cupă f. 1. vas de băut: fiarbă vinul ’n cupe, spumege pocalul EM.; 2. vas de lemn cu care se ia zerul din putineiu (la stâne): ciobanii mulg oile în cupe și găleți; 3. aripa unei mori de vânt; 4. figură roșie în jocul cărților: rigă de cupă; 5. Bot. cupa vacei, un fel de volbură care crește pe lângă garduri (Convolvulus silvanicus). [Lat. CUPPA].

pocal n. pahar: fiarbă vinul ’n cupe, spumege pocalul EM.

FIERT¹ s. n. Faptul de a fierbe. 1. Fierbere (1). 2. Fermentare; timpul fermentării (vinului nou). Simina nu a plecat decît abia pe la fiertul vinului. SLAVICI, O. I 213.

CĂNIȚĂ, cănițe, s. f. Diminutiv al lui cană. Pe o măsuță... fumega, în cănițe, vin fiert cu mirodenii. SADOVEANU, O. V 167. ♦ Conținutul unei căni mici. Frunză verde peliniță, Und’te duci tu, mă: Gheorghiță?... – Săbeau vin... Șapte ocă ș-o căniță. SEVASTOS, C. 258. – Pl. și: (regional) căniți (SADOVEANU, O. VII 81).

PIPER, (3) piperi, s. m. 1. Plantă tropicală, cu tulpina agățătoare, cu fructele ca niște bobițe negre, comestibile (Piper nigrum). Făcea triajul unor scrisori vechi, păturite într-o cutie de lemn de piper încrustată cu arabescuri de argint. BART, E. 173. ♦ (Cu sens colectiv) Fructul acestei plante, cu gust iute și aromatic, folosit drept condiment. Băuse un chil de vin fiert cu piper. PREDA, Î. 161. S-a oprit din zbor o cioară. Neagră ca un as de pică, Sub nemărginitul cer; Singuratică și mică Cît o boabă de piper. TOPÎRCEANU, P. 200. Ca bunii săi și tata vindea în tîrg piper. NEGRUZZI, S. II 230. Piperul e negru și-l pun dasupra pilafului. PANN, P. V. II 129. ◊ Loc. adj. (Despre glume, anecdote etc.) Cu piper = indecent, picant. Nașul spunea o glumă mai cu piper și finii rîdeau ca la comandă, toți. PAS, Z. I 175. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) piper pe limbă = a fi răutăcios, caustic, mușcător. Ardei ai avut totdeauna pe limbă, dar s-ar zice că acuma ai și piper. PAS, L. II 75. A i se sui (sau a-i veni cuiva) piperul la nas sau a-și lua piper în nări = a se supăra, a se mînia; a-i sări (cuiva) muștarul. A da (cuiva) cu piper (pe) la nas = a supăra, a mînia, a ofensa (pe cineva). A face (pe cineva) cu sare și cu piper = a dojeni (pe cineva), a mustra aspru; a face cu ou și cu oțet. A-i sta (cuiva) ca piperu-n nas = a-i fi (cuiva) nesuferit; a-i sta ca sarea-n ochi. Piper între voi, să rîdem și noi! se spune pentru a ațîța sau a înteți cearta între doi inși și a face apoi haz pe socoteala lor. (Cu pronunțare regională) Ian să cerc a presăra chiper între Florin și Florica... vorba ceea: chiper între voi, să rîdem și noi. ALECSANDRI, T. 906. 2. Fig. Element dinamic, înviorător; farmec, haz. Și-ncepui să-l acompaniez, bătînd toba cu deștele pe fundul pălăriei – fără asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e piperul marșului. CARAGIALE, N. S. 51. 3. Ardei (planta sau fructul). Frunzuleană de piper, Cîte păsări sînt pe cer, Toate pîn’ la ziuă pier. Numai păsăruica mea Șăde sus pe-o rămurea. SEVASTOS, C. 115. (Cu pronunțare regională) Cîteodată, în această denumire intră și. ardeii sau chiperii. PAMFILE, A. R. 197. ♦ Ardei roșu pisat; boia, păprică. Slănină afumată presărată cu piper roșu. BUJOR, S. 100. 4. (În forma articulată) Numele unui dans popular, care se joacă mai ales la nunți; pipărușul. De îndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc, ce durează pîn-aproape de către seară, cam cu următoarele jocuri:... opinca... piperul. SEVASTOS, N. 282.

SCORȚIȘOARĂ s. f. 1. Scoarța aromatică a unor arbori orientali (în special a arborelui Cinnamomum Zeylanicum), folosită drept condiment. Ce miros dulce și ascuțit are vinul fiert cu scorțișoară. SADOVEANU, O. VII 337. Încălzit de vinul roșu fiert cu zahăr și scorțișoară, actorul... începu să declame. CAMIL PETRESCU, O. II 126. Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă, Cu frunzele de argint, Lumea-ntreagă mirosind... Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. 2. (Regional) Vopsea roșie; băcan. Băcanul se mai numește și scorțiță, scorțișoară. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 186.

burlui sn [At: I. IONESCU, P. 253 / Pl: ? / E: nct] Lemn de grosimea vranei butoiului cu orificiul în vârf, pus când fierbe vinul.

isvar sn [At: COMAN, GL. / Pl: ? / E: nct] (Reg) Vin fiert cu zahăr.

burlui¹ s.n. (reg.) Lemn de grosimea vranei butoiului, pus cînd fierbe vinul. ♦ Cilindru, gît. • pl. -uie. /etimol. nec.

BEȚIV, -IVĂ adj. și sm. f. 1 Care are patima beției, care are urîtul obiceiu de a se îmbăta, de a bea peste măsură băuturi spirtoase; proverb: bețivului și dracu-i iese cu ocaua înainte; – bețivul, cînd este beat, se crede că-i împărat ¶ 2 BEȚIVĂ, Olten. BEȚAE (CIAUȘ.) sf. 🐙 Musculiță care roiește pe unde se află vin și oțet, mai ales cînd se fabrică mustul sau cînd fierbe vinul în butoaie; numită și „muscă-bețivă”, „musculiță-de-vin” sau „mușiță” (Drosophila funebris) [lat. bĭbĭtīvus + suf. sl. -ivŭ].

BURLUIU (pl. -uie) sn. 1 Lemn gros de 6-8 cm., găurit dealungul pînă aproape de unul din capete unde se face o gaură laterală; se pune în vrana butoaielor cu vin, ca să răsufle, mai ales cînd fierbe vinul RV. -CRG. ¶ 2 Gîtul pîlniei (🖼 675) ¶ 3 Gîtul crintei, pe unde se scurge zărul, cînd se frămîntă cașul ȘEZ. ¶ 4 Cilindru de sticlă la o lampă cu petrol, sticlă de lampă [comp. BURLAN].

mirodenie s.f. I 1 (mai ales la pl. mirodenii; ind. alim.) aromat¹, condiment, ingredient, <rar> mezelic, <pop.> dresuri (v. dres²), <reg.> merogină, <înv.> băcănii (v. băcănie), miroase (v. miros), mirodie, mirositură, spițerie, <ieșit din uz> ingrediență. A pus în vinul fiert câteva mirodenii: piper și scorțișoară. 2 (rar) v. Aromă. Balsam. Boare. Mireasmă. Miros. Parfum. II (bot.) 1 Hesperis tristis; <reg.> floarea-nopții (v. floare), vioară-de-noapte (v. vioară³). 2 (reg.) v. Liliac-de-grădină (v. liliac¹). Liliac-franțuzesc (v. liliac¹). Nopticoasă (Hesperis matronalis).

Ielele f. pl. 1. zine rele, în număr de trei, cari paralizează pe oameni; ele sunt stăpânele vânturilor și joacă noaptea în vârtejul văzduhului, unde răpesc pe muritori: atunci trecură Ielele de mâini ’n horă prinse BOL. Ielele i-au luat gura și picioarele CR.; luat de Iele, pornit val-vârtej; luat din iele, paralizat; 2. Bot. coarda Ielelor, rătunjoară (fiartă în vin, se bea pentru vindecarea paraliziei). [Termen eufemistic ele – dânsele – spre a se evita consecințele fatale ale rostirii adevăratului lor nume; alte epitete prezervative sunt: Frumoasele, Șoimanele, Vântoasele].

ASPRIU, -IE, asprii, adj. (Rar) Cam aspru; (despre vin) cam înțepător. Vinul aspriu fierbea cînd țîșnea în cofe. SADOVEANU, O. I 69.

FIERBE, fierb, vb. III. 1. Intranz. (Despre un lichid) A trece în stare de vapori, prin clocotire în toată masa, sub acțiunea căldurii. V. clocoti. Apa fierbe la 100° Celsius, la presiunea atmosferică normală. (Tranz.) Am fiert bine laptele. ◊ (Subiectul e vasul în care fierbe un lichid) Samovarul fierbe. ◊ Expr. Nu-ți băga nasul (sau mîna) unde nu-ți fierbe oala = nu te amesteca în lucruri care nu te privesc. A se amesteca unde nu-i fierbe oala v. amesteca. ♦ Fig. (Despre apa unui rîu, a unei mări etc.) A se agita puternic, a face valuri. În jurul clădirii negre, fierbeau apele spumegînd. SADOVEANU, O. I 406. Marea luă o culoare mai întunecată; se încreți și începu a fierbe. BOLINTINEANU, O. 270. Și valuri peste valuri s-azvîrl spumegătoare, Se sparg țișnind în aer și fierb scoțînd scîntei. ALECSANDRI, P. II 136. 2. Intranz. (Despre mîncări, alimente etc.) A fi supus acțiunii de fierbere a apei (sau a altui lichid) în care e pus pentru a fi preparat. Pune carnea la fiert. ▭ În cetate-aici erau... toți străjerii și așteptau... Chisălița să le fiarbă. COȘBUC, P. I 326. Lasă bucatele la foc să fiarbă. CREANGĂ, P. 30. ◊ Expr. A fierbe toți într-o oală v. oală. ♦ Tranz. A prepara, a găti (un aliment) prin fierberea lichidului în care e pus. Fierb cartofi. ▭ Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe... cu o vadră de lapte dulce. CREANGĂ, P. 214. ♦ Tranz. A supune un corp acțiunii fierberii apei, în anumite scopuri. Am fiert rufele. 3. Intranz. Fig. (Despre oameni) A fi cuprins de un sentiment puternic, de o pasiune; a fi agitat, a fi într-o stare de mare frămîntare. Își aduse aminte de cealaltă obrăznicie, suferită în cursul dimineții din partea prințului. Acum fierbea de rușine și de furie. DUMITRIU, N. 33. Fierbeam de nemulțumire, căci mi-era penibil să aud vorbindu-se cu atîta ușurință despre tata. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. Eu trăgeam cu coada ochiului... fierbeam în mine, dar nu vream să spui cucoanelor. CARAGIALE, O. I 46. ◊ (Cu inversarea construcției) Urmase să fiarbă în ea necazul împotriva omului. DUMITRIU, N. 47. În glasul lui sălbatic fierbea mînia. SADOVEANU, O. I 304. ♦ (Despre sîngele oamenilor) A clocoti, a se înfierbînta din cauza unui sentiment puternic, a unei pasiuni etc. Tomșa tresări cu sîngele fierbînd în vine. SADOVEANU, O. VII 11. Sîngele Mușatinilor n-are astîmpăr, fierbe, năvălește ca haiturile de la munte. DELAVRANCEA, A. 99. ♦ Tranz. (Complementul indică o persoană) A frămînta, a necăji, a chinui. Uite-așa mă fierbe de-un ceas! REBREANU, R. I 193. O fierbe ciuda pe urîta, Că-s mai frumoasă decît ea. COȘBUC, P. I 129. Nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni de zile? CARAGIALE, O. I 45. ◊ Expr. A fierbe (pe cineva) fără apă v. apă. ♦ Tranz. (Rar; cu privire la acțiuni) A pune la cale, a pregăti prin mari agitații. (Refl. pas.) La 1857, pe cînd se fierbea Unirea în Iași... Kogălniceanu și alții au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani. CREANGĂ, A. 161. 4. Intranz. Fig. (Despre văzduh, despre o întindere etc.) A vui, a răsuna, a clocoti de zgomot. În pulberea lunii cîntecul se înălța înmulțit parcă, – împrejurimile fierbeau, și în răstimpurile de tăcere, de departe se auzeau ca răspunsuri, în hugeaguri și livezi, alte cîntece de privighetori. SADOVEANU, O. VI 331. Fierbea văzduhul ca un iad De boambe, de șrapnele. ALECSANDRI, P. III 441. 5. Intranz. (Despre unele lichide și amestecuri) A fi în stare de efervescență (din cauza fermentării). Vinul aspriu fierbea, cînd țîșnea în cofe. SADOVEANU, O. I 69. Nevastă, du-te, adă Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131. 6. Tranz. Fig. (Cu privire la dansuri, jocuri, cîntece etc.) A executa cu foc, din toată inima. Prinzînd moș Bodrîngă la inimă, să nu înceapă a cînta din fluier o corăbiască de cele frămîntate în loc?... Și așa o fierbeam de tare, de nu ne ajungea casa. CREANGĂ, A. 98. Pe tot drumul, ca să uite de aleanu de acasă... au pe cîte unul ce le fierbe din fluier cîntece de jele, mai rar de joc. ȘEZ. IV 17. – Forme gramaticale: perf. s. fiersei, part. fiert.

MUȘTAR s. n. 1. Nume dat mai multor plante din familia cruciferelor, cu tulpini ramificate, cu flori galbene și semințe mici, rotunde, de culoare galbenă sau castanie (Sinapia; Brassica). Rădăcina de muștar, fiartă în vin, se bea dimineața și sara. ȘEZ. XV 89. 2. Sămînța uneia dintre speciile plantei descrise mai sus (Sinapis alba), întrebuințată la prepararea unui condiment picant sau, în medicină, ca vezicant; condiment, sub formă de pastă moale de culoare galben-verzuie, preparat din această sămînță. Deși se crede iute ca muștarul, bine l-o poreclit cine i-o zis Nalbă. ALECSANDRI, T. I 338. ◊ Expr. (Familiar) A-i sări (cuiva) muștarul = a se înfuria, a se supăra, a se aprinde.

VERDEAȚĂ, (3) verdețuri, s. f. 1. Culoarea verde a frunzelor, a ierbii, a vegetației; verde¹ (1) Cîmpiile poartă un covor de iarbă grasă, de o verdeață crudă îmbibată cu apă. RALEA, O. 117. Casele albe lucesc în verdeața frunzișului. BART, S. M. 47. Sus senin și jos verdeață. COȘBUC, P. I 263. Firul Sandei se ascunde în verdeața frunzelor. SLAVICI, N. I 33. ♦ Fig. Prospețime. [Poezia poporană] plină de verdeață și de putere. ODOBESCU, S. I 186. 2. (Concretizat, cu sens colectiv) Mulțime de frunze, de ierburi, de ramuri verzi; vegetație, frunziș. În față, pe un petec de verdeață, Era, de cînd țin minte, un cais Ce primăvara înflorea ca-n vis. Era în el atîta dimineață! D. BOTEZ, F. S. 24. Te-ai răsfățat în verdeața și în florile primăverilor, te-ai îmbătat de șoaptele pîraielor. HOGAȘ, DR. II 147. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului și formau bolți nalte de verdeață. EMINESCU, N. 67. 3. (Mai ales la pl.) Legume, zarzavaturi (de la care se consumă în special frunzele). De-ar veni cît mai curînd primăvara – Atunci ies verdețurile. STANCU, D. 106. Aduse... puțină mîncare de verdețuri pe o farfurie. STĂNOIU, C. I. 164. După borșul polonez veneau mîncări... fierte cu verdețuri. NEGRUZZI, S. I 151. – Pl. și: (2, neobișnuit) verdețe (TEODORESCU, P. P. 212).

căpăra vt [At: LB / Pzi: ~rez / E: mg kaparni] (Trs) 1 A zgâria. 2 (D. vin) A fierbe. 3 (D. sânge) A pulsa. 4 (D. ochi) A scânteia.

zahăr s.n. 1 Zaharoză. 2 Produs alimentar, ușor asimilabil, alcătuit din zaharoză, cantități mici de apă și impurități (trecute din materia primă), care se obține din trestia-de-zahăr sau din sfecla de zahăr, prin presare sau difuziune, zemurile rezultate fiind purificate și concentrate. Încălzit de vinul roșu fiert cu zahăr..., actorul începu să declame (CA. PETR.). ◊ Zahăr candel (sau galben, de gheață) = zahăr cristalizat în prisme transparente mari, obținut prin cristalizarea lentă a zahărului din siropuri saturate, cu puritate mare. Zahăr ars = zahăr topit și descompus, parțial, prin încălzire, pînă capătă o culoare maronie, folosit la prepararea unor produse de cofetărie, a unor mîncăruri, la colorarea unor băuturi etc. Făcuse toată ziua șerbet de zahăr ars (BASS.). Zahăr de plumb = compus al plumbului, solubil în apă, foarte toxic, folosit ca mordant în vopsitorie și imprimerie și ca astringent și rezolutiv în medicină; acetat de plumb. Zahăr de cartofi (sau de amidon) = glucoză solidă obținută prin hidroliza amidonului de cartofi, care este aromatizată cu diferite esențe alimentare. Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de lapte = lactoză. Zahăr de malț = amestec de zaharuri rezultate din hidroliza enzimatică a amidonului cu enzimele din malț, care conține maltoză și dextrine, conținutul de maltoză fiind de patru ori mai mare decît cel de dextrine. Zahăr cubic v. cubic. Zahăr tos v. tos. Vată de zahăr v. vată. ◊ Loc.adj. De zahăr = (despre oameni) care este foarte bun, gentil, serviabil; foarte simpatic. Să se împrietenească cu Aristide, care e un băiat de zahăr (REBR.). ◊ Expr. Mai bine varză acră cu învoială, decît zahăr dulce cu cîrteală v. învoială. A scălda (pe cineva) în zahăr (și în miere) v. scălda. A fi spălat cu zahăr în gură v. spăla. ◊ Compar. Căsuța albă ca un zahăr (BASS.). ◊ Fig. Copacii prind cu limba fulgii de zahăr (LESN.). 3 (med.) Exces de glucoză în sînge și în urină; (și boală de zahăr) boală cauzată de acest exces; diabet zaharat. • și (reg.) zahar s.n. /<ngr. ζάχαρη; cf. bg. .

MOARE s. f. 1. (Regional, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Apă cu sare (v. saramură) sau cu oțet (folosită la conservarea legumelor); lichid acru în care se țin ori s-au ținut murături; s p e c. zeamă de varză. Și l-au bătut nepărăsînd și stropindu-l cu moare de oțăt, frecîndu-i ranele cu tîrsine. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 128^r/22, cf. ANON. CAR. Într-un blid mămăligă cu moare, Într-altul fălci de porc afumate, Apoi curechiu fiert cu rîncezală. BUDAI-DELEANU, Ț. 304, cf. LB. Moare de curechi. ALECSANDRI, T. 695. Capul te doare și cînd ai făcut vreun huleai (chef) cu prietenii; în acest caz, moarea de curechi te răcorește. ȘEZ. III, 14. Se bea boabe de cîrmîz fierte în vin ori în moare. N. LEON, MED. 29. La pește fiert în moare (zamă de varză) ne lăsăm prea mult îmbiați. F (1906), 6. Zeama de varză, numită și moare, este foarte plăcută la gust și cu cît este mai sărată cu atît este mai purgativă. BIANU, D. S. 784. Să iei o parte de moare de curechi și două de ulei de in. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 48. Se culege aliorul tînăr. . . se fierbe, se stoarce bine, iar zeama se lasă să se limpezească. În vasul cu aceste gălbenele se pune apoi lîna care a fost împietrită în moare de varză – zeamă de varză acră. PAMFILE-LUOESCU, CROM. 48, cf. 65. Mîncarea principală era zama de fasole, „moarea”-zama de varză – și mămăliga cu ceapă sau coaptă pe jar. DRAGOMIR, O. M. 16. Vinul trebuie ținut departe de murături, că se îmbolnăvește, zise Simion. Capătă miros de moare. BENIUC, M. C. I, 203. Moare de curechi . . . am eu în beci. . . îi acră și sărată. CAMILAR, N. II, 416. Și apoi pre lîngă făsaică Cîte un pic de moare acră. RETEGANUL, TR. 164. La pămînt cu bătuta Să moară iubovnica Și să moară-n postu mare Cu fasole și cu moare. ȘEZ. IV, 236. Ẑinu ista parcî-i moari di pepini. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Băgăm la moare cureci. ALR I 753/65. Să s-acrască, să facă moare. ib. 753/343. Moare de pe curechi. ib. 755/140. Moare acră. ib. 755/266. Crîstăveți în moare. ib. 756/45. Moare „apa caldă, sărată ce se pune în cada cu curechiu tocat”. ALR II 4 097/29. Bagă sare și apă să se facă moare. ib. 4097/95. I-am făcut moare curechiului. ib. 4 097/574. ◊ E x p r. (Regional) Îmi bag capul în moare de sare numai să. . . = sînt dispus să fac orice pentru . . . Cf. CIAUȘANU, GL. (Regional) A ști (sau a cunoaște) moarea cuiva = a cunoaște firea, obiceiurile cuiva. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. . . Pare-mi-se că știi tu moarea mea . . . Să nu mă faci ia acuș, să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare ! CREANGĂ, A. 119. Pînă și sergentul-major Tudose tremura cînd simțea că domnul căpitan nu-i în toane bune. Îi știa moarea. SADOVEANU, O. II, 416. O văzut omul că n-ari-ncotro, că-l scoate pe ușă cam cu nipusă-n masă, da n-o zăs măc, că știe moarea ii. ȘEZ. XXIII, 52. Îi cunosc eu moarea lui. Com. din PIATRA NEAMȚ. ◊ (Glumeț) Dă, cucoane, de noi ca de noi, că ne lăsăm pe apă la vale și ieșim la mal, că, doar îi știm noi moarea Tazlăului; da neata n-ai să poți trece, că te prăpădești. HOGAȘ, M. N. 218. (Regional) A mînca (sau a gusta) moarea (sau din moarea) cuiva = a avea de suportat supărarea, mînia, toanele cuiva. Poftească [la judecată], dacă vrea să guste moarea lui Harță Răzeșul. ALECSANDRI, ap. TDRG. Tu nu știi cine-i mămuca, n-ai mîncat niciodată moarea ei. CREANGĂ, P. 8. Cuza după ce-a scăpat de halaiul acela, ajungînd pe un om, care văzuse pățania lui, l-a întrebat cine-i acela ce l-o bătut. – Vatavul mănăstirei Neamțului. Da ai gustat încaltea și din moarea lui ! ȘEZ. VII, 41. 4. ♦ Mujdei (1). Cf. CHEST. VIII 80/19, 25, ALR II 4 117/899, LEXIC REG. 42. ♦ „Amestec de apă cu sare și cu ceapă coaptă” (Nedeia-Băilești). CHEST. VIII 79/19. ♦ Zeamă pe care o lasă carnea sau slănina cînd sînt fripte. Cf. ALR I 740/12, 24, 26, 28, 30, 40, 79, 85, 825, 846. ♦ Fel de mîncare preparat în saramură. E bun, firește, puiul fript și făcut moare, – fript, rupt și pus într-o strachină cu apă căldicică și sărat apoi. PAMFILE, A. R. 82. ♦ Fel de a fi al cuiva; fire, temperament; caracter. Dă, cucoane, Lasă-l în pace, că așa îi este moarea (adecă naravul, obiceiul). REV. CRIT. II, 96. 2. (Prin sudul Olt., determinat prin „de săpun”) Leșie care rămíne pe fundul căldării după ce s-a scos săpunul; (regional) strat. Cf. LEXIC REG. 42. – Pl.: (neobișnuit) mori. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. – Probabil lat. moria. Cf. PUȘCARIU, ET. WB. 95, DHLR I, 79, II, 26, CDDE 174.

MUȘTAR s. n. 1. Nume dat mai multor plante erbacee anuale din familia cruciferelor: a) (și în sintagmele muștar alb, BRANDZA, FL, DER, muștar bun, PANȚU PL.) plantă cu tulpina înaltă de 30-60 cm, cu fructul galben acoperit cu peri albi și cu semințele de culoare albă-gălbuie pînă la galbenă închis; (regional) rapiță albă, rapiță de muștar (Brassica alba); b) (și în sintagmele muștar negru, BRANDZA, FL. GRECESCU, FL. 78, muștar de cîmp, GRECESCU, FL. 78) plantă cu tulpina înaltă de 100-150 cm și cu semințe de culoare brună-roșiatică sau aproape neagră; (regional) rapiță de muștar (Brassica nigra); c) (și în sintagmele muștar sălbatic, PANȚU, PL., DS, muștar de cîmp, PANȚU, PL., SIMIONESCU, FL. 163) plantă cu florile galbene, cu fructele silicve; (regional) hrenoasă, rapiță de cîmp, rapiță sălbatică (Brassica sinapis); d) (și în sintagma muștar alb sălbatic, BRANDZA, FL. 129, PANȚU, PL.) plantă cu frunzele verzi-albăstrui pe partea inferioară, cu flori galbene dispuse în racem (Brassica elongata). Podoabă iaste împărăția ceriului grăunțului de muștari ce luo omul și semănă întru agrul lui. CORESI, TETR. 29. Ca grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate. semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1648), 45^v/21, cf. CHEIA ÎN. 14^r/28, COTEANU, PL. 26, LB. Prin grăpare, o sumă de buruieni rădăcinoase precum ar fi holbura . . . , ridichioara (rapița sălbatecă, muștarul) . . . se dezrădăcinează. PAMFILE, A. R. 72. Din rapiță sălbatică . . . se dobîndește un galben alămîi, înmuind muștarul cu o zi înainte în apă rece. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 46. Rădăcina de muștar, fiartă în vin, se bea dimineața și seara . . . contra treapădului. ȘEZ. XV, 89. Sămînța de muștar rîjnită sau pisată chiar atunci este foarte folositoare . . . mai ales la răceli și junghiuri. VOICULESCU, L. 224, cf. H I 168, XII 5, 20, 114,* F i g. Semînța acestor nelegiuiți și îndrăciți, s-ar cădea, ce ar fi parte bărbătească, să se scopească ca să nu mai resară muștar și ardei (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 364. ♦ Sămînța muștarului (1), cu gust și miros înțepător, întrebuințată (sub formă de făină) la prepararea unui condiment picant sau la cataplasme contra durerilor nevralgice; condiment sub formă de pastă moale de culoare galbenă-verzuie, preparat din semințe de muștar (1) cu diferite ingrediente. Și-i turnară și muștariu pe nări (a. 1698). GCR I, 320/32. Muștarul și piperul fierte dăzmeardă trupul. PISCUPESCU, O. 194/18, cf. ALECSANDRI, T. 941. Îi recomandă din nou să-și puie numaidecît un muștar la ceafă. VLAHUȚĂ, D. 271. Făina de muștar amestecată cu puțină făină de grîu . . . se pune la junghiu. N. LEON, MED. 51. Muștar alb pisat mărunt cu lapte dulce. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 23. Muștar preparat. NICA, L. VAM. (Sinapis alba) se cultivă la noi mai puțin, deși din semințe se scoate muștarul de masă, făina de muștar, fiind întrebuințat și în farmacii, iar planta se folosește și ca nutreț verde. SIMIONESCU, FL. 316, cf. H X 420, I. CR. II, 242. Cînd vita turbă, să iei muștar sau herceță, usturoi o căpățină, tisă și oțăt bun 1/2 ocă, să amesteci la un loc toate, să torni în vită. ȘEZ. X, 115. ◊ E x p r. (Familiar) A(-i) veni cuiva muștarul la nas sau a-i ieși muștarul pe nas, a-i sări muștarul = a se supăra, a se enerva, a se înfuria. Cf. ZANNE, P. IV, 2. Să nu-i supărăm, căci, dacă le sare muștarul, e rău. PAS, Z. III, 264. ♦ (Familiar) Sînge. Din cauza unei lovituri primite, lui Nicușor îi curge muștarul. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ. 2. C o m p u s e: (regional) muștarul-stîncilor = mirodea (Hesperis alpina). PANȚU, PL.; muștar-de-baltă = rapiță-sălbatică (Sissymbrium palustre). ANTIPA, P. 762. 3. (Regional) Mîncare gătită din usturoi pisat amestecat cu apă, oțet și sare (Ludișor-Făgăraș). CHEST. VIII 80/16. Muștariu este o mîncare de post. ib. – Pl.: (rar) muștaruri (POLIZU, ZANNE, P. IV, 733) și muștare (PONTBRIANT, D.). – Și: (învechit) muștari, muștariu, mușteri (BUDAI-DELEANU, LEX.), (regional) mușitar (I. CR. II, 242), mușdari (PĂCALĂ, M. R. 23), mustar s. n. – Din magh. mustár.

FIERT¹ n. 1) v. A FIERBE. 2) Timpul cât durează fermentarea (vinului). /v. a fierbe

PILAF, pilafuri, s. n. Mîncare de orez, gătită cu legume, ciuperci etc. sau cu carne, mai ales de pasăre. Eu nu sînt ca alții să chem oameni la masă... și să nu mă pregătesc... I-am trîntit un pilaf de orez. BARANGA, I. 219. Pe toată ziua stricam într-însele [în vrăbii]... cîte o pungă de alice; dar apoi și ce pilafuri ne gătea la masă meșterul bucătar. ODOBESCU, S. III 22. După borșul polonez, veneau mîncări grecești fierte cu verdețuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc și în sfîrșit fripturile cosmopolite. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Expr. (Familiar) A face (pe cineva) pilaf = a bate (pe cineva) foarte tare; a-l face piftie, v. piftie.

PLUTI, plutesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre corpuri) A se menține la suprafața unui lichid (fiind cufundat parțial în acesta); a se mișca pe suprafața lichidului (purtat de valuri, de vînt etc.). V. înota, naviga. Albe corăbii cu grijă pluteau îndrumate spre faruri. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 100. Plutirăm cîteva ore în liniște. BOLINTINEANU, O. 270. Dreptatea plutește ca untdelemnul deasupra apei. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) O, valuri mari de spume! Purtați-mă prin lume Ca frunza fără nume Ce o plutiți ușor. ALECSANDRI, P. I 179. ♦ (Despre mîncări) A fi scăldat, înecat în grăsime. După borșul polonez, veneau mîncări grecești fierte cu verdețuri, care pluteau în unt. NEGRUZZI, S. I 151. ◊ Fig. (Despre corpuri cerești) A se mișca pe bolta cerească. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. AL. 153. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci... Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! EMINESCU, O. I 130. Stea, ce veselă plutești Sus, în mările cerești. BELDICEANU, P. 70. 2. A se menține sau a se mișca lin în aer sau în interiorul unui fluid. V. plana. Un nor ivit de cătr-apus Se urcă-n sus Plutind încet spre miazănoapte. COȘBUC, P. II 90. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocîrlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie. EMINESCU, O. I 82. Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi. ALECSANDRI, P. A. 112. ◊ Expr.Plutește în aer, se zice despre un fenomen sau un eveniment care e gata să se dezlănțuie, a cărui ivire se presimte după anumite semne. Fig. A se menține sau a se mișca într-un spațiu sau într-un mediu real sau imaginar. Îmi plutea pe dinainte, cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. Era ziua mult senină, Munții pluteau în lumină. ALECSANDRI, O. 117. ♦ (Despre abstracte) A se vedea. Ochii ei mari, în care plutea o melancolie adîncă, erau întunecați și mai mult de umbra genelor lungi. SADOVEANU, O. I 265. Privirea lui Vartolomeu Diaconu pluti vagă pe pereți, se opri asupra lămpii fumegînde. C. PETRESCU, A. 289. Peste toate plutea o liniște sfîntă, care ne făcea și pe noi să vorbim încet, VLAHUȚĂ, O. A. 433. (Despre sunete și mirosuri) A străbate prin aer, a se împrăștia, a se răspîndi lin. În strălucirea soarelui, prin iarba deasă, un miros fin plutește... în aerul neclintit. SADOVEANU, O. VII 210. Muzica militară cînta... Sextetul, armonizat de ecoul lui trimis de dealuri, plutea în aerul cald și umplea valea. IBRĂILEANU, A. 70. Și-n aer parfumul a florilor dalbe Plutea cu lucirea steluțelor albe. ALECSANDRI, P. I 126.

TĂTĂRIȚĂ, tătărițe, s. f. Tătăroaică. Iată... tătărițele Că la hanul năvălesc. ALECSANDRI, P. P. 78. ◊ Fig. Tătărița fierbe pere, Tătăroi vine și cere, Tătărița nu se-ndură, Tătăroi vine și fură (Cloșca și motanul). GOROVEI, C. 91.

TĂTĂROI, tătăroi, s. m. Augmentativ al lui tătar. Tătărița fierbe pere, Tătăroi vine și cere; Tătărița nu se-ndură, Tătăroi vine și fură (Cloșca și motanul). GOROVEI, C. 91.

SPUMOS, -OASĂ, spumoși, -oase, adj. (Despre ape, valuri) Care face spume, plin de spumă, înspumat. Valurile loveau spumoase în maluri, aduceau crengi și rădăcini de sălcii. DUNĂREANU, CH. 187. Cu grozave furii asupra ta pornește Spumoasele lui valuri, bătrînul Ocean. ALEXANDRESCU, M. 90. ♦ (Despre vin) Care face spumă cînd este turnat în pahare (datorită incompletei fermentări sau unui procedeu special de fabricație). Bînd focul spumosului vin, Vorbeau de logodnă-nainte. COȘBUC, P. I 290. O bute împlută cu vin nou Ce fierbe, sfîrîiește, și dînd afară dopul, Spumosul vin cu vuiet pe vrană năbușește. NEGRUZZI, S. II 201. ♦ Fig. Ca spuma, vaporos, diafan. Spre sud... cîțiva nori albi și spumoși se destrămau, închipuind imagini nelămurite pe crestele albastre și înalte din zare. BOGZA, C. O. 285. Gîtul zvelt ieșit din gulerul spumos de dantelă și capul cu liniile fragile. C. PETRESCU, R. DR. 74. ♦ Fig. (Despre felul de a vorbi, de a se exprima) Viu, colorat, plastic, scînteietor. Vervă spumoasă.

dumicat², ~ă [At: (a. 1638) IORGA, S. N. 72 / V: (înv) dem~, (reg) demni~, (îrg) dim~, (reg) dimni~, (reg) dumni~ / Pl: ~ați, ~e, ~uri sn / E: dumica] 1 a (Înv; d. alimente) Rupt în bucățele. 2 sm Bucată mică dintr-un aliment Si: (înv) dumicătură (7), (reg) dumicuș, îmbucătură. 3 sm (Reg) Un fel de supă preparată din bucățele de pâine, brânză, mămăligă etc fierte în lapte, vin sau apă. 4 sm (Ban) Umplutură de carne de porc făcută cu pâine și mațe tocate. 5 a (Înv) Fărâmițat. 6 a (Îvr) Rănit. 7 (Îvp; d. oameni) Tăiat în bucăți Si: ciopârțit². 8 a (Îrg) Zdrobit². 9 (Îrg; d. oameni) Omorât pe câmpul de luptă Si: nimicit².

opăcit, ~ă a [At: ȘINCAI, HR. III, 230/31 / Pl: ~iți, ~e / E: opăci¹] (Reg) 1 Oprit. 2 (D. vin) Oprit din fierbere. 3 Zăpăcit. 4 Speriat. 5 Uluit. 6 Ciudat. 7 Pocit.

MÎNCARE s. f. 1. Acțiunea de a m î n c a (1); (învechit și regional) mîncătură (1). Se spăla ei mai nainte de mîncare. CORESI, EV. 90. Se dă el mîncăriei numai și beriei ? id. ib. 401. Am dat voao toată iarba. . . să fie voao spre mîncare. PALIA (1581), ap. GCR I, 31/11. Cum cutezaș tu deșchide gura ta spre mîncare ? (a. 1600-1625). GCR I, 64/18. Bolnăvindu-se din mîncarea pepenilor, s-au grăbit să se întoarne în Buda. ȘINCAI, HR. I, 398/30. Au lăsat-o acolo spre mâncarea corbilor. SBIERA, p. 122. O-nŝeput la mîncare. ALR I 79/385. ◊ Poftă de mîncare = apetit. El atunce nu avea poftă de mîncare. DRĂGHICI, R. 40/18, cf. 160/21. Avea obicei cînd se punea la masă, să înghită mai întîi șepte, opt bolovani, ca să-i facă poftă de mîncare. NEGRUZZI, S. I, 246. Soarele era aproape la amiază și celor tineri nu li venise încă poftă de mâncare. BUJOR, S. 100. De mâncare sau de-ale (sau de-a rar ale) mîncării = hrană, alimente. Ai înțeles ce ți-am spus ? – Da mămucă. Numai ceva de mîncare. . . CREANGĂ, P. 6. Voi lucrați, că eu mă duc să pregătesc ceva de-a mâncării, id. ib. 9. I se duce ca dar simită sau gogoașe cu untdelemn . . . și altele de-ale mâncării. MARIAN, NA. 140. Leana îi pune în pat ale mâncării. DELAVRANCEA, O. II, 368. Nevestele și fetele găteau de-ale mâncării. BUJOR, S. 132. Carele cu de-ale mîncării veniră cam tîrziu. CAMIL PETRESCU, O. III, 254. ◊ L o c. a d j. De mîncare = comestibil. Să vadă. . . dacă acele poame era de mîncare sau ba. DRĂGHICI, R. 51/131. ♦ (învechit) Ciupitură, ciuguleală. Topindu-se de foame și de mîncarea pasărilor. CORESI, ap. GCR I, 15/40. ◊ F i g. (Învechit) Exploatare, jaf. Deșchidu frărele sale ca mâncarea (ca unii porniți să sfîșie în colți tainic pe cel obijduit B) measerului. PSALT. 322. Ține-te, săracă Moldovă, de acmu înainte de jac și mîncări. NECULCE, L. 100. Dumnezeu să le plătească mîncăr[ile] lor de la neguțători (a. 1804). IORGA, S. D. XII, 153. 2. (Abstract) Prînz; cină; masă¹ (I 2). Cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Îl așezau între ele tot timpul mîncării și-i țineau de urît cu vorba. BASSARABESCU, V. 4. De cînd m-am făcut mare Mi-i hodina de călare Și mîncarea din picioare. ȘEZ. I, 75, cf. ALR I 760/508. Mai bine două mîncări decît o bătaie. ZANNE, P. IIIi, 636. 3. (Concretizat) Ceea ce se mănîncă; hrană, : masă¹ (I 4), (popular) bucate; spec. hrană gătită. De toată mâncarea gunosi-se sufletul lor. PSALT. 230. Nu-m deadet mîncare. CORESI, ap. GCR I, 18/39. Mîncarea lui era lăcuste și miiare sălbatecă. N. TEST. (1648), 5^r/9, cf. 34^r/9. Ticăloase trupule, sacu de lut, mîncarea viermilor (a. 1750). GCR II, 47/19. Mîncarea trebuincioasă pe patru zile. DRĂGHICI, R. 154/26, cf. 84/16. După borșul polonez veneau mîncări grecești fierte cu verdețuri. NEGRUZZI, S. I, 151. Am slujit doi ani la postelnicul pe îmbrăcăminte și mîncare. FILIMON, O. I, 127. Mîncare, mîncare, mor de foame ! ALECSANDRI, T. I, 394. Mîncarea e bună și vinul și mai bun. CARAGIALE, O. I, 220. Femeii îngreunate să nu-i vorbești de mîncăruri bune. N. LEON, MED. 5. Mesele se încărcaseră cu mîncâri și băuturi. REBREANU, I. 146. Privesc la burta umflată a tatălui, neputînd să înțeleagă de unde a găsit el atîta mîncare. SAHIA, N. 42. Și-mi dă lucru cu ruptul și mîncare cu pumnul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 182, cf. 24. Le pune-n salărița cu sare, în blidul cu mâncare. MARIAN, V. 176. Dacă nu dai omului apă, nu-i da nici mîncare. ZANNE, P. III, 444. Băutura e ce e, mîncarea e fudulie. id. ib. 465. Rău te hrănești cu mîncarea în traista altuia. id. ib. 576. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arătînd alimentul de bază din preparat) Că nu era amu în rai vin . . . nici mîncare de carne. CORESI, EV. 51. Mîncările de peaște i raci (a. 1749). GCR II, 42/11. Le-au pus denainte o mîncari de brînză, amestecată cu făină (a. 1750-1780). id. ib. 85/12. Nu gustase friptură sau altă mîncare de carne. DRĂGHICI, R. 70/22. ◊ (În context figurat) Învingătoriului. . . da-i-voiu mîncare din pomul vieției (a. 1648). GCR I, 129/17. ◊ Fig. Acea mîncare tot bucate sufletești. . . chiamă-se. CORESI, EV. 304. Mîncare și băutură sufletească. N. TEST. (1688) [prefață] 2/14. E x p r, A strica mîncarea degeaba = a trăi fără a fi de vreun folos, a nu fi bun de nimic. Din trei feciori, cîți are tata, nici unul să nu fie bun de nemica ? Apoi drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricați mîncarea, dragii mei. CREANGĂ, P. 188, cf. ZANNE, P. III, 642. A face mîncare v. f a c e. Mîncări și băuturi = ospețe, chefuri. Hrana lui cea fără de cumpăt ce să dzice mîncări și băuturi. PRAV. 126. Nu pot sf[i]nți slujitoriul în știință fără numai în mîncări și în băuturi. N. TEST. (1648), 297^r/19. De vă veseliți, cu mîncări și cu băuturi, nu faceți vorbe și cuvinte de lucruri deșarte. NEAGOE, ap. GCR I, 167/26. A o duce (sau a petrece etc. tot) într-o mîncare și (într-)o băutură = a petrece, a chefui foarte des, mereu. Asta-i altă mîncare de pește = asta-i cu totul altceva, asta-i altă gîscă. Cf. ZANNE, P. IV, 72. A fi tot o mîncare de pește = a fi același lucru, a fi tot una. La tine creștinul și păgînul sînt tot o mîncare de pește? GALACTION, O. A. I, 263. ♦ Spec. (Regional) Tocană. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU-JIU. ♦ Nutreț (pentru vite). Cf. ALR SN I h 121/784. ♦ (Învechit, cu sens colectiv) Roade, bucate (ale cîmpului). Cîmpii nu vor face mîncare. PSALT. 323. L o c. a d j. (Învechit) Cu mîncare = roditor. Din tot lemnul ce este în grădină cu mîncare să mănînce. ANTIM, P. 133. ♦ F i g. (Familiar, depreciativ) Soi, fel. Aste-s boieri d-voastră, păpușele cele vechi care le-am apucat de la părinți; dar au mai ieșit și altele, de cînd cu mîncarea cea de constituție . . . ce-a mai fi și aceea. ALECSANDRI, T. 64. Ce mîncare-i cucoana Marieta, musafirul d-tale de la Iași ? HOGAȘ, DR. II, 71. – Pl.: (2, 3) mîncări și (3) mîncăruri. – V. mînca.

CĂPĂRA¹ (capăr) vb. intr. Trans. BUD. L. -M. 1 A fierbe (vorb. de vin, bere, etc.) ¶ 2 A scînteia, a sticli ¶ 3 A svîcni (inima, etc.).

OPĂCIT, -Ă adj. (Regional) 1. Oprit, reținut, împiedicat. Trimișii lui Rakoți opăriți în Moldova. șincai, hr. iii, 230/31. ◊ (Adverbial) Merge opărit (Măceșul de Jos – Băilești). alr ii/i h 67/872. ♦ (Despre vin) Oprit din fierbere (Dobra – Deva), alr ii/105. 2. Zăpăcit, speriat, uluit. cf. com. din ZAGRA – NĂSĂUD, PLOPȘOR, v. o. ◊ Fig. În înalt, nori după nori zburau opăriți ca de spaima unei pedepse. caragiale, o. i, 143. ♦ Ciudat, neobișnuit. Cele care introduc astfel de porturi opărite, pe bună dreptate își primesc cîteodată pedeapsa. iovescu, n. 151. 3. Pocit, monstruos. Acuma nu mai sînt nici un fel dă oameni opăriți pă pămînt. șez. iii, 31, cf. plopșor, v. o., ciaușanu, v. 184. ◊ (Prin analogie) Cu asemenea marda opărită și pocăltită îndrăznim să ne mai lăudăm? m. i. caragiale, c. 23. – pl.: opăciți, -te. – v. opăci^1.

IZVAR n. reg. Vin, de obicei roșu, fiert cu piper (și îndulcit cu zahăr).

căpăra vb. I (înv.; reg.) 1. a zgâria. 2. (despre vin) a fermenta, a fierbe. 3. (despre ochi) scăpăra, a scânteia.

ESCALOP s.n. Preparat alimentar făcut din mușchi de vițel fiert în sos de vin. [Pl. -puri. / < fr. escalope].

scăpăra, pers. 3 sg. scapără, vb. I (reg.; despre must) a fierbe (pentru a deveni vin); a căpăra.

ESCALOP s. n. preparat alimentar din mușchi de vițel sau din pește, fierte în sos de vin. (< fr. escalope)

CADĂ, căzi, s. f. 1. Vas mare (de lemn, de tablă, de tuci, de faianță) pentru îmbăiat. 2. Vas mare de doage strînse în cercuri de fier, folosit mai ales la vie; zăcătoare. Pe pămîntul bătut, o cadă mare răspîndea un miros dulce de must. DUMITRIU, N. 259. Ici mustu-n cadă se frămîntă, Ici trec glumind culegătorii. IOSIF, P. 83. Vin de cel ce fierbe-n cadă. ALECSANDRI, P. P. 131.

CUIȘOARE s. n. pl. Mugurii unui arbust exotic care conțin o substanță aromatică și se întrebuințează ca condiment în bucătărie. Au luat un șip cu vin și l-au fiert... cu cuișoare și cu zăhar. SBIERA, P. 219. – Pronunțat: cu-i-.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (Numai la sg.) Nume generic pentru orice rocă comună, răspîndită la suprafața și în interiorul pămîntului, în mase continue sau în bucăți dure, solide; (la sg. sau la pl.) fragment dintr-o astfel de rocă. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint, Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. EMINESCU, O. I 85. Găsi pe daci preparați pentru o rezistență puternică, apărați în cetăți de piatră. ODOBESCU, S. II 280. ◊ (În metafore și comparații) Horia e omul de piatră, în care s-a concentrat toată tăria munților aspri și stîncoși, toată amărăciunea veacurilor de iobăgie. BOGZA, Ț. 38. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Bade inimă de piatră! Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. ◊ Ori (sau cînd) cu capul de piatră, ori (sau cînd) cu piatra de cap, se zice cînd cineva este pus într-o situație grea, din care, oricum ar face, tot rău iese. Stăpîne, zise atunci calul, de-acum înainte ori cu capul de piatră, ori cu piatra de cap, tot atîta-i; fii odată bărbat și nu-ți face voie rea. CREANGĂ, O. A. 233. Da rău îi pe ulița d-tale! Nu poți face doi pași făr-a fi... povestea vorbei: cînd cu capul de piatră, cînd cu piatra de cap. ALECSANDRI, T. I 148. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi, se zice despre omul superficial, care începe de toate și nu isprăvește nimic. Piatră în (sau piatra din) casă = fată nemăritată (considerată ca o povară pentru familie). După optsprezece ani [fetele] erau socotite pietre în casă, fete bătrîne. PAS, Z. I 221. Se simțea străină, împresurată de ostilități, piatră în casă. C. PETRESCU, C. V. 95. ◊ (În expresii, zicători, proverbe) A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge cuiva bine. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărîre nestrămutată. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = e ger strașnic. A scoate apă (și) din piatră (seacă) v. apă (I 1). A scoate bani (și) din piatră seacă v. sec. A aduce (ceva) și din piatră seacă v. sec. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra sau de piatră = (a fi) foarte sănătos. Sorcova, vesela: Peste vară Primăvară Să-nfloriți, Să mărgăriți, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir De trandafir, Tare ca piatra, Iute ca săgeata. TEODORESCU, P. P. 159. A fi de piatră = a fi fără de milă, a rămîne insensibil. Apa trece, pietrele rămîn v. rămîne. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, o mare neliniște, a fi îngrijorat. A i se lua (cuiva) o piatră (de moară) de pe inimă (sau de pe cuget) = a se elibera de o grijă, de o teamă, a găsi sau a primi o soluție care pune capăt unei situații grele. Surîde ca un om căruia i s-a luat o piatră de moară de pe cuget. CAMIL PETRESCU, O. II 637. A nu (mai) rămîne (sau a nu mai lăsa) piatră pe piatră = a nu se (mai) alege nimic (din ceva), a distruge (ceva) din temelii; a face praf și pulbere. A mișca din loc (sau a răsturna) toate pietrele = a face tot posibilul pentru a obține ceva. A număra pietrele = a umbla haimana, fără căpătîi; a bate drumurile. A arunca cu piatra (în cineva) = a acuza, a învinui (pe cineva). A călca din piatră în piatră = a depune toate eforturile pentru a dobîndi ceva. De-ai călca din piatră-n piatră, Din străin nu-i face tată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 203. Piatra filozofală v. filozofală. 2. (În expr.) Epoca de piatră = veche epocă arheologică caracterizată prin utilizarea de către om a uneltelor de piatră. 3. (Urmat de determinări indicînd întrebuințarea obiectului sau o proprietate esențială a lui) Bucată de piatră (1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră cioplită. ◊ Piatră kilometrică v. kilometric. Piatră ponce v. ponce. Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă care servește în litografie la prepararea clișeelor de imprimare. Piatră de încercare = rocă silicioasă foarte dură, folosită la verificarea purității aurului și argintului; fig. mijloc de verificare a capacității sau a sentimentelor cuiva; dovadă, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = piatră care intră în construcția fundamentului unei clădiri; fig. principiu de bază, principiu esențial. Piatră unghiulară = piatră așezată la colțul fundației unei clădiri; fig. bază, fundament. Lucrările sale în cercul literar... vor rămîne ca pietre unghiulare pe care s-au așezat temeliile literaturii noastre. ODOBESCU, S. I 329. Piatră de ascuțit = cute. Piatră de moară = fiecare dintre cele două discuri mari și grele, întrebuințate la moară pentru măcinatul grăunțelor (dintre care una stă pe loc, iar cealaltă se învîrtește). Era un turn înalt și îngust cu ferestre mici și nepotrivite, avînd jos o portiță boltită căria îi slujea de prag o piatră de moară crestată în două. ODOBESCU, S. I 148. La arnăut poruncea, Piatră de moară-aducea, Cu parale c-o plătea. PĂSCULESCU, L. P. 246. (În metafore și comparații) Rușinea ce i-o făcuse Vasile Baciu i se așezase pe inimă ca o piatră de moară. REBREANU, I. 35. Pentru babă, fata moșneagului era piatră de moară în casă. CREANGĂ, O. A. 178. Piatră prețioasă (scumpă sau nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește foarte rar în natură și din care se fac bijuterii. Cînd e vorba de pietre prețioase, de valoarea acestora, orice presupunere este permisă. C. PETRESCU, A. 326. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă Și păru-i de-aur curge din raclă la pămînt. EMINESCU, O. I 88. Am o piatră nestimată Care noaptea viu lucește. ALECSANDRI, P. A. 44. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat, care are un aspect frumos și se găsește relativ frecvent în natură, întrebuințat la confecționarea bijuteriilor de mică valoare. 4. Material pietros, fabricat pe cale artificială, avînd diferite întrebuințări. Piatră de mozaic. ▭ Între munții cu granitul sur, Arieșul, șoseaua și linia îngustă a trenului șerpuiesc, împletindu-se cu poduri de piatră. C. PETRESCU, S. 225. 5. Piesă la jocul de domino și la alte jocuri, confecționată din piatră (1), os sau lemn. 6. (Popular) Aerolit, meteorit. Piatră căzută din cer. 7. (Adesea în construcții cu verbele «a bate» sau «a cădea») Grindină. A mai avut, sărmanul, și păcatul că l-a bătut piatra și n-a putut strînge mai nimic de pe cîmp. BUJOR, S. 161. Bătea piatra holdele, apoi pe ale lui le amesteca cu pămîntul. ISPIRESCU, L. 206. II. 1. (Popular) Crustă de săruri minerale care se depune cu vremea pe pereții unui vas în care se fierbe apă. ◊ Piatră de vin = crustă de săruri minerale depuse pe pereții butoaielor în care se păstrează must sau vin. 2. Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă, care se depune uneori pe coroana dinților; tartru. 3. (Nume popular dat unor substanțe chimice; numai în compuse) Piatră-acră = alaun de potasiu, v. alaun; piatră-vînătă = sulfat de cupru, v. sulfat. Negustor de băcan... piatră-vînătă... salcie, fumuri și alte otrăvuri. CREANGĂ, P. 112; piatră-vitriolică = sulfat feric, v. sulfat; piatra-iadului = azotat de argint, v. azotat; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf în formă de bucăți; piatra-sulimanului = numele pietrei din care se prepară un fel de suliman. 4. (Med.) Calcul¹. Piatră la rinichi. Piatră la ficat. - Pronunțat: pia-.

PALATALIZARE s. f. (< palataliza, cf. fr. palataliser): transformare a unui sunet nepalatal într-unul palatal, prin mutarea locului de articulație în regiunea palatului dur al gurii, sub influența unui i sau e următor. Astfel, în limba română este cunoscută p. labialelor b, p, m, f și v în cuvinte cu pronunțare regională ca g’ine (bine), k’icior (picior), n’ere (miere), h’erbe (fierbe) și y’ine (vine) și p. dentalelor d și t în cuvinte tot cu pronunțare regională ca bag’e (bade), frače (frate) etc. Tot p. este și trecerea inversă, de la rostirea regională „brață”, „săc”, „șăd”, „zăr” la rostirea literară „brațe”, „sec”, „șed”, „zer”, prin p. parțială a consoanelor ț, s, ș, z (în locul lui ă nepalatal, apare e prepalatal).

BĂUTURI ALCOOLICE. Subst. Băutură, băuturică (dim.), licoare; ambrozie, nectar (fig); băutură alcoolică, băutură spirtoasă, spirtoase, alcool, spirt, țucsuială, udeală (pop.), udătură (pop. și fam.), udăturică (dim., rar), pileală (fam.). Băutură tare; băutură slabă, poșircă (pop. și fam.), vurt (reg.), țîșpoacă (reg.), bulearcă (reg.). Vin, vinișor (dim.), vinuț (pop.), vinuleț (pop.), vinaț, apă de sapă (glumeț); must, tulburel, zaibăr (reg.); vin spumos, șampanie, tizană (înv.); șpriț, mișmaș (fam.), carcalete. Rachiu, rachiaș (dim.), răchie (reg.), țuică, țuiculiță (dim.), țuiculeană, zeamă de prune (pop.), trăscău (reg.), palincă (reg.), pălincuță (reg.), vinars (reg.), șliboviță, votcă, basamac, holercă (reg.), șnaps (reg.), prăștină (reg.), rachiu de drojdie, tescovină, baștină (reg.); secărică. Bere, porter (înv.), zitum (ant.). Hidromel, mied (pop.). Vișinată, vișinap; afinată; cherry-brandy. Lichior. Absint. Mastică. Vermut. Bitter. Chartreuse. Gin. Whisky. Coniac. Rom. Grog. Punci. Coctail. Adj. Alcoolic, spirtos. Vb. A prepara o băutură; a face vin; a face (a fierbe) țuică; a alcooliza; a șampaniza, A consuma băuturi (alcoolice), a bea, a se îmbăta, a se țuicări, a se țuicui. V. beție, local.

EPITET (< fr. épithète < lat. lit., gr. epitheton, care e pus lîngă) Figură de stil care rezultă din alăturarea unui adjectiv, adverb etc. pe lîngă un substantiv, spre a-l înfrumuseța sau pentru a sublinia o însușire socotită ca esențială. În afară de adjective, mai pot avea rol de epitete și substantivele cu funcție adjectivală, adverbele sau locuțiunile adverbiale de pe lîngă verbe, precum și orice parte de vorbire sau propoziție. Cînd aceste părți de vorbire sînt folosite ca epitete, ele capătă o funcție stilistică prin puterea de a evoca și de a sugera trăsăturile caracteristice ale realității, ca și modul cum sînt privite aceste însușiri de către poet. Din această cauză, epitetele formează un tot, împreună cu cuvîntul de care sînt strîns legate, capătă forță sugestivă, evocatoare, adică funcție artistică. Ex. Sură-i sara cea de toamnă, de pe lacuri apa sură Înfunda mișcare-i creață într-un stuf, la iezătură, Iar pădurea lin suspină și prin frunzele uscate Rînduri, rînduri trece-um freamăt, ce le scutură pe toate... (M. EMINESCU, Călin) Funcția artistică a epitetului este destul de variată: apreciere, evocare, ornare, individualizare, personificare etc., de unde și feluritele clasificări ale acestui procedeu stilistic: epitete tautologice, adjectivul și substantivul sugerînd aceeași idee (mîndru soare, frumoasă fecioară); epitete explicative, în care adjectivul reliefează o notă esențială (căluț năzdrăvan, apă binefăcătoare); epitete metaforă, care presupun un paralelism al impresiilor, confruntarea dintre ele și o concluzie a echivalării lor (neagra tristețe); epitete sincretice, ce corespund fuziunii percepțiilor senzoriale – impresii de lumină provocate de impresii ale sunetulu (voce sumbră, voce albă); epitete complexe sau acumulări de epitete (simțiri reci, harfe zdrobite -- Epigonii de M. Eminescu); epitete imagini, care s-au desprins de substantivul determinat și au devenit de sine stătătoare (cupa vînturilor = cerul; drumul căprioarelor = muntele; calea pescărușilor = marea); epitete antitetice, rezultînd din antiteze între substantive și adjective (orgolioasa slăbiciune); epitete apreciative (om bun); epitete evocative (veselul Alecsandri); epitete ornante (măreață umbră) etc. Noutatea și forța artistică a unui epitet constă mai întîi în ineditul asocierii cuvintelor, de pildă a substantivului cu epitetul. Ex. Laptele amar și agurid, Aromele de vin și untdelemn, nămoluri fierte, grele, de asfalt. (T. ARGHEZI, Heruvim bolnav)

scăpăra² vi [At: DLR / Pzi: 3 scapără / E: s- + căpăra] (Reg; d. must) A fierbe (pentru a deveni vin) Si: (reg) a căpăra (2).

MÉȘNIȚĂ s. f. 1. (Mold., Bucov.) Mîncare preparată din lapte dulce fiert și îngroșat (ȘEZ. VII, 76) cu făină de grîu sau cu tăiței (ib. III, 71), cu crupe (com. din STRAJA-RĂDĂUȚI) de mălai (MARIAN, Î. 390), cu făină de mei (DDRF, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI), cu păsat (H X 357, SBIERA, P. 163, ALR I 735/610) ori cu orez (PAMFILE, S. V. 8, H III 464, X 357), servind uneori ca umplutură pentru pască (IORDAN, L. M.). S-aduc bucatele în masă, carne cu perje sau cu cartofi, plachie, ghițmani, meșniță și friptură. SEVASTOS, N. 220, cf. 4, ȘEZ. I, 202, PAMFILE, S. T. 139. Decît meșnița din alt sat, mai bine serbușca din satul tău (= mai bine te însori cu o fată modestă, dar pe care o cunoști, decît cu una cu renume, dar pe care nu o cunoști). Cf. ZANNE, P. VI, 302, 371. ◊ E x p r. (Rar) A-i face mleșniță (ceva cuiva) sau a-l face mleșniță = a-i zdrobi (cuiva ceva) sau a-l zdrobi (pe cineva), a-i face terci, piftie (cuiva ceva) sau a-l face terci, piftie (pe cineva). Diavola de muliere Era să-ți facă mleșniță din criere. BUDAI-DELEANU, T. V. 149. 2. (Regional) Mămăligă subțire (Coverca-Vatra Dornei). GLOSAR REG.(Prin Mold.) „Spuma, caimacul laptelui”. Com. FURTUNĂ. – Pl.: meșnițe. – Și: mléșniță s. f. MARIAN, Î. 390, SBIERA, P. 163, ȘEZ. VII, 76.Cf. bg. млечинца, scr. mlečnica „numele unei ciuperci comestibile (Lactarius piperatus), numită și burete de lapte”.

MORMÁN s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) îngrămădire de obiecte de același fel așezate (în neorînduială) unele peste altele; cantitate (mare) dintr-un material strîns la un loc; grămadă. Medelnicerii. . . aduseră pe masă In sahane de argint un morman de pilaf. OSOBESCU, S. I, 79, cf. 334. Arsese pinâ-n pămînt hanul lui Mînjoală, îngropând pe biata cocoana Marghioala . . . subt un morman uriaș de jăratic. CARAGIALE, M. 11, cf. 30. Mormane de morți se vedea pe unde trecuse el. ISPIRESCU, L. 170. La gura sobii era un morman de scrum de hîrtie. DELAVRANCEA, T. 197, cf. id. H. T. 105. Un morman cumplit de leșuri umple cîmpul mohorît. MACEDONSKI, O. I, 105. Pustii și sparte de vremi, se mai înalță cîteva ziduri peste mormanul de ruini prăbușite-n curtea cetății, VLAHUȚĂ, O. A. II, 161. Vom face cît cerul de-nalt Mormanul cadavrelor crunte. COȘBUC, B. 161, cf. id. P. I, 458. Cu lopata în mînă, spintecau mormanele de omăt, cari înconjurau casele. N. REV. R. I, nr. 1, 40. Un morman de flori veștede aduse de vînt sta la pămînt. PETICĂ, O. 265. La doi pași de marginea mormanului de cadavre, zări trupul flăcăului zăcînd la pămînt. BUJOR, S. 170, cf. BASSARABESCU, V. 30. Din mormanul de ziare numai capul i se vedea cu ochelarii care sticleau ca niște ochi monstruoși. REBREANU, R. II, 75. Descoperii. . . un morman de mărăcini uscați. GALACTION, O. 81. Vorbind, clădi în spațiu. . . mormanul imaginar. C. PETRESCU, C. V. 23. Erau pe-aici mormane de moluz. D. BOTEZ, F. S. 55. Lăsa. . . mormane de scrum pe mobile. TEODOREANU, M. II, 99. Tot ce aveau mai bun de făcut era să se adune în jurul meu. . . și să tacă, încremeniți cu ochii la șipcile arse și la mormanul de cenușe. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II, 234. Stuful ridicat snopi era trîntit pe pămînt și risipit mormane. ARGHEZI, C. J. 229. Descoperi. . . un morman de monede de toate mărimile. CĂLINESCU, E. O. II, 161. Pe drumul acesta erau mormanele de zăpadă mai mari. PAS, Z. IV, 108. Azi e tîrg, mere multe, roșii, verze multe, mormane mari, parcă toate verzele din lume s-au adunat aici. DEMETRIUS, A. 88. ◊ (În context figurat) O, veacuri, voi, mormane de ruine, Să mai aștept eu timpul care vine. . . Cînd totul va fierbe, va arde. BENIUC, V. 64. ◊ E x p r. (Fam.) A face morman (pe cineva) = a zdrobi, a omorî (pe cineva). Dacă îi dau una, îl fac morman. PREDA, Î. 65. ♦ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbele „a sta” și „a cădea”) în formă de morman (1). Vînătorul căzu morman de pe cal. ISPIRESCU, L. 140. Stau gunoaiele morman în bătătura pustie. SĂM. I, 81. Stăteau morman măturile cu care împlinisem dereticarea. I. BOTEZ, ȘC. 37. 2. (Regional) Mică ridicătură de pămînt pe cîmpie. V. m o v i l ă, c o li n ă, d î m b, c o l n i c. (Oprea Cîrtișoara-Făgăraș). Cf. CHEST. IV 90/170. 3. (Regional, glumeț) Mormînt (I 1). Porni drept la Stan țiganul, Fi-i-ar al dracului mormanul ! TEODORESCU, P. P. 154. – Pl.: mormane. – Etimologia necunoscută. Cf. g o r g a n.

morár, (morariu), s.m. (dial.) Plantă erbacee aromatic; mărar (Anethum graveolens). ■ Leac de tusă: „Morariu pisează cu sămînțe de ciapă și orz, fierbe cu oțet și vin, bei zama” (Bârlea, 1909: 77). – Var. a lui mărar, cf. alb. mëraj (DEX).

FIERT¹, s. n. Faptul de a fierbe. ♦ Fermentare; timpul fermentării (vinului nou).

LIMPEZI (-ezesc) I. vb. tr. 1 A face limpede (scoțînd sau făcînd să se așeze la fund necurățenia sau ceea ce face turbure un lichid): ~ vinul; apa se limpezește cu piatră acră ¶ 2 ~ rufele, a le spăla pentru cea din urmă oară în apă curată, spre a se curăți de săpun ¶ 3 A goli, a deșerta, a curăți (un loc): are de gînd să dea pîrjol viei... și apoi să limpezească locul (ISP.); cînd se mai limpezea locul de dușmani (BĂLC.) ¶ 4 Ⓕ A lămuri, a desluși, a clarifica: bău de dușcă cîteva pahare de vin spre ... a-și ~ ideile (GN.); ~ o situațiune. II. vb. refl. 1 A se face limpede: rîul ... se limpezește, de poți număra în fundu-i toate argintăriile lui (EMIN.); vinul a stat de fiert și începe a se deosebi de drojdii și a se ~ (SLV.) ¶ 2 🌦 A se însenina: cerul s’a limpezit ¶ 3 Ⓕ A lămuri, a desluși, a clarifica: mintea i se limpezi... și el putu... să cugete la chipul scăpării (GN.); situațiunea s’a limpezit.

ÎN prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată spațiul în interiorul căruia are loc o acțiune sau se află ceva) În cameră se făcuse o tăcere solemnă. BART, E. 388. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. În cotlon torcea motanul, pieptănîndu-și o ureche. EMINESCU, O. I 84. ♦ Printre. Nu departe stă Pepelea tupilat în flori de mai. ALECSANDRI, P. A. 116. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată spațiul în care intră cineva sau înspre care are loc o mișcare) S-arunca în slava cerului. ISPIRESCU, L. 1. Se suie iute în pod. CREANGĂ, P. 5. Îl duseră în templul cel mic. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ (Complementul este un abstract) Acești ochi pătrundeau în sufletul lui ca două săgeți aprinse. HOGAȘ, DR. II 142. Iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. ♦ Printre, între. Visă că picase în niște turme de țapi furioși. BĂLCESCU, O. II 258. 3. (Complementul arată că starea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect sau între obiecte) Pe. Căluții muntenești nici nu erau asudați, cînd au poposit în culme. SADOVEANU, F. J. 545. Ce stai în capră ca un degerat și nu zici surugiilor să meargă? ALECSANDRI, T. I 110. ♦ Între. Și-atunci... scobește-te fata babei în dinți! CREANGĂ, P. 294. 4. (Complementul arată direcția sau ținta mișcării) La. Apucînd spre sat în vale, Ne-om da sărutări pe cale. EMINESCU, O. I 55. ◊ (După verbele «a lovi», «a trînti»,«a bate» etc.; complementul arată obiectul asupra căruia se răsfrînge acțiunea) Slujitorii deteră în timpine și în surle. ISPIRESCU, L. 2. Începe a bate în poartă, cît putea. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Împreună cu verbele «a lega», «a fixa», «a anina» etc.; complementul arată obiectul de care se atîrnă sau se leagă ceva) În belciugul de la carîmbul dedesubt, din stînga, era aninată o bărdiță. CREANGĂ, P. 106. (După verbe care cuprind ideea de încunoștințare, răspîndire, difuzare) Împăratul a dat de știre, prin crainicii săi, în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. ◊ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în spațiu) Trecu muntele, cățărindu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. 5. La, în dreptul. Pîndind tocmai cînd era soarele în cruce... se răpede ca prin foc și ia trei smicele de măr dulce. CREANGĂ, P. 273. Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate, Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate. EMINESCU, O. I 132. 6. (Împreună cu adverbe, prepoziții locale sau cu substantive, formează adverbe sau locuțiuni adverbiale, prepoziții compuse și locuțiuni prepoziționale) Înainte, înapoi, încoace, încolo, în cap, în cruciș, în curmeziș, în dos, înspre, în sus, în urmă, în față v. c. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Pleacă în mîndre nopți cu lună. EMINESCU, O. I 96. În vară dulci păsărele Sosesc voios. ALECSANDRI, O. 157. O cometă... nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. ♦ (În legătură cu «pînă», arată momentul pînă la care ajunge acțiunea) Se adunase ca să privească alergarea de cai ce se prelungise pînă în luna lui septembrie. NEGRUZZI, S. I 35. ♦ (În corelație cu «din», fiind precedat și urmat de același substantiv, formează o construcție care arată o succesiune în timp) Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. 2. (Complementul, format dintr-un substantiv determinat de un numeral, marchează intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 4. 3. (Complementul este un abstract care arată durata și alcătuiește împreună cu prepoziția un grup de cuvinte care poate fi înlocuit cu o propoziție subordonată de timp sau cu un participiu) N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Părea că-n somn un înger ar trece prin infern. EMINESCU, O. I 95. Nu apucase s-o afle în viață. NEGRUZZI, S. I 32. 4. (Cu nuanță cauzală) De vei păgubi în vreo neguțitorie, să-ți fie de învățătură. NEGRUZZI, S. I 251. III. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, mai ales în legătură cu substantive abstracte) Din pricina..., în urma... Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Dar ochii-i ard în friguri. EMINESCU, O. I 96. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) A doua zi iarăși așa făcu... fără să-și mai aducă aminte că plecase în pețit. ISPIRESCU, L. 34. O vulpe rău stricătoare Ducîndu-se în vînătoare... PANN, P. V. I 69. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod). 1. (Complementul indică modul propriu-zis) Rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Să se înțeleagă în scris. SLAVICI, O. I 74. Bătrînii, văzînd astă mare nenorocire și pe nora lor în așa hal, au început a o mustra. CREANGĂ, P. 89. ♦ (În_legătură cu substantive, formează locuțiuni adverbiale) În adevăr, în ascuns, în deșert, în grabă, în toată mintea, în taină, în zadar v. c. 2. (Construcția prepozițională are valoare comparativă) În formă de, ca. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Fumul țigaretei... zboară în spirale. ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ (Împreună cu substantivul care urmează alcătuiește un grup de cuvinte care poate fi înlocuit printr-un gerunziu) Tustrei feciorii babei umblau în cărăușie și cîștigau mulți bani. CREANGĂ, P. 4. Eu cu mîndra rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ♦ Conform cu..., potrivit cu... Și-și tocmi oștile... cum știa el în legea lui. ISPIRESCU, L. 103. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) 1. (Complementul arată instrumentul propriu-zis) Se băteau urșii în coadă. ISPIRESCU, L. 1. Fiul craiului, văzîndu-se prins în clește... îi jură credință. CREANGĂ, P. 207. 2. (Complementul este un nume de materie) Din căsuța lui de humă A ieșit un greieruș, Negru, mic, muiat în tuș. TOPÎRCEANU, B. 54. Să-mi dea orzul fiert în lapte. ISPIRESCU, L. 16. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, (cu privire) la. Un bondar rotund în pîntec... EMINESCU, O. I 87. Grîul... Erea-n spic cît vrabia, Erea-n pai ca trestia! TEODORESCU, P. P. 145. Mi-e murgul sprintinel, În picioare subțirel. ALECSANDRI, P. P. 17. VIII. (Introduce un complement indirect) Petrecea zile întregi cufundat în studiul documentelor adunate. GHICA, S. A. 142. ◊ (În legătură cu verbe care înseamnă «a se preface», «a se schimba», introduce complementul indirect, care arată obiectul prefacerii) Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Luna lunecă și se coboară Și s-apropie de dînsul preschimbată în fecioară. EMINESCU, O. I 142. Amorul meu se prefăcu în compătimire. NEGRUZZI, S. I 47. ♦ (După verbe care înseamnă «a lovi», construcția prepozițională are valoare de complement direct) Să nu lovești în el! COȘBUC, P. I 53.

SCOACE, scoc, vb. III. (Regional) 1. Tranz. A încălzi la foc laptele acru, pentru a-l închega și a-l transforma în brînză. Unele femei, ca să se aleagă untul mai repede, «scoc» (fierb) smîntîna la foc. ȘEZ. VII 98. ◊ Fig. Se vede că redactorul Curierului are drept calimară o oală de scopt politica. ALECSANDRI, S. 88. ◊ Refl. pas. Chișleagul... se scoace (se pune la foc, de se încheagă în brînză) și, turnîndu-se în strecurătoare, căpătăm brînză de vaci. ȘEZ. VII 98. 2. Refl. A fermenta, a dospi. (Fig.) Nu trebuie... să stea mulți la grămadă și culcați, pentru că de fierbințeală îndată se scoc și pier în iarnă. DRĂGHICI, la TDRG.

păzit², ~ă a [At: IST. AM. 35^v/12 / Pl: ~iți, ~e / E: păzi] 1 Care este supravegheat ca să fie în siguranță, să nu fie luat, să nu dispară, să nu fugă etc. 2 Apărat de primejdii. 3 Luat sub protecție. 4 Ascuns cu grijă. 5 Pândit. 6 (D. un moment favorabil) Așteptat. 7 (D. legi) Respectat. 8 (D. porunci) Îndeplinit. 9 Menținut în aceeași stare. 10 Conservat. 11 (Îvr) Prevăzător Si: grijuliu, prudent, suspicios. 12 (Reg) Grăbit. 13 (Reg; îs) Salce ~ Băutură preparată dintr-o anumită specie de salcie tânără, exotică, fiartă în apă sau în vin și care se folosește în medicina populară. 14 (Reg) Bolnav.

MURSĂ¹ s. f. 1. Apă îndulcită cu miere, obținută prin fierberea sau prin spălarea fagurilor storși sau a vaselor și a instrumentelor care au servit la storsul fagurilor, la strecuratul mierii (lb, DAMÉ, T. 120, BARCIANU, MARIAN, INS. 147, PAMFILE, I. C. 96, id. S. V. 211, TDRG, FRÎNCU-CANDREA, M. 103, com. din ZAGRA- NĂSĂUD, T. PAPAHAGI, M. 226, L. COSTIN, M. B. 142, CHEST. VI 153/20, 162/9, 11, 13, 16, 21, 25, 27, 32, 163/17, ALR II 4 158/105, 250, 279); (regional) băutură obținută, prin fermentare, din apă sau lapte îndulcite cu miere (in care se adaugă diferite substanțe aromatice), mied (1), hidromel, (regional) must (i 5) (LB, PONTBRIANT, D., LM, DDRF, BARCIANU, ALEXI, w., com. PUȘCARIU, ALR I 1 690/280, ALR II 4 158/2, 130, 172, 310, 514, A V 22). Ce-mi deaderâ oțăt pentru mursă. DOSOFTEI, PS. 225/18. Vei uda vro cîtăva fărină cu mursă. ECONOMIA, 58/22. Colea vezi un șipot dă răchie, Ici dă proaspătă mursă un izvor. BUDAI-DELEANU, Ț. 325. Mursă de miere trecută în fermentație vinoasă. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 197. Culege o poală de somnoroasă pe care o fierbe la un loc cu o vadră de lapte dulce și cu una de miere și apoi ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntînă din grădina ursului. CREANGĂ, P. 214. Paus se numește în Bucovina încă și vinul, miedul sau mursa care se duce la biserică . . . cînd se face parastas. MARIAN, Î. 158. Și mila de la măicuță E ca mursa din stecluțâ. id. NU. 406, cf. id. NA. 295, id. S. R. II, 75. Am dus la biserică doi colaci și un șip cu mursă. Com. din BILCA-RĂDĂUȚI. Și ti-o știut legăna De țî-i gura ca mursa. GR. S. VI, 241. Și-ș lasă măicuța dulce, Maică dulce ca morsa. T. PAPAHAGI, M. 40. E ca mursa ( = e foarte dulce). ZANNE, P, IV, 2. ◊ F i g. Izvoarăle apelor celor cu mursă de minuni curgătoare. MINEIUL (1776), 82^r2/32. ♦ (Regional) Miere stoarsă din faguri. Cf. PRECUP, P. 31. Păcurar cămeșă unsă Gura ta-i fagur și mursă. id. ib. ♦ (Regional) Apă îndulcită cu zahăr, sirop (PONTBRIANT, D., ALECSANDRI, T. 1 753, com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 5, 6 supl., A V 15); s p e c. (prin Bucov.) sirop subțire cu care se ung plăcintele cînd se scot din cuptor (LEXIC REG. 105). 2. (Învechit) Suc, zeamă, sevă de plante, de fructe, de flori etc. V. m u s t (I 6), mustăreață (1). Cf. ANON. CAR. Mîngîierea spirituală și oarecare mursă, stoarsă din ierburi minunate . . . , produsă deodată în starea sănătății lui Caliman o prefacere neașteptată. ASACHI, S. L. II, 52. Mursă stoarsă din ierburi minunate. CALENDAR (1852), 20/33. Vinul armaș de Cotnar . . . , de culoare galbenă și gros la mursă. HEM 1 682. Mii de albine bîzîind zboară de pe o floare pe alta, ca să adune mursă pentru miere și ceară. CREANGĂ, GL. Să suflăm în mursa poamelor și a săminților din care se nutrește omul . . . și-apoi să învățăm pe oameni cum să stoarcă mursa aceasta, cum s-o fiarbă ca să fie mai tare și mai îmbătătoare și cum să facă din ea o băutură bună și dătătoare de chef ! SBIERA, P. 306. Străinul e tot străin ca și mursa de pelin. MARIAN, NU. 52. Căci dulceața cea de soacră . . . [E] ca mursa de venin. id. ib. 538. Mursî di peri. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ P. g e n e r. (Regional) Sevă; s p e c. seva arborilor; must (I 6), (popular) mustăreață (1), mîzgă (1). Cf. CONV. LIT. XLIV₂, 619, ALR I 957/217, 962/5, 34, 217, 361, ALR II 6 397/64, 362, A I 13, 20, VII 4, GLOSAR REG. ♦ (Regional) „Rachiu fiert întîia oară”. Era harnică velnița să fiarbă atîta mursă, cîtă li trebuia oamenilor. ȘEZ. VIII, 67, cf. ALR II/349. 3. (Regional) Must (I 8), [Bălegarul] de va sta în grămezi și-l va apuca ploaia, se scurge mursa din el. I. IONESCU, M. 426. – Pl.: murse. – Și: (regional) mulsă (TODORAN, GL., ALR I 1 690/257), morsă s. f. – Lat. mulsa.

PIATRĂ pietre f. 1) Rocă dură răspândită la suprafața sau în interiorul pământului, având diferite întrebuințări. ◊ Epoca de ~ perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin confecționarea uneltelor și armelor din piatră. Epoca pietrei cioplite paleolitic. Epoca pietrei șlefuite neolitic. ~ abrazivă rocă foarte dură, întrebuințată la confecționarea abrazoarelor. ~ ponce v. PONCE. ~ de mozaic amestec de minerale mărunțite, întrebuințat la confecționarea mozaicurilor. ~ litografică rocă sedimentară de calcar, folosită în litografie pentru confecționarea clișeelor. ~ de încercare a) rocă foarte dură întrebuințată pentru controlarea purității aurului și a argintului; b) mijloc de control al capacității morale și/sau fizice ale unei persoane. ~ prețioasă (sau nestemată, scumpă, rară) mineral cristalizat, transparent, strălucitor, de mare valoare, întrebuințat pentru confecționarea bijuteriilor și a altor podoabe. ~ semiprețioasă mineral cristalizat, având o valoare mai mică decât piatra prețioasă. ~ filozofală a) substanță miraculoasă, care, după părerea alchimiștilor medievali, poate preface toate metalele în aur și poate vindeca bolile; b) mare descoperire. (A fi) tare ca ~a (a fi) foarte rezistent. A avea inimă de ~ a fi foarte crud, nemilos. A fi de ~ a fi nesimțitor. A scoate apă și din ~ seacă a obține ceva dorit în orice împrejurări. ~ acră sulfat dublu de aluminiu și de potasiu; alaun. ~ vânătă sulfat de cupru hidratat. ~ de var carbonat de calciu. ~a iadului azotat de argint. ~ pucioasă sulf în formă de bucăți. 2) Bucată dintr-o astfel de rocă. Clădire de ~. Drum de ~. ◊ ~ de ascuțit cute. ~ de moară fiecare dintre cele două pietre mari rotunde și plate ale morii, care servesc pentru măcinatul grăunțelor. ~ de temelie a) piatră care se pune drept fundament la o construcție; b) component fundamental și esențial pentru ceva. ~ de hotar a) piatră pusă pentru a marca un hotar; b) obiect care delimitează, separă ceva. ~ kilometrică piatră paralelipipedică, pe care se indică numărul de kilometri de la locul unde este așezată aceasta până la o localitate. ~ în casă fată mare nemăritată (stătută), considerată ca o povară pentru familie. A pune prima (sau cea dintâi) ~ a iniția ceva. A arunca cu ~a în cineva a aduce învinuiri cuiva. A nu lăsa (sau a nu rămâne) ~ pe ~ a distruge până în temelie, complet. A scula pietrele din somn a se împiedica. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o ~ pe inimă a se zbuciuma. A i se lua (sau a i se ridica) cuiva o ~ de pe inimă (sau de pe suflet) a scăpa de o stare sufletească apăsătoare, plină de griji și de zbucium. Ori cu ~a de cap, ori cu capul de ~ oricum ai proceda, e tot rău. 3) Strat dur depus pe pereții vaselor în care se fierbe sau se păstrează apă. ◊ ~ de vin tartru. 4) Substanță calcaroasă care se depune pe coroana dinților; tartru dentar; detritus. 5) med. Concrețiune formată din săruri în unele organe interne (ficat, rinichi, etc.); calcul. 6) Fiecare dintre piesele jocului de domino sau ale altor jocuri de societate. 7) pop. Precipitații atmosferice sub forma unor bucățele de gheață (provenite prin înghețarea picăturilor de ploaie); grindină. [G.-D. pietrei; Sil. pia-] /<lat. petra

SOTÉU, soteuri, s.n. Preparat culinar din bucăți de carne, măruntaie, pește, fragede și delicate, sotate în grăsime, stinse cu vin sau un fond potrivit, apoi fierte înăbusit, împreună cu o garnitură de legume și condimente, în vasul acoperit cu capac. – Din fr. sauté.

pelin m. 1. plantă aromatică foarte amară din ale cării frunze se prepară un licher numit absint, iar cu zeama de pelin fiert se spală rănile (Artemisia absinthium); 2. vin în care s’au macerat frunze de pelin: pelin de Drăgășani. [Slav. PELYNŬ].

EBULIOMETRU, ebuliometre, s. n. Aparat care servește la determinarea concentrației alcoolice a unui lichid (mai ales a vinului) prin stabilirea punctului lui de fierbere.

forcoti vi [At: HEM 1648/28 / Pzi: 3 ~tește, (rar) forcotă / E: fo] 1 A produce zgomotul caracteristic care se aude când un obiect înfierbântat vine în contact cu apa. 2 A fierbe cu zgomot. 3 A produce sunetul caracteristic ariciului Cf a forcăi.

vână [At: CORESI, EV. 505 / Pl: vine, (îrg) vini, ~ne, ~ni, (îvr) vene / E: ml vena] 1 sf (Pop) Venă (1). 2 sf (Pop; pgn) Orice vas¹ sanvgvin Si: (reg) viță² (28). 3 sf (Înv; îs) ~na poartă (sau porții, îvr, portară) Vena (2) portă. 4 sf (Înv; îs) ~ cavă (sau goală) sau ~na cea găunoasă Venă (3) cavă. 5 sf (Înv; îs) ~ limfatică (sau sugătoare) Vas¹ (12) prin care circulă limfa. 6 sfp (Îe) A-i îngheța (sau a-i sta, a i se răci cuiva) sîngele în vine A încremeni de spaimă. 7 sf (Îe) A nu avea picătură de sânge în vine sau (rar) a avea bragă în vine A fi lipsit de energie. 8 sfp (Îe) A nu avea sânge în vine A fi lipsit de curaj. 9 sfp (Îe) A avea sânge în vine, nu bragă A fi stăpân pe sine. 10 sf (Îae) A-și păstra prezența de spirit într-o anumită situație. 11 sfp (Îe) A(-i) clocoti (sau a-i fierbe, a-i dogori) sîngele în vine A fi surescitat (din cauza mâniei, a nerăbdării etc.). 12 sf (Olt; Mun; îe) A avea o ~ de nebunie (sau de țâcneală) A fi nebun. 13 sf (Mun; îe) A avea o ~ de prostie A fi lipsit de inteligență. 14 sfp (Îe) A-și tăia (sau a-și deschide) vinele A se sinucide prin tăierea venelor de la mâini. 15 sf (Înv) Puls. 16 sf (Reg; pex) Inimă (ca organ al corpului uman). 17 sfp (Pop; cu determinări ca „groase”, posomorâte„, ”stricate„, ”umflate") Varice². 18 sfp (Ban; șîs ~ni cu sânge rău) Hemoroizi. 19 sf (Pop) Fibră musculară. 20 sf (Pop) Tendon (în special la picioare). 21 sf (Pop) Mușchiul² gambei. 22 sf (Îs) ~ de bou (sau, îvr de dobitoc) Cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului. 23 sf (Pex; îas) Baston scurt de cauciuc, folosit mai ales de cei care mențin ordinea publică. 24 sf (Pex; îas) Lovitură dată cu o vână (22) de bou. 25-26 sfp (Îljv) În (sau, rar, pe) vine (Care este lăsat, căzut) în jos de talie, spre genunchi. 27 sfp (Îlav) Pe (sau, rar, în) vine Cu genunchii îndoiți, cu greutatea corpului pe gambe. 28 sf (Îe) (A fi) tare (sau bun) de ~ (ori, reg, în vini), (reg) a fi vârtos (sau tare) la ~, (a fi) gros la vine (sau la ~), a avea ~, a avea vine tari, (a fi) numai ~ (de-a bună, de-a dracului) (A fi) viguros (1). 29 sf (Îae) A fi plin de energie. 30 sf (Mun; îe) (A fi) iute de ~ (A fi) agil (1). 31 sf (Mun; îe) (A fi) slab de ~ (A fi) lipsit de vigoare (1). 32 sf (Îae) A fi lipsit de energie. 33 sfp (Îlav) Cu coada între vine Umilit. 34 sfp (Îal) Rușinat. 35 sf (Îvr; îe) A pipăi la ~ A încerca să cunoști pe cineva. 36 sf (Atm; reg; șîs ~ di la mână, vinile mâinilor, vinili la mâini) Biceps (2). 37 sf (Reg) Fibră ațoasă, tare (la carnea de proastă calitate). 38 sfp (Mar; îs) Vine încălecate Entorsă. 39 sfp (Reg) Nojițe. 40 sfp (Reg) Jartiere. 41 av (Reg; îla) Strîns ~ Înfășurat în formă de sul. 42 sf (Fig) Grad de intensitate, de eficacitate Si: forță (20). 43 sf (Fig) Talent. 44 sf (Fig) Dispoziție creatoare. 45 (Fig) Influență particulară care marchează o operă artistică Si: inspirație. 46 sf (Glg) Filon. 47 sf Pătură subterană de apă (care alimentează un izvor) Si: (înv) viță² (30), (reg) vâneață¹ (1). 48 sf Loc de unde izvorăște la suprafața pământului un izvor Si: (înv) viță² (31), (reg) vâneață¹ (2). 49-50 sf (Ramificație a unui) zăcământ de țiței. 51 sf (Reg) Pârâu. 52 sf (Reg) Ramificație îngustă a unui curs de apă. 53 sf (Îs) ~na apei Curentul unei ape curgătoare. 54 sf (Rar) Șuviță (abundentă) de lichid care curge sau se prelinge de undeva. 55 sf (Trs; Olt) Șanț folosit pentru scurgerea apei dintr-un teren agricol sau pentru irigații. 56 sf Jet de lichid care țâșnește printr-un orificiu îngust. 57 sf (Mpl) Fiecare dintre dungile înguste, ramificate, de altă culoare decât cea a fondului, vizibile într-o rocă sau în structura lemnului. 58 sfp Fiecare dintre dungile înguste care se detașează pe un fond de culoare diferită. 59 sf Nervură a unei frunze. 60 sf (Rar) Nervură pe membrana aripilor unor insecte. 61 sf (Pop) Fiecare dintre ramificațiile lungi și subțiri ale unei rădăcini. 62 sf (Pop) Rădăcină ramificată. 63 sf (Rar) Creangă (1). 64 sf (Bot) Mlădiță. 65 sf (Bot; reg; îc) ~-de-hamei Hamei (Humulus lupulus). 66 sf (Îs) ~ de trestie Trestiiș. 67 sf (Reg; într-o ghicitoare; csnp) Arac (1). 68 sf (Reg) Butuc la vița de vie. 69 sf (Reg) Penis (la cal sau la bou). 70 sf (Arg) Penis (la om). 71 sf (Reg; îc) ~na-boului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 72 sf (Reg; îc) ~na-babei Plantă nedefinită mai îndeaproape.

MÎNĂ¹ s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr pînă la vîrful degetelor, braț, (învechit și regional) brîncă; extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete; palmă. Rrădicu mănrule meale. PSALT. HUR. 51^v/21. Și-și legă picioarele sale și mănrule. COD. VOR. 28/6, cf. 4/23, 10/3, 40/19, 52/17. Și de mînă-l ținu și-l rădică. CORESI, EV. 81, cf. 77, 97, 113, 145, 302. Nu cunoscu el, că mînule-i era flocoase. PALIA (1581), ap. CP 129/29. În loc de steag împărătesc deaderă in măna lui o trestie de mare.VARLAAM, C. 77. Luă o piatră mare cu amîndouă mănule. HERODOT (1645), 487, cf. 339. Taie mîna ceaia ce au ucis. PRAV. 91, cf. 21, 324. I-am prinsu de mînă ca să-i scoț pre ei din Eghipet. N. TEST. (1648), 296^v/13, cf.79^v/13, 158^v/3, 275^v/3, 30. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mînule le obosise. SIMION DASC., LET. 231. ÎI spîndzurară de deagetele mínulor. DOSOFTEI, V. S. octombrie 94^v/35. Păgînii. . . vin . . . cu arce prea mînă. id. PS. 36/1, cf. 80/9, 148/7. Rugîndu-se au pus preste ei mînile. BIBLIA (1688), ap. GCR I, 283/34, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Scăpînd vasul de-a mînă, au căzut tocmai în fundul fîntînii. CANTEMIR, HR. 158, cf. id. IST. 113. Merge mai întíi la fîntină să-ș spele capul, mînule, pieptul. DRĂGHICI, R. 148/24. Flori. . . prelucrate De mine omenești. DONICI, F. II, 14/6. A lui mîne delicate. . . în a mele le întorc. ASACHI, S. L. I, 90. Cu mînule încleștate de ale tale picioare, – Așteptam, CONACHI, P. 100, cf. 87. Fură ardicați [copiii] spre ceruri de mîinile paterne. HELIADE, O. I, 388. Ar fi zis cineva că este o statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I, 50. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. id. ib. 141. Dacă-i așa, adă mîna-ncoaci, să te duc la Măndica. ALECSANDRI, T. I, 321. Dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîini subțiri și reci. EMINESCU, O. I, 107. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88, cf. 185. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18, cf. 10, 33. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. id. ib. 207. El și-a dus pe tîmple mîna. COȘBUC, F. 71. Mi-ai pus mîna peste gură ca să tac. . . și mă supun. DAVILA, V. V. 29. Stătea întins ținîndu-și mînile reci pe fruntea înfierbîntată. AGÎRBICEANU, A. 52. Ozun se uită la mîinile lui ca la mîini streine. C. PETRESCU, C. V. 212. Scamatorul a întins săbiile poporului. . . nimeni n-a pus mîna pe săbiile care au rămas întinse peste capetele lor. SAHIA, N. 68. Uită-te, mă, la mînurile mele! T. POPOVICI, SE. 516, cf. 439. Sărac plug cu șese boi, Dragu mi-i mie de voi Și mi-i drag de cin' vă mînă, Că ține biciu-n-tr-o mînă și strigă de la inimă ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 27, cf. 16, 144, 266. Cu mînici sucite Și cu mînuri albe soponite. MARIAN, NU. 770, cf. 22, id. NA. 305. El tăul l-a-ncunjurat, Drăguța și-o aflat, Pe mînuri că o-a luat, De trei ori o-a sărutat. RETEGANUL, TR. 17. Și-am văzut fărtat pușcat, Fără mînuri, fără cap. id. ib. 67. Dizlegațî-m mînurili Sî-m slăbgesc cosîțîli. ȘEZ. II, 138, cf. I, 178. Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304. Mănușe de rug În mîni mi-a pus. PÎRVESCU, C. 71. Sămăna-i-oi pă mormînt Cît'e flori-s pă pămînt, La mînuri șî la picioare Cît'e flori-s pă su soare. T. PAPAHAGI, M. 19, cf. GRAIUL, I, 299, ALR II 3197/414. ◊ (În proverbe și zicători) Nu da vrabia din mînă pe cioara din par (sau de pe gard). Cf. ZANNE, P. I, 489, 580, 700. Ce-i în mînă, nu-i minciună. Cf. ȚICHINDEAL, F. 28/7, ALECSANDRI, T. 515, CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 246. Cînd cotul se lovește, toată mîna pătimește. ZANNE, P. II 91. Îi întinzi (sau dai) un deget și-ți ia mîna toată. Cf. PAMFILE, J. I, 196, ZANNE, P. II, 103. Mai bine să pierzi un deget decît mîna toată. CADE. Cine ține doi pepeni într-o mînă rămîne fără niciunul sau nu poți ține doi pepeni într-o mînă. Cf. ZANNE, P. II, 248. Lesne din gură și anevoie din mînă. id. ib. Cine dă din mîini nu se îneacă, id. ib. 232. Dă din mîini pînă nu te îneci. id. ib. 233. Să nu știe mîna stîngă ce face dreapta. id. ib. 238. Fiecare pune mîna unde îl doare. id. ib. 550. Mîna altuia nu te scarpină cum îți place. id. ib. 235. O mînă spală pe alta (și amîndouă obrazul). Cf. LB, CĂLINESCU, E. O. II, 58, ZANNE, P. II, 236. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. ZANNE, P. II, 247. C-o mînă te mîngîie și cu alta te zgîrie. ZANNE, P. II, 240. Dai cu mÎna și alergi cu picioarele. id. ib. V, 245. Dintr-o mie să pui mîna pe el, se spune despre un om deosebit de frumos, de atrăgător. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cinci degete sînt la o mînă și unul cu altul nu se potrivește (sau nu seamănă). Cf. CREANGĂ, P. 19, ZANNE, P. II, 105. Are mînă de luat, dar de dat nu, se spune despre un om zgîrcit. PAMFILE, J. I, 126. ◊ L o c. a d j. De mînă = a) (despre o unealtă, un instrument) acționat manual. Ferestrăul obișnuit, de mînă, slujește la tăierea lemnelor groase de cel mult o palmă și jumătate. PAMFILE, I. C. 121; b) făcut cu mîna, lucrat manual. Flori de mînă. BARONZI, L. 97. Cusăturile cele figurate se cheamă alesături de mînă. PAMFILE, I. C. 291. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) A mînă = la îndemînă. De-ar fi cartea lui tipărită, ca să o pot avea a mînă ! MAIOR, IST. 192/25. Nu totdeauna străbunii noștri au dispus . . . de mijloace, ca cele ce ne stau a mînă în prezent. ODOBESCU, S. III, 383. (Învechit) De-a mînă = (în comerț) cu amănuntul, cu bucata. Deschid dughene . . . la ulițe și vînd de-a mînă. URICARIUL, II, 30. Pe (sau, rar, în, la, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = în partea dreaptă (sau stîngă), la dreapta (sau stînga). Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, M. V. 496. Urcarăm costișul înverzit, Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată. MACEDONSKI, O. L, 46. În fundul îndepărtat al priveliștii. . . se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. ◊ (Regional) Pe mînă = pe dibuite. Te duci noaptea în pivniță, fără lumină, pe mînă. CIAUȘANU, GL. (Regional) Sub mînă = subsuoară. ALR II/I h 54/2. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret; în mod clandestin. Să lupte pe față și pe sub mînă împotriva dușmanilor. ISPIRESCU, ap. CADE. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Pe sub mînă. . . le comunică, chiar din partea lui Soleiman, că turcul gîndește altfel decît a vorbit. CAMIL PETRESCU, O. III, 59, cf. ZANNE, P. II, 264. Peste mînă = anevoios, incomod, greu (de realizat, de obținut). Apa le este puțină și peste mînă (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 262/37. Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A, 48. Simțea că-ncepuse să-i vie cam peste mînă călătoria asta.D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Dacă ne vine peste mînă de-a le fierbe aceste rădăcini, cel puțin să le tocăm. ap. TDRG. ◊ E x p r. Cu mîna lui (ori mea, ta etc.) sau cu mîinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără vreo intervenție din afară. Au iscălit cu mînuli lor (a. 1651). GCR I, 152/11. Mai bine să-ș facă moarte cu mînule sale. NECULCE, I. 45. S-au hrănit în Beci după aceea cu mînele sale. ȘINCAI, HR. II, 330/34. Să mă îngrijești cu însuți mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. Cu mîna cuiva = prin intermediul, cu ajutorul cuiva. Scosu-i-ai ca oile oamenrii tăi cu mînra lui Moiseiu și lu Aron. PSALT.HUR. 65^r/11. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc (sau a stinge cărbunii, regional, a prinde șarpele) cu mîna altuia = a se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă, pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. Cine strînge cărbunii cu mîna altuia nici se mînjește, nici se arde. ZANNE, P. I, 133, cf. 134, 172, 657, III, 516. (Regional) A fi o mînă singură = a fi lipsit de ajutor, a fi singur. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cu mîna goală = fără a aduce sau fără a lua nimic; p. e x t. fără a-și fi atins scopul, fără rezultat. Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I, 83. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I, 83. Cu mîna goală nu mă mai întorc acasă. DELAVRANCEA, ap. CADE. În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mîna goală, Herdelea oferi tinerilor . . . un serviciu de cafea cu lapte. REBREANU, I. 251. Plecăm chiar acum și în zori o să vă aducem tot ce vă trebuie . . . să știu că fac moarte de om, da cu mîna goală nu viu. CAMIL PETRESCU, O. III, 229. Cu amîndouă mîinile sau cu mînă bună, cu o mînă ca c-o mie = în mare cantitate, din belșug; cu toată bunăvoința, din toată inima, foarte bucuros. Cf. ZANNE, P. II, 247, MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Cu mînă (sau mîna) de sare = a) fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus Toate cu mîndră le-am pus . . . Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNIK- BÎRSEANU, D. 154, cf. DOINE, 210; b) fără trecere, fără putere morală sau materială. Cf. ZANNE, P. II, 259. (Familiar) A avea (sau a fi cu) mînă (sau mîna) lungă sau a fi bun de mînă = a fi hoț, pungaș. Cine e cu mînă lungă Pierde și ce are-n pungă. PANN, P. V. II, 31/20, cf. LM. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I, 80, cf. ZANNE, P. II, 248. A avea (sau a fi cu) mînă largă (sau deschisă) sau (învechit) a fi slobod la mînă = a fi darnic, generos. Împăratul. . . fiind om slobod la mînă și iubind zidirile, a făcut geamia cea mare. VĂCĂRESCUL, IST. 263, cf. POLIZU, LM, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. II, 259. (Învechit și regional) Mînă slobodă (sau întinsă, îndurată) dărnicie, generozitate. Îl grijești la lipsă cu mînâ-ndurată. DOSOFTEI, PS. 30/10, cf. LB. De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare . . . - Și înălțimei voastre gînd bun și mînă slobodă, ca să ne dați cît se poate mai multă mâncare. CREANGĂ, P. 259. (Cu) mînă (sau mîna) spartă sau spart la mînă = risipitor; nechibzuit. Cf. ZANNE, P. II, 257. (Adverbial) Soția ta și socrul nu zic nimic că cheltuiești cu mîna spartă? ALECSANDRI, T. 1224. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. Cf. PANN, P. V. III, 110/7. ZANNE, P. II, 239. A avea mînă bună sau a fi bun de (ori la) mînă = a) a fi îndemînatic, priceput. Scot porcul din coteț, și acel care e bun de mînă, îl taie. PAMFILE, CR. 198; b) a purta cuiva noroc. Cf. LM. Iaca o nuntă, adăugă Alexandru. Ai mînă bună, însoară-mâ și pe mine. BOLINTINEANU, O. 438. Ar putea. . . să cumpere [marfă] de la om bun la mînă, ca să poată și ea cîștiga ceva. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. II, 257. A-și face mînă bună (pe) la cineva = a obține simpatia sau încrederea cuiva, a se pune bine cu cineva. Vor căuta în Viena numai ca să-și facă mînă bună pe la miniștri spre a fi numiți în funcțiuni înalte. BARIȚIU, P. A. III, 113. Îmbrățișase legea lui Mahomet, numai și numai ca să-și facă mînă bună la turci. GHICA, ap. CADE. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. . . întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericii. ODOBESCU, S. I, 122. A fi ușor (sau ager) de mînă sau a avea mînă ușoară = a lucra cu finețe și cu abilitate. Cf. LM, ZANNE, P. II, 260. A fi greu de mînă = a fi neîndemînatic. Cf. ZANNE, P. II, 260. A avea mîna strînsă (sau scurtă) sau a fi strîns la mînă = a fi zgîrcit, meschin. Cf. POLIZU, LM, DDRF, ZANNE, P. II, 260. (A fi om) cu dare de mînă = (a fi om) bogat, înstărit. Cf. JIPESCU, O. 99, PAMFILE, J. I, 126. Îmbla adeseori pe la alți oameni mai cu dare de mînă, după milostenie. SBIERA,. P. 177, cf. ZANNE, P. II, 261. Mînă de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. Să-i fie mînă de ajutor la împăratul (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 267/17. Să le dați și dumneavoastră mînă de agiutoriu (a. 1751). URICARIUL, II, 424/13, cf. IV, 292/20, ȚICHINDEAL, F. 213/14. Voi veni în toate zilele și-i voi da mînă de ajutor. BOLINTINEANU, O. 458. De ce. . . nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 201. Se găsesc oameni generoși și iubitori de artă cari sînt întotdeauna gata a da mînă de ajutor unui talent necunoscut. CARAGIALE, O. IV, 219, cf. MARIAN, Î. 193. Te-ai dus chiar pînă-acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. Singurul om de la care Evantia putea aștepta o mînă de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiță. BART, E. 310. Am fi încîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. A fi mîna (dreaptă) a cuiva = a fi principalul ajutor, de încredere al cuiva. Mă mir.. . cum domnia ta, care ești mîna cea dreaptă a măriei sale să te plîngi de nenorociri. FILIMON, O. I, 174. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantemir Vodă. ALECSANDRI, T. II, 8. Un bun grămatic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III, 221. Dacă Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31, cf. 142, Gheorghe Eminovici devenise mîna dreaptă a boierului Costachi Balș, făcînd și dregînd pe moșie. CĂLINESCU, E. 13. (Învechit) A scăpa cu capul a mînă = a scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. Prins-au și pe boieri ispravnici și-i țînea la Diiu închiși, pînă cînd da cîte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi scăpa cu capul a mînă. DIONISIE, C. 201, cf. ZANNE, P. II, 252. (Regional) Cu capul a mînă = nechibzuit; (foarte) îndrăzneț. Ioniță acesta, dacă-și pune o dată ceva în cap, apoi nu se lasă, pînă nu isprăvește. El e om cu capul a mînă. AGÎRBICEANU, P. M. 58. Să te păzești de el, căci căci cum e capul a mînă, e în stare să-ți facă una nefăcută. Com. din BRAȘOV. Cu zilele a (sau în) mînă amenințat de o mare primejdie. Îmbla în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a mînă. M. COSTIN LET. I, 231/25. Lehamete ! . . . am venit pîn-aici cu zilele-n mînă . . . Uliți sînt aiste? . . . Pavea? ALECSANDRI, T. 441, cf. ZANNE, P. II, 252. A muri cu zilele în mînă = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. Oamenii îs proști și nu știu [că sînt leacuri], de mor cu zilele-n mînă SEVASTOS, ap. TDRG. A da din mîini și picioare = a depune eforturi pentru a învinge o dificultate, a se strădui, a-și da osteneala. Mai dă și tu din mîini și din picioare și nu aștepta tot de la alții. DDRF. O duce greu, dar dă din mîini și din picioare. PAMFILE, J. II, A lega (sau a-i tăia) cuiva mîinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mîini și de picioare = a împiedica sau a fi în imposiblitate să acționeze într-o anumită direcție; a-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta sau a nu se putea manifesta. Măritișul te leagă de mîini și de picioare. PANN, P. V. II, 108/9, cf. CADE. A i se tăia mîinile și picioarele. v. t ă i a. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mînă (sau mîna) liberă = a acționa (sau a lăsa pe cineva să acționeze) după bunul său plac; a avea (sau a da) libertate totali acțiune. Poate să viu o zi-două la Lipsca . . . spre a lăsa mîna liberă doamnei director – să-și facă mendrele de gospodină. CARAGIALE, O. 55. Numi guvernator pe Ramiro D'Orco, om crud dar energic, și-i lăsă mînă liberă, OȚETEA, R. 223. Prefecții, primarii, perceptorii, Jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mîna liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. (Învechit) A-și lărgi mîinile spre (sau pre) lăcomie = a deveni foarte lacom. Deci, văzînd muntenii. . . cum Duca Vodă și-au lărgit mînele pre lăcomie, care nu mai putea să rabde, ce au început a se cam cerca. N. COSTIN, LET². II, 17, cf. ZANNE, P. II, 259. (Învechit) A-și tine mîinile de (la) ceva = a se abține, a nu face ceva. Ține-ți mînule de furtușag și de la uciderea de oameni (a. 1784). GCR II, 135/30. A se spăla pe mîini sau a-și spăla mîinile = a) (urmat de determinări introduse prin prep. „de”) a pierde ceva. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30, cf. ZANNE, P. II, 250; b) a refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. Țeara s-au rugat lui Sigismund ca să-l sloboadă. . . Ci Sigismund și-au spălat mînile, că nu este robul său, ci al împăratului Rudolf. ȘINCAI, HR. II, 268/12. Te speli pe mîni după ce ai făcut-o? PAMFILE, J. II, 153. A avea mîna curată (sau mîinile curate) = a fi cinstit. Mînile, iarăși, curate și nespurcate a avea și tinse. . . spre lucrure dereapte și bune. CORESI, EV. 128, cf. LM, ZANNE, P. II, 266. A prinde (pe cineva) cu mîna în sac (sau în traistă, în sîn) = a surprinde (pe cineva) furînd sau înșelînd. Cîți s-au prins) cu mîna în sac, cu ocaua mică, toți au păpat duba. JIPESCU, O. 95, cf. ZANNE, P. III, 353, 408, II, 188, 256. (Regional) A se prinde cu mînile de vatră = a-și înjgheba o gospodărie, un cămin. De-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră; și cîte au tras, pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. CREANGĂ, P.140, cf. ZANNE, P. III, 430. A lua boala (sau durerea etc.) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc.) repede, numaidecît. Cf. TDRG, CADE. Făina de cucuruz cu rachiu ia cu mîna obrînteala. N. LEON, MED. 56. A da cu mîna de cineva (sau de urma cuiva) v. d a. (Regional) A da cu mîna în foc (sau prin spuză, prin șperlă) = a) a se păcăli. Cf. ZANNE, P. I, 287; b) a se îmbogăți deodată, fără muncă. Cf. id. ib. 288, II, 250. A pune (sau a băga) mîna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva (sau pentru ceva). I-a pus Dumnezeu mîna în cap = a dat norocul peste el. Cf. PAMFILE, A. R. 250. A primi în (sau a lua în, regional, a lua la) mînă = (în legătură cu sume de bani) a obține ca venit net. După ce i s-a scăzut 4 %scont, a primit în mînă cor[oane] 2760. I. PANȚU, PR. A nu da (sau lăsa) hățurile din mînă = a păstra pentru sine puterea, conducerea. Cf. ZANNE, P. O, 486. A linge cuiva mîna v. l i n g e. A duce de mînă (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); fig. a sprijini, a proteja (pe un nepriceput). Cf. id. ib. 264. A pune mîna = a) a face, a întreprinde ceva; a acționa. Datori sînt mînă să puie Pentru apărarea vieței. CONACHI, P. 286. Unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. ZANNE, P. II, 249; b) a fura. CIAUȘANU, GL. De la mînă pînă la gură = a) în timp scurt, foarte repede. Prostul uită, din natură, De la mînă pînla gură. PANN, P. V. I, 80/19, cf. II, 146/22. Mii și sute dă întîmplări dă la mînă pînă la gură. ZANNE, P. II, 242, cf. 243; b) (regional) foarte puțin. Milă de la mînă pînă la gură. id. ib. 243. Sărut mîna (sau mîinile) v. s ă r u t a. Una la mînă, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A întinde mîna v. î n t i n d e. (Regional) Cu mîinile la piept sau cu căciula în mînă = supus, umil, smerit. Cf. ZANNE, P. II, 254, III, 47. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și pînă ce-a pus mînele pe piept, n-a avut nici o zi de pace și odihnă. MARIAN, T. 119. A pune mîna pe cineva = a prinde, a înșfăca. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei. EMINESCU, O. I, 151. Dădură ordin . . . să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. A(-i) pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) =a prinde, a înșfăca; a trage la răspundere (pe cineva). Fata îi pune mîna în piept, îl îmbrîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277, cf. ZANNE, P. II, 255. Cu mîinile (sau mîini) în șolduri (sau încrucișate) = a) inactiv, impasibil. Socoți că altă treabă nu are Teofan Decît să ospeteze, să doarmă și s-asculte Cu mîni încrucișate, a mele proaste versuri? NEGRUZZI, S. II, 211. Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră . . . atunci nici noi nu vom sta cu mînele în șolduri. MARIAN, T. 121; b) fără nici o grijă, fără bătaie de cap; în voie, în larg. Îngeru dă pă umăru drept sfătuie pă rumân dă bine, să intre la rai cu mîinili-n șolduri. JIPESCU, O. 115. Puteare-aș să umblu eu Tot cu mînile în șolduri. JARNIK-BÎRSEANU, D. 461. A-și pune mîna pe inimă (sau pe cuget) = a se angaja să spună adevărul, să recunoască realitatea. Cf. COSTINESCU. Rămíne ca să-și pună fiecare mîna pe cuget și să se întrebe, fără nici o ură și parțialitate, cum am fost gubernați în cei din urmă 23 de ani. BARIȚIU, P. A. II, 620. Cu mîna pe inimă = (în legătură cu verbe de declarație) cu conștiința curată, cu convingerea fermă că e adevărat. A ridica mîna asupra cuiva = a amenința pe cineva cu bătaia; a fi agresiv; p. e x t. a bate. Cf. COSTINESCU. A se bate cu mîna peste gură v. b a t e. A-și pune mîinile în cap v. c a p. A se lua cu mîinile de păr v. p ă r. A-și freca mîinile v. f r e c a. A-și frînge mîinile v. f r î n g e. A-și mușca mîinile v. m u ș c a. ♦ (Art. în sintagmele de-a mîna, hora de mînă, jocul de mînă) Numele unor dansuri populare în care jucătorii se țin de mînă¹ (I 1). Cf. HEM 1523, CONV. LIT. XXV, 925, PÎRVULESCU, C. 45, PAMFILE, J. III, 9, ALR II 4 336/182, 192. ◊ Pe sub mînă = învîrtita. Cf. HEM, 1524. ♦ Mîna moartă (sau ciungă) = joc de copii, în care unul apucă mîna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cap. Cf. PAMFILE, J. I, 50. De-a mîna pe masă = de-a pasărea zboară, v. z b u r a, ALR II 4353/105. Mîna puică v. p u i c ă. Mîna rață v. r a ț ă. ♦ (Învechit) Năframă de mînă = batistă. Cf. URICARIUL, XI, 225. ♦ C o m p u s e: mîna-Maicii- (sau Maica-) Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). Cf. N. LEON, MED. 49, PĂCALĂ, M. R. 258, BUJOREAN, B. L. 383, ȘEZ. XV, 67; (Iht.; regional) mîna-diavolului = regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). BĂCESCU, P. 37. ♦ Grijă, solicitudine; pază. Lasă toate bucatele lui pre măna unui om bun să le ție. PRAV. 61. Au făcut pecete țării Moldovei, de trăiește pănă într-aceste vremi în mînule cui alege Dumnezeu a hire domn țării. SIMION DASC., LET. 16. Le-am dat toate în mîna lor să chivernisească. NECULCE, L. 313. Mă las dar cu totul în mîinile tale. MARCOVICI, R. 7/7. A adus pe Maica la Neamț, a încredințat-o în mîna părinților lui. CREANGĂ, P. 114, cf. ȘEZ. II, 73. ♦ E x p r. A întinde (cuiva) mîna (sau, învechit, mînă bună) = a ajuta, a sprijini pe cineva. Le tindea mînă bună, ajutorîndu-le. MINEIUL (1776), 18^r1/19. (Regional) A-i fi (cuiva) la mîini bune = a-i fi cuiva prieten (credincios), ajutor de nădejde. Râmîi, doamne, sănătosu Că la bune mîini ți-am fostŭ. TEODORESCU, P. P. 526. A ajunge pe mîini bune = a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A-și lua mîna de pe cineva = a înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. Cf. ZANNE, P. II, 261. A purta (sau a ține) pe cineva pe mîini = a avea o grijă deosebită față de cineva. ♦ Autoritate; stăpînire, posesiune; forță, putere. Fuglu de ierusalimleni pripăditu fuiu în măra rîmleniloru. COD. VOR. 10, cf. PSALT. SCH. 76/12. Voiu da pre voi în mîna vrăjimașilor voștri (a. 1560). GCR I, 5/8. Va da avuție în mîna săracilor. CORESI, EV. 53, cf. 60, 84, 266. Izbăvești mișelul den mînile vîrtoșilor. id. PS. 87/2. Fugise din mînurile lor (a. 1600-1650). GCR I, 137/34. Au dat acel cal al Oprei în mîna lu Corenschi (a. 1626). GCR I, 74/12. Putearnicii. . . nu vor scoate obiduiții din mîna celor mai tari. VARLAAM, C. 246. Athineii. . . fiind supt tirani, nu era mai aleși la răjboi decît alții, iar, ieșind de supt măna lor, foarte să întăriră. HERODOT (1645), 299, cf. ib. 470. Au căzut în mînule vrăjmașului. URECHE, LET. I., 169/1, cf. 135/6. Starostea de Cameniță n-au putut prinde vinovat la mănule lui. PRAV. MOLD. 153^r/25. Îi luară de pre mîna oamenilor Tomșii. SIMION DASC., LET. 201. Avearea lui toată pre mînule noastre rămasă, id., ap. GCR I, 144/1. Bator . . . rătăcit într-o pădure, au căzut pre mînule oștenilor lui Mihai Vodă. M. COSTIN, LET. I, 221/5 Pre cei fără de vină nu-i da-n mînă străină. DOSOFTEI, V. S. octombrie 43^r/12. Va dezbate toată creștinătatea. . . de supt mîna turcilor. NECULCE, L. 88, cf. 71. Să teme turcii că nu-l vor pute prinde la mînă. id. ib. 163. S-au dus în țara de sus, de-și strînse oaste ... să dobîndească iar la mîna lui Ardealul (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 314/12. S-au tras pre mare cu vasele ce-i era pe mînă. N. COSTIN, ap. TDRG. Toți sau au perit, sau la mînă au căzut. CANTEMIR, HR. 210. Au scos acea țară din mînule goților, id. ib. 318. Să le ia din mînu și partea lor (a. 1755). URICARIUL, XI, 366/23. Mă deate pre mîna patriarhului. MINEIUL (1776), 192^v2/30. Au chemat pe fiiul său Otman și i-au dat toată puterea în mîini. VĂCĂRESCUL, IST. 250. Arhistratigul Sisara luînd acea oaste cumplită supt mîna sa. . . porni asupra israilteanilor. CALENDARIU (1 814), 109/22. Cel ce dă lucrul la năimeală . . . să fie la mîna sa de a-l putea da. PRAVILA (1814) 58/5. Zic că agiutoriu așteaptă, dar cît și cînd, știut nu-i; Ar aduna Saraschieriul, dac-ar fi în mîna lui. BELDIMAN, E. 31/36. Dorea [turcii] să-l puie la mînă [pe Mihai], să-l vază prins. id. ap. TDRG. Toți banii în mîinile noastre o să intre. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Îl rugai să îi spuie cum că . . . mă aflam deznădăjduit pentru c-am pierdut-o [pe fată] de la mînă. GORJAN, H. IV, 125/23, cf. 188/31. Creditor care va avea la mînă zapise (a. 1 840). ap. TDRG. Să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mînă [pe femeie]. FILIMON, O. I, 117. Ioan Vodă reușise a pune mîna pe două scrisori turcești din partea vizirului. HASDEU, ap. TDRG, cf. id. I. C. I, 32. I-am pus la mînă . . . I-am prins . . . la picioarele fetelor în genunchi. ALECSANDRI, T. 444. Crede-mă, fa, nu scăpa chilipiriu de la mînă. id. ib. 918, cf. id. T. II, 20, 134. Alții te pun la mînă cu-nscrisuri ticluite și te apucă de-i muncești, vara-ntreagă pă nimica. JIPESCU, O. 77. Încăput pe mîna a oricărui, te vor drege. EMINESCU, O. I, 134. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311, cf. 59, 267. Primesc să mă dai pe . . . mîna dușmanilor. CARAGIALE, O. II, 233. Se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morții. ISPIRESCU, L. 117, cf. 326. D-ta ești oaspele nostru și crez că nu ne vei da pe mîna stăpînirei. id. ib. 368. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. Avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire. SADOVEANU, O. X, 178. Și mă scoate daca poți De prin mîni de pe la hoți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Cetatea-i pe mîna mea. id. ib. 490, cf. BIBICESCU, P. P. 332. Punga scumpului pe mîna dezmierdatului (= ceea ce au adunat părinții cu grijă, fiul risipește ușuratic). ZANNE, P. V, 519. ◊ E x p r. Mînă de fier sau mînă forte = om energic, autoritar. Sărac și fără legături în capitală, înfățișa mîna inconștientă de fier, de care avea nevoie. C. PETRESCU, C. V. 102 A avea (sau a fi la cineva) mîna = (la jocul de cărți) a-i veni rîndul să împartă cărțile. Domnilor, e mîna la d-l Moroi ! DELAVRANCEA, ap. CADE. A trece (sau a ceda) mîna = (la jocul de cărți) a ceda rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna. . . E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II, 216, cf. IORDAN, L. R. A. 259. (F i g.) El socotea natural ca în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. C. PETRESCU, A. 400. (Învechit) A-și trage mîna = a-și retrage stăpînirea, autoritatea. Hunii nici cum prin Dachia noastră oprindu-să. . . nu iaste pricină, pentru care să putem cunoaște, că doară împărăția romanilor să-și fie tras mîna. CANTEMIR, HR. 270. A-i da mîna = a putea, a-i permite situația, împrejurările să facă ceva; a-i conveni să. . . Nu ave într-alt chip cum face, ce numai îi căuta să le arate dragoste că nu-i da mîna într-alt chip să facă. NECULCE, L. 87. [Părinților] nedîndu-le mîna nu numai a le căsători pe toate și nici cu hrană și îmbrăcăminte a le cuprinde (a. 1803). URICARIUL, VII, 129. Nu le da mîna mai mult a se depărta. BELDIMAN, E. 54/1. Pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. CREANGĂ, P. 86. ♦ (În locuțiuni și expresii sugerînd însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea) (Învechit) De-a mînă = a) apropiat, intim, aliat. Avea o slugă Radul Vodă . . . căruia socotind că nu-i este de boierie, îl socotea de-a mînă, iar boierie nu-i da. M. COSTIN, LET. I, 257/17; b) (în legătură cu lupte) corp la corp. Să făcu un război mare între dînșii, cît de-a mînă să tăia și să împungea în suliță. N. COSTIN, 533. Rămăsesă lucrul di să bâte de-a mînă. NECULCE, L. 347. Era vetiaz și statornic întru războiul cel de-a mînă (a. 1 750). GCR II, 82/35. (Regional). De-a mîna = necurmat, în lanț. Nenorocirile se ținură de-a mîna. CIAUȘANU, V. 178. Mînă în mînă = în perfect acord, în înțelegere, în colaborare. Dintr-o mînă în alta sau din mînă în mînă = de la unul la altul, de la om la om, de la un stat la alt stat, de la popor la popor. Înțelegîndu-se [popoarele] din mînă în mînă unele cu altele, se înfiorau de mînie. BĂLCESCU, M. V. 454, cf. BARIȚIU, P. A. I, 286. Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toți voiau să-l îmbrățișeze de mulțumire. ISPIRESCU, L. 197. Chilia între 1400-1460 trecea din mînă în mînă. HASDEU, I. C. I, 15. Sticla. . . umbla din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Eram floarea florilor, Drăguță feciorilor Și umblam din mînâ-n mînă, Ca cîrligul la fîntînă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 158, cf. 196, 244. A pune mînă de la mînă (sau de la mînă la mînă) = a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel. CREANGĂ, A.161. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să mă ajute. CARAGIALE, O. II, 255, cf. ȘEZ. VII, 5. Punem mînă de la mînă și-i strîngem banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. (Glumeț) Punem mînă de la mînă și luăm pe datorie. A bate (sau a da) mîna = a) a face un tîrg, a se învoi (din preț), strîngîndu-și reciproc mîna (ca pecetluire a tranzacției încheiate); a se înțelege (în privința unei tranzacții). Florico, mă duc și viu îndată ca să batem mîna împreună . . . nu scăpa chilipiriu. ALECSANDRI, T. 918; b) a se angaja, a se lega (cu jurămînt). Acel obraz de să va fi călugărit, după ce să vor fi împărțit cu besearica, ce să dzice să fie dat mîna,. . . atunce nu iaste loc de a să mai împreunare. PRAV. 151. Feciorul babei îi zise: eu ți l-oi omorî, draga mea, dacă mi-i da mîna că-i merge după mine. SBIERA, P. 168. A(-și) da mîna (cu cineva) = a) a strînge mîna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. Sudalma să chiamă iertată, cînd să tocmăsc amîndoo . . . și dau mîna unii cu alții. PRAV. 242. Dă-mi mîna ! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I, 79, cf. 456, IBRĂILEANU, A. 136. Dascălul. . . ocolind masa să dea mîna cu toți. C. PETRESCU, Î. I, 13. (F i g.) Pînă într-atîta s-a mărit ziua, și noaptea așa de tare s-a scurtat că mai pe ce să-și dea amurgul mîna cu zorile, HOGAȘ, DR. II, 144; a se însoți, a se uni (prin căsătorie); a colabora. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 50. (Fig.) Natura a dat mîna cu arta, ca să te înalțe spre o altă lume mai frumoasă. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. A da mîna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL. (Învechit) A da mîna la ceva = a aproba, a sprijini (ceva). Caprara nu putea să dea mîna la aceste teclifuri, fără voia imperatorului. VĂCĂRESCUL, IST. 267. A se ține de mînă = a fi nedespărțiți. (F i g.) Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Ia-te (sau poți să te iei) de mînă cu el sau puteți să vă luați de mînă = vă potriviți (la fapte rele). A cere mîna cuiva = a cere în căsătorie pe cineva. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I, 107. Se încercă a se duce la banul ca să ceară mîna fiicei sale. FILIMON, O. I, 103. Știi că Pintea mi-a cerut mîna? REBREANU, I. 102. O aștepta în salonașul părintesc . . . să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. A-și disputa mîna cuiva = (despre doi sau mai mulți bărbați) a se concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. O droaie de pețitori. . . își disputau mîna ei. NEGRUZZI, S. I, 106. A da pe mîna justiției (sau, învechit, județului) = a înainta (pe un infractor) organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. Tot omul iaste datoriu, daca va prinde tălhariul, să-l dia pre măna giudețului. PRAV, 319. ♦ (Prin sinecdocă) Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). Ce pasă bietei turme. . . Să știe de ce mînă va fi măcelărită ? ALEXANDRESCU, M. 6. Organizația socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogății în tot mai puține mîini. GHEREA, ST. CR. II, 316. ◊ Mînă de lucru = muncitori. Întreprinderea asigură unităților în subordine aprovizionarea la timp cu materiale, utilaj, mînă de lucru. LEG. EC. PL. 196. ♦ (Ieșit din uz) Mînă curentă = cartea mare. Mînă moartă - a) (Jur.) situația acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. Aproape a șasea parte din pămîntul României se afla în mînă moartă . . . adică în proprietatea monastirilor grecești. BARIȚIU, P. A. I, 150; b) (la unele jocuri de cărți) situație în care, neexistînd numărul necesar de jucători, se joacă cu un număr redus de cărți, sau se distribuie cărțile suplimentare unui jucător fictiv. (Regional) Frate de mînă = (la nuntă) cavaler de onoare. Cf. CONV. LIT. XLIV, 396. Surorile mai mici au să coasă cămășile de nuntă pentru ginere, pentru nași, pentru fratele de mînă. STANCU, D. 172. (Regional) Cumnat de mînă = vornicel (la nuntă). Mirele-și alege-n Oltenia cumnat de mînă, în Muntenia cumnat de ginerică, în Moldova vornicel. . ., în Transilvania colăcer sau grăitor. SEVASTOS, N. 74. ♦ (Rar) Creație, operă (a cuiva). Ești bun și-ti este milă de tot ce-i mîna ta. MUREȘANU, P. 43/4. 2. (De obicei precedat de art. nehot. „o”, „niște” și urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă. O mînă de ierburi tocate (a. 1749) GCR II, 44/2. O mînă de mac. ECONOMIA, 200/20. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28, cf. id. L. P. 180. După ce a fiert peștele bine . . . a pus o mînă de sare, o mînă de ardei. CONTEMPORANUL, IV, 142. Din ea n-a mai rămas decît o mînă de cenușă. REBREANU, NUV. 240. Poate să capete o mînă de mălai să punem de mămăligă. CAMIL PETRESCU, 214, cf. POPA, V. 96. Da la fină ce-i voi da? Da o mînă de alune. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. Au căpătat. . . o mînă de brînză de vaci. SBIERA, P. 177. Ni s-a gătit fărina și n-avem nici măcar o mînă din ce să ni facem mămăligă. MARIAN, T. 310. În borșul cu bureți se poate pune și o mînă-două de orez. ȘEZ. VI, 70, cf. TEODORESCU, P. P. 338. ALRM II/I h 95. ◊ F i g. Te apropie de dînșii. . . Toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Decît un bonjurist c-o mînă de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte. CREANGĂ, A. 156. ◊ (Ca epitet, precedîmd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții neobișnuit de mici) Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de șase ani. Eram prin urmare o mînă de om. GANE, N. III, 52. Cu o mînă de suflet = slab. prăpădit. Cf. CIAUȘANU, V. 178. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrîns de elemente de același fel) Să lăsăm oastea ce multă, să mergem cu o mînă de oameni, NECULCE, L. 237. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndei și un curagiu nou în inima acelei mîni de voinici. BĂLCESCU, M. V. 120. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie ntreagă. ALECSANDRI, T. II, 19. Dau numirea de pleiadă la o mînă de oameni aleși. ISPIRESCU, U. 14. O mînă de albine. CHEST. VI 138/8. ♦ (Popular) Mănunchi (I 1). 3. (în legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, clasă, treaptă, rang; calitate. Să scoată o slujbă pe casă de trei mîni, adecă 11 lei și 5 . . .și 3 lei (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 252/20. A să face catagrafie de tot numerul lăcuit în Iassi, cu arătare de starea fieșcecăruia, mîna întăia, a doua, a treia și a patra (a. 1815). URICARIUL, I, 236. Prețul mîinii cei dintăi de doi boi este 700 sfanțihi. GOLESCU, î. 99. Nu le-am pus la socoteală grîul de trei mîini, în vreme ce urmează ca a treia mînă să fiie mai eftină decît a doua mînă (a. 1823). DOC. EC. 274. Cine era ea? . . . cu ce se ocupa? Actriță de mîna a doua de la un teatru de mîna a doua. EMINESCU, G. P. 66. Cei mai mari creatori în roman nu sînt artiști de mîna întăia. IBRĂILEANU, S. L. 61, cf. GALACTION, O. 53. Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. ◊ (Regional) Copii de două mîini = copiii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. Cf. CIAUȘANU, GL., ALR II 2625/551. ◊ L o c. a d j. De toată mîna sau de multe mîini = de toate felurile. Cavaleri de toată mîna. ALECSANDRI, T. 1132. Humuleștenii nu-s trăiți ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74, cf. 151. Era multă lume, boieri și cocoane de toată mîna. CARAGIALE, O. III, 124. Boierii de toată mîna ieșiseră întru întîmpinarea lui vodă cel nou. SADOVEANU, O. V, 571, cf. CIAUȘANU, V. 177. II. (Regional) Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau al unor părți de unelte care se aseamănă, ca formă și întrebuințare, cu mîna (I 1) sau se apucă, se manevrează cu mîna. 1. (La car) a) fiecare dintre cele două lemne laterale ale codîrlei. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mînușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135; b) întinzătoare. H II 221; c) leucă. ib. IV 56, cf. ALR I 820/588, 590, 618. 2. (La sanie) a) picior. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au cîte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lemn. PAMFILE, I. C, 153; b) țepușă. Cf. ALRM SN I h 239, ALR SN II h 357. 3. (La plug) a) speteaza dintre coarnele plugului. Cf. ALR SN I h 20; b) schimbătoare. Cf. H IV 56, 253, XI 259, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. (La războiul de țesut) a) spetează. Cf. DAMÉ T. 135, TDRG, ALRM SN I h 304, H IV 156; b) stîlp (între picioarele sulului). Cf. DAMÉ, t. 135; c) muierușcă (II). Cf. ALRM SN I h 306. 5. (La vîrtelniță) Fofează. DAMÉ, T. 140, cf. PAMFILE, I. C. 259. 6. (La joagăr) a) lemnul care ține jugul între corfe; cioacă. ALR II 6443/836; b) lemnul care transmite jugului mișcarea crivalului; iapă. ib. 6 452/182. 7. (La coasă) Măsea (II 1 f). Cf. POLIZU. Mănușa sau mîna coasei care are . . . măsaua sau cățelul. . ., legătoarea. I. CR. iii, 226, cf. ALRM SN I b 40. 8. (La casă) Chinga căpriorilor. Cf. CHEST. II 230/18, 42, ALR I 666/815, 820. 9. (La moară) Titirez. Cf. H XII 32, XVIII 143, ALR II 6 770/520. 10. Mîner al ferăstrăului (PAMFILE, I. C. 121, CADE), al coarbei (ALR II 6 661/786), al cuțitoaiei (ib. 6 639/899), al sfredelului (ib. 6 640/2). 11. Sulul sau scripetele fîntînii. ALR SN III h 851. 12. Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi (Rîmnicu-Vîlcea). Cf. LEXIC REG. 83. 13. (Pescuit; la pl., în sintagmele) Mîinile sacului cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei; aripi. ANTIPA, P. 382. Mîinile cutiței = cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței; prefuste. id. ib. 613. Mîinile jugurilor = lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mînuiesc jugurile lesei. id. ib. 601. 14. (În sintagma) Mînă curentă = balustradă. Scara de serviciu . . . va fi. . . prevăzută cu mînă curentă pe ambele laturi. PREV. ACCID. 66. – Pl.: mîini și (învechit și regional) mîni, mîne, mînuri, art. și (învechit și regional) mînule, (regional) mînîle (ALR I 1 345/229). – Și: (regional) mîn s. n. DR. VII, 100. – Lat. manus.

oală f. 1. vas de pământ, mai ales pentru fiertul bucatelor; 2. urcior mare: o oală de vin; 3. conținutul unei oale: a băut oala întreagă. [Lat. OLLA].

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

FLECUI, flecuiesc, vb. IV. Refl. (Regional) A se muia, a se fleșcăi, a se sfărîma. Cum barabulele fierb mai degrabă, ele se flecuiesc. ȘEZ. VII 114. ◊ Fig. Te-ai flecuit, căpitane, la prima decepție. CAMILAR, N. I 157.

MIONÉCI subst. (Prin Munt.) Mîncare sărăcăcioasă (H VII 185) făcută din mămăligă rece, fărîmițată și fiartă (CV 1950, nr. 5, 32). V. m i o n e l. - Etimologia necunoscută.

DUMICAT, † DEMICAT, † DIMICAT I. adj. p. DUMICA...: în unele localități se mănîncă terciul cu felii de brînză dumicate în el (MAN.). II. sm. Îmbucătură, bucată din ceva (pîine, mămăligă) cît se bagă dintr’odată în gură: îmbucă cîțiva dumicați de mămăligă (JIP.); ~ul să ți-l faci cît îți începe în gură (ZNN.). III. sbst. 🍽 Mîncare făcută din bucăți de pîine fierte în apă sau, mai rar, în vin (PĂC.).

must n. 1. vin dulce care încă n’a început a fierbe; 2. orice suc: must de pere, de mere. [Lat. MUSTUM].

CATAPLASMĂ, cataplasme, s. f. Pastă medicinală (pregătită din făină de muștar, de in etc. sau din buruieni fierte) care se aplică, de obicei caldă, ca remediu pe o parte bolnavă a corpului; oblojeală. La han veni o femeie care spălă rana cu apă fiartă și-i puse deasupra o cataplasmă de buruieni. CAMIL PETRESCU, O. 551.

smoală [At: CORESI, PS. 434/11 / V: (îvp) zm~, (reg) șm~ / Pl: (rar) ~le, ~li / E: vsl смола] 1 sf Produs solid de natură organică, de culoare neagră, rezultat ca reziduu la distilarea gudroanelor de cărbuni sau prin oxidarea păcurii, folosit ca liant în asfaltul rutier, ca izolant în construcții, în metalurgie etc. Si: (înv) pece¹, (reg) catran (1), pec², zeft. 2 sf (Rar; îs) Înger de ~ Drac (1). 3 sf (Îla) De ~ Foarte negru. 4 sf (Rar; îe) Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ~ Să-l pici cu ceară. 5 av Determinant adjectival cu valoare de superlativ absolut. 6 sf (Mun; Mol) Catran (2). 7 sf (Buc; Trs) Lichid uleios folosit la ungerea osiilor carului și ale căruțelor. 8 sf (Buc) Lichid gros care rămâne în pipă. 9 sf (Îrg) Rășină de brad. 10 sf (Reg) Seva copacului. 11 sf (Trs; Olt) Noroi¹. 12 sf (Înv) Meconiu. 13 sf (Ban; Trs) Murdărie. 14 sf (Trs) Grăsimea care iese la suprafața zerului care fierbe. 15 sf (Olt; Trs) Smântână (1). 16 sf (Reg) Floarea vinului. 17 sf (Reg) Polenul porumbului. 18 sf (Bot; reg) Mătasea-broaștei (Conferva vulgaris). 19 sf (Olt; Ban; îf zm~; șîs zmoala codrului) Pistrui.

spălăcit², ~ă [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 124/13 / V: (reg) ~luc~ / Pl: ~iți, ~e / E: spălăci] 1 a (D. obiecte, d. substanțe etc.) Care are o culoare puțin intensă Si: decolorat² (1), șters, (reg) spălat² (8), spălătocit (1), spălătuit (1). 2 a Care și-a pierdut culoarea inițială Si: decolorat², șters, (reg) spălat², spălătocit (2), spălătuit (2). 3-4 a, av (D. culori) (Care este) puțin intens Si: șters², (liv) tern, (reg) stricat. 5 a (Rar) Care este slab conturat Si: vag, estompat (1). 6 a Care se distinge cu greutate Si: vag, estompat (5). 7 a (Fig; d. stil, exprimare, artă etc.) Care este lipsit de expresivitate, de vigoare etc. 8 a (D. oameni) Care are obrazul lipsit de culoare Si: searbăd¹, șters², (pop) spelb. 9 a (D fața oamenilor) Care este fără culoare Si: searbăd¹, șters², (pop) spelb. 10 a (Pex; d. fața oamenilor) Lipsit de expresivitate Si: inexpresiv, neexpresiv. 11-12 a (D. păr) Care este decolorat sau de culoare deschisă. 13 a (D. ochi) Care au o culoare ștearsă, lipsită de luminozitate sau expresivitate. 14 a (D. privire) Fără expresivitate. 15 a (D. lumină, d. surse de lumină sau d. corpuri luminoase) Care este lipsit de intensitate Si: stins, palid, pal², (rar) pălit, (pop) searbăd¹. 16 a (D. momente ale zilei) Lipsit de suficientă luminozitate. 17 a (Îrg; d. vin) Diluat (1). 18 a (Olt; d. fasole) Care este fiartă puțin și apoi clătită cu apă rece.

TULBUREL n. Vin nou care încă nu s-a limpezit după fierbere. /tulbure + suf. ~el

FIERBE (fierb) I. vb. intr. 1 A face bășici sub acțiunea focului, (vorb. de un lichid): apa fierbe la o sută de grade; Fig.: aerul fierbe de zăpușeală VLAH.; fierbe sîngele în mine de necaz; proverb: nu te amesteca sau nu-ți băga lingura (sau nasul unde nu-ți fierbe oala, nu te amesteca unde nu ești chemat, unde nu ți-e treaba; proverb: a ~ tot într’o oală a fi la fel, de aceeași teapă: zeii cei buni ca și cei nebuni, toți fierbeau într’o oală ISP.; proverb: la omul cu noroc, fierbe oala fără foc, toate-i izbutesc aceluia ce are noroc; proverb: ~ pe cineva fără apă (sau în oală seacă), a-i face multe necazuri, a-l chinui amar; proverb: tot două oale-mi fierb, una seacă și alta goală, duc o viață ticăloasă, fiind lipsit de toate, o duc rău de tot ¶ 2 A fermenta (vorb. de vin) ¶ 3 Fig. A fi într’o mare agitațiune sufletească: fierbea lumea, că bolnavei îi era totdeauna mai rău cînd înnopta CAR.; fierbea satul întreg după ce auzise întîmplarea asta RET. ¶ 4 Fig. A fi aprins: Sinan, fierbînd de mînie, își ridică grosul armatei și trece podul VLAH.. II. vb. tr. 1 A face să fiarbă: ~ apa, laptele ¶ 2 A pune să fiarbă cu leșie: ~ rufele ¶ 3 Fig. A face să fiarbă de mînie: nu știi cum mă fierbe el pe mine de două săptămîni CAR [lat. fĕrvĕre].

Medea, magiciană vestită, fiica lui Aeetes, regele din Colchis, și nepoata Circei. Cînd argonauții au sosit la Colchis în căutarea Lînii de Aur, Medea, prin vrăjile ei, l-a ajutat pe Iason să iasă biruitor din toate încercările la care l-a supus Aeetes și să pună mîna pe prețioasa lînă (v. și Argonautae). Cum Iason îi făgăduise s-o ia în căsătorie, Medea n-a pregetat apoi să fugă cu el pe mare și să-l ia cu sine drept zălog și pe Absyrtus, fratele ei mai mic. Mai tîrziu, ca să scape de urmărirea lui Aeetes, care se luase după fugari, ea și-a tăiat fratele în bucăți și le-a aruncat în urma ei, în mare. O dată scăpați și după multe peregrinări, cei doi ajung la Iolcus. Acolo, primul act al Medeei este să-l pedepsească pe Pelias, uzurpatorul tronului care i-ar fi revenit de drept lui Iason. Tot Pelias fusese cel care-l trimisese pe Iason în Colchis cu gândul ascuns să-l piardă. Medea urzește o pedeapsă cruntă: sub cuvînt că datorită vrăjilor ei ea poate readuce la tinerețe pe oricine se va lăsa tăiat în bucăți și fiert într-un cazan cu anumite buruieni, ea le determină pe fiicele lui Pelias să-și măcelărească propriul tată și să-l fiarbă în cazanul din care, bineînțeles, n-a mai ieșit viu niciodată. În urma acestei noi crime, Medea și Iason sînt izgoniți din Iolcus de către Acastus, fiul lui Pelias. Ei se statornicesc în cetatea Corinthului, unde trăiesc cîțiva ani, pînă în ziua în care Iason o părăsește pe Medea pentru a se căsători cu Glauce, fiica regelui Creon. În preajma nunții, Medea e alungată. Înainte de plecare ea pedepsește însă trădarea lui Iason. O ucide pe Glauce (v. Creon 1), își omoară apoi propriii copii născuți cu Iason, și aceasta sub ochii părintelui lor, după care-și ia zborul, într-un car tras de niște cai înaripați, și dispare în văzduh. Se duce la Athenae unde se căsătorește cu regele Aegeus, cu care are un fiu. Încercînd să-l înlăture însă pe Theseus, celălalt fiu al lui Aegeus, este gonită și de acolo și silită din nou să ia calea pribegiei. Medea se întoarce în cele din urmă acasă, în Colchis. Acolo îl alungă de la domnie pe uzurpatorul tronului și-și înscăunează din nou tatăl, pe Aeetes, care fusese detronat. Împăcarea dintre tată și fiică este dublată, într-o altă versiune, și de împăcarea Medeei cu Iason, care – se spunea – ar fi venit în cele din urmă după ea, în Colchis.

efervescență f. 1. fierbere produsă într’un lichid prin degajarea unui gaz; 2. fig. emoțiune vie și trecătoare: efervescența gloatelor.

CHIFTI, chiftesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, mai ales despre apă) A ieși din locul unde se află (de obicei din pămînt) sub o (ușoară) presiune. Cînd unealta pătrundea mai adînc [în pămîntul nisipos] chiftea apa din el. PAS, L. I 164. ♦ (Despre obiecte îmbibate cu lichid; urmat de determinări) A elimina (la o ușoară apăsare) puțin lichid; a musti. Mergeau șchiopătînd, abia tîrîndu-și bocancii chiftind de glod. CAMILAR, N. I 10 Snopi de strujeni chiftind de o sevă putredă. CAMILAR, N. II 262. 2. (Despre partea lichidă a unor alimente expuse la foc) A ieși la suprafața fierturii. Amestecul... numit balmoș se fierbe și se mestecă pînă ce chiftește... untul pe deasupra. ȘEZ. VII 115.

JUMULI, jumulesc, vb. IV. Tranz. 1. A curăța (o pasăre) de pene (spre a o pune la fiert sau la fript pentru mîncare). Jumulind deasupra căldării cu apă fiartă o găină opărită. STANCU, D. 177. Melinte Heruvimu se sculase cum s-a crăpat de ziuă, încetinel ca să nu trezească pe nevastă-sa... ațîță focul, jumuli o găină și o puse să fiarbă. REBREANU, R. II 164. Jumulea o gîscă nevastă-mea cînd ai venit d-ta. ISPIRESCU, L. 368. ◊ (Familiar) Gîscă (bună) de jumulit = om naiv care poate fi tras pe sfoară, de pe urma căruia se poate profita. Cînd le cădea-n palmă cîte-o gîscă de jumulit, toată noaptea era masă-ntinsă și băutură la discreție. VLAHUȚĂ, O. A. 300. ♦ A smulge penele. Trebuie a-i jumuli penele de pe cap. ȘEZ. III 119. ♦ (Rar) A curăța de păr, smulgînd firele. (Refl.) Tartorul clipi din ochi, se jumuli de barbă și-i răspunse. VISSARION, B. 253. ◊ (Cu schimbarea construcției) Palme că-și trăgea, Păru-și jumulea. PĂSCULESCU, L. P. 155. ◊ (Neobișnuit, cu privire la alte lucruri) Cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. 2. Fig. A despuia pe cineva de bani (mai ales prin mijloace ocolite); a jefui. Cu directorul cînd juca în apartamentul acestuia, se lăsa jumulit de bani. PAS, Z. IV 111. Să-i ofere serviciile lui prietenești, ca să nu fie jumulit ca toți străinii care pică în acest oraș. REBREANU, R. I 24. Dăduse niște hoți peste tovarășii lui și-i bătură și-i jumuliră. ȘEZ. VI 151. 3. A jupui de piele, a sfîrteca. Înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește și-l jumulește... de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. De i-ar împinge păcatul să-mi deschidă ușa... Știu că i-aș cîrnoși și i-aș jumuli. id. ib. 21.

UNCROP, uncropuri, s. n. (Regional) 1. (În expr. și în forma crop) Apă care dă în clocot, apă clocotită. Dacă mai vii, te opăresc cu uncrop. CAMILAR, N. II 138. Imensa căldare își fierbea lichidul în clocote, clăbuci ca deasupra unui uncrop forfoteau ridicîndu-se. ANGHEL, PR. 72. Atunci vine și împăratul cu o mulțime de oameni, cu cazmale ascuțite și cu cazane pline cu uncrop. CREANGĂ, P. 256. Cașul se taie felii subțiri și aceste se pun să se moaie în uncrop. I. IONESCU, D. 403. ◊ Expr. A da în crop = a da în clocot, v. clocot. Spînul... pune apa să dea în crop, după aceea se apucă de turtă. ISPIRESCU, la TDRG. 2. Băutură (alcoolică) fierbinte, oferită nuntașilor a doua zi după cununie; ospățul și datinile obișnuite în această zi. Uncropul urmează totdeauna a doua zi după masă-mare. MARIAN, NU. 695. În ziua de uncrop, Chirică zice lui Ipate... CREANGĂ, P. 170. La masa de la uncrop, vornicelul face închinare de pahare mai cu multe glume. TEODORESCU, P. P. 169. Că la noi sînt cununii... Și sărim în hop și trop Că e ziua de uncrop. ALECSANDRI, P. P. 384. ◊ Expr. A ieși cu uncropul, se spune cînd oaspeții părăsesc petrecerea, însoțiți de gazde, cu sticlele pline în mînă. A doua zi la mire acasă fac masa cea mare, la care șed gospodarii... La sfîrșit, cînd ies cu uncropul, se duc parte din gospodari la crîșmă. ȘEZ. IX 78. ♦ Cîntec obișnuit la petrecerea care urmează după cununie. Sîmbătă-l logodea, Duminecă-l și nuntea, Luni uncropul că-i cînta. TEODORESCU, P. P. 616. – Variante: oncrop (SEVASTOS, N. 316), crop s. n.

ZEAMĂ, zemuri și zemi, s. f. (Și în forma zamă) 1. Fiertură de carne sau de legume, constituind un fel de mîncare (v. supă, ciorbă, borș); partea lichidă a bucatelor, apa în care fierb (v. sos). Cum sfîrși șătrarul aceste cuvinte, jupîneasa Avramia intră cu zama de găină aburind în străchini. SADOVEANU, Z. C. 45. O aripă galbenă iese din zeama presărată cu steluțe de grăsime. DELAVRANCEA, T. 38. Găina bătrînă face zama bună. NEGRUZZI, S. I 251. Mi-am luat seamă: Iepurașu-i bun de zeamă, Iepuroaica de friptură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. ◊ E x.p r. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur tot folosul, lăsînd altora foarte puțin sau nimic. A spune o zeamă lungă = a vorbi îndelung spunînd lucruri neinteresante; a vorbi verzi și uscate. Nu ești nici de zeama ouălor, se spune (ironic) cuiva pe care nu se poate pune nici un temei. Sărace, sărace! nu ești nici de zama ouălor. CREANGĂ, P. 92. Zeamă lungă să se-ajungă = mîncare neconsistentă, făcută cu prea multă apă, pentru a ajunge la multe persoane. Tot de-o zeamă = deopotrivă. A nu fi de nici o zeamă = a nu fi bun de nimic. Soarbe-zeamă = om prost, molîu. Zeamă de clopot (sau de hîrleț) = moartea. Leacu-i zamă de clopot, leacu-i zamă de hîrleț. Moartea-i leacu. ȘEZ. IX 147. Zeamă de vorbe = vorbărie deșartă, vorbe goale. Rușinea, zeamă de vorbe. DAVIDOGLU, M. 63. ◊ Fig. Această streină zamă cu iuțime-n- veninată au vîrît în a lui patimi o aprindere turbată. CONACHI, P. 297. ♦ Zeamă de varză = lichid acrișor în care s-a murat varza; (regional) moare. Îi plăcea cu deosebire ciorba de știucă fiartă în zeamă de varză acră cu hrean. GHICA, S. A. 83. 2. Lichid conținut de celulele și țesuturile organismelor vegetale și care se scurge cînd acestea sînt zdrobite; suc de fructe sau de plante. Dete copilului zeama stoarsă din o smochină și mîncă copilașul de se minună și sihastru. ISPIRESCU, L. 190. Se leapăd’ alămîia ce zama i s-a stors. NEGRUZZI, S. II 240. Au stors și puțină zamă de alămîie. DRĂGHICI, R. 138. ♦ (Popular) Zeamă de prune – țuică (mai ales de calitate inferioară):’ A băut un pahar de zeamă de prune și acum e în gîrliciul bordeiului. GALACTION, O. I 41. Nu țuică de a d-voastră, zeamă de prune. TEODORESCU, P. P. 176. Zeamă de struguri = vin, must. 3. Nume generic pentru diverse lichide. ◊ Ou cu zeamă-ou fiert puțin, cu conținutul puțin coagulat. ♦ (Rar; la sg. cu valoare de pl.) Lacrimi. Am un loc oval, Cînd eu l-am scărpinat, Zeamă i-a picat (Ochii). GOROVEI, C. 249. ♦ (Rar) Sînge. Că din spate-mi iese zamă. ȘEZ. III 124. – Variantă: zamă s. f.

EFERVESCENȚĂ s.f. Degajare puternică, vie de gaze într-un lichid în timpul unei reacții chimice. ♦ (Fig.) Fierbere, agitație. [Cf. fr. effervescence].

GREȘI, greșesc, vb. IV. 1. Intranz. A face o greșeală, a comite o eroare; p. ext. a se înșela (din nepricepere sau fără voie). Ascultă-mă și de astă dată și nu vei greși. ISPIRESCU, L. 21. Văd și eu că am greșit, de-am ponegrit-o așa de tare. CREANGĂ, P. 134. Cine-ntreabă nu greșește. ♦ A nu nimeri ținta, a da greș. Potira-l urmărea, Potiră arnăuțească Cu iarbă vînătorească, Unde-a da, să nu greșească! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Tranz. A greșit ținta. ♦ Refl. (Popular) A face ce n-ar fi vrut să facă (din nebăgare de seamă, cedînd unei impulsii momentane). Fata cea mică se greși într-o zi și spuse surorilor cum argatul care le da flori se roșește ca o sfeclă cînd vine înaintea lor, și cum este de curățel. ISPIRESCU, L. 234. S-o fiarbă tare cu luare-aminte ca nu cumva să deie-n foc sau să se greșească ca să guste să vadă cum îi borșul. SBIERA, P. 119. 2. Tranz. A face rău, a executa greșit (ceva), a nu izbuti să facă bine (ceva). A greșit socotelile. Croitorul mi-a greșit haina. ▭ Ioana le recita fără să greșească nici o vorbă. La TDRG. ♦ A lua un lucru drept altul; a încurca. A greși adresa. ▭ A greșit răvașile; în loc să dea pe cel verde Zoei, i-a dat pe cel roz. NEGRUZZI, S. I 24. ♦ (Complementul este «drumul», «calea») A rătăci drumul, a apuca alt drum decît cel bun. Mă opresc, căci mi se pare că iar am greșit calea. ODOBESCU, S. III 60. Iovan Iorgovan... Nainte mergea, De Cerna-și uita, Drumul că greșea Și se rătăcea. TEODORESCU, P. P. 418. 3. Tranz. A se face vinovat cu ceva față de cineva, a face cuiva un rău. Vai de mine... Dar ce v-am greșit eu, oameni buni? ALECSANDRI, T. I 400. Spune-mi ce ți-am greșit eu, De mă muncești așa rău? CONACHI, P. 205. Mă urăști fără vină, Că nimic nu ți-am greșit. HODOȘ, P. P. 97. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») Dacă greșesc cu ceva și am făcut rău, pe mine pedepsește-mă. DUMITRIU, N. 121. Aș vrea... să-i întreb ce au cu mine, cu ce le-am greșit? La TDRG. ♦ (În vorbirea celor credincioși; întrebuințat absolut sau determinat prin «înaintea lui dumnezeu») A păcătui. Nu știu ce să mai zic și despre dumnezeu, ca să nu greșesc. Pesemne c-a ajuns și el în mintea copiilor. CREANGĂ, P. 317. Nu știu cum să mai zic, ca să nu greșesc înaintea lui dumnezeu. id. ib. 234.

gât sn [At: PANN, S. I, 24 / Pl: ~uri / E: vsl глътъ] 1 Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul Si: (pop) grumaz, gâtlan. 2 Partea interioară a gâtului (1) Si: (pop) beregată, gâtiță, gâtlej, înghițitoare. 3 Parte de dinapoi a gâtului (1) Si: ceafă, grumaz. 4 (Îe) A-i pune cuiva ștreangul de ~ A spânzura. 5 (Îae; fig) A constrânge. 6 (Îe) A strânge de ~ pe cineva A sugruma. 7 (Pop; îe) A potrivi din ~ pe cineva A da cuiva să bea pe săturare. 8 (Pop; îe) A o strica la ~ (sau a se strica la ~ cu cineva) A-și pierde încrederea, creditul pe care-l avea în ochii cuiva. 9 (Îe) A se arunca (sau a se agăța) de ~ul cuiva A îmbrățișa cu căldură pe cineva. 10 (Îae) A copleși și obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. 11 (Îe) A-și rupe (sau a-și frânge) ~ul A se accidenta grav sau a muri în urma unui accident. 12 (Îae) A-și pierde situația bună în urma unor greșeli. 13 (Îae) A fi arestat în urma săvârșirii unei ilegalități. 14 (Îe) A lua (sau a înhăța) de ~ (pe cineva) A brutaliza. 15 (Îae) A cere cuiva socoteală cu violență. 16 (Fam; îe) A face ~ A avea pretenții neîntemeiate pe care și le exprimă gălăgios. 17 (Pop; îe) A o lua în ~ A lua asupra sa o însărcinare, un lucru. 18 (Pop; îae) A se pune pe muncă cu toată râvna pentru împlinirea unui lucru. 19 (Pop; îe) A-și pune ~ul (pentru ceva) A garanta pentru cineva. 20 (Îvp; îe) A da de ~ pe cineva A nenoroci pe cineva. 21 (Pfm; îe) A da pe ~ A bea (o băutură tare) dintr-o înghițitură. 22 (Pop; îe) A trage pe ~ A bea mult, a fi bețiv. 23 (Pfm; îe) A fi sătul până în ~ A fi dezgustat și a nu mai putea suporta în continuare o stare de lucruri. 24 (Pfm; îe) A-i sta (sau a i se opri) în ~ A nu putea înghiți. 25 (Pfm; îae) A nu putea suferi pe cineva sau ceva. 26 (Pop; îe) A se ține (sau a sta, a fi, a se lua) de ~ (cu cineva) A fi prieten la cataramă cu cineva. 27 (Fam; îe) A i se usca ~ul de sete A-i fi foarte sete. 28 (Fam; îae) A pofti foarte mult să bea ceva. 29 Înghițitură (de vin, de rachiu) Si: dușcă. 30 (Îs) ~uri de rac Cozi de rac fiert, scoase din coajă și servite ca garnitură. 31 Parte a unui obiect, a unor piese etc. care seamănă cu gâtul (1). 32 (Spc) Gât (31) al patului de pușcă. 33 (Îs) Prună cu ~ Prună gâtlană. 34 (Îs) Pară cu ~ Pară gâtlană. 35 (Spc) Deschizătură a cămășii pe unde iese capul. 36 (Spc) Parte strâmtă și lungă a unei sticle sau a unor vase de sticlă care se termină cu gura Si: (pop) gurlui. 37 (Spc) Parte strâmtă și alungită a pâlniei. 38 (Spc) Canal al coșului pe unde iese fumul. 39 (Spc; la instrumente muzicale) Parte prelungă unde sunt fixate și acordate coardele. 40 (Spc) Parte îngustă a cimpoiului. 41 (Pop; spc) Cioc îngust cu care se termină leuca. 42 (Spc) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. corectat(ă)

forcoteală sf [At: MARIAN. D. 320 / Pl: ~eli / E: forcoti + -eală] (Reg) 1 Zgomot caracteristic care se aude când un obiect înfierbântat vine în contact cu apa. 2 Zgomot caracteristic produs de un lichid care fierbe. 3 Sunetul caracteristic ariciului.

mioneci s [At: H VII, 185/ E: nct] (Mun) Mâncare sărăcăcioasă făcută din mămăligă rece, fărâmițată și fiartă.

SÂNGE n. 1) Lichid care circulă prin vasele sangvine ale organismului, asigurând activitatea vitală a țesuturilor. * Lacrimi de ~ lacrimi de mare suferință. A vărsa ~ a ucide; a omorî. Cu ~ rece cu stăpânire de sine; fără emoții. A-și păstra ~le rece a-și păstra calmul. A-i îngheța cuiva ~le în vine (sau a îngheța ~le în cineva) a se speria foarte tare. A fierbe (sau a clocoti) ~le în cineva a fi stăpânit de mânie. A-și face (sau a-i face cuiva) ~ rău a se amărî sau a amărî pe cineva foarte tare. A nu avea (nici o) picătură de ~ în obraz a fi foarte palid la față. A-i intra cuiva în ~ a se transforma în obișnuință; a deveni obicei. A suge ~le cuiva a exploata crunt pe cineva; a chinui. A avea mâinile pătate de ~ a purta vina unui omor. A face să curgă ~ a provoca un măcel, o vărsare de sânge. A dona ~ a oferi o cantitate de sânge pentru transfuzii; a fi donator. 2) fig. Neam din care se trage cineva; os. * Rudenie de ~ rudenie pe linie directă (între părinți și copii, frați și surori). Frate de ~ frate de la aceiași părinți; frate bun. A fi de același ~ cu cineva a fi rudă cu cineva; a fi din aceeași familie cu cineva. 3): ~le-voinicului a) plantă erbacee cu tulpina culcată și cu frunze alungite, cu flori roșii (uneori violete sau albe), dispuse în umbele și cu fructul păstaie; b) plantă erbacee cu tulpina erectă, cu frunze liniare și cu flori purpurii, dispuse în inflorescențe terminale, sub formă de spic. /<lat. sanguis

A UMBLA² umblă intranz. reg. (despre borș, vin etc.) A se afla în proces de transformare sub acțiunea fermenților; a fierbe; a fermenta. /<lat. ambulare

NAS, nasuri, s. n. 1. Parte proeminentă a feței, între frunte și gură, servind la respirație și ca organ al mirosului. Apoi, măi băieți, să vă jucați, dar să nu vă bateți așa: că uite, tu Țilică, ți-ai turtit nasu. BUJOR, S. 174. Nasul îi era cam adus. ISPIRESCU, U. 28. Curteanul cel care sta lîngă căpătîiul califului apropie de nasul adormitului un burete înmuiat în oțet de trandafir. CARAGIALE, P. 132. ◊ Expr. A avea nas, a-și ridica nasul sau a-i da (cuiva) nasul = a îndrăzni, a cuteza. De i-a mai da lui nasul să mai miroase pe-aici, apoi las’! CREANGĂ, P. 28. Gospodarii buni... nu-și rădică nasul mai sus decît se cuvine. ALECSANDRI, T. I 165. A-și lua nasul la purtare v. lua. A-și cunoaște (sau vedea) lungul nasului = (mai ales în construcții negative) a-și da seama cît e în stare să facă cu cunoștințele sau cu puterile proprii; a-și da seama de măsura pe care trebuie s-o păstreze față de alții; a nu se obrăznici. Viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A-i cădea nasul= a-și pierde cutezanța, îngîmfarea. Nu-i ajungi cu prăjina la nas = e foarte încrezut, îngîmfat. (A umbla, sau a fi, a se ține) cu nasul (pe) sus = (a fi) înfumurat, încrezut; a-și da importanță. A strîmba din nas v. strîmba. A da (cuiva) nas = a îngădui (cuiva) prea multe,a lăsa sau a încuraja pe cineva să se obrăznicească. Tu le dai nas și le ții hangul. CREANGĂ, A. 39. A tăia (sau a scurta) nasul (cuiva) = a) a pedepsi pe cineva desfigurîndu-l prin mutilarea nasului. Întîmpinînd pre Joldea, îl birui, și prinzîndu-l îi tăie nasul. NEGRUZZI, S. I 444; b) a pune la locul lui (pe cineva), a pune capăt îngîmfării sau obrăzniciei (cuiva). Ca să-i taie nasul, îi răspunsă: Ba mai bine să mori tu! ȘEZ. III 27. A da (cuiva) peste nas = a pune (pe cineva) la locul lui; a spune (cuiva) vorbe aspre pentru a-l pune la punct. (Neobișnuit) A-i trece pe sub nas = a-i reproșa. Văd că mă socotiți ahtiat după averi și milioane, cum mi-a trecut-o aceasta pe sub nas și prietenul Zaharia. C. PETRESCU, R. DR. 178. Nu-i (sau nu face) de nasul tău (lui etc.) = nu meriți, e mai presus de ceea ce ți se cuvine. Îmi aduce... două sticle de lichior... – De unde le găsiși, mă urîtule? – întreb – astea nu sînt de nasul tău! C. PETRESCU, Î. II 124. (A fi) ca de nasul tău (lui etc.) = (a fi) potrivit cu... Îți dau o parohie așa, ca de nasul sfinției-tale. STĂNOIU, C. I. 39. A-i veni muștarul la nas = a se mînia, a se supăra. A-i tremura nasul = a fi supărat; a se enerva. A fi cu nasul de ceară = a fi extrem de susceptibil. A lăsa (sau a pune) nasul în jos (sau în pămînt) = a se rușina, a se simți vinovat. George puse nasul în pămînt și tăcu. REBREANU, I. 24. A se întoarce (de undeva) cu nasul în jos = a se întoarce rușinat, cu coada între picioare; a se întoarce supărat, mofluz. Ce-aș mai rîde să te văz întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. Să-ți fie în nas! = să-ți fie rușine! A-și băga (sau a-și vîrî) nasul în ceva (undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (undeva sau în toate). Pretutindenea vîrîndu-și nasul, au venit la acest... izvor. ȚICHINDEAL, F. 32. Nu-ți vîrî nasul unde nu-ți fierbe oala. A duce, a purta sau, rar, a tîrî de nas (pe cineva) = a determina (pe cineva) să facă tot ce voim; a amăgi, a înșela. Nu e om să se lase dus de nas. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 306. Pre dînsul amorul nu-l tîrîie de nas. NEGRUZZI, S. I 63. A scoate panglici pe nas = a) a face scamatorii; b) a minți, a înșela. A pune (cuiva) belciug de (sau în, la) nas v. belciug. (A-i) rîde (cuiva) în nas v. rîde. A trece (cuiva) pe la (sau pe lîngă) nas = a) a trece ceva pe dinaintea ochilor cuiva, a amăgi; b) a scăpa ceva din mînă, a pierde un prilej favorabil. A da (cuiva) cu ceva pe la nas = a tenta (pe cineva). A lua (cuiva, ceva) de sub (sau de la, de lîngă) nas = a lua cuiva ceva din față, din apropiere. Mama... i-a luat farfuria de sub nas. SAHIA, N. 57. A-i scoate (cuiva ceva) pe nas = a-i reproșa cuiva ceva, a-i face imputări (amintindu-i de serviciile pe care i le-a făcut altădată). A zvîrli sau a arunca (cuiva ceva) în nas = a reproșa, a spune direct, fără înconjur, fără menajamente. Ce te ții, mă, după mine? – răcni oșteanul tare, înturnîndu-se și zvîrlindu-i vorbele în nas. SADOVEANU, O. VI 127. A-i ieși (sau a-i da cuiva ceva) pe nas = a o păți în urma unei întîmplări. Las’dacă nu i-a da odihna pe nas, zise boierul în gîndul său. CREANGĂ, O. A. 206. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? Vă vor ieși ele toate aceste pe nas. id. P. 260. A da (pe cineva) cu nasul de ceva = a duce, a împinge, a obliga (pe cineva) să vadă un lucru pe care nu-l găsea, nu-l vedea, sau un lucru rău pe care l-a făcut. A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas = a) a goni, a expedia; a refuza să primești pe cineva; b) a pleca mînios închizînd ușa cu putere. A nu vedea de nas = a fi neatent; a nu fi în stare să vadă ceva. A nu vedea mai departe decît lungul nasului = (despre oameni) a fi mărginit. A da cu nasul (pe undeva) = a trece (pe undeva) întîmplător, de formă. A-și arăta nasul = a se înfățișa, a apărea. Predescu nu vroia să-și arate nasul pe peron. POPA, V. 210. A-și scoate nasul = a ieși. A da nas(ul) cu cineva = a se întîlni cu cineva; a avea curajul, îndrăzneala de a se întîlni cu cineva. (A se întîlni) nas în nas (cu cineva) = (a se întîlni) față în față (cu cineva). Nu miroase a nas de om = nu e faptă de om vrednic, de ispravă. Să umblați numai așa frunza frăsînelului... și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroasă a nas de om. CREANGĂ, P. 188. A vorbi (sau a cînta etc.) pe nas = a vorbi (sau a cînta etc.) fonfăit. Matache, în capul mesii, cînta pe nas. CARAGIALE, O. III 13. Un bondar rotund în pîntec Somnoros pe nas ca popii glăsuiește-ncet un cîntec. EMINESCU, O. I 87. (Ironic) Îi curge untura (sau grăsimea) pe nas = e foarte slab. ♦ Simțul mirosului; fig. simț pentru realitatea înconjurătoare. Copoiul are nas. ◊ Expr. A avea nas de prepelicar = a presimți, a intui exact o situație. 2. Proeminență a unei piese servind pentru a o fixa într-o anumită poziție, pentru a o distanța de altă piesă etc.; cioc. 3. Partea din față a fuzelajului unui avion.

TIGAIE, tigăi, s. f. 1. Vas de bucătărie de formă rotundă, cu margine joasă și cu coadă lungă, întrebuințat la prăjit; (Mold.) cratiță cu două torți în care se fierbe mîncarea. Medelnicerul se și înfățișă cu tigăile acoperite cu capace. SADOVEANU, O. VII 110. Scrobul cu smîntînă, ce mai forfotește încetișor pe lîngă buza tigăii, umple încăperea cu un miros plăcut. VLAHUȚĂ, O. AL. 88. ◊ Expr. A vedea de coada tigăii v. coadă (5). (A se uita) cu un ochi la gaie și cu altul la tigaie v. gaie. 2. (La vechile arme de foc) Mic recipient în care se punea praful de pușcă. Un ianicer, avînd fitilul aprins la pușca sa, focul prinse în tigaie... și deodată acele ierbării săltară în aer. BĂLCESCU, O. II 95.

căuș sn [At: DOSOFTEI, V. S. 266 B/34 / P: că-uș / Pl: ~e / E: ml *cau + -uș] 1 Vas în formă de cupă sau de lingură mai mare, cu mâner sau coadă, confecționat de obicei din lemn (de răchită sau de plop), rar din metal, cu care se scoate o materie lichidă dintr-un recipient, spre a se turna în altul. 2 Conținutul unui căuș (1). 3 Vasul împreună cu conținutul. 4 Vas pentru (scosul sau) căratul apei din fântână. 5 Conținut al unui căuș (4). 6 Vasul împreună cu conținutul. 7 Vas pentru turnatul vinului din pritoacă în cadă, a strugurilor mustuiți sau a prunelor, când se fierbe rachiul. 8 Conținutul unui căuș (7). 9 Vasul împreună cu conținutul. 10 Lopățică pentru scos apa din luntre. 11 Conținutul unui căuș (10). 12 Vas de lemn cu care se vămuiește făina, fasolea etc. 13 Conținutul unui căuș (12). 14 Vasul împreună cu conținutul. 15 Vas cu care (se aduce făina din pod sau) se iau grăunțe pentru dat la păsări Cf cauc¹, ciutură. 16 Conținutul unui căuș (15) 17 Vasul împreună cu conținutul. 18 (Îe) A veni sau a cădea) (cuiva) drăguș la ~ A fi nevoit să ceri ajutorul cuiva (care te are la mână, care are ceva cu tine, care nu ți-e binevoitor) Cf a prinde pe cineva la strâmtoare, a-i veni apa la moară. 19 (Îe) A lua cu ~ul de la inimă A alina durerile, necazurile cuiva deodată Cf a lua cu mâna. 20 Unealtă (de metal) pentru pescuit. 21 Conținutul unui căuș (20). 22 Unealta împreună cu conținutul. 23 Coș mic făcut din scoarță, în care se pun fructe, rășină etc. Cf corugă. 24 Conținutul unui căuș (23). 25 Coșul împreună cu conținutul. 26 (Zid) Lingură cu care zidarul ia var din albie Si: canciog, cauc¹. 27 Conținutul unui căuș (25). 28 Lingura împreună cu conținutul. 29 (Mor) Cupă a roții de moară, în care cade apa Si: blid, ciutură, făcău. 30 Conținutul unui căuș (29). 31 Cupa împreună cu conținutul ei. 32 (Pan) Foaie de ceapă. 33 (Îe) A face mâna ~ A da mâinii forma unui recipient, apropiind degetele și adâncind palma. 34 Piesă din tablă folosită pentru legarea cablului de foraj de un ax (sau a două cabluri între ele). 35 Cauciuc. 36 Bazin mic într-un port, pentru ambarcațiuni.

piatră sf [At: COD. VOR. 145/13 / Pl: pietre, (îrg) pietri, pietruri / E: ml petra] 1 (Lsg) Nume generic al oricărei roci solide, dure și casante răspândite la suprafața sau în interiorul pământului. 2 (Lpl) Fragment de forme și de dimensiuni diferite dintr-o piatră (1). 3 (Pex) Material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui roca naturală dură și care are diverse utilizări. 4 (Îs) ~ de încercare (sau ~ de încercat, de probă, de cercare, de probat) Rocă silicioasă foarte dură, folosită în trecut la verificarea purității metalelor prețioase. 5 (Fig; îas) Mijloc de verificare a capacității, a valorii, a sentimentelor cuiva sau a ceva. 6 (Fig; îas) Dovadă. 7 (Îs) ~ de temelie sau (înv) ~a temeliei Piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul unei solemnități ce marchează începutul construcției. 8 (Fig; îas) Element sau principiu de bază, esențial. 9 (Îs) ~ unghiulară (sau, înv, de ugolniță) ori (înv) ~ în margine de unghi Piatră așezată în colțul fundației unei clădiri. 10 (Fig; îas) Element de bază, fundamental. 11 (Reg; îs) ~ sclipitoare Cuarț. 12 (Îla) De ~ Neclintit. 13 (Îal) Greu. 14 (Îe) A avea (sau a i se pune, a-i sta cuva ca) o ~ pe inimă A avea un mare necaz. 15 (Îae) A fi foarte îngrijorat. 16-17 (Îe) A (sau a-i, a i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o ~ (de moară) de pe inimă (sau cuget ori suflet etc.) (A face să se simtă sau) a se simți eliberat de o grijă sau de o teamă. 18-19 (Îae) (A face să găsească sau) a se găsi o soluție care pune capăt unei situații dificile. 20 (Îe) A-și pune carul în pietre A lua o hotărâre nestrămutată. 21 (Îae) A se încăpățâna. 22 (Îe) A aduce (sau a scoate etc. ceva) (și) din ~ seacă A realiza, a obține ceva cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. 23 (Îe) A călca (sau a umbla) din ~-n~ A face orice pentru a obține ceva. 24 (Îe) A călca în ~ seacă A se osteni zadarnic. 25 (Îae) A avea ghinion. 26 (Îe) A număra pietrele A umbla fără treabă, fără rost. 27 (Îe) A pune cea dintâi ~ A începe o acțiune, o lucrare etc. 28 (Îe) A nu (mai) rămâne (sau fi, sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) ~ pe ~ (din ceva) sau (reg) a se alege ~a și uscata (de ceva sau de cineva) A se distruge complet, a nu mai rămâne nimic din ceva sau din cineva. 29 (Îe) A nu mai lăsa nici ~ peste ~ A nimici. 30 (Îe) A arunca (cu) ~a (sau ~e) (în cineva) A defăima pe cineva. 31 (Cdp fr; îe) A arunca (cu) ~a (sau pietre) în grădina cuiva (sau vecinului) A ataca pe cineva indirect, prin aluzii. 32 (Îe) A arunca prima ~ sau a arunca primul ~ra A provoca un conflict. 33 (Îae) A fi sigur că numai ceilalți oameni au păcate. 34 (Îe) (Frig sau ger de) crapă pietrele Ger foarte mare. 35 (Îe) (A fi) tare (sau sănătos) ca ~ra A fi foarte sănătos și rezistent. 36 (Îe) A sparge ~a în palmă A fi foarte puternic. 37 (Rar; cdp fr; îe) ~ de scandal Motiv de conflict. 38 (Îe) (A fi) ~ (de moară) în casă sau ~ra din casă A fi fată bătrână, nemăritată, considerată ca o povară la casa părinților. 39 (Îe) A sta ~ pe capul cuiva A constitui o povară pentru cineva, în casa cuiva. 40 (Îe) A ridica (sau a duce) ~e de moară A face lucruri foarte grele, care depășesc puterile unui om. 41 (Reg; îe) A face (pe cineva) să mănânce ~e A supăra foarte tare pe cineva. 42 (Îc) ~-linte Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din regiunea alpină (Astragalus australis). 43 (Îc) ~-căpriță Plantă nedefinită mai îndeaproape, care dacă este arsă, se face ca o piatră. 44 (Îcs) De-a pietrele (sau pietre) Joc de copii cu mai multe pietre care se aruncă în sus și trebuie să fie prinse cu dosul palmei Si: de-a pietriceaua (11), de-a pietricica (11), de-a pietruțele (11), la pietrucele (11). 45 (Reg; îcs) Zbărnâială cu ~a Joc de copii în care se aruncă o piatră care trebuie să zbârnâie prin aer. 46 (Îs) Epoca ~ei (sau de ~) Cea dintâi și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, care a durat sute de mii de ani, începând odată cu desprinderea omului din lumea animală. 47 (Îs) ~ filozofală Substanță imaginară, despre care alchimiștii credeau că poate transforma orice metal în aur și argint. 48 (îs) ~ prețioasă, (sau scumpă, curată, semiprețioasă) Mineral cristalizat cu aspect frumos, cu culori variate, cu duritate mare, de valoare, care se găsește în natură și se folosește, de obicei, la confecționarea bijuteriilor. 49 Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (1), sau (pex) din os, din lemn etc. 50 (Îvp) Meteorit. 51 (Reg; îs) ~ de foc (sau de trăsnet) Trăsnet. 52 (Îrg) Greutate de cântar sau de balanță. 53 (În legătură cu verbele „a bate”, „a cădea”) Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici Si: grindină. 54 Fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație Si: grindină. 55 (Olt) Legătură de cânepă alcătuită din mai multe fuioare. 56 Crustă de săruri minerale depuse în decursul timpului pe pereții unui vas în care de obicei se fierbe apă sau pe pereții vaselor unde se păstrează anumite lichide, în special vin sau must. 57 Substanță calcaroasă de culoare gălbuie sau negricioasă care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți Si: detritus, tartru. 58 (Cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul. 59 (Pex) Litiază. 60 (Pop; îc) ~-acră Sulfat dublu de aluminiu și de potasiu Si: alaun (2). 61 (Îc) ~-(de-)pucioasă Sulf sub formă de bucăți. 62 (Pop; îc) ~-de-var Carbonat de calciu. 63 (Îrg) ~a-șoricelului Arsenic. 64 (Pop) ~-vânătă (sau, reg; ~-mierie) Sulfat de cupru hidratat. 65 (Pop; îc) ~a-iadului sau (înv) ~-infernală Azotat de argint, topit și turnat în forme. 66 (Reg) ~-de-țipirig Clorură de amoniu.

salce¹ sf [At: LB / V: (reg) ~lcie, sarce, sarcie / E: ger Salsa, fr salse, (pad salcie¹)] 1-3 (Reg; îc ~-mare, ~-părită) Trei plante erbacee perene din familia liliaceeelor, originare din Mexic și din America de Sud (Smilax medica, officinalis și sarsaporilla). 4 (Prc) Rădăcină de salce¹ (1-3), cu gust amărui-acrișor, întrebuințată în medicină ca sudorific, depurativ etc. Si: (liv) sarsaparilă, (rar) saparină¹. 5 (Pop; îs) ~ mare (sau păzită) Leac preparat din salce¹ (4) fiartă mult în apă și apoi turnată într-un vas cu rachiu (sau vin), scoasă din rachiu, uscată, pisată și cernută. 6 (Pop; îs) ~ mică (sau purtătoare, umblătoare) Leac preparat din salce¹ (4) nefiartă, ținută în rachiu, la căldură, cu zahăr candel, stafide, roșcove etc. 7 (Reg; îe) A se pune la ~ A urma un tratament cu salce¹ (5) (păzită). 8 (Reg; îe) A intra în (sau a ieși din) ~ A începe (sau a termina) un tratament cu ceaiuri de salce¹ (4). 9 (Bot; reg; în forma sarcie) Iederă (Hedera helix).

CLOCOTI, clocotesc, vb. IV. Intranz. 1. A fierbe în clocot, a fi în stare de ebuliție. Lîngă plitele încinse, copii desculți se uită cum clocotește în ceaune mămăliga puțină. CAMILAR, TEM. 43. Cuptorul se încinge și mai mult, încît pare o forță cosmică dezlănțuită. Înăuntrul lui, apa, pămîntul și focul, năprasnic clocotesc. BOGZA, C. O. 224. ◊ (Despre vasul în care fierbe un lichid) Samovarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o vopsea purpurie. NEGRUZZI, S.I 74. 2. (Despre ape) A se mișca agitat, a se agita puternic și zgomotos. Dădură de o apă îngustă și limpede, frămîntînd argint pe prund și clocotind cu murmur dulce. SADOVEANU, O. I. 522. Cînd chiuie o dată... mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. Apa saltă, clocotește, Nici că se mai limpezește. ALECSANDRI, P. II 36. 3. Fig. (Despre sentimente, pasiuni, gînduri) A ajunge la un grad mare de intensitate, a fi gata să se dezlănțuie; a fierbe. Cu curtenii după el, [vodă] porni strigînd și clocotind de mînie. SADOVEANU, O. VII 19. În capul lui aprins clocotea un potop de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 106. 4. Fig. A răsuna cu putere, a vui. Și clocotește codrul!... Iată-l, – se zbuciumă, se-ndoaie, geme Bătut de neagra vijelie. IOSIF, P. 87. Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. COȘBUC, P. II 37. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. – Pers. 3 și: (neobișnuit) clocotă (TOMA, C. V. 353), (rar) clocote (G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 300). – Variantă: colcoti (ODOBESCU, S. III 81) vb. IV.

chiseliță sf [At: LB / V: ~săl~, ~sil~ / Pl: ~țe și (Mol) ~ți / E: ucr кисельща, bg кисельца, srb kiselica] (Pop) 1 Fiertură de plante (știr, lobodă etc.) acrită cu prune necoapte ori cireșe. 2 Zeamă din diferite fructe fierte cu sâmburi cu tot. 3 Compot de prune. 4 Borș făcut din tărâțe. 5 Supă de vin. 6 (Fig) Amestec din care nu se mai alege nimic Cf terci. 7 (Îe) A face (pe cineva) ~ A bate zdravăn. 8 (Îs) Șapte ape-n ~ Lucru de nimic. 9 (Îe) Trei apen-n ~ Rude de grad îndepărtat.

Nous dansons sur un volcan (fr. „Dansăm pe un vulcan” ) – În anul 1830, datorită măsurilor reacționare ale regelui Carol al X-lea și ale guvernului său, situația internă în Franța era dintre ele mai încordate. În luna iulie din acel an a și izbucnit revoluția. Cu puțin înainte (la 31 mai 1830), ducele dOrleans dădea la Palais Royal un bal fastuos în onoarea regelui Neapolelui, venit în vizită la Paris. În palat era petrecere mare. Afară poporul era în fierbere și mai mare. La un moment dat, cînd începu iar dansul, unul dintre invitați, scriitorul Achille Salvandy, trecînd pe lîngă ducele amfitrion, îi spuse, făcînd un joc de cuvinte (ca aluzie la regele Neapolelui și la Vezuviul care e în fața Neapolelui): „E o serbare curat napolitană: dansăm pe un vulcan”. Vorbele lui, reușind prin această figură de stil să rezume atît de bine momentul de atunci din Franța, au lansat expresia care și astăzi e folosită pentru a semnala o primejdie, o situație care amenință siguranța cuiva. IST.

AMESTECA A amesteca vinul (sau laptele) cu apă = A subția punând apă: (fig.) Nici vin cu apă n-am să mestec,/ Nici dau un ban pe toată fala. (MIHAI EMINESCU) A se amesteca (a se băga) acolo unde nu-i fierbe oala (pop.) = A interveni nepoftit în discuție sau în soluționarea unei chestiuni: Nici vin cu apă n-am să mestec, / Nici dau un ban pe toată fala. / De-aceea n-am nici un amestec / Oriunde nu îmi fierbe oala. (MIHAI EMINESCU) Problema președintelui este că se bagă unde nu îi fierbe oala. (http://www.antena3.ro) Între miere amestecă fiere (d. lucruri diferite) = Spune vorbe supărătoare între altele mai plăcute: Când inima e spre rele, apoi velințe de flori să-i semeni, că tot ciulini și pălămidă dă și, de n-o găsi în miere fiere, iepuri la biserică, câini cu covrigi în coadă și apa Dunării prin curtea vecinului [...] (BARBU DELAVRANCEA) Când nici nu te așteptai, ea amesteca între miere fiere. Se amestecă ca cimbrul (pfm.) = Se amestecă în toate: Mereu s-a amestecat ca cimbrul în discuțiile noastre.

BOLBOTINĂ, bolbotine și bolbotini, s. f. (Regional, mai ales la pl.) Buruiană care se fierbe ca hrană pentru păsări, sau servește ca plantă de leac. Frunză verde de sulfină... Vino, Mîndră, prin grădină Smulgînd cîte-o bolbotină, Să nu-ți bage mă-ta vină. ȘEZ. 1 142.

flecui³ vr [At: ȘEZ. VII, 114 / Pzi: ~esc / E: ns cf fleci, fleciui, flecni, fleșcăi] (Reg) 1 A se muia (la fiert). 2 A se sfărâma. 3 A se moleși. 4 (Fig) A se îmbăta tare. 5 A ninge și a ploua simultan.

GLOD (pl. -oduri) sn. Mold. Tr.-Carp. Noroiu, tină: ședeau tologiți în ~ și se păleau la soare (CRG.); veniră de-l scoaseră din ~ul unde se nomolise (ISP.); pe sub pămînt gîlgîie și fierbe ~ul noroios (ODOB.) ¶ 2 Bulgăre de pămînt uscat sau înghețat: ~urile, colții de piatră ... îi sgîriase picioarele (ISP.) ¶ 3 Olten. 🌿 Cocean de porumb curățit de boabe: mîncarea ... consistă din miere, care se pune pe ~uri ... deasupra stupilor (ION.).

leveș sn [At: ANTIM, O. 102 / V: (reg) lebeș, lebeșă sf, lebișă sf, ~ă sf, ~ez, livej (Pl: ~uri), liv~ / A și: leveș / Pl: ? / E: mg leves] 1-2 (Trs; Ban) Supă din carne (de pasăre). 3 (Trs; Ban) Ciorbă cu carne. 4 (Reg) Zer rămas după scoaterea urdei. 5 (Trs) Fel de mâncare asemănător cu terciul, preparat din mălai fiert în zer. 6 (Îrg; îf livej) Suc de fructe Si: cidru, (pop) mursă, must, mustăreață. 7 (Reg) Vin de calitate inferioară Si: poșircă, (reg) aleveș, ceagăr, leoarcă. 8 (Olt; Ban) Borhot din prune. 9 (Olt; Ban) Oțet din borhot de prune.

NĂSTRAP s. m. (Olt.; mai ales la pl.) Picătură, strop (care sare dintr-un lichid în fierbere sau cînd se toarnă un lichid dintr-un vas în altul). În oalele de pâmînt vinul sfîrîie și face năstrapi, parcă pune sodă în el. boceanu, gl. Vinul cel bun cînd îl pui, îl torni în pahar, face năstrapi, sar scîntei din el. i. cr. vii, 154. N-a sărit măcar un năstrap de apă. plopșor, c. 119, cf. gr. s. v, 122, alr sn iii h 833/27. ♦ Fiecare dintre stropii care se formează pe suprafața exterioară a vaselor noi de pămînt sau de lemn, cînd sînt umplute cu apă. Cf. cade, ciaușanu, v. 182. ◊ Loc. vb. A lăsa năstrapi = (despre vasele de pămînt sau de lemn) a asuda. Cf. ciaușanu, v. 174. ♦ Broboană de sudoare. Cf. cade, h v 148, ciaușanu, v. 182, alrm i/i h 9. ♦ (Rar) Stropitură de noroi. Cf. cade. – Pl.: năstrapi. – Și: năstrîp (alrm i/i h 9/810) s. m., năstrapă (ciaușanu, v. 182; pl. năstrăpi, id. ib.) s. f. – Cf. strop, năstrapă¹.

ȘOMOLTOC, șomolloace, s. n. (Și în forma șomultoc) Șomoiog. Șomultoc de busuioc. I. CR. IV 10. ♦ Cocoloș, ghemotoc. Cînd ouăle s-au roșit bine și sînt fierte îndeajuns, atunci se scol din bacan și se șterg cu un șumuiag (șomultoc) de buci. ȘEZ. VII 116. – Variante: șomultoc, șomîldoc (MACEDONSKI, O. I 82) s. n.

cămașă sf [At: MOXA, 394/15 / V: (pop) ~șe, (înv) ~mea~, (Mol) ~meșă, (Ban; Trs) chemeșă, chimeșă / Pl: ~măși, ~meșe, ~meși / E: ml camisia] 1 Îmbrăcăminte (de pânză, de mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. 2 (Îs) ~ de noapte Îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă) care se poartă ca veșmânt pentru dormit. 3 (Îs) ~ de forță Cămașă (1) specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu mâneci mai lungi decât brațele și cu cordoane, cu care se imobilizează, temporar, nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. 4 (Îe) E mai aproape ~șa decât țundra (sau pielea decât ~șa) Interesul personal este mai important decât cel al altora sau cel general. 5 (Îe) A rămâne în ~ A rămâne sărac, pierzând tot. 6 (Îe) A nu avea nici ~ pe el A fi foarte sărac. 7 (Îe) A lăsa (pe cineva) în ~ sau a-i lua (cuiva) și ~șa de pe el A-i lua cuiva tot ce are, a-l lăsa sărac. 8 (Îe) Își dă ~șa de pe el Se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. 9 (Îe) A nu-l mai încăpea ~șa A fi înfumurat. 10 (Îae) A-i merge cuiva foarte bine. 11 (Îe) A nu avea (sau a nu mai ști) pe unde scoate ~șa A fi într-o mare încurcătură (din care nu se știe cum scapi). 12 (Îe) Arde ~șa pe cineva Este în mare nevoie de ceva. 13 (Îae) Este în mare zor. 14 (Îe) A zice (sau a spune) ca prin gaura ~mășii A minți. 15 (Îae) A vorbi cu sfială, cu frică. 16 (Îe) A nu-l încăpea ~șa A fi grăbit, nerăbdător. 17 (Îe) A usca ~mășile la același soare (sau pe același gard) cu cineva A se trage de șireturi cu cineva. 18 (Îlav) În ~ Fără altă îmbrăcăminte pe deasupra. 19 (Îe) A se îmbrăca cu ~ gheață A-i fi foarte frică. 20 (Îs) ~ de fier (sau de zale) Platoșă. 21 (Pgn) Veșmânt. 22 (Pan) Pânză cu care este acoperită masa altarului. 23 (Bot; îc) ~șa-broaștei Algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). 24 (Bot; îc) ~șa-lui-Dumnezeu sau -șa(-Maicii)-Domnului Volbură (Convolvulus arvensis). 25 (Bot; îc) ~șa-rândunicii Floare nedefinită mai îndeaproape Vz rochița-rândunicii. 26 (Pop) Placentă. 27 (Zid) Un fel de tencuială. 28 (Topitorie) Suprafață întărită a materiei topite. 29 (Înv) Crustă care se formează deasupra lichidelor (mai ales la fierbere) Si: cămășuială (2) coajă, crustă, pieliță, pojghiță Vz spumă. 30 (Înv) Materie gelatinoasă care ia forma butoiului, înconjurând vinul care s-a lăsat mult timp netras Cf mumă. 31 Coajă de primăvară a arborilor. 32 Pojghiță a bobului de grâu Si: ghiocice, pleavă. 33 Toc de hârtie. 34 Învelitoare (pentru caiete, cărți etc.). 35 Ambalaj. 36 Supracopertă. 37 (Pan) înveliș, membrană etc. care îmbracă diferite obiecte, piese etc. Si: cămășuială (3). 38 (Teh) îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei, cilindric. 39 Pânza păianjenului. 40 Parte a cimpoiului nedefinită mai îndeaproape.

turș, turși, (târș), s.m. (reg.) 1. Pădure tânără. 2. Specie de brad pitic. 3. Copac mic, arbust: „Caprele, mânca-le-ar lupii, / Că mă poartă pân tăț turșii” (Bilțiu, 1990: 61). 4. Tufișuri după defrișare. 5. Vreascuri, uscături: „Unde s-a dus? După turși, colo la beserică, să fierbem torturile, să avem foc” (Bilțiu, 1999: 99). – Din sl. trǔsǐ „lăstar”, cf. sb. slov., ceh. trs „viță-de-vie”, slov. trš „buruiană, teren necultivat”; dubletul lui târsă „curătură” (DER, MDA).

OALĂ (pl. -le) sf. 1 🏺 Vas de pămînt ars sau de metal pentru fiert bucatele sau pentru diferite alte trebuințe: ~ de pămînt, de fier, de tuciu; ~ cu două mănuși sau cu două torți; ~ de lapte, de vin, de apă, de supă; ~ cu unt, cu smîntînă, cu miere; ~ de flori, ghiveciu; ~ de noapte; capacul, fundul oalei; să nu mănînci din ~, că-ți plouă la nuntă (GOR.); – (P): oala fără de mănușă ajunge după ușă; oala dogită în zadar o mai legi; se laudă oala că va sparge căldarea, cel slab se laudă că va birui pe cel mai tare; oala la foc și iepurele în pădure, face planuri cum să se folosească de un lucru pe care nu l-a dobîndit încă; oala acoperită nu dă gunoaie în ea, omul prevăzător sau cel care nu lasă pe alții să se amestece în treburile lui, e ferit de multe neajunsuri; oala nu se umple cu vorbe, făgăduelile, vorbele numai nu țin loc de ajutor; se amestecă unde nu-i fierbe oala; nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala sau nu-ți băga nasul (sau botul sau lingura) unde nu-ți fierbe oala, nu te amesteca unde nu ți-e treaba; (P): a suflat în fundul oalei, a tras la măsea, a băut strașnic; a lua, a prinde ca din ~, fără greutate, cu cea mai mare ușurință: de-a necheza un cal, atunci mai bine să nu furi, că te prinde ca din ~ (GOR.); se învîrtește ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă; a pățit cinstea mîței la oala cu smîntînă, a fost prins asupra faptului și a pățit rușinea, a mîncat bătaie; s’a făcut oale și ulcioare, a murit: poate acuma a fi oale și ulcioare, și tot Nichifor Coțcariul i-a rămas bietului om numele (CRG.); a plăti oalele sparte (de altul), a plăti paguba făcută de altul, a păți pentru faptele altuia; 👉 CIOMAG2, FIERBE I. 1, HÎRB1, MUSTAȚĂ1 ¶ 2 Conținutul unei oale: a dat oala’n foc; a băut o oală de vin ¶ 3 Olan [refăcut din pl. oale, sg. *oa < lat. ollam].

RAC, raci, s. m., și (3) racuri, s. n. 1. Crustaceu decapod, acoperit cu o carapace de culoare neagră-verzuie (care prin fierbere devine roșie), avînd perechea anterioară a picioarelor în forma unor clești dințați cu ajutorul cărora apucă hrana; trăiește în lacuri și rîuri și e căutat pentru carnea lui gustoasă (Astacus fluviatilis). Mata trebuie să cunoști că racilor le place carne cu miros. SADOVEANU, Î. A. 82. Peștele s-a stricat și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Expr. A da înapoi (sau îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a regresa. Roșu ca un rac fiert sau ca racul, se spune despre o persoană foarte roșie la față. Numai ce-l văd că vine, roș ca un rac. SADOVEANU, O. I 331. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă roșu, ca un rac fiert. BART, S. M. 101. 2. (În forma articulată) Numele popular al unei constelații în dreptul căreia ajunge soarele la solstițiul de vară (și de unde începe a da înapoi, fiind în declin); cancer. ◊ Tropicul racului (sau cancerului) = cerc imaginar pe globul pămîntesc, la 23°27' nord de ecuator, formînd limita convențională teoretică între zona tropicală și cea temperată boreală. Zodia (sau semnul) racului = a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului. 3. Nume dat diferitelor unelte care prind sau agață (ca picioarele racului): a) ancoră, mîță (4). Unul din plutași apucă racul puternic... și, înfigîndu-l în pămînt, încearcă să oprească pluta. BOGZA, C. O. 378; b) unealtă folosită pentru trasul burlanelor sau al altor piese dintr-o gaură de sondă; c) tirbușon. Călugărul voi să mai destupe una, dar îi luai racul din mînă. HOGAȘ, DR. 272. 4. (Med.) Numele popular al cancerului.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui (cuiva) o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesia unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, se spune pentru a arăta certitudinea asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (cu lăcomie, dintr-dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-)o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara orelor de școală. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl.; despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul ori obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată), conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a(-și) face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge până la fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre nenorociri, necazuri etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a se uni cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. ♦ (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care a ajuns la capătul puterilor din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A se revărsa afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.