Definiția cu ID-ul 923849:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă care posedă facultatea de a gîndi, de a vorbi și capacitatea de a crea unelte spre a se folosi de ele în procesul muncii. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. CARAGIALE, P. 12. Numai iată ce aude glas de om. CREANGĂ, P. 198. Omul muncitor Ca un pom roditor.Oamenii muncii = cei care își cîștigă existența prin munca lor, fără a exploata pe alții. ◊ Expr. (Nu-i) nici picior de om = (nu-i) nimeni, v. țipenie. (De) către om = în partea stingă a căruței, plugului etc. Cotiuga are o roată mai mică către om și alta mai mare din brazdă PAMFILE, A. R. 40. La mintea omului = ușor de înțeles, evident, firesc. Ca omul = cum se întîmplă în mod obișnuit oricui. Vrun păcat, vro greșeală, ca omul. DELAVRANCEA, O. II 370. Ca oamenii = cu manifestări omenești, cum trebuie, cum se cuvine, bine. Dă și o farfurie de acolo, și niște furculițe, să mîncăm ca oamenii. VLAHUȚĂ, la TDRG. Om bun, răspuns pe care o persoană care bate la poartă îl dă stăpînului casei pentru a-l asigura că vine cu intenții bune. Bătu la poartă. Cine e acolo? îi zise dinăuntru...Om bun, răspunse fata. ISPIRESCU, L. 348. A-și găsi omul v. găsi. ♦ Persoană care întrunește calități morale deosebite. Acel Ion Creangă a trăit în Iași... a fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. Ăla om, nu secătură. DELAVRANCEA, O. II 357. ◊ (Expr.) A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însușirile caracteristice omului ca ființă superioară. Școala... om îl face. PANN, P. V. I 174; b) a da, a crea o situație cuiva. Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în girlă: te făceam om! CARAGIALE, O. I 174. A se face om = a se îmbogăți, a se înstări, a se căpătui. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de», indicind o însușire morală, o stare socială, materială etc.) Om de cuvînt. Om de încredere. Om de lume. Om de nădejde. Om de omenie. Om de onoare. Om de rînd. Om de litere v. c.Omul legii v. lege. 2. (Însoțit de obicei de determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. Las’ că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii. DUMITRIU, N. 30. Oamenii Șoimăreștilor ajunseră la Iași chiar în ziua de sărbătoare, SADOVEANU, O. VII 107. Primarul era omul boierului. I. BOTEZ, ȘC. 73. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui dumnezeu =(a fi) om bun, om de treabă. Ai dat peste niște oameni ai lui dumnezeu, dar să fi fost cu alții, hei, hei, mîncai păpara. CREANGĂ, P. 254. Sărac bărbățelul meu, Toți oamenii zic că-i rău, Da-i omul lui dumnezeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. Omul (sau om al) dracului = om rău, viclean. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. 3. Persoană cu vază, de seamă. Nu mă lăsa-n părăsire, duducă... și eu sînt ficior de oameni. ALECSANDRI, T. 1415. ◊ Expr. A fi (om) din (sau de) oameni = a descinde din părinți cu stare sau de neam nobil. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii... dar apoi sînt și văduvă de trei bărbați. ALECSANDRI, T. I 382. Bărbat. Femeile de pe țărm se repezeau și întîmpinau oamenii care veneau clătinîndu-se prin apă pînă la brîu. DUMITRIU, P. F. 32. Mulțime de oameni și de femei sîrbi și turci veniseră pe malul Dunării să ne vadă. BOLINTINEANU, O. 267. ♦ (Determinat prin «meu», «tău» etc.) Soț. Am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, ș-am fost mulțămită și înflorită cu dînsul. SADOVEANU, B. 265. 5. Cineva, oricine, oricare. Umblau tot felul de vești, de se încrețea carnea pe om. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele. REBREANU, I. 44. Spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, O. A. 108. Pînă nu te bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul. 6. (La vocativ) Apelativ familiar conținînd o nuanță dojenitoare, persuasivă, explicativă etc. (cu care ne adresăm de obicei unui bărbat). V. frate, nene. Omule, te credeam la Izlaz... Ce e cu dumneata? CAMIL PETRESCU, O. II 22. Ia ascultă, omule, dracid cel împelițat de dihor o să ne mănînce toate rațele. BUJOR, S. 30. Da cată-ți de drum, omule! ALECSANDRI, T. I 263. ◊ Expr. Om bun (sau oameni buni) = persoană de treabă, cinstită. Oameni buni, eu de la om la om vă cunosc pe fiecare în parte. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Oameni buni, eu sînt Petru Rareș. DELAVRANCEA, O. II 264. Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. – Formă gramaticală: voc. (numai cu determinări) om.