NEBÎNTUlT, -Ă adj. (Învechit și regional) Negativ al lui bîntuit; care nu este supărat, stingherit (de nimeni sau de nimic); teafăr, întreg. Venit-au la Domniia mea de a lor bunăvoe, de nimenea nesiliți și nebîntuiți (a. 1695). ap. hem 3 215. Iau mărgăritare, oricîte voiesc, nebîntuit de nimica. gorjan, h. iv, 112/7, cf. doc. ec. 344. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători..., cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și pururea la judecată... iar societatea bună ar remănea nebîntuită. creangă, a. 150. Se întoarse cu merele la împăratul lui, teafăr și nebîntuit precum îl făcuse mă-sa. ispibescu, u. 65. – pl.: nebîntuiți, -te. – pref. ne- + bîntuit.