DISPOZIȚIE (< fr. disposition; lat. dispositio, aranjare) Parte a retoricii care se ocupă cu ordinea în care trebuie rînduite argumentele într-un discurs. Invenția găsește material, dispoziția, socotită de o mare importanță, coordonează argumentele după un anumit plan, care cuprinde, după retori, șapte părți: exordiul, propunerea, diviziunea (v.), narațiunea (v.), confirmarea, respingerea, perorația (v.), părți care nu sînt toate esențiale. În anumite împrejurări, narațiunea nu este necesară. Dispunerea argumentelor implică multă chibzuință, pentru că cele mai bune argumente nu-și pot produce efectul dacă nu sînt așezate la locul cel mai potrivit al discursului. Oratorul își dispune în așa fel argumentele sale, încît cele tari să nu-și piardă din puterea lor de convingere, iar cele slabe să pară mai tari decît sînt în realitate. Astfel, Demostene, într-unul din discursurile sale împotriva lui Filip, regele Macedoniei, după ce expune politica și intențiile regelui de a cuceri rînd pe rînd cetățile grecești, iar faptele erau așa de clare și potrivite cu convingerile ascultătorilor încît nimeni n-ar fi putut să-l contrazică, se adresează acestora, cu argumentul: „Cine crede contrariul să vină aci să mă desmintă!” Rostit în momentul cel mai potrivit al discursului, argumentul acesta este foarte puternic și întărește adevărul spuselor sale. În orice altă parte a discursului ar fi fost rostit, puterea argumentului s-ar fi spulberat.