne, p. viii, 434. ◊ Refl. (Învechit) Cine trăiește nădăjduindu-se, moare jinduindu-se. pann, p. v. iii, 73/4. ◊ refl. impers. Prin măsurile ce să vor înplin[i] și la acele ce au a să pune în lucrare este a să nădăjdui cum că va spori slobozenia obștească. ar (1839), 122/16. Răzvan nu aștepta să vază isprava acestor tractații, de la care puțin se nădăjduia. bălcescu, m. v. 218. ◊ Tranz. Nădejduia să dobăndeascî slobodzie de supt măna altor limbi. varlaam, c. 407. Cu inimă curată Nedejdiuesc să ia plată. dosoftei, ps. 15/22. Împăratul tot nădăjduie că-i va veni răspunsul. neculce, l, 244. Nădăjduiesc că voi lua de la stăpîn plata deplin. antim, p. xxv. Vor dobîndi privilegiile ce nădăjduia. văcărescul, ist. 255. Un om căzut în mare aproape de acest ostrov au nădăjduit să afle într-însul liman (a. 1794). gcr ii, 151/27. Nădăjduiți că vă veți împotrivi. beldiman, n. p. ii, 196/2. Partizanii săi nădăjduiesc că a sa ființă va astîmpăra oarece nemulțumirea trupelor. ar (1832), 71/6, cf. 111/10. Pe iubitele sale lame nu nădăjduia să le mai vadă. drăghici, r. 114/11, cf. 140/6, 147/22, 166/27. Nădăjduiesc că vom intra în legături cu toate staturile Americei apusane. ar (1838), 41/7, cf. (1839), 31/8. Nu nădăjduiam, îi zice, de la tine nicidecum Să văz astă turburare. pann, e. ii, 61/2. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. negruzzi, s. i, 7. Nădăjduiesc însă că mi-i sluji de cavaler. alecsandri, t. i, 81. Și el are să-mi facă podul? – D-apoi așa nădăjduim... că chiar el. creangă, p. 83. Și eu nădăjduiesc să mă întorc. ispirescu, l. 9. Eu totuși nădăjduiesc să le am odată. f (1906), 15. Nădăjduiam să trecem muntele cu lumină și să scoborîm în Sabasa. hogaș, dr. i, 56. Cu rugămințile nădăjduim și noi să dobîndim mai multă milă. rebreanu, r. i, 144. Nădăjduiesc că ai noștri vor împinge linia inamică mult înapoi. camil petrescu, u. n. 402, cf. 359, vissarion, b. 20. Oamenii nădăjduiesc totdeauna c-au să se mai întîlnească. sadoveanu, o. xi, 330. O clipă mai nădăjduise s-o vadă cotind la stînga, spre livadă. contemp. 1953, nr. 349, 4/2. Nădăjduiesc că te mai pricepi la gătit. v. rom. octombrie 1954, 137. Nădăjduia uneori că va izbuti să-și smulgă soarta din făgașul „implacabilei evoluțiuni”. galan, b. ii, 87. Nu nădăjduia să aibă o veste mai bună decît rîndul trecut. tudoran, p. 14, cf. 35. – prez. ind.: nădăjduiesc. – Și: (învechit) nădejdui, nedejdi, nedejdiui, nedejdui vb. IV. – Nădejde + suf. -ui.

MUST s. n. I. 1. Lichid dulce, nefermentat sau, p. e x t., care a început să fermenteze, stors din struguri și folosit ca băutură. Pîntecele mieu ca un foaie de must ce fiarbe iaste legat. BIBLIA (1688), 3771/9, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 230, BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU. Mustul . . . începe a sfărăi, a scoate clăbuci și a prinde pe deasupra o cămeșă. I. IONESCU, C. 198/17, cf. PONTBRIANT, D. Nice un fîrtari de most n-au ieșit din struguri (a. 1864). IORGA, S. D. XIII, 74, cf. COSTINESCU, LM. Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr beat de must. EMINESCU, O. IV, 119. Fugi, nene, că mustul strică stomacul ! CARAGIALE, O. II, 43, cf. DDRF. O, dați-mi vin și must să beu, Să-nec durerea-n mine ! COȘBUC, P. II, 220, cf. BARCIANU. Tu, spirite-al Pămîntului, îmi ești Mai prieten, mai aproape, și-mi sporești Puterile, ca mustul care-mbată. GORUN, F. 23. Mustul de struguri modifică în mod favorabil enterocolita. BIANU, D. S. 705. Must făcut din poamă văratică. PAMFILE, S. T. 4. Prin teascul ca un urs Ridicat în două labe, Mustul rubiniu s-a scurs Ca un sînge gros din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. IV, 189. În dreapta, sînt două butoaie pe care scrie cu tibișirul: Must dulce, pe unul; Turburel, pe celălalt. CAMIL PETRESCU, O. I, 402. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I, 170. Mă plimb din cramă-n cramă . . . Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332, cf. 561. Cu must de viță crescu copilul pînă începu să mănînce și altceva. FUNDESCU, L. P. I, 75. ◊ (Ca termen de comparație) Se scurge sînge roșu din artere, Ca un must din struguri negri. MACEDONSKI, O. I, 105. Ca un must e pentru mine Glasul să ți-l aud. BLAGA, L. U. 15. Ca mustul tînăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Sufletele fierb cum fierbe mustul, Căci le îneacă ura și dezgustul. V. ROM. iulie 1954, 227. Must tăiat v. t ă i a t. Must înăsprit v. î n ă s p r i t. 2. P. e x t. (De obicei urmat de determinări nume de fructe introduse prin prep. „de”) Suc pe care îl conțin unele fructe (și care adesea se extrage din acestea). V. m u r s ă1 (2). Mustu de lămăie (a. 1749). GCR II, 45/12. Gustul ei iaste ca a mustului de meare sau peare. IST. AM. 65r/10. Mama Stanca intră în casă trîntind ușa de perete; chipul ei era ca mustul de bozii. DELAVRANCEA, S. 52. ♦ Lichid dulce preparat sau extras din fructe, sfeclă, rădăcini de trestie-de-zahăr, sau obținut prin transformarea amidonului în zahăr, folosit în industria zahărului sau a alcoolului. Cf. ENC. AGR. IV, 105. 3. (Popular) Băutură preparată prin fermentarea în apă a merelor, cidru; băutură preparată din pere acre, pădurețe, care se zdrobesc, se presează și se lasă să fermenteze. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF, BIANU, D. S. 795. În tindă se țin marile poloboace cu curechiu, pepeni și must de mere uscate. PAMFILE, I. C. 445, cf. DIACONU, VR. LV. 4. (Prin vestul Transilv.) Compot de mere sau de pere uscate. Cf. ALR II 6 096/95, 310. 5. (Regional; determinat prin „de mure” sau „de zmeură”) Sirop (de mure sau de zmeură) (Glimboca-Caransebeș). ALR II/27. 5. (Regional) Mied (1), hidromel, mursă1 (1) (ALR II 4 158/219, 704); apa în care se pun fagurii ștorși (ib. 4 158/260). 6. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor; (popular) mîzgă (1), mustăreață (1), (regional) miericică (I 3). Pîine . . . tocmită din fănini și musturi den verdeț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 240r/18. Modrul sau mijlocirea cu carea se poate face sirup și zahăr din mustul cel dulce al tuleilor de cucuruz, după ce ai cules de pre dînșii rodul (a. 1812). BV III, 61. [Albina] a scoate știe dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269, cf. PONBRIANT, D., DDRF. Dacă grîul este . . . copt fără vreme, în pripă, gospodarul iarăși se întristează, căci cu toate că paiele vor fi uscate în mustul sau verdeața lor, grăuntele va fi mic. PAMFILE, A. R. 116. Prin jud. Dolj se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137. Vinele vegetale ale pămîntului, pline de must, se ridică spre miazăzi. ARGHEZI, P. T. 21. Must de lemne verzi, care iese prin capul lemnelor cînd ard în sobă. ȘEZ. IV, 29, cf. ALR I 957, 968, A I 12, 20, 21, 22, II 6, III 5, 17, 18 V 14. Albina din orice floare strînge mustul cel mai bun și în miere îl preface. ZANNE, P. I, 313. ♦ (Regional) Rășină (de brad) (Movilenii-Slatina). ALR I 977/890. 7. (Învechit) Lichid pe care îl conțin țesuturile animale. Fu bătut . . . de-i cura sîngele svînt de mohorîți pămîntul de sînge și de mustul de topitura trupului. DOSOFTEI, V. S. februarie 69r/18, cf. PONTBRIANT, D. ♦ (Sens curent) Lichid care se scurge din carne, cînd se frige. Crestă friptura pe de toate părțile și îi dete sare multă. Și puind-o iarăși la foc o lăsă să se frigă pînă ce era cu mustul într-însa. ISPIRESCU, L. 340. Bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39, cf. BARCIANU. Nu le pusese dinainte decît mămăliguță și un talger cu pastramă, care încă mai sfîrîia în mustul ei sărat. CAMIL PETRESCU, O. II, 521. ♦ (Regional) „Apa de pe slănină” (Imoasa-Strehaia). ALR I 740/842. ♦ (Regional) Secreție a anumitor glande din organismul omului. Trebuiește a să amesteca și a să măcina bine în dinți . . . spre a să măcina bucătura cu de-amăruntul și a să amesteca și a să frămîntă cu mustul gurii. PISCUPESCU, O. 197/6. Muncesc pînă-mi iese mustul din mine (sudoarea). PAMFILE, J. I, 128. 8.2 (Popular; adesea urmat de determinări) Zeama din gunoiul vitelor; (regional) mustăreață (4), mujdar (2), musteală (2), mustoare, mustalău, muștar1 (2), mustăraie, mustărie (3), mursă1 (3), murdărie (2). O baltă cu must de gunoi în curtea sa (a. 1817). IORGA S. D. XII, 206. Isprăvise asta grindă de cioplit, Se baligă peste dînsa boul unui ce-a venit, Și deși am curățit-o, dar mustul din ea intrînd, Astfel a rămas pătată. PANN, H. 65/13. Vitele cele priboite la rădicarea carantinei . . . să vor pitrece de câteva ori prin fum, spălîndu-se bine picioarele lor și pintre unghii de baligă și must. CUPARENCU, V. 11/7, cf. ALEXI, W. Băligarul și mustul . . . se strîng cu îngrijire pentru a fi utilizate în agricultură. PĂCALĂ, M. R. 275, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ALR II 5 678, A I 35, III 2, VI 3.9. (Determinat prin „omătului” sau „zăpezii”) Lichid cu care este îmbibat pămîntul, după topirea zăpezii. Soiul orzului de pe la noi să samănă în martie și mai nimerit în mustul omătului. I. IONESCU, C. 64/14, cf. id. P. 239. Ți-oi mai spune și altele, ceva mai nevinovate, ceva mai gingașe, ca și florile ieșite din mustul omătului. SADOVEANU, P. S. 204. Logofătul pusese ovăzul în mustul zăpezii. SANDU-ALDEA, U. P. 178. Mustul omătului nu-i bun pentru arătură; e tare ca un fel de leșie. PAMFILE, VĂZD. 166, cf. ALR II 5 053/36, A VI 8, 26. ♦ (Regional) Apă care îmbibă pămîntul după ploaie (Ghilad-Timișoara). ALR II 5 053/36. 2II. (Regional) Boală de piele (cauzată de degerături), caracterizată prin mîncărime la talpa piciorului; păducel (Straja-Rădăuți). Cf. ALRM I/I h 185/388. – Pl.: musturi. – Și: (regional) mușt (ALR I 957/295), most s. n. – Lat. mustum. – Most < germ. Most.

OFERI, ofer, vb. IV. Tranz. 1. A propune cuiva (în semn de atenție, din bunăvoință etc.) să primească un lucru necerut; a da în dar, a pune la dispoziție. Oferi tabachera cu țigări. C. PETRESCU, Î. II 171. Scaunul acesta este al meu... Vi-l ofer. SEBASTIAN, T. 120. Iată adăpostul și straja ce le poate oferi baciul. ODOBESCU, S. III 18. ♦ Refl. A se pune la dispoziția cuiva. Flăcăul se oferi bucuros să-l conducă el. REBREANU, R. I 160. 2. A propune spre cumpărare o marfă, un bun etc. ♦ A propune un preț pentru o marfă, un bun etc. A oferi 50 de lei pentru o carte. 3. Fig. A înfățișa, a arăta, a prezenta. Vedea cu stranie limpezime... tot ce faima și flora celor cinci continente oferă în pămînt, pe pămînt, în apă și în văzduh. C. PETRESCU, C. V. 119. Ei pot oferi literaturii și artei o comoară nesecată de subiecte. DEMETRESCU, O. 182.