PĂRINTE, părinți, s. m. 1. (Cu o nuanță de solemnitate, de respect) Tată. Ia aminte, copilule, s-auzi ce-a spus părintele tău! SADOVEANU, O. III 104. Fiul craiului... începe a plînge în inima sa, lovit fiind în adîncul sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său. CREANGĂ, P. 189. ◊ Părinte de familie = cap de familie. Era părintele de familie din tren, de astă-toamnă. C. PETRESCU, C. V. 184. 2. (La pl.) Tata și mama. Părinții mei voiau să facă din mine un om de lume. GALACTION, O. I 56. Aici l-a legănat Măicuța lui, și-aici în sat Sînt morți părinții lui! COȘBUC, P. I 232. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele. EMINESCU, O. I 167. Ci eu m-am gîndit, Peste negri munți, La dragi de părinți. TEODORESCU, P. P. 46. Părinți buni v. bun (VII). ♦ Strămoși, străbuni. V. bătrîn Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul, Unde-și au părinții lor mormîntul. BENIUC, V. 10. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți, Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. Deschid sînta carte unde se află înscrisă gloria Romîniei, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei cîteva pagini din viața eroică a părinților lor. BĂLCESCU, O. II 25. 3. Întemeietor (al unui neam, al unei familii); creator, inițiator, fondator (al unei științe, al unei mișcări culturale, literare etc.). Herodot e supranumit părintele istoriei. 4. Termen cu care se adresează cineva preoților și călugărilor (învechit, rar, și altor persoane). Apoi ce să facem, domnule părinte, răspunse primarul. REBREANU, I. 22. De treabă ofițer, să-ți spun drept! De aseară, de cînd a tras în gazdă la noi... tot părinte ispravnice mi-o zis. ALECSANDRI, T. I 198. Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnîndu-se cu ochi lăcrimători spre mitropolitul. NEGRUZZI, S. I 162. ◊ (Ca epitet) Părintele Naie era înzestrat de mic cu o voce pentru teatru. ARGHEZI, R. T. 5. ♦ Preot, călugăr. Silirăm treptele spre arhondaric și părintele se aplecă spre noi cu lumînarea, ca să ne vadă de aproape. SADOVEANU, O. VII 182.