FIXISM s. n. Concepție care neagă procesul evoluției lumii vii și care consideră că speciile de animale și de plante sunt invariabile în decursul întregii istorii a pământului. – Din fr. fixisme.

REGN ~uri n. Categorie sistematică superioară, utilizată în clasificarea lumii vii. ~ul animal. ~ul vegetal. /<fr. règne, lat. regnum, ~i

EVOLUȚIONISM s.n. 1. (Fil.) Concepție potrivit căreia schimbările și transformările evolutive din univers și, în special, din lumea vie, sunt obiectiv necesare, avînd un caracter istoric. 2. Evoluționism plat = concepție mecanicistă, neștiințifică, care reduce dezvoltarea la o evoluție înțeleasă exclusiv ca acumulare cantitativă. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. évolutionnisme].

FIXISM s. n. 1. concepție care neagă evoluția lumii vii, considerând că speciile de plante și de animale sunt invariabile. 2. teorie din sec. XIX potrivit căreia bazinele oceanice și blocurile continentale ar fi fost permanente și imobile de-a lungul trecutului geologic al Pământului. (< fr. fixisme)

BACTÉRIE (< fr. {i}; {s} gr. bakteria „baston”) s. f. (MICROBIOL.) Nume generic dat microorganismelor unicelulare, sporulate sau nu, cu structură foarte simplă; conțin un nucleu difuz, iar înmulțirea se face prin diviziune directă. B. sînt împărțite în familii pe baza morfologiei (coci, bacili, vibrioni), a afinităților față de coloranții de anilină (bacili acido-rezistenți, germeni gram-pozitivi sau negativi etc.) și a proprietăților biologice: rezistența la temperaturi ridicate (b. termofile), tipul de nutriție (b. autotrofe sau heterotrofe), de respirație (b. aerobe sau anaerobe), patogenitatea pentru om și animale. Prin ritmul rapid de multiplicare și prin acțiunea enzimelor proprii, b. au un rol esențial în circulația carbonului și azotului în natură (b. nitrificante, b. celulolitice, b. de putrefacție), asigurînd echilibrul biochimic necesar existenței lumii vii. B. sînt folosite pe scară largă în industria farmaceutică (în prepararea antibioticelor, vitaminelor), industria alimentară (în prepararea derivatelor de lapte, produselor alcoolice) etc.

PANGENÉZĂ (< fr. {i}; {s} pan- + genesis „naștere”) s. f. (BIOL.) Teorie evoluționistă care explică mecanismul eredității prin existența unor particule mici (germeni sau gemule), provenite din celulele întregului organism, ce provoacă formarea unei părți analoage celei din care provin. A fost propusă (1868) de Ch. Darwin; deși infirmată de studiile moderne de genetică, la vremea respectivă a însemnat un pas înainte în înțelegerea evoluției lumii vii.

lúme f. (lat. lumen, lumină; it. pv. pg. lume, cat. llum, sp. lumbre. Rom. lume e imitat după vsl. svĕtu, care înseamnă și „lumină”, și „lume”, ca și ung. világ. V. lumină). Totalitatea lucrurilor și ființelor existente, ceru și pămîntu, universu: Dumnezeŭ a creat lumea. Planetă saŭ sistemă de planete: pluralitatea lumilor. Globu pămîntesc: a face ocolu lumiĭ. Continent, regiune întinsă: America și Oceania se numește „lumea noŭă”. Regn: lumea animală, vegetală. Neamu omenesc: banu e regele lumiĭ. Generațiunĭ de oamenĭ, societate de oamenĭ): Greciĭ și Romaniĭ îs numițĭ „lumea veche”. Vĭața seculară (în opoz. cu cea monastică): a părăsi lumea pentru mînăstire. Oamenĭ: toată lumea din teatru. Societate, grupă de oamenĭ, clasă, sectă: lumea civilă, militară, didactică, comercială, musulmană. Lumea bună, lumea mare, boĭerimea, nobilimea, societatea înaltă. Cea-laltă lume (în nord ceĭa lume), lumea celor morțĭ. A te duce pe cea-laltă lume, a muri. A-țĭ lua lumea’n cap, a fugi în lume, a pleca departe de aĭ tăĭ și a te ascunde în lume. A fugi de lume, a evita societatea. A ĭeși în lume, a apărea în societate. Venise lume după (fals de pe) lume, venise foarte multă lume. Ca vaĭ de lume, răŭ, urît, prost, în stare proastă: a cînta ca vaĭ de lume, căruța a ajuns acasă ca vaĭ de lume. Ca lumea, ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cuvine: a cînta ca lumea. Cît lumea (de mult), mult, din belșug: era grîŭ cît lumea. Cît lumea saŭ cît e lumea saŭ cît e lumea și pămîntu, nicĭ-odată, nicăĭerĭ: așa frumuseță nu se maĭ găsește cît e lumea și pămîntu! De cînd lumea, de cînd există lumea, din mare vechime: calomnia e de cînd lumea. O lume întreagă, mulțĭ saŭ toțĭ: o lume’ntreagă știe asta. Cînd țĭ-e lumea maĭ dragă, cînd îțĭ place maĭ mult ceva, cînd te simțĭ maĭ fericit. Peste lume, la capătu lumiĭ, foarte departe, la dracu’n praznic: a locui la capătu lumiĭ. Gura lumiĭ, mincĭunile (calomniile) oamenilor. Om de lume, 1. om din societate (nu călugăr), 2. om de societate, ĭubitor de lume multă, lumeț. Preut de lume, preut de mir, lumesc, laic (nu călugăr). Cîntec de lume, cîntec profan (nu de biserică). V. mir 3.

PLÁNTĂ (< lat., fr.) s. f. I. Nume generic dat organismelor vegetale cu corpul format dintr-un tal uni- sau pluricelular, lipsit de țesuturi (plante inferioare, talofite) sau dintr-un corm, alcătuit din rădăcină, tulpină, frunze cu structură tisulară (majoritatea plantelor superioare, cormofite). În clasificarea tradițională, alcătuiesc unul din cele două regnuri ale lumii vii (Plantae sau Vegetalia). În unele clasificări moderne, regnul Plantae nu mai include ciupercile (considerate un regn aparte), nici algele (incluse în regnul Protoctista). Celulele p. au membrană solidă, de obicei celulozică. Cele mai multe trăiesc fixate în sol, de unde își extrag apa și sărurile minerale necesare; există și p. acvatice (submerse sau cu frunze și flori plutind deasupra apei; cu rădăcinile înfipte în mâl sau plutitoare) și p. epifite (care trăiesc pe trunchiul sau crengile arborilor). După modul de obținere a hranei se împart în p. autotrofe (plantele verzi, care realizează procesul de fotosinteză) și care constituie principala sursă de hrană (direct sau indirect) pentru toate celelalte organisme vii și heterotrofe (saprofite și parazite). După durata ciclului de dezvoltare sunt: anuale, bienale și perene. ◊ P. mamă = p. cultivată pentru a genera alte plante. Plante tehnice = p. cultivate pentru a fi utilizate ca materie primă în diferite ramuri industriale. De ex.: p. textile (in, cânepă, bumbac, iută, ș.a.), p. oleaginoase (floarea-soarelui, rapiță, in pentru ulei), p. folosite în industria zahărului (trestie de zahăr, sfeclă de zahăr). II. (ANAT.) Talpă (I, 1).

DARWIN [dá: uin] 1. Erasmus D. (1731-1802), medic și scriitor englez. A admis variabilitatea și înrudirea speciilor, rolul condițiilor climatice și al încrucișărilor, anticipând evoluționismul. Op. pr.: „Grădina botanică”, „Fitologia”. 2. Charles Robert D. (1809-1882), naturalist englez. Nepotul lui D. (1). Fondatorul teoriei despre evoluția speciilor de plante și animale prin selecție naturală („Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”). A demonstrat primul, pe baze experimentale, materialitatea lumii vii și a susținut originea animală a omului („Originea omului și selecția sexuală”). Concepția sa evoluționistă (darvinismul) a avut o mare influență asupra filozofiei cunoașterii, dovedind posibilitatea explicării complexității lumii vii prin cauze naturale și concepând mecanismul evoluției prin factori simpli, variabilitatea fiind amplificată de lupta pentru existență și selecția naturală. 3. Sir George Howard D. (1845-1912), astronom și geofizician englez. Fiul lui D. (2). Prof. univ. la Cambridge. A dezvoltat cosmogonia pe bazele fizicii matematice. Studii privind sistemul Lună-Pământ.

DARVINÍSM (< fr. {i}; {s} Darwin) s. n. Concepție evoluționistă (formulată de Ch. R. Darwin în 1859) după care speciile actuale de plante și animale provin din transformarea treptată (evoluția) a altor specii care au trăit odinioară pe Pământ, ca urmare a interacțiunii dintre variabilitate, ereditate, suprapopulație, lupta pentru existență și pentru selecția naturală. D. constituie baza științifică a biologiei generale ca știință despre legile apariției și dezvoltării lumii vii. V. și neodarvinism.

BIOGEOGRAFIE s. f. Știință care studiază răspândirea pe glob a plantelor și animalelor, în strânsă corelație cu factorii de mediu și cu evoluția în timp a lumii vii. [Pr.: bi-o-ge-o-] – Din fr. biogéographie.

EVOLUȚIE, evoluții, s. f. 1. Dezvoltare. 2. Desfășurare, curs. 3. Deplasare prin mișcări largi (circulare). 4. (Biol.) Proces prin care, pornind de la cele mai primitive organisme, s-a ajuns la diversitatea de astăzi a lumii vii. – Din fr. évolution, lat. evolutio.

FIXISM s. n. Concepție biologică care neagă procesul evoluției lumii vii și care consideră că speciile de animale și de plante sunt invariabile în decursul întregii istorii a Pământului. – Din fr. fixisme.

ÎMPĂRAT, împărați, s. m. Suveran (absolut) al unui imperiu. De-ai fi văzut cum au jucat Copilele de împărat! COȘBUC, P. I 58. Împăratul, fratele craiului, se numea Verde-Împărat. CREANGĂ, P. 183. Împărat și proletar [titlu]. EMINESCU, O. I 56. ◊ (Poetic) Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale, Toate înflorind din mila Codrului, măriei-sale. EMINESCU, O. I 100. ♦ Fig. Stăpîn, conducător. De-acum sînt împăratul lumii!... Vie zmei, balauri, pajuri năzdrăvane, le voi combate, le voi învinge. ALECSANDRI, T. I 436.

MOMIȚĂ², momițe, s. f. (Mai ales la pl.) Glande de la pieptul sau de la gîtul vitelor, din care se prepară anumite feluri de mîncare. Venea lumea din mahala... pentru fleici și momițe. PAS, Z. I 171.

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romîne. ▭ Castelul în ruine domnește peste vale... și stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare și de apă. MACEDONSKI, O. I 23. ♦ Fig. Caracteristică, specific. Din acele felurite colecțiuni, purtînd fiecare stema unei naționalități, nu e de tăgăduit că și literile și istoria s-au înavuțit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (Învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii... Venit-au roiuri de-mpărați Cu stemă-n frunte. COȘBUC, P. I 55. Împăratul își scoase stema din cap și o puse în capul fiului său. ISPIRESCU, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama țărănească. ALECSANDRI, P. III 593. ◊ Fig. Noaptea-și pune stema feerică, stelină. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Expr. A fi cu stemă în frunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (Învechit) Piatră prețioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe care o au unele animale în frunte. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. Aduceți-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. – Pl. și: stemate (HASDEU, I. V. 238). – Variantă: steamă (TEODORESCU, P. P. 309) s. f.

FILO-₂ „neam, specie, rasă”. ◊ gr. phylon „rasă, trib, rudă” > fr. phylo-, germ. id., engl. id., it. filo- > rom. filo-. □ ~cenogeneză (v. ceno-₁, v. -geneză), s. f., dezvoltare istorică a tipurilor de vegetație; ~embriogeneză (v. embrio-, v. -geneză), s. f., evoluție datorată modificării cursului dezvoltării embrionare; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un sistem de clasificare) care urmărește aplicarea procesului de filogenie; ~geneză (v. -geneză), s. f., filogenie* (1); ~genie (v. -genie₁), s. f., 1. Proces de evoluție a formelor organice ale unei specii ori ale unui grup de plante sau de animale în cursul dezvoltării istorice a lumii vii; sin. filogeneză. 2. Ramură a biologiei care cercetează filiația speciilor și dezvoltarea lor de-a lungul timpului; ~gerontic (v. -gerontic), adj., (despre un organism) aflat în faza de îmbătrînire a evoluției sale.

filogenie sf [At: LTR / V: (înv) ~oghe~ / E: fr phylogénie] 1 Procesul evoluției formelor organice ori a unui grup de animale sau de plante în cursul dezvoltării istorice a lumii vii Si: filogeneză. 2 Ramură a biologiei care studiază filogenia (1).

zero num.card., s.n. I num.card. 1 (mat.) Număr întreg care este situat în numărătoare înaintea lui unu, reprezentînd o cantitate vidă (egal ca valoare cu diferența a două numere naturale egale între ele), care, pus la dreapta altei cifre, îi mărește valoarea de zece ori, iar, într-o fracție zecimală, micșorează de zece ori valoarea numărului (sau numerelor) care urmează după el și care se indică prin cifra 0; numărul abstract corespunzător; nulă. Unu minus unu fac zero. ◊ (adj.) Ai zero motive pentru a refuza o astfel de ofertă! ∆ (lingv.) Desinență (sau sufix) zero = absență a unui afix gramatical la o formă flexionară, care este marcată, față de alte forme cu afixe exprimate, tocmai prin lipsa unei mărci formale propriu-zise. Meridian zero v. meridian. Seria zero v. serie. ∆ Loc.adj. Tuns (numărul) zero = (despre oameni) care este tuns cît mai scurt posibil. ∆ Expr. (fam.) Zero lei, zero bani = nimic. ∆ (subst.) Cifra e urmată de zerouri. ∆ Expr. A reduce (ceva) la zero = a reduce cu totul importanța unui lucru, a neglija sau a face să devină neglijabil ceva. ♦ Fig. (subst.; mai ales în legătură cu vb. „a fi”) Ființă, lucru, faptă, vorbă fără nici o valoare, fără nici un merit; nulitate. Sînt un zero în socotelile acestei lumi (VIN.). ♦ Spec. (și subst. n.) (Punct, linie, semn) care servește ca origine a unei scări cu ajutorul căreia se exprimă valorile unei mărimi. ♦ Spec. (subst. n.) Grad de temperatură fixat în unele sisteme de măsură a temperaturii (Celsius, Réaumur) la punctul de înghețare a apei distilate la presiunea normală. ◊ Zero absolut v. absolut. II s.n. Semn grafic care reprezintă numărul zero; ext. desen, figură în forma acestui semn. Zerourile lui erau mai mari decît celelalte cifre scrise pe tablă. • pl. -uri. /<fr. zéro, it. zero; cf. ar. sifr „gol, nimic”.

bioconștiință s.f. Formă de conștiință a lumii vii, cu referire la animale, în special la cele mai evoluate. • sil. bi-o-. /bio- + conștiință.

MOMÍȚĂ¹ s. f. 1. (Popular) Ganglion. Cf. BIANU, D. S. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Ganglion, glandă de la pieptul sau de la gîtul anumitor animale, din care se prepară unele feluri de mîncare. Momiță de miel. POLIZU, cf. COSTINESCU. Chefuri cu fleici, cu frigărui de momițe și cu tarafuri de lăutari. I. BOTEZ, B. I, 16. Momițele sînt ghindurile din jurul gîtului de la vite (ganglioni) amestecate cu alte măruntaie. VOICULESCU, L. 221, cf. ENC. AGR. Venea lumea din mahala și de mai departe pentru fleici și momițe și ficat. PAS, Z. I, 171. Ițele momițele, treanca fedeleșile (Punga cu bani). PĂSCULESCU, P. 96, cf. 83. ♦ (Regional, la pl.) Măruntaie (I 1) de vită. Cf. CHiRiȚESCU, GR. 252. ♦ (Regional, la pl.) Icre (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. Cînd am spintecat mreana am văzut că-i plină de momițe. ib. 2. (Regional) Bubă, eczemă. Com. din ORAVIȚA. – Pl.: momițe. – Din bg. момица.

*CAFE-ȘANTAN (pl. -nuri) sn. Local public unde sînt cîntărețe care umblă cu cheta și unde lumea vine să petreacă, făcînd chefuri: viața lor era cu copiii de școală; nu știa nici șosea, nici ~ I. -GH. [fr. café-chantant].

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

naște (nasc, născut), vb. – 1. (Înv.) A făta. – 2. A aduce la lumină, a apărea. – 3. (Refl.) A se ivi, a veni pe lume. – 4. A ieși, a se produce. – Mr. nascu, megl. nasc, istr. nǫscu. Lat. nascĕre (Pușcariu 1155; Candrea-Dens., 1207; REW 5832), cf. it. nascere, prov. naisser, fr. naître, cat. naixer, sp. nacer, port. nascer. – Der. născare, s. f. (naștere); născător, adj. (generator, care dă naștere; s. m., tată); născut, s. n. (înv., naștere; înv., Nașterea Domnului); naștere, s. f. (faptul de a naște; Crăciun; început; organ genital femeiesc); renaște, vb., format după fr. renaître; Renaștere, s. f., după fr. Renaissance. Cf. nat.

logos, logosuri s. n. 1. Termen folosit în filozofia antică pentru a denumi ordinea cosmică, rațiunea cosmică sau destinul, o ipostază a divinității. 2. (În teologia creștină) Rațiunea sau sensul divin care subzistă în creaturi ca suport al existenței lor. ♦ Cuvântul lui Dumnezeu (Dumnezeu-Fiul), a doua persoană a Sfintei Treimi, care a venit în lume întrupându-se, așa cum au anunțat prorocii Vechiului Testament, Dumnezeul-Fiul întrupat fiind Iisus Hristos. 3. (Ir. și fam.) Cuvântare, discurs. – Din fr. logos, gr. logos.

născut adj. m. (Și subst.) (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume. ◊ Nou-născut = născut de curând; (subst.) prunc. ◊ Întâiul (sau primul, cel dintâi) născut = cel dintâi, cel mai vârstnic dintre copiii unei familii. ◊ Unul (sau singurul) născut = unicul copil, singura odraslă; spec. (în Noul Testament) denumire dată lui Iisus Hristos, fiul unic al lui Dumnezeu după fire, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor. ◊ Expr. Născut, nu făcut = ale cărui însușiri sunt înnăscute și nu dobândite. – Din naște.

lovestorist, -ă adj. Melodramatic ◊ „«Anonimul venețian» a venit pe lume într-un climat propice căruia i s-a spus adesea lovestorist.” I.B. 20 X 72 p. 2. ◊ „[...] pentru a-și portretiza eroii, regizorul a lăsat preponderent în prim plan latura «lovestoristă».” R.l. 18 VII 75 p. 2 [pron. lavstorist] (din titlul filmului și al cărții Love story + -ist; C. Lupu în SCL 6/82 p. 504)

tipotecă s. f. ◊ „Pe lângă Imprimeria națională din Franța funcționează un original muzeu al caracterelor tipografice (cunoscut sub numele de «tipotecă»), care reunește seturi complete de litere și caractere din toate scrierile lumii.” Sc. 14 VII 77 p. 5 (din tip „caracter de literă” + -tecă, după model fr.; DEX-S)

TABULA RASA (lat.) tablă ștearsă – Anticii scriau pe table cerate, putând șterge, la nevoie, cele scrise. În concepția lui J. Locke, care a pus în circulație această expresie, omul vine pe lume cu o minte tabula rasa (foaie nescrisă), pe care se imprimă apoi cunoștințele căpătate prin educație și prin viața în societate. A face tabula rasa, în sens curent, înseamnă a șterge cu buretele trecutul, a o lua de la început.

Paris, cel mai mic dintre fiii lui Priamus și ai Hecubei. Înainte de nașterea sa, Hecuba visase că viitorul ei copil va atrage pieirea Troiei. Cînd Paris vine pe lume, Priamus dă poruncă să fie ucis dar, într-ascuns, Hecuba, făcîndu-i-se milă de el, îi cruță viața și-l abandonează pe muntele Ida. Crescut în sălbăticie de niște păstori, Paris, care între timp atinsese vîrsta bărbăției, revine în cele din urmă în cetatea Troiei, unde este recunoscut, cu multă bucurie, de către părinții săi. Un episod celebru este cel al judecății lui Paris, fapt care avea să ducă la izbucnirea războiului troian. La nunta lui Thetis cu Peleus au fost poftiți toți zeii Olympului, cu excepția unei singure zeițe, Eris – zeița vrajbei. Ca să se răzbune, cînd petrecerea era în toi, ea a aruncat în mijlocul nuntașilor un măr pe care stătea scris „celei mai frumoase”. Aceste cuvinte aveau să constituie un motiv de vrajbă între trei zeițe: Pallas Athena, Hera și Aphrodite. Cel sortit să le facă dreptate este Paris. El este muritorul ales de zei să hotărască. Zeițele se grăbesc fiecare în parte să-i făgăduiască un dar în schimbul mărului dorit, pe care Paris, în cele din urmă, îl dăruiește însă Aphroditei (v. și Aphrodite). Zeița la rîndul ei înțelege să-și țină făgăduiala făcută, anume să i-o dea de soție lui Paris pe cea mai frumoasă dintre femei. Or, cea care le întrecea în frumusețe pe toate celelalte muritoare este Helena, fiica lui Tyndareus și soția lui Menelaus, regele Spartei. Cu ajutorul Aphroditei, Paris reușește s-o răpească pe Helena în lipsa soțului ei și s-o ducă cu el la Troia. Răpirea Helenei de către Paris a constituit motivul izbucnirii războiului troian. În ajutorul soțului abandonat sar toate căpeteniile grecilor. Comanda tuturor o preia Agamemnon care, în fruntea unei flote puternice, se îndreaptă spre Troia. Războiul durează zece ani, în care timp sorții izbînzii sînt îndoielnici. În cursul luptelor Paris se bate la început singur cu Menelaus, dar e înfrînt și scapă numai datorită Aphroditei, care-i vine într-ajutor. Mai tîrziu el revine, la chemarea lui Hector, în primele rînduri și-i rănește pe rînd pe Diomedes, pe Machaon și pe Eurypylus. În sfîrșit, îl ucide pe Achilles, ochindu-l cu o săgeată în călcîi, singurul loc unde eroul era vulnerabil. În cele din urmă, Paris cade lovit însă și el de o săgeată înveninată a lui Philoctetes. Înainte de a muri, el o imploră pe fosta sa soție, nimfa Oenone (v. și Oenone), pe care o părăsise de dragul Helenei, să-i vindece rana. La început aceasta șovăie și cînd se hotărăște s-o facă, ajutorul ei vine prea tîrziu, căci Paris se stinge răpus de veninul ucigător.

MAHDῙ (< fr.; cuv. arab „cel bine condus de Dumnezeu”) s. m. invar. 1. (În islam) Conform unei credințe populare la sunniți, personaj care la sfârșitul lumii va veni pe Pământ pentru a extirpa definitiv răul și a întrona aici pacea și dreptatea lumii islamice. La șiiți este identificat cu cel de-al 12-lea imam, dispărut misterios în c. 874. De-a lungul istoriei, mai mulți șefi musulmani s-au proclamat „Mahdi”. 2. Titlu pe care-l iau unii conducători arabi.

născút, -ă adj. (d. nasc). care s’a născut, venit în lume. S.n., pl. urĭ. Cor. Naștere. Ur. Crăcĭun: cîșlegile Născutuluĭ.

KRIȘNA (KRISHNA) (cuv. sanscrit „negru”) (în mitologia vedică), erou și semizeu misterios din „Mahābharata”, unde apare și ca a opta reincarnare a zeului Vișnu. Fiul frumoasei Devaki, soția regelui Vasu, K. a fost crescut de păstorul Nánda și de soția acestuia Josodas. Ca zeu reincarnat, K. a venit pe lume pentru a duce lupta cu demonii. Metamorfozat în pitic, apoi în gigant cosmic, recucerește Universul de la regele-demon Bali. În arta indiană este pictat în albastru. Azi, zeul principal din panteonul hinduismului.

încremenì v. 1. a împietri: ori ce-i viu în lume, acum încremenește EM.; 2. a rămânea locului de mirare sau spaimă; fig. unde zidul într’un arc a ’ncremenit EM. [V. cremene].

născut a. venit în lume.

naște v. 1. a da naștere unei ființe: a născut o fată; 2. a veni în lume: s’a născut în luna Maiu; 3. fig. a (se) produce: mânia naște greșelile. [Lat. NASCI].

naștere f. 1. scoatere, venire în lume: ceasul nașterii; 2. nume de sărbători: Nașterea Domnului (25 Dec.), Nașterea Prea-curatei Fecioare (8 Sept.) și Nașterea Sf. Ion Botezătorul (24 Iunie); 3. în special, Nașterea Domnului: părintele vine să ne heretisească cu Nașterea CAR.; 4. fig. origină, început.

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-odată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Tot ce există ca realitate și ca reflectare a ei; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din)totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. ♦ Vast domeniu al realității care se distinge de altele printr-una sau mai multe însușiri fundamentale. Lumea organică. Lumea anorganică. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. ◊ Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te măntuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2.(În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

DA³, dau, vb. I. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A întinde cuiva un obiect; a înmîna, a oferi. Mama lui Abu-Hasan... le-a dat trei feluri de mîncări. CARAGIALE, O. III 63. Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă... Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs, Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. Am dat cina asta ca să-l onorez pe Spallazini. CAMIL PETRESCU, T. II 191. Acum să dăm o petrecere, la care... să chemăm și pe Ber-Căciulă! VISSARION, B. 74. A da (cuiva) o gură (sau o guriță) = a săruta pe cineva. Să rîzi mai bine și să-mi dai O gură, numai una. EMINESCU, O. I 174. A da (cuiva) mîna sau a da mîna cu cineva v. mînă. A da cuiva mură-n gură v. mură. A-și da bucățica de la gură v. bucățică. A da bună ziua (bună seara, binețe etc.) = a saluta pe cineva. Și mai dau bun-întîlniș cu unul. SADOVEANU, O. I 564. Dai domnului strein bună seara. Întinzi mîna. Îți spui numele. C. PETRESCU, A. 285. Cînd oamenii se-ntoarnă-n sat Și-mi dau, pe rînd, binețe. IOSIF, PATR. 30. A da față cu cineva = a se vedea, a se întîlni cu cineva. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemînă, a face rost de ceva, a procura. Te rog s-mi dai bani de cheltuială, straie de primeneală, arme și cal de călărie, ca să și pornesc fără zăbavă. CREANGĂ, P. 184. Dați-mi, dați-mi aripioare, Să zbor iute pe sub soare. ALECSANDRI, P. II 102. 2. A împărți, a distribui, a repartiza. Știu că s-a împărțit la companii rachiu. L-ai dat oamenilor? CAMILAR, N. I 161. Dînd două-trei cărți [de joc]. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. Ești mama lui Iorgovan, Mîndrul nostru căpitan. Să ne fii mamă și nouă Care-am dat cu el în două Munca noastră de mulți ani, Împărțind grămezi de bani. TEODORESCU, P. P. 559. A-i da (cuiva) un număr oarecare de ani = a atribui (cuiva) o anumită vîrstă. Eu de-abia ți-aș fi dat șepte, mult opt ani. CREANGĂ, P. 148. A da cuiva cîștig de cauză = a face pe cineva să cîștige (într-un diferend). ♦ A repartiza cuiva un lucru spre executare, a însărcina pe cineva cu ceva, a obliga la ceva. Profesoara ne-a dat să scriem despre Delta Dunării. ▭ Părinții pustnici... mi-au dat canon să mănînc lapte numai de la o vacă. CREANGĂ, P. 116. ◊ Expr. A da (cuiva) de lucru = a însărcina pe cineva cu o muncă, a-i procura o ocupație; a pricinui cuiva multă bătaie de cap, a-l face să o scoată greu la capăt, să se căznească mult. După obicei, ea le dă de lucru cu măsură. CREANGĂ, P. 7. Hai la treabă, cumătriță, că lupul ți-a dat de lucru! id. ib. 29. 3. (Cu privire la persoane, de obicei urmat de determinări ca «pe mîna», «în seama», «în paza», «în grija» etc.) A încredința, a preda. Dete pe fiu-său acestui vînător ca să-l învețe meșteșugul său. ISPIRESCU, L. 183. Pornește spre casă, urmat de cîțiva ostași, în paza cărora l-a dat împăratul. CREANGĂ, P. 84. ◊ Expr. A da (pe cineva) în judecată = a chema pe cineva în fața justiției a intenta (cuiva) un proces. ♦ (Cu privire la obiecte) A preda (pentru a se descărca de o îndatorire). A dat în primire, aceluiași copil, costumul și jobenul. SAHIA, N. 103. Spune-i că te prinzi să-i dai în girezi tot grîul cît îl are semănat. CREANGĂ, P. 155. 4. A preda ceva cuiva (uneori la cererea acestuia), a pune pe cineva în posesia unui lucru (fără a cere sau a primi ceva în schimb), a face cuiva parte de... Țara... s-a gîndit să vă deie pămînt. CAMILAR, N. I 247. Plîngem și dăm – căci ni se cere. Trebuie să deie toți – căci le cerem. SADOVEANU, Z. C. 247. ♦ (Uneori determinat prin «în dar», «de pomană», «plocon» etc.) A dărui. Murise un flăcău... și-mi «dase mă-sa lui» pantaloni de pomană. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 11. [Era] gata totdeauna să-și ia bucata de la gură sau haina de pe dînsa ca s-o dea. M. I. CARAGIALE, C. 134. Îl întîmpină în pragul ușii cerșitoarea, căreia îi dăduse el un ban de pomană. CREANGĂ, P. 213. ◊ Fig. Dă-mi-i mie ochii negri... nu privi cu ei în laturi. EMINESCU, O. I 155. ◊ Expr. A-și da cuvîntul (de onoare) v. cuvînt. ♦ A pune ceva la dispoziția cuiva contra plată. Dă odăi cu chirie. STANCU, D. 245. ♦ (Mai ales determinat prin «împrumut», «cu camătă», «cu dobîndă», «pe datorie» etc.) A împrumuta pe cineva (cu ceva). Ar mai fi cerut, dar știa că Busuioc nu-i dă pe datorie, fiindcă mai e scris acolo la catastif. REBREANU, R. II 57. (Fig.) Lelișoară de pe plai, Spune-mi gura cui o dai? Dă-mi-o mie-n datorie. ȘEZ. I 270. ◊ Expr. A da (pămîntul) în parte v. parte. A da (pămîntul) în arendă v. arendă. ♦ (Uneori determinat prin «înapoi») A întoarce cuiva ceva primit de la el sau ceea ce i se cuvine; a restitui. Băgați de seamă, aveți timp să dați înapoi ce-ați furat. CAMIL PETRESCU, U. N. 295. Uite, maică, urîtul, Cum îmi poartă inelul; Eu i-l tot cer să mi-l deie, El zice c-o să mă ieie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. 5. (Cu privire la persoane) A pune la dispoziția cuiva, a repartiza; (popular, cu sensul reueșind din context) a mărita o fată (cu cineva). Ne-am îngrijit de plecarea cuvioșiei-sale și-i dăm slujitori care să-l petreacă pînă la Dunăre. SADOVEANU, Z. C. 168. Dete fetelor pentru grădină un paznic neadormit. ISPIRESCU, U. 13. Îmi dai pe Măndica? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Expr. (Popular) A da (o fată) după cineva = a mărita (pe o fată) cu cineva. Am auzit că ai tăi ar fi glăsuit Că te-or da după mine, fiindcă-s sărac. VINTILĂ, O. 41. Mămucă, să nu mă dai după urît și după bătrîn, ca să mă bucur și eu de viață, cum te-ai bucurat dumneata. SADOVEANU, B. 30. Împăratul... a făcut sfat și a găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. (Rar) A da unei fete (de bărbat) pe cineva = a căsători o fată cu cineva. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte; și boier Rovin, neavînd ce face, îi dădu pe Stoicea. GALACTION, O. I 51. Împăratul... dete de bărbat fie-sei pe argat. ISPIRESCU, L. 169. 6. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pentru», «în locul», «pe» etc.) A oferi ceva în schimbul, în locul... (spre a plăti sau a răscumpăra ceva); a schimba cu... Bătrînețe, bătrînețe, cum te-aș da pe tinerețe! POP. ◊ Expr. A da cinstea pe rușine v. cinste. (Mold.) A da toate pe una = a nu mai avea încotro, a nu-i rămîne altceva decît... Căci și împăratul, cît era de împărat, le dăduse acum toate pe una, și nici macar aceea nu era bună: frica! CREANGĂ, P. 86. (Familiar) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se zice pentru a arăta că prețuim pe unul mai mult decît pe celălalt. Nu-l dau pe Ion pe cinci ca Gheorghe. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se crede mai grozav decît altul, a nu se lăsa învins sau întrecut de altul, a nu se lăsa schimbat cu altul. Hei! pipiric, pipiric, dară voinic, nu se dă pe orișicine! SBIERA, P. 178. Nu m-aș da pe zece ca d-al de ăștia. ISPIRESCU, L. 15. (Refl., rar) A nu se da pentru mult = a se considera foarte mulțumit de sine sau de situație. E rău la părău, cu geta feciorul de împărat, toate ca toate dar de asta să mă văd o dată scăpat, apoi nu m-aș da pentru mult. BOTA, P. 7. ♦ A oferi (în schimb, drept plată), a plăti. Cît dă de-o căruță? – Cum cît dă?... – Cît plătește? a răspuns tare Miai. PREDA, Î. 120. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. Noră-mea vrea să meargă la Piatră. Cît să-ți dau ca să mi-o duci? CREANGĂ, P. 113. ◊ Expr. A da ortul popii v. ort. A da bir cu fugiții v. bir. ♦ A vinde. Mergem la Pațanghel, să vedem cum a dat porumbul. PREDA, Î. 74. Dau numai pe bani CAMILAR, N. I 166. Cine are un petic de pămînt, din sărăcime, îl dă pe ce pe apă nu curge, ca să scape de foamete. STANCU, D. 102. 7. A jertfi, a sacrifica. N-avem soți, nici fii de dat. BANUȘ, B. 123. Cîinele acesta zece ani a dat din viața lui ca să sară la porunca mea. ISAC, O. 178. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament pentru cineva sau pentru ceva. Să nu uităm pe acei care și-au dat viața pentru transformarea revoluționară a patriei. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 371, 3, 1. Mi-aș da viața ca să te apăr. CAMIL PETRESCU, T. II 23. Îmi dau capul, spune cineva care afirmă un lucru cu energie, cu deplină siguranță. 8. (Cu sensul reieșind din context) A arunca, a azvîrli. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai. CREANGĂ, P. 87. Alelei! tîlhari păgîni, Cum o să vă dau la cîni! ALECSANDRI, P. P. 88. ◊ Expr. A da vina pe cineva = a învinui. A da afară v. afară. A da pe gîrlă = a renunța la un lucru, a-l lepăda. Amu uite cum fac ei: se lăcomesc la două și dau pe gîrlă optsprezece. GALAN, Z. R. 286. A da uitării = a nu se mai gîndi la..., a uita, a părăsi. Singura mea rugă-i uitării să mă dai. EMINESCU, O. I 127. (Formulă de ocară sau de blestem) A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul, naibii, corbilor), a-l da încolo (sau în plata domnului) = a se dezinteresa de cineva sau de ceva, a nu-și mai bate capul cu cineva sau cu ceva. Dă-l încolo de proces-verbal. SEBASTIAN, T. 247. 9. A așeza altfel, în altă poziție. Își dăduse pe ochi pălărioara rotundă. SADOVEANU, O. VI 359. Avea un fel al ei de a-și da capul pe spate. BART, E. 48. Își netezi părul de pe frunte și-l dete pe spate. EMINESCU, N. 12. ◊ Expr. A da la o parte (sau într-o parte) = a îndepărta. Dînd într-o parte ghimpoasele creci ale verdelui mărăciniș, se strecură... pînă la rădăcina celui mai înalt dintre ulmi. MACEDONSKI, O. III 7. A da ochii peste cap = (a fi pe punctul de) a muri; fig. a face fasoane. Începea să cînte de dor și amor, cu ofuri și ochii dați peste cap. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 31. Fata își dădu de cîteva ori ochii peste cap, răsuflă greu și flacăra tainică a vieții se stinse. SANDU-ALDEA, D. N. 277. Indignat grozav și dîndu-și ochii peste cap: «O, doamnă, e teribil ce se petrece!». VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. A da (ceva) peste cap = a face un lucru de mîntuială, a lucra superficial. A da (pe cineva) peste cap v. cap (I 1). A da (ceva) după spate = a lăsa la o parte, a trece cu vederea. Mane, fîrtate! Dă-ți mînia după spate. ALECSANDRI, P. P. 73. A da ușa (poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg. Dete poarta de părete și trecu înainte. ISPIRESCU, L. 359. A da cărțile pe față v. carte. ♦ A petrece prin sau pe după ceva. Un domn scurt și gras, cu ochelari dați după ureche. C. PETRESCU, Î. I 12. ♦ (Complementul indică o băutură sau o cantitate de băutură; determinat prin «pe gît», «de dușcă», «peste cap», «pe spate») A bea (lacom, dintr-o dată sau în cantități mari), a goli bînd, a turna pe gît. Dădu restul de ceai călduț pe gît. C. PETRESCU, C. V. 130. Baba dădu rachiul pe gît. SANDU-ALDEA, D. N. 194. Și d-ta ai cîntec: «Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna să-i mai aducă una». CREANGĂ, P. 150. 10. (În diverse procese de muncă, sensul reieșind din context) A da găuri = a găuri. Începu să... dea găuri cu un burghiu. C. PETRESCU, Î. II 183. A da (un obiect tăios) pe piatră = a(-l) ascuți. Scoate bulicheriul din teacă, îl dă pe amînari. CREANGĂ, P. 125. Paloșul scotea, Pe amnar îl da, De și-l ascuțea. TEODORESCU, P. P. 450. A da (un lemn) la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. (Mold.) A da (o țesătură) în undă = a spăla, a clăti. Numai de două ori pîn-acu am dat-o [pînza] în undă. ALECSANDRI, T. 259. ◊ (În legătură cu alte acțiuni ale omului) A da lecții = a preda lecții. Am un băiet, Karl, și aș vrea să-i dați d-voastră lecții. HOGAȘ, DR. II 63. A da o telegramă = a expedia o telegramă. Dați-i o telegramă din partea mea să se intereseze ce e cu depozitul. CAMIL PETRESCU, U. N. 66. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. Și voi la ziar puteți da tot ce știți. C. PETRESCU, C. V. 131. A da foc = a aprinde. Buntași care au de gînd să deie foc tîrgului în astă-noapte! ALECSANDRI, T. I 70. A da bici = a lovi cu biciul. A dat bici calului și-a plecat însoțit de argați. STANCU, D. 22. A da la mînă = a pune la dispoziția cuiva, a înmîna cuiva (un act, un obiect de folosință imediată etc.). I-a... dat la mînă hîrtie de danie. CARAGIALE, O. III 48. A da (refl. a se da) o luptă, o bătălie = a avea loc o luptă. Bătălia în care Tomșa fusese înfrînt... se dăduse dimineață. SADOVEANU, O. VII 154. Luptele se dau acum în Carpați. CAMIL PETRESCU, U. N. 419. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. Spectacolele le da în aer liber. SAHIA, N. 67. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. 11. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a emite, a scoate din sine însuși. Oile dau lînă și lapte. ▭ Ca moarte ramuri vestejite, Sătule să mai deie rod, Își lasă brațele s-atîrne Sărmanul istovit norod. TOMA, C. V. 60. N-am învățat știința ierburilor, dar. pe cît mă taie capul, sacul n-a dat niciodată trandafiri. DELAVRANCEA, A. 93. Mugurii dau frunză și cîmpii dau verdeață. ALECSANDRI, P. III 241. ♦ (Mai ales despre persoane, cu complementele: «glas», «chiot», «țipăt», «răcnet» etc.) A emite, a face să se audă. Stați să deie badea un chiot spre caii ceia. CAMILAR, N. I 309. Ea dă glas și bate cu bățul în poartă. SADOVEANU, B. 35. Le-a pătruns prin piept, ca fierul, Strigătul ce-a dat străjerul. TOMA, C. V. 139. ◊ Expr. A da dintr-însul o vorbă (sau niște vorbe) = a spune lucruri, de obicei minunate, înțelepte. Cînd da cîte-o vorbă dintr-însul, vorba era vorbă. CREANGĂ, P. 142. Are un duh cît șăpte și dă dintr-însa niște vorbe! ALECSANDRI, T. I 129. ♦ A produce, a crea. Eminescu a dat o operă de valoare universală. ◊ Expr. A da la lumină (sau la iveală) = a descoperi ceea ce este ascuns; (cu privire la scrieri) a publica. Săpăturile au dat la iveală ruinele unei vechi cetăți. ▭ Am arătat cartea me la mulți profesori... și ei m-au îndemnat ca să o dau la lumină. KOGĂLNICEANU, S. 102. A da viață = a naște, a da ființă, a făuri; fig. a anima, a însufleți. Bătrînul Dan trăiește ca șoimul singuratic... Privind cu veselie cum soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare. ALECSANDRI, O. 206. A da (ceva) în vileag (sau tîrgului) = a divulga. Cum de să știe el ceva și să n-o deea tîrgului? ISPIRESCU, U. 112. A da de veste (sau de știre) = a aduce la cunoștință, a vesti. Mică lacrimă fierbinte, Ce te-ncerci cînd n-ai cuvinte... Să dai altui suflet veste De cît dor în tine este. TOMA, C. V. 93. Să cerc a da de știre Marghioliții, după chipul obișnuit... să-i cînt pe sub ferești. ALECSANDRI, T. I 78. A da însemnătate = a acorda atenție. Cred că ea nu dădea nici o însemnătate jocurilor deputatului. CAMIL PETRESCU, U. N. 53. A da semne de... = a indica, a arăta că..., a lăsa să se vadă că... A-și da (refl., familiar, a se da cu) părerea = a-și exprima punctul de vedere. Au să vă vină oaspeți... își dădu părerea dascălul Iov. SADOVEANU, P. M. 27. Așteaptă pe franțuz să-și deie părerea în limba lui străină. id. Z. C. 46. Poate sosește acum, se dădu cu părerea portarul binevoitor. C. PETRESCU, C. V. 123. A da gata = a) a termina, a lichida. Au dat gata patru curcani fripți. SADOVEANU, O. I 297; b) a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). (Sport) A da startul = a anunța plecarea printr-un semnal. La ora 4 s-a dat startul în prima serie a cursei de 100 m plat. 12. A provoca, a prilejui, a pricinui, a cauza, a stîrni. Zeama de mahorcă slăbește și dă căldură. CAMILAR, N. I 143. [Pajul Cupidon] dă gînduri ne-nțelese Vrîstei crude și necoapte. EMINESCU, O. I 108. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul acelălalt le ia. ALEXANDRESCU, P. 77. 13. (Mai ales urmat de verbe ca: «a cunoaște», «a înțelege» etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa, a face posibil. Îi ședea ghimpe de foc în creier, gîndindu-se că fuga lui putea să deie crezut pînă și coanei Tasica, ba chiar și Rusandei, că el e ucigașul. POPA, V. 80. Începu a horcăi, dînd să cunoască că el a adormit. RETEGANUL, P. I 76. Baba se culcă... dînd a înțelege nurori-sa că are s-o privegheze. CREANGĂ, P. 6. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mîna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a fi în stare să..., a avea posibilitatea să...; a-i veni bine la socoteală, a-i conveni. Vă impunea mult respect faptul că ei... veneau acasă... cu trăsura, și știați că pentru asta le dă mîna să plătească un leu. PAS, Z. I 110. 14. (Adesea legat de ideea divinității) A rîndui, a destina, a sorti, a hărăzi. Și dînd dumnezeu un vînt bun, corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 24. Of, jupîneșică, of! Ce-a fost să nu dea dumnezeu să mai fie! CREANGĂ, P. 119. ◊ (Impersonal) Ploi de lumină Mi-i dat să sărut. BENIUC, V. 57. Ți-a fost dat... să-nduri toată durerea Pe care lumea n-o mai simte. VLAHUȚĂ, O. A. 50. Se înduioșa la gîndul că îi va fi dat să trăiască în liniște! MACEDONSKI, O. III 23. ◊ Expr. Ș-apoi dă doamne bine! = apoi a fost strașnic! După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! CREANGĂ, P. 279. Ce-o (sau cum a) da tîrgul și norocul = cum se va întîmpla să fie, cum se va nimeri. Apoi dă, tată, cum a da tîrgul și norocul. CREANGĂ, P. 197. (Bine că) a dat dumnezeu! = în sfîrșit, după atîta așteptare, în cele din urmă. A dat dumnezeu de ne-a scris o scrisoare. 15. (Cu privire la oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «la») A așeza sau a trimite într-un loc pentru o îndeletnicire determinată. Îl deteră pe la școli și filosofi. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Expr. A da (pe cineva) pe brazdă v. brazdă. ♦ (Cu privire la animale) A mîna. Au dat oile la păscut. SBIERA, P. 37. Drăguțule bace, Dă-ți oile-ncoace La negru zăvoi, Că-i iarbă de noi Și umbră de voi. ALECSANDRI, P. P. 1. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A da ordin (sau poruncă) = a ordona, a porunci. M-am necăjit și am dat poruncă să dea gazeta înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Prefectul i-a dat ordin să plece la expoziție «pe puțin cu trei sute de suflete». SP. POPESCU, M. G. 22. A da bucium = a vesti. Și de acolo din margini de zări, Din creieri de culme, din inimi de luncă, Dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. A da crezare (sau crezămînt) v. crezare. A-și da (popular a da) sfîrșitul (sau sufletul, duhul) = a muri. Într-o seară, bolnava își dădu sfîrșitul. DUNĂREANU, CH. 10. I-a venit și lui rîndul să-și dea duhul. ANGHEL, PR. 129. Bătrînul a dat sfîrșitu și, după ce l-au înmormîntat, feciorii săi au pornit de au vînat toți munții. POPESCU, B. IV 4. (Prin exagerare) Eram sfîrșit de oboseală, nu mai puteam; îmi dădeam sufletul. SADOVEANU, O. VI 66. A da dovadă = a dovedi. Lenin și Stalin ne învață că membrii de partid trebuie să dea dovadă de inițiativă creatoare în muncă. LUPTA DE CLASĂ, 1951, nr. 11-12, 101. A da prilej (sau ocazie) = a prilejui. Eliberarea poporului nostru a dat prilej miilor de talente... să se afirme, să se dezvolte, să atingă culmi nebănuite în creații. CONTEMPORANUL, S. ii, 1953, nr. 353, 1/2. Eu am apelat la dumneata numai ca să-mi dai ocazie să muncesc. C. PETRESCU, C. V. 134. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. IONESCU-RION, C. 65. A da ocol (sau tîrcoale), a da raita (sau o raită) = a se învîrti în jurul unui loc, a cerceta un loc. Pînă seara a clocotit tot tîrgul Nomoloasei de vestea nebunului bătrîn, care dădea tîrcoale la marginea orașului. POPA, V. 150. El poartă calul, dînd ocol... Și ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. A da năvală (sau buzna) = a năvăli. Se așeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuș. VLAHUȚĂ, O. AL. I 48. (Eliptic) A venit vestea că dau tatarii. SADOVEANU, O. I 515. A da roată = a se roti. Se zbuciumă vîntu-n mînie, Iar corbii-n pribeagul lor drum Dau roate prin zarea pustie. COȘBUC, P. II 47. A da informații (sau referințe, relații) = a informa, a referi, a relata. Îți voi da relație de călătoria me. KOGĂLNICEANU, S. 41. (Rar) A da răscoală = a răscoli. Doar vîntul nopții-n ierburi dă răscoală! IOSIF, P. 24. A-și da truda (sau osteneala) = a se trudi, a se osteni. Toate chipurile și toate trudile ți le-ai dat, numai ca să mă vezi norocit și însămnat între moldoveni. KOGĂLNICEANU, S. 54. A da luciu (sau lustru) = a lustrui. Vezi luciul ăla de la bielă? Eu l-am dat. SAHIA, N. 30. Ema, dîndu-și lustru la unghii: A venit multă lume? CAMIL PETRESCU, T. II 41. A da raportul = a raporta. Am venit să dau raportul săptămînii. SEBASTIAN, T. 155. A(-și) da demisia = a demisiona. Se înturnă la Iași și îi dete demisiunea. NEGRUZZI, S. I 111. ◊ Expr. A da (un) examen = a se prezenta la un examen, a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva, a fi tras la răspundere. Dacă va fi să dau cuiva socoteală, voi istorisi tot ce-am văzut. CAMILAR, N. I 425. Ți-am cerut să-mi dai samă ce cauți la hotar. SADOVEANU, F. J. 152. Eu n-am teamă De-a mele fapte-n viață să dau în ceruri seamă. ALECSANDRI, T. II 192. A-și da seama (rar seamă) = a se dumeri, a pricepe, a se lămuri. Din analiza lucrărilor Congresului ne putem da seama de uriașele sarcini care stau înaintea noastră. DAVIDOGLU, M. 7. Ne-am dat seama că fără popor nu putem face revoluția. CAMIL PETRESCU, B. 67. Fiecine cum i-e vrerea despre fete samă deie-și, – Dar ea seamănă celora îndrăgiți de singuri ei-și. EMINESCU, O. I 79. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «cu») A face o mișcare (de obicei repetată), conștientă sau reflexă. Ion dădu încet din cap, în semn că da, și ieși. DUMITRIU, N. 158. Dă din aripi, iar se urcă, iar coboară fluturele roșu. ISAC, O. 254. Privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța ușor din umeri pentru a-și manifesta neștiința, nedumerirea, nepăsarea. Toți pe cîți îi întrebă dădeau din umere, neștiind ce să răspundă. CREANGĂ, P. 307. A da din gură = a vorbi mult. ♦ (Cu arătarea instrumentului) A face mișcări repetate (în procesul muncii). De mînecate, dă-i cu grebla, cu tătăbonțul. POPA, V. 135. ♦ A o ține într-una, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). Face ca și atunci cînd îi curgea sîngele șiroi și el îi da că n-are nimic. SADOVEANU, O. I 87. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ◊ Expr. (Familiar) Dă-i cu..., dă-i cu..., se zice pentru a arăta o succesiune de acțiuni. Din vorbă-n vorbă, tura-vura, ne-am abătut pe la o țuică... una-două-trei... pe urmă dî-i cu bere, dă-i cu vin, dă-i cu vin, dă-i cu bere. CARAGIALE, O. I 119. A da cu paharul = a bea mult. A dat cu paharul pîn’ s-a îmbătat. PANN, P. V. I 118. ♦ (În practicile superstițioase, urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A spune viitorul, a ghici, a prezice. Safta da în cărți și ghicea în palmă și cafea. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 32. Dați-mi ceva, cît de puțin, să vă dau cu norocul. RETEGANUL, P. II 38. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», sensul reieșind din context) A spăla, a spoi, a unge a vopsi (cu...). Au nu îți e rușine Să-ți dai cu dresuri și sulemenele? TOMA, C. V. 260. Să-mi dau cu apă de izvor pe față. D. BOTEZ, P. O. 16. ◊ Tranz. [Compoziția] trebuie topită întîi în apă, or s-o dea pe păr așa simplu? CARAGIALE, O. VII 5. 3. A lovi, a izbi; a bate. Nu da, păgînule, că-i copilul meu. ALECSANDRI, T. II 14. ◊ (Cu determinări arătînd instrumentul, locul acțiunii sau persoana asupra căreia se răsfrînge acțiunea) Dacă mai spunea o vorbă, dam în el, că am eu socoteală veche. DAVIDOGLU, M. 64. Văzu o muscă înainte, dete cu pălăria în ea și pică la pămînt. RETEGANUL, P. III 80. Mi-ai dat cu frîul în cap, să mă prăpădești. CREANGĂ, P. 196. (Cu construcția schimbată) Îl prinde de brăcinar și dă cu el de pămînt. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 134. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da coate (sau cu cotul) = a se atinge cu cotul pentru a-și atrage atenția, a-și face semne. Unii dintre flăcăi își dădură cu cotul și-ncepură să zîmbească. DUNĂREANU, CH. 21. A(-i) da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva) la cap = a lovi, a omorî; fig. a ataca (pe cineva) cu violență, pentru a-i distruge situația, bunul nume etc. Vreau să-mi leg numele de o operă de purificare. Vreau să le dau la cap tîlharilor. C. PETRESCU, C. V. 108. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva), a nu voi să știi (de cineva sau de ceva); a scăpa un bun prilej, a nu profita de... Ai dat cu piciorul la avere. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 77. Bogătași ce cu piciorul dați la inimi în gunoi... N-am cu voi nici un amestec. MACEDONSKI, O. I 97. Sîntem încredințați că tu nu ni-i da cu piciorul, mai ales aducîndu-ți aminte de prieteșugul nostru. SBIERA, P. 271. Unde dai și unde crapă! v. crăpa. ◊ Tranz. (Folosit și absolut; complementul indică persoana lovită, lovitura sau instrumentul întrebuințat la lovit) Te-a bătut?... – Nu... Mi-a dat numai o palmă. CAMIL PETRESCU, T. II 29. N-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dam grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. Fata dete călcîie calului. ISPIRESCU, L. 17. Nu pot eu s-o ajung să-i dau o scărmănătură bună. CREANGĂ, P. 268. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dedea. TEODORESCU, P. P. 503. (Fig., în amenințări; construit cu dativul) Vai... Mădălină... gemu Costache prin somn. – Îi dau eu Mădăline... Eu strig... și el visează Mădăline. CAMILAR, N. I 222. Stăi tu, vulpe vicleană ce ești! Las’ că ți-oi da eu ție. SBIERA, P. 186. ♦ (Instrumentul este o armă de foc) A pune în acțiune, a trage. Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca. ODOBESCU, S. III 21. Îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. NEGRUZZI, S. I 153. ◊ Tranz. (Complementul indică proiectilul) Se luă după un iepure, dete o săgeată, dete două și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva). Calul fugea de da cu burta de pămînt. ISPIRESCU, L. 129. Ajunse la un munte mare... al cărui vîrf da la nori. id. ib. 216. 4. (Urmat de determinări locale sau modale; uneori (tranz.) construit cu pron. «o», care are valoare neutră) A o lua, a o porni, a o apuca, a se duce. Stoicea dădu spre iaz, sprijinindu-se în ciomag. GALACTION, O. I 47. Caii, obosiți și ei, simțind că li se slobod frînele, o deteră în pas domol de tot. SLAVICI, O. I 215. După ce ieși din sat, dete cătră casă prin o pădure. RETEGANUL, P. I 13. Dă soarele după deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ Fig. Nevasta n-au știut încotro să deie de bucurie. SBIERA, P. 229. Nu mai știa ce să facă și încotro s-o deie, ca să nu greșească tocmai acum la dică. CREANGĂ, P. 270. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo sau la deal, la vale) = a merge de colo pînă colo; fig. a se frămînta, a încerca în toate chipurile, a-și da osteneală. Dau încolo, încoace; dară nime nu poate chibzui... încotro să fie drumul spre casă. SBIERA, P. 67. Baba... dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face; și, de voie, de nevoie, nunta s-a făcut, și pace bună. CREANGĂ, P. 8. A o da pe... = a o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. Cînd însă i se întîmpla să pomenească de ceva din trecutul neamului nostru, o da pe romînește. M. I. CARAGIALE, C. 78. ♦ A se abate, a trece (pe la...), a intra (undeva) pentru puțin timp. Părăsise cu totul gîndul de a mai da pe la universitate. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Trecînd Dunărea, dete prin satele turcești și bulgărești. ISPIRESCU, M. V. 17. Părintele mai în toată ziua da pe la școală și vedea ce se petrece. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A-i da cuiva în (sau prin) gînd, prin (sau în) cap, în (sau prin) minte = a-i veni cuiva o idee. Cum de i-a dat în cap imbecilului să-mi trimită telegrama? C. PETRESCU, C. V. 111. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «peste») A ajunge la..., a găsi, a afla, a întîlni, a nimeri. Oriunde ar apuca-o, dă peste oameni. CAMILAR, N. I 316. Ne-a împrăștiat furtuna tocmai cînd dăduserăm peste ursoaică. GALACTION, O. I 50. La moară dau de prieteni. COȘBUC, P. I 76. ◊ Expr. A da de fund = a ajunge pînă la fund; p. ext. a ajunge la margine, la capăt, la sfîrșit. Am făcut datorii peste datorii. Cum dam de fund, nenea Scarlat... îmi făcea numaidecît rost de împrumut cu dobînzi sălbatice. M. I. CARAGIALE, C. 88. Cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. A da de capăt v. capăt. A(-i) da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da peste cineva cu caii (sau cu căruța etc.) = a veni din mers peste cineva, lovindu-l, răsturnîndu-l. Dedeau cu caii preste oamenii lui Ercule. ISPIRESCU, U. 52. Cine e acesta ce a să deie piste noi cu droșca. NEGRUZZI, S. I 238. A da de dracu = a o păți. A da cu ochii de cineva v. ochi. A-și da cu socoteala că... v. socoteală. ◊ (Urmat de determinări ca: «rușine», «primejdie», «necaz» etc.) Ia cupa cea largă și-ai grijă ce faci; Ascunde-o bine, Căci Mufti... ne-o ia... Și dăm de rușine! COȘBUC, P. I 210. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. Cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte, te silești să-l ajungi, iară dacă-i în urmă, stai și-l aștepți. CREANGĂ, P. 223. ♦ Tranz. (Regional) A băga de seamă, a prinde de veste, a observa. Băgînd sacii în moară, au dat că într-înșii nu-i grîu. SBIERA, P. 16. Cînd a dat de copilă că nu-i, a început a-și smulge părul din cap. CREANGĂ, A. 20. 6. (Despre întîmplări sau împrejurări neplăcute; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «peste») A veni peste cineva pe neașteptate, a surprinde pe cineva. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. VIII 233. Deodată dete preste ei o căldură, încît leșinau de sete. RETEGANUL, P. III 75. N-au mers mult și iată c-au dat altă nevoie peste dînsa. SBIERA, P. 208. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam hurșuz. CREANGĂ, P. 111. ◊ Expr. A da strechea într-însul, se spune despre un animal care fuge orbește pentru că a fost mușcat de streche, sau (fig.) despre un om care fuge cuprins de spaimă. 7. (Despre persoane, în legătură cu verbe de mișcare) A ajunge într-un punct, a nimeri într-un loc; (despre drumuri) a intra în alt drum, a se împreuna cu alt drum. Ivancea coti îndărăt ca să iasă prin fundul curții pe drumul ce da în șosea, fără să treacă prin sat. DUMITRIU, N. 53. Fac înapoi, pe același drum, cu gîndul... să dea în Calea Victoriei. SP. POPESCU, M. G. 62. Ieșiră acum din pădure și dădură într-o poiană frumoasă. RETEGANUL, P. I 46. Dacă prin codri pătrunzi, dai de-o vale frumoasă și verde, Pe-al căreia deal se întinde o mîndră grădină. EMINESCU, O. IV 179. ♦ (Rar, despre locuri, terenuri) A ajunge sau a se întinde pînă la... Nimerise în grădini tăcute care dădeau în cîmp. CAMILAR, N. I 102. Făt-Frumos vede că șirul munților dă într-o mare verde. EMINESCU, N. 13. ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A fi cu fața spre..., a avea vederea spre..., a se deschide spre... Mai la dreapta o ușă cu geam... dă înspre peron. SEBASTIAN, T. 188. Din odăile neluminate ce dădeau în larga încăpere din mijloc se auziră șoapte, rîsete înfundate. M. I. CARAGIALE, C. 120. 8. A nimeri în..., a cădea în... S-azvîrlea, nu s-azvîrlea, Drept în paloșe că da. TEODORESCU, P. P. 443. ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. De cînd ai luat zestre o casă, trei cai și-o sanie, te-ai prostit de dai în gropi. GALAN, Z. R. 266. A da din lac în puț = a nimeri din rău în mai rău. A-și da în petic v. petic. A da în brînci v. brîncă. ♦ (Despre păr) A intra, a cădea, a ajunge în... Pletele îi dădeau în ochi. ♦ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. Baba... s-a ghemuit... cu spatele la lună, să nu-i dea lumina-n ochi. CARAGIALE, S. N. 255. Tainicele raze [ale lunii], dînd pieziș pe o zidire... Mîngîie a ei ruină. ALEXANDRESCU, P. 136. 9. (În legătură cu o acțiune în desfășurare; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe, a trece în..., a intra. Vremea dădu în cald. DELAVRANCEA, S. 50. Copacii dau în mugur. VLAHUȚĂ, O. A. 342. Soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. ◊ (Impersonal) Dădea în toamnă și-o amorțise frigul. PAS, Z. I 88. ◊ Expr. A da în undă (sau în clocot) = a începe să fiarbă, să clocotească. (Fig.) S-a depărtat al ploii ropot, Dar Rîul Mic a dat în clocot Și spumegă de-a lungul văii. DEȘLIU, M. 35. A da în pîrpăra însuratului = a fi stăpînit de dorința însuratului. Dă, ce să-i zici! dăduse și el în pîrpăra însuratului. CREANGĂ, P. 166. (Despre cereale sau fructe) A da în copt (sau în pîrg) = a începe să se coacă, să se pîrguiască. Acasă perele de vară dau în copt. CAMILAR, N. I 83. Pomul înflorea în fiecare zi... rodul creștea și seara da în pîrg. ISPIRESCU, L. 73. Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. A da în spic = a lega spic. Holdele au dat în spic mai devreme ca în alți ani. ♦ (Despre frunze, muguri, păr) A ieși, a se ivi, a apărea. Le dădea puful pe obraz. SADOVEANU, O. I 271. Am fugit repede la oglindă să cercetez dacă nu mi-au dat fire albe. C. PETRESCU, Î. II 63. A suflat vîntul de primăvară, au încolțit mugurii, a dat frunza. DELAVRANCEA, A. 34. De-ar veni luna lui mai, Să-mi aud cerul tunînd, Să văd norii fulgerînd, Ierbulița-n șesuri dînd. ANT. LIT. POP. I 72. ◊ (Despre sînge, lacrimi etc.) Îmi dau lacrimile și plîng încet de bucurie. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. Avea o senzație de durere fizică așa de intensă, că-i da lacrămile în ochi. BART, E. 212. ◊ Expr. A da inima (sau duhul) din cineva, se zice despre acela care e gata să se sufoce în urma unui efort prea mare. Aleargă săraca, de dă inima din ea, ș-o trec amețeli. VLAHUȚĂ, O. A. 369. Începe a striga, de da duhul dintr-însa: «Ioane, Ioane, Ioane!» și Ion – pace! CREANGĂ, A. 64. ♦ (Despre lichide, determinat prin «afară» sau «pe din afară») A trece peste buzele vasului, a ieși afară din vas. Apa numai cît nu da afară din fîntîni. RETEGANUL, P. I 27. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afarî din vas. S-a întîmplat să dea laptele în foc. GALAN, Z. R. 38. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice) A veni, a se face a se lăsa, a se porni. Aici, în locul mărului, era o salcie cu scorbură arsă... și stăteau la adăpost în scorbură pescari cînd da cumpăna. CAMILAR, TEM. 195. Ciobanii de demult, cînd plecau cu oile, intrau ca în mănăstire: nu-i mai vedeau fetele și nevestele decît cînd da zăpada. GALACTION, O. I 64. Peste o lună dă primăvara. C. PETRESCU, C. V. 149. 11. (Cu valoare de auxiliar, urmat de un verb la conjunctiv) A începe să..., a se apuca de..., a avea de gînd, a se pregăti pentru o acțiune, a fi pe punctul de a... Rizea dădu să plece. DUMITRIU, B. F. 27. Dragoș dădu să coboare scara, dar iute o sui înapoi, căci Geoiana era cît pe ce să-l umfle în corne. HOGAȘ, DR. II 96. A dat el să se supere și să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă și el cu noi. VLAHUȚĂ, O. A. 456. Dă el să descuie ușa, nu poate; dă s-o desprindă, nici atîta. CREANGĂ, P. 256. III. Refl. și (rar) intranz. 1. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. Dă-te mai încoace. ▭ Ian, măi oameni, dați-vă la o parte. CAMILAR, N. I 208. Dă-te la o parte să treacă domnu doctor. C. PETRESCU, C. V. 35. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a) a se retrage (mai înapoi). Tuspatru deterăm un pas înapoi. M. I. CARAGIALE, C. 25. Dacă murgu-i sprinten da-n lături sforăind, Viteazul cu blîndeță îl dezmierda. ALECSANDRI, O. 207; b) a se codi, a se sustrage de la ceva, a căuta să scape, a se retrage (într-o luptă). Nu, Ioane, noi nu trebuie să dăm înapoi! Pentru nimic în lume, nici un pas înapoi! CAMILAR, TEM. 85. Teama de necunoscut era de neîndurat. Dar, negreșit, asta numai la cei hotărîți să nu dea, în nici un caz, înapoi. CAMIL PETRESCU, U. N. 337. Cum văd eu, nici de asta nu te-ai da în lături. CREANGĂ, P. 166. ◊ (Locuțiune verbală) A se da jos = a coborî. (Tranz.) De ce m-ați dat jos din tren? SEBASTIAN, T. 232. (Fig.) Prometeu... adesea mustra pe Joe pentru nelegiuirea ce săvîrșise dînd pe tat’său jos de pe scaun. ISPIRESCU, U. 82. Dînd jos pe Lăpușneanul, urcăm pe cine-n loc? ALECSANDRI, T. II 112. ♦ A se așeza undeva. Se dete p-o pernă, răzimîndu-și cotul. PANN, P. V. I 58. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») A se năpusti, a se arunca, a năvăli asupra cuiva. Cînd se da armăsarul la Galben-de-Soare, mușca din pieile de bivol, iară cînd se da acesta la armăsar, mușca din carne vie. ISPIRESCU, L. 28. Ține-l [pe cîine] să nu se dea la mine. CARAGIALE, O. II 267. Iarna... ursul ajunge de să dă la vite și la oameni. SLAVICI, la TDRG. ◊ Intranz. V-aștept, ca să nu dea la voi cîinele. SADOVEANU, P. M. 261. Zîna... dă deodată la dînsul, să-i scoată ochii. SBIERA, P. 38. ◊ Expr. A da fuga = a se repezi. Eu am dat fuga la brad și m-am suit în brad. SADOVEANU, V. F. 27. A da de-a dreptul = a veni drept la țintă, fără a face ocol. Golătatea încunjură, iară foamea dă de-a dreptul. CREANGĂ, A. 69. 3. A se deda la..., a fi înclinat spre... Leneșa lor minte, dată pe gîndiri ușoare, Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. VLAHUȚĂ, P. 134. El din mica copilărie au fost dat către aceste. DRĂGHICI, R. 73. 4. (În jocuri, urmat de determinări ca «de-a rostogolul», «pe gheață», «în leagăn» etc.) A aluneca, a se rostogoli, a se legăna etc. Fă-te dar tu o roată de lemn și eu una de fier, să ne dăm unul pe un deal, altul pe alt deal. RETEGANUL, P. III 73. În scrînciobul din culme se dau flăcăi și fete. ALECSANDRI, P. III 143. ◊ Expr. A se da peste cap v. cap. A se da de-a tumba (sau de-a dura) = a se da peste cap, a se rostogoli. A se da de rîpă = a se prăpădi. Porumbo, iubește-mă că mă dau de rîpă, pre legea mea! ALECSANDRI, T. 157. A se da în vînt după... = a) a-și da toată osteneala. Ilinca bocea pe la toate pragurile și se da-n vînt după leacuri. VLAHUȚĂ, O. A. 129. Și merg eu acum fără păsare prin păpușoi pînă în dreptul ogrăzii și mă uit printre gard și văd pe mama cum se da în vînt după trebi. CREANGĂ, A. 68; b) a ține foarte mult la cineva, a face orice pentru... 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe lîngă») A se lua cu binele pe lîngă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. Slutul se dete pe lîngă fată și începu s-o lingușească cu vorbe mierloitoare și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Dacă... vrun tinerel viteaz S-ar da pe lîngă mine... Atunci cu voie bună I-aș da sufletu-n dar. ALECSANDRI, T. 156. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A trece în altă parte, în altă tabără sau grupă. Lasă legea creștinească Și te dă-n legea turcească. ALECSANDRI, P. P. 211. ◊ Expr. A se da în (sau de) partea (cuiva) sau a se da cu cineva = a se alătura de partea cuiva (într-o discuție, într-un diferend etc.). Of, of... te-ai dat cu năpîrca de Eftimie. DUMITRIU, N. 238. Stă la chibzuri în care parte să se de. ISPIRESCU, U. 28. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau ceva. Eu gîndesc că s-a da după mine și s-a face și ea bună. CREANGĂ, P. 164. ◊ Expr. A se da pe (sau la) brazdă v. brazdă. 7. (Despre persoane) A se lăsa în voia cuiva. Lasă-ți lumea ta uitată, Mi te dă cu totul mie. EMINESCU, O. I 209. ♦ A se lăsa stăpînit, copleșit de... Dragul meu... învață-te a munci, nu te da lenii. HOGAȘ, DR. II 47. Se dete cu totul la această patimă. NEGRUZZI, S. I 20. Inima i se sfîrșea, Dar îndat’ se stăpînea Și durerii nu se da. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. 8. (Mai ales în forma negativă) A ceda, a nu opune rezistență, a se supune. [Cîinii] nu se da să li tai cozile. SBIERA, P. 15. Fricosule... nu mi te da, păcătosule. ALECSANDRI, T. I 117. ◊ Expr. A nu se da cu una cu două = a nu ceda ușor. Flăcăul era chitit la capul său și nu se da cu una cu două. CREANGĂ, P. 142. ♦ (Întregit printr-un participiu, cu sensul determinat de acesta) A se lăsa (nemaiavînd încotro). N-a mai avut ce spune și s-a dat bătut. SADOVEANU, P. M. 205. Cum nu se dă scos ursul din bîrlog... așa nu mă dam eu dus din Humulești. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Învechit și familiar; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. Numai Timișoara mai este în mîna împotrivnicului, dar întru atîta înconjurată că în puțintică vreme trebuie să se dea. GHICA, A. 306. Aceștii, după puțin, s-au dat robi și cetățuia s-au ars de franțezi. KOGĂLNICEANU, S. 13. Dă-te de voia tea. Să ne scapi de vreo belea. TEODORESCU, P. P. 292. 9. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», rar «spre») A începe să..., a se apuca de..., a se pune pe... După cină să dau la culcare. RETEGANUL, P. III 83. Se deteră spre odihnă, dar pîndea cînd unul, cînd altul. ISPIRESCU, L. 4. Satul văzînd că acest om nu se dă la muncă nici în ruptul capului, hotărî să-l spînzure. CREANGĂ, P. 329. La lucru s-au pornit Și la lucru mi s-au dat; Mi s-au dat la secerat. TEODORESCU, P. P. 150. ◊ Expr. A se da (rar, intranz., a da) în vorbă cu cineva = a intra în vorbă. Mai de una, mai de alta, apoi dădură în vorbă cu Pahon. RETEGANUL, P. V 14. Numai cît în vorbă se da, Secerele și gătea. TEODORESCU, P. P. 142. 10. (Numai în expr.) A se da drept (învechit, de) cineva = a voi să treacă drept altcineva, a face să se creadă că e altcineva. [Agenții] s-au ivit în aceeași zi la han la Brătulescu, dîndu-se drept negustori de covoare. POPA, V. 95. M-oi duce la curtea împăratului și m-oi da de doftor. SBIERA, P. 301. Am să mă dau și eu de baroană, cum oi trece granița. ALECSANDRI, T. I 181. 11. (Mai ales în forma negativă) A se pomeni, a se ivi. Înc-așa schilodeală nu mi s-a dat în cale! RETEGANUL, P. III 62. Turbare de cap și frîntură de limbă ca la acești nefericiți dascăli nu s-a mai dat a vedea! CREANGĂ, A. 84. Nu s-a dat pe fața pămîntului o jupîneasă mai iscusită decît Anghelușa. ALECSANDRI, T. I 105. – Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (regional dedei și detei); m. m. perf. dădusem și dasem (regional dedesem și detesem); prez. conj. pers. 3 să dea (regional să deie).

ASTĂZI adv. (Uneori, pentru întărire, precedat de «ziua de») 1. Azi, în ziua în care ne aflăm în momentul vorbirii (între «ieri» și «mîine»). Mă!... că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46. Astăzi nu sîntem atîta de osteniți ca ieri. DRĂGHICI, R. 83. Astăzi îi o săptămină De cînd umblam prin grădină Cu iubita mea de mînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 82. 2. Acum, în vremea actuală, în vremea noastră. Astăzi cîntăm despre om, despre faptă. DEȘLIU, G. 19. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. ◊ Loc. adv. De astăzi (înainte) = de acum (încolo sau înainte). Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. De astăzi în (atîta timp) = exact după trecerea timpului indicat. De astăzi în două săptămîni. Pînă (în ziua sau în ziulica de) astăzi = pînă acum, pînă în vremea actuală, pînă azi. Poate acuma a fi oale și ulcioare, și tot «Nichifor Coțcariul» i-a rămas numele și pînă în ziulica de astăzi. CREANGĂ, P. 136. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. De ieri pînă astăzi = de la o zi la alta, pripit, neașteptat. Ți-ai schimbat fără motiv părerea de ieri pînă astăzi. Astăzi-mîine = (într-una din) zilele astea, în curînd. Eu nu cînt în a pofidă. Că sînt fată logodită: Astăzi-mîine nunta-mi vine. TEODORESCU, P. P. 83. ♦ (în corelație cu «mîine» sau cu «ieri») a) (Exprimă continuitate sau durată lungă) Zi cu zi, zi după zi, zi de zi. Ieri ploaie, astăzi ploaie, nu mai scăpăm de umezeală! ▭ Astăzi bură, mîine bură... La Domnica-n bătătură. ALECSANDRI, P. P. 349. b) (Exprimă ideea de nestatornicie, de progres sau de contrast) Cînd... cînd... Astăzi ici, mîine colea... La Țarigrad ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. ♦ (Familiar, în construcții imperative și exclamative care exprimă graba sau nerăbdarea vorbitorului) Acum, mai repede. Ai de gînd să pleci astăzi?

ATUNCI adv. I. (Cu sens temporal; în opoziție cu acum) 1. În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea (trecută sau viitoare). Atunci întîi s-au strîns, la Izlaz, Cojocul și surtucul, brațul și gîndul. Tovarăși de zîmbete și de necaz. Să-și depene jelile toate de-a rîndul. DEȘLIU, G. 23. Ce mai chiu și chef prin ramuri Se-ntinsese-atunci! COȘBUC, P. II 33. Dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. ◊ (În imprecații) Atunci s-ajungi tu, sfrijitule, cînd îi mînca alivenci de la mine. ALECSANDRI, T. 722. ◊ Expr. Atunci și nici atunci = niciodată, nici măcar cînd s-ar întîmpla un lucru imposibil. Cînd îi lăsa focului viața de haiducie?... -Cînd codrii or înfrunzi iarna ca și vara, vara ca și iarna; atunci.;. și nici atunci! DELAVRANCEA, S.177. Să-l văd cînd mi-oi vedea ceafa; atunci și nici atunci. CREANGĂ, P. 227. 2. Într -un moment concomitent cu o acțiune sau urmînd imediat după aceasta. Atunci s-a arătat ce poate Lopata cununată cu condeiul. DEȘLIU, G. 24. Să se adune la ospăț domnesc dregătorii noștri și căpeteniile de răzeși din sate care se vor afla atunci în tîrgul de scaun. SADOVEANU, N. P. 388. Și-atunci de peste larg pridvor... Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Pun mîna pe revolver, atunci auz tare un glas de căpriță. CARAGIALE, O. I 334. ◊ (Precedat de alte adverbe, cu sensul determinat de acestea) Tot atunci = exact în același timp cu... O namilă de om mînca brazdele de pe urma a 24 de pluguri și tot atunci striga în gura mare că crapă de foame. CREANGĂ, P. 241. Chiar (sau tocmai) atunci = cu foarte puțin timp înainte de aceea. Noroc că tocmai atunci sosise pustnicul. ISPIRESCU, L. 30. Alt om venea dinspre tîrg, cu un car nou, ce și-l cumpărase chiar atunci. CREANGĂ, P. 40. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe atunci = cam în timpul acela, cam pe vremea aceea. Vezi că pe atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări. GHICA, S. 86. Pe atunci nu era încă nici o fabrică. NEGRUZZI, S. I 13. Pe atunci, cînd țara suna de crunte larme, Stejarul cu voinicul era frate de arme. ALECSANDRI, P. III 327. Pînă atunci = a) pînă în momentul acela (din trecut). În primăvara acestui an, hanul făcea dever ca niciodată pînă atunci. PAS, L. I 143; b) pînă va sosi momentul acela. Să așteptăm venirea primăverii; pînă atunci nu-i nimic de făcut. De atunci = începînd din acel moment sau din acea epocă (și pînă astăzi). E cam mult de atunci. SADOVEANU, N. F. 7. Oh, zice copilul, tata de atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta. RETEGANUL, P. I 34. De-atunci negura eternă se desface în fășii, De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii... De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. (Adjectival) Nu pot să uit nici patul de atunci, Patul acela fără saltele. JEBELEANU, C. 14. De (pe) atunci = încă din vremea aceea. De pe atunci se vedea că va ieși ceva din copilul acela. ◊ (În corelație cu «cînd», scoate în evidență momentul sau împrejurarea cînd se petrece acțiunea) Atunci cînd spaima crudă fiori suflă prin lume, Cînd tunetul se poartă vuind din loc în loc, Cînd marea frămîntată s-acopere de spume... îmi place a sta singur. ALECSANDRI, P. A. 70. Cînd tronul era vacant, atunci mitropolitul convoca [adunările] pentru alegerea domnului. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ (În corelație cu conjuncții sau cu alte adverbe de timp) După ce răstoarnă carul, atunci vede drumul cel bun. ▭ Atunci să mă fi văzut cînd mă iveam pe vîrful urmi munte, cu pletele-n vînt... cu fața rumenită și cu durda pe umere. ALECSANDRI, C. 28. II. (În corelație cu o idee condițională sau concesivă) 1. (Cu rol restrictiv) Numai așa, numai în acest caz, numai astfel. Noi vrem să te vedem la lucru; atunci te vom aprecia. 2. (Cu rol de conjuncție conclusivă) în cazul acesta. Eu nu merg. – Atunci plec singur. – Variante: atunce (ALECSANDRI, P. I 127), atuncea (BENIUC, V. 38, EMINESCU, O. I 94, NEGRUZZI, S. I 145, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 95) adv.

INFINIT¹, (1) infinituri, s. n., (2) infiniți, s. m. 1. Ceea ce este nesfîrșit în spațiu sau nesfîrșit în timp; ceea ce pare astfel. Lung privește peste apa-n care cad din infinit Norii ce-au venit deodată călători ca niște fumuri. D. BOTEZ, P. O. 49. [Focul] dezvăluind infinituri în adîncu-i, fulgeră pe culmi și luminează crestele. ANGHEL, PR. 124. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute Și în roiuri luminoase, izvorînd din infinit, Sînt atrase în viață de un dor nemărginit. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adv. La infinit = fără încetare, în chip nelimitat, la nesfîrșit. Exemplele acestea s-ar putea înmulți la infinit. ▭ Mișcările se repetară la infinit. SAHIA, N. 103. 2. (Mat.) Mărime mai mare decît orice mărime dată. ◊ Infinit mic = mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mică decît valoarea oricărei mărimi pozitive date. Infinit mare = mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decît valoarea oricărei mărimi pozitive date.

JELANIE, jelanii, s. f. 1. Plîngere, tînguire. Titu Herdelea, ascultînd jelaniile învățătorului, se simțea aproape rușinat. REBREANU, R. I 101. Miron Juga deveni grav și mohorît auzind jelania arendașului. id. ib. 85. ♦ Vaiet, plînset, bocet. Nu se auzeau decît sughițurile de plîns și jelania tremurătoare a lui Alexiu. DUMITRIU, B. F. 69. Se făcu... o plîngere și o jelanie, de te luau fiori. ISPIRESCU, L. 177. (Cu pronunțare regională) Era un muget necurmat, o jălanie de vite de parcă venise sfîrșitul lumii. SANDU-ALDEA, U. P. 97. ◊ Fig. Se auzea, în liniștea dimineții, jelania liniștită a unei flașnete. ARDELEANU, D. 80. 2. (Rar) Durere adîncă, jale. (Cu pronunțare regională) Bietul om m-ascultă Cu jălanie... multă. CONACHI, P. 163. – Pronunțat: -ni-e.

JUDECATĂ, judecăți, s. f. I. 1. Facultatea de a gîndi logic, de a descoperi pe cale rațională relațiile dintre fenomene; minte, rațiune, inteligență. Au covîrșit puterea mea de judecată. CARAGIALE, O. III 248. Critica lui era plină de dreaptă judecată și de bunăvoință. GHICA, S. A. 80. ◊ Loc. adj. Cu judecată = cu bun simț, cu tact, cuminte, serios. Fata cea mai mare era mai tăcută și mai cu judecată. ISPIRESCU, L. 175. 2. (Logică) Legătură riguroasă între două noțiuni, dintre care una (predicatul) definește și lămurește conținutul celeilalte (subiectul). II. Acțiunea de a judeca, dezbatere judiciară; proces. În mijlocul ogrăzii moș Șărban, înconjurat de ceilalți țărani, se sfătuiau ce să mai vorbească mîne la judecată. BUJOR, S. 144. Nu te vîrî în judecăți. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Fig. De ce fugi, domnule Nică? C-ai fost la boierul cel bătrîn? Să nu-ți fie rușine și nici rău să nu-ți pară, că s-a apropiat ziua judecății. REBREANU, R. I 298. ◊ Expr. A da (sau a trage) în (sau a chema la) judecată = a chema pe cineva în fața justiției, a intenta cuiva un proces. (În religia creștină) Judecata de apoi = judecată solemnă în fața căreia se crede că dumnezeu va chema pe toți oamenii cînd va veni sfîrșitul lumii.

MĂZĂCIE, măzăcii, s. f. (Regional) Murdărie, necurățenie. În casă gunoi și măzăcie, de să fugi pe lume. ȘEZ. VII 141.

LUD, -Ă, luzi, -de, adj. (Învechit și regional) Simplu, naiv, fără experiență; p. ext. prost, nătîng, nătărău. Omul... vine în lume gol și fără vreo pricepere, adică lud. GORJAN, H. II 94.

LUME¹, lumi, s. f. I. 1. Totalitatea celor existente în realitate; univers, cosmos. În aer rumene văpăi Se-ntind pe lumea-ntreagă. EMINESCU, O. I 171. Atîta-s de supărat Cumu-i ceriul înnorat... De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Loc. adv. De cînd (e sau îi sau cu) lumea (și pămîntul) = de (sau din) totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) vreodată, niciodată. Se duse și el ca toată suflarea de pe pămînt, de pare că n-a fost de cînd lumea și pămîntul. ISPIRESCU, L. 42. Vede și el ceea ce nu se mai văzuse și nu se mai auzise de cînd lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 159. Și în acea zi se vor auzi mai multe vaiete de cum s-au auzit de cînd lumea. RUSSO, O. 28. Cît (e sau îi) lumea (și pămîntul) = (mai ales însoțind un verb în construcții negative) a) veșnic. Doar n-am a trăi cît lumea. CREANGĂ, P. 186; b) (după negație) niciodată, nicăieri. Alt stăpîn în locul meu nu mai face brînză cu Harap-Alb, cît îi lumea și pămîntul. CREANGĂ, P. 230. Mîndră ca dumneata Nu-i nime cîtu-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. (Regional) Pînă-i lumea = veșnic, pentru totdeauna; (mai ales însoțind un verb în construcții negative) niciodată. Eu mă duc, mîndruță, duc... Nu mai vin pînă-i lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ◊ Expr. Lumea de pe lume = totul, orice. Pentru altul n-aș face-o, să știu că mi-ar da lumea de pe lume. CREANGĂ, P. 162. Nici pentru toată lumea (sau pentru nimic în lume) = cu nici un preț. Buzduganul ista îl avem lăsat moștenire de la strămoșul nostru; și nu-l putem da nici pentru toată lumea. CREANGĂ, P. 57. Că doar nu piere lumea, se zice atunci cînd vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut, nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se zice despre cineva care este foarte fericit. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din sori, planete și planetoizi și constituind un sistem; sistem solar, sistem planetar. Întreg edificiul concepțiilor noastre asupra sistemului planetar și în genere asupra originii lumilor din univers se clatină sub riguroasele lovituri ale teoriilor contemporane. MARINESCU, P. A. 36. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos. EMINESCU, O. I 132. Tu, Ileană Cosinzană, Suflețel fără prihană Și tu, soare luminate... Ceriul să cutreierați Lumile să luminați. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Determinat prin «de stele») Cerul cu lumea lui de stele se resfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră... BART, E. 251. Puține sînt la număr aceste lumi de stele. ALEXANDRESCU, P. 24. 3. Pămîntul, globul pămîntesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală). A început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Trec în stoluri rîndunele... Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. Cu tine m-aș duce în fundul lumii, dar cum să facem? ALECSANDRI, T. I 204. Mîndra mea, pe lume una cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. ♦ Loc. adv. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, oriunde, peste tot. Împăratul a dat de știre... în toată lumea. CREANGĂ, P. 77. S-a dus vestea în toată lumea. id. ib. 218. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit și din Apus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ◊ Expr. A se duce (sau a fugi, a pleca) în (toată) lume(a) sau în lumea largă = a pleca departe fără să se știe unde (pentru a scăpa de un necaz, a căuta pe cineva sau ceva etc.). În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. id. ib. 176. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A(-și) lua (sau a apuca) lumea-n cap = a pleca (departe) părăsindu-și casa, locul de origine. Pînă nu se va scula încă Pepelea, să apucăm lumea-n cap și să-l lăsăm pe dînsul aice. SBIERA, P. 17. Pleacă pentru vreme lungă, fuge, lumea în cap ia. PANN, P. V. II 124. A umbla prin lume (sau a cutreiera (toată) lumea) = a călători mult și în locuri diferite, a umbla de colo-colo, a colinda. Sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. Cînd te-i sătura tu de umblat prin lume, atunci să vii să slujești și la poarta mea. CREANGĂ, P. 300. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea, a se duce peste tot. A dormi Ca dus de pe lume = a dormi dus. II. 1. Populația globului pămîntesc, neamul omenesc, omenirea întreagă. Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul... Visînd că toată lumea îmi asculta cuvîntul. EMINESCU, O. I 88. Le pare zea Venus cînd a ieșit din unde, Ca să arate lumii frumosul ideal. ALECSANDRI, P. A. 109. Idei drepte și înalte... Vor vedea lumina zilei; și în formă de mari fapte... Lumii se vor arăta. ALEXANDRESCU, P. 139. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii practicate, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. V. societate. Lumea artiștilor. Lumea savanților. ▭ Fără prea mare cheltuială și fără să-și angajeze vechea firmă populară în lumea moașelor, pensionarilor... pregătea armele de asalt pentru un portofoliu ministerial. C. PETRESCU, C. V. 159. ◊ (Poetic) Cu Creangă, Eminescu era întors din nou în lumea moșilor sfătoși din vremea copilăriei. CĂLINESCU, E. 311. ◊ (Reflectînd concepția de clasă a burghezo-moșierimii) Lumea bună (sau mare, înaltă) = vîrfurile claselor exploatatoare. V. bun⁴ (VIII). Om (sau femeie) de lume = persoană din clasa exploatatoare considerată distinsă, manierată etc. în cadrul acestei clase. 3. Oameni, mulțime, public, societate, mediu social. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea. CARAGIALE, P. 11. Pe unde trecea, lumea din toate părțile îl înghesuia. CREANGĂ, P. 228. Lumea-l crezuse mort pe Făt-Frumos. EMINESCU, N. 27. ◊ Loc. adv. De ochii lumii v. ochi. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cade. E vorba să se facă un pod ca lumea. SADOVEANU, M. C. 182. ◊ Expr. În rînd cu lumea = la fel cu ceilalți oameni, așezat, cu rost. Vreu... să te văd om ca toți oamenii în rînd cu lumea. CREANGĂ, P. 162. Lume(a) (toată) de pe lume = mulțime nenumărată, oameni mulți (și de pretutindeni). S-a adunat lumea de pe lume la această mare și bogată nuntă. CREANGĂ, P. 102. Lumea toată de pre lume Ne-a și pus urîte nume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 65. O lume (toată sau întreagă) = mulți oameni, o mulțime de persoane. O lume-ntreagă mi-a rămas în urmă Cu goana ei pripită după viață. GOGA, C. P. 68. O lume se plîngea de nedreptățile ce făcea. ISPIRESCU, U. 68. O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. A purta lumea pe degete = a induce în eroare, a înșela, a-și bate joc. Să-i strîmbi gîtul oleacă, să se învețe ea de altă dată a mai purta lumea pe degete. CREANGĂ, P. 267. A ieși în lume = a se duce printre oameni, în societate, a lua contact pentru prima dată cu oameni și situații noi. Bucură-te dar și te veselește, dragă Marghioliță, că în curînd ai să ieși și tu în lume. ALECSANDRI, T. I 36. Gura lumii v. gură. A ajunge (sau a fi) de rîsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație înjositoare, degradantă; a se face de rîs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume. COȘBUC, P. I 262. Ce mai la deal la vale? Așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 233. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale, a se retrage. Pe urmă m-am dus în lumea mea cu Ioniță. Atîta am avut și eu drag pe lume, și m-am dus cu el. SADOVEANU, O. V 8. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = a) nu știe nimic din ce se întîmplă; b) e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă (sau dragă lumea) = a) a-i fi dragă viața, a-i plăcea să trăiască. Tuturor li-i dragă lumea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221; b) a avea multă plăcere să..., a fi foarte plăcut să... Fata împăratului se făcu un flăcău de-ți era dragă lumea să te uiți la el. ISPIRESCU, L. 30. Cînd ți-e lumea mai dragă v. drag². Zi-i lume și te mîntuie = ce mai la deal la vale; asta e, n-ai ce(-i) face. Zică cine-o zice și cum a vrea să zică, dar cînd este să dai peste păcat, dacă-i înainte te silești să-l ajungi... Vorba ceea: zi-i lume și te mîntuie. CREANGĂ, P. 223. ♦ Viață laică, viață care satisface necesitățile și plăcerile naturale ale omului, viață veselă, liberă. Sus, în deal, la mănăstire Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. I 15. Plecasem să mă duc la vro sehăstrie, să fug de lume. NEGRUZZI, S. I 67. De desfătările lumii poftele mele lipsite, Nu mai au nici o plăcere, nu mai au nici o pornire. CONACHI, P. 104. ◊ Cîntec de lume = poezie de dragoste însoțită de melodie. Îl plimba cu dînsul noaptea în butcă... de-i cînta cîntece de lume. GHICA, S. 56. 2. (În expr.) Lumea albă = (în basme) viață pămîntească în care trăiesc oamenii. De cînd sînteți pe lumea asta albă, voi ați îmblat cu furca, cu acul, cu războiul. ISPIRESCU, L. 12. Lumea neagră = (în basme) presupusa viață subpămînteană în care ar trăi duhurile necurate, rele, diavolii. Ca să mergi de pe lumea albă în lumea neagră, trebuie să-ți dai drumul prin fîntîna zmeilor. ȘEZ. II 202. Lumea de apoi (sau lumea cealaltă, ceea (rar cea) lume) = a) (în concepțiile mistico-religioase) presupusa viață de după moarte. Muri după ce mîncă trei oi fripte și bău o balercă de pelin, zicînd că nu trebuie să se ducă pe ceea lume flămînd și însetat. NEGRUZZI, S. I 247; b) (în basme) celălalt tărîm. După ce simțiră că fiul oii a ajuns pe cea lume și s-a scoborît din leagăn, traseră leagănul afară. RETEGANUL, P. I 65. 3. Ansamblu, totalitate, mediu, viață. Lumea vegetală. Lumea animală.

MIEL, miei, s. m. Puiul oii în primele luni (indiferent de sex). Oaia finului fătase un miel. ISPIRESCU, L. 208. Mai bine nici oaia cu doi miei, nici lupul flămînd. NEGRUZZI, S. I 249. Am un sălaș Plin cu miei albi (Dinții), GOROVEI, C. 132. Mielul blînd suge la două oi. (În comparații) Blînd ca un miel. ◊ Omătul (sau zăpada) mieilor = zăpada care cade uneori primăvara tîrziu, cînd nu o mai așteaptă nimeni. Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, B. 92. ♦ Blana prelucrată a acestui animal. Un cap cu plete... înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Ș-a ivit un voinicel, Nalt la stat și subțirel, Cu meșini, cu cojocel, Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I 10. ♦ Carnea acestui animal. Ospătarul le dete borș de miel. NEGRUZZI, S. I 280.

NAȘTE, nasc, vb. III. 1. Tranz. (Despre ființe) A da viață, a aduce pe lume, a face un copil. V. procrea. Alungat-o-ai pe dînsa, ca departe de părinți, În coliba împistrită, ea să nasc-un pui de prinț. EMINESCU, O. I 83. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 247. Părinții noștri, Care ne-au făcut, Care ne-au născut. TEODORESCU, P. P. 422. ♦ Fig. A produce; a provoca, a stîrni. Și boale ce mizeria ș-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi. EMINESCU, O. I 61. Asta poate să nască mari complicațiuni. ALECSANDRI, T. I 409. Iubirea de sine... naște pofte, desfătare. CONACHI, P. 276. 2. Refl. (Despre ființe) A căpăta viață, a veni pe lume, a începe să trăiască. Mai încolo e casa în care m-am născut. SADOVEANU, O. VII 60. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta și numai atunci să se nască pruncul din tine. CREANGĂ, P. 88. Socoți d-ta c-oi lăsa eu să-mi stricați bunătate de casă, unde m-am născut, unde-am crescut. ALECSANDRI, T. I 359. ◊ Intranz. Naștem oare pentru-a naște și trăim ca să trăim? MACEDONSKI, O. I 72. Ce naște din pisică șoareci mănîncă, se spune despre cineva pentru a arăta că a moștenit defectele părinților săi. 3. Refl. Fig. A apărea, a se ivi, a se forma. Azvîrlea cîte o privire pe ogorul arat și pe brazda care se năștea sub plug. DUMITRIU, V. L. 5. Vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. EMINESCU, O. I 176. Un mistreț odată turburase rîul Unde calul, mîndru, căci nu știe frîul, Merse de bău; Cearta se născu. BOLINTINEANU, O. 194. ◊ Intranz. Sara acoperise valea și de la răsărit năștea luna, din nouri și codri. SADOVEANU, Z. C. 30. Vom determina... la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice. ODOBESCU, S. I 218. Din moarte naște viață, din întuneric soare, Din țărna mormîntală răsare dulce floare! ALECSANDRI, P. A. 92.

NAȘTERE, nașteri, s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei; venire pe lume a unei ființe. A venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit la naștere. ISPIRESCU, L. 2. Care vra să zică, aș fi venit pe lume cu 6 ani înaintea nașterii mele? Mare minune! ALECSANDRI, T. I 344. Nașterea mea costă viața mamei. NEGRUZZI, S. I 247. ◊ Casă de (sau pentru) nașteri = instituție spitalicească la sate, unde sînt îngrijite femeile care nasc și copiii nou-născuți; maternitate (2). Azi are satul școală și-n ulițe pietriș, Și-o casă pentru nașteri. VINTILĂ, O. 37. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau prin) naștere sau (învechit) cu nașterea = originar, de origine; de la început; prin natură. Era... determinat prin naștere la nepozitivism. EMINESCU, N. 35. Grigore Ghica... și Ioniță Sturdza numiți de Poartă domni ai Principatelor erau amîndoi romîni cu nașterea și cu inima. GHICA, S. IV. ◊ Expr. A da naștere = a naște; fig. a crea, a produce, a provoca, a pricinui. Crăițarii, oriunde ar fi căzut... dau naștere la încăierări. MACEDONSKI, O. III 25. A lua naștere = a se naște; fig. a se forma, a fi creat, a apărea. Partidul Comunist din Romînia a luat naștere într-un moment de cotitură radicală în destinele omenirii, în istoria universală, cotitură marcată de victoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 84. ◊ (În denumirea unor sărbători religioase, la creștini) Nașterea domnului sau crăciunul.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

PIRAMIDĂ, piramide, s. f. 1. Poliedru cu bază poligonală și cu fețe triunghiulare care se unesc într-un punct comun. Piramidă pentagonală. Trunchi de piramidă v. trunchi. 2. Monument gigantic de piatră în formă de piramidă (1). La vîntul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele din creștet aiurind și jalnic sună Și sălbatec se plîng regii în giganticul mormînt. EMINESCU, O. I 44. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire, Cînd nu mai e mișcare în lumea, celor vii, Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalță în pustii. ALEXANDRESCU, M. 101. 3. Grămadă de diferite obiecte sau materiale aranjate aproximativ în formă de piramidă (1). Mîncă pe îndelete, copios, printre călătorii purceși în vilegiatură, cu piramidele lor de bagaje. C. PETRESCU, O. P. I 28. Lungiți la rînd, sub petecul de umbră, la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborîți hamalii negri, pe jumătate goi. BART, E. 19. Făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpăține. NEGRUZZI, S. I 156. ◊ (Mil.; ieșit din uz) Piramidă de arme (sau de puști) = grup de puști, de obicei în număr de trei, așezate cu talpa patului pe pămînt și sprijinite una de alta la vîrful țevii. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie și se loveau cu palmele peste umeri, să se încălzească, apoi suflau aburi albi, împrejurul cîtorva piramide de puști cu baionetele puse. DUMITRIU, N. 105. 4. Figură de gimnastică, executată de mai multe persoane care se așază unele pe umerii celorlalte, în rînduri suprapuse tot mai înguste, amintind forma unei piramide (1).- Pl. și: (regional) piramizi (BASSARABESCU, S. N. 77).

ROI², roiuri, s. n. 1. Grup compact de albine, ieșite din stup împreună cu matca lor în căutarea altui locaș. Oriunde s-ar fi adunat roiul, pe-o creangă cît de sus, băiatul îl cobora cu ușurință. SADOVEANU, P. M. 50. Mii de roiuri de albine Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline. EMINESCU, O. I 85. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulțime mare de insecte sau de păsări mici, zburînd în grupuri. Prin boltitura de frunze bîrîiau roiuri nevăzute de gîngănii. AGÎRBICEANU, S. P. 18. Se strîng totdeauna roiuri de muscuțe să bîzîie pe creasta monumentului înfierbîntată de arșiță. CARAGIALE, O. III 243. Ne-am adunat în juru-i ca muștele de roi. ALECSANDRI, T. II 164. ♦ Grup compact de oameni în mișcare, în freamăt. [Țăranii] năvăliră în goană către soldați. După ei se desprinseră roiuri care soseau în fugă, strigînd. DUMITRIU, N. 110. Văzu... pe tătari izvorînd din zare în roiuri negre. GALACTION, O. I 53. Din fundul lumii, mai din sus... Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. ♦ Mulțime de obiecte de același fel (văzute în mișcare). Din tot roiul de care și căruțe întîlnite la podul Herătăului, nu se vedea nici una pe șosea. POPA, V. 111. Un foc uriaș ardea în Poiana Cerbului, aruncînd în văzduh... un roi de scîntei. GANE, N. I 133. Un roi de frunze joacă-n drum. IOSIF, PATR. 16. ◊ (În contexte figurate) Roiuri negre de prevederi urîte îi troieneau închipuirea. VLAHUȚĂ, N. 36. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin... în roiuri luminoase, izvorînd din infinit. EMINESCU, O. I 132. În ochi-mi scînteiază un roi de năluciri. ALECSANDRI, P. III 502. ♦ (Adjectival) Plin, saturat. Mă văd cum ședeam singur în banca mea... cu capul roi de materia bine învățată. GALACTION, O. I 57. – Pl. și: (m.) roi (I. IONESCU, M. 380).

PÎNĂ² prep. Împreună cu adverbe și prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții compuse. I. Introduce un complement circumstanțial de timp. Va trebui cu dînșii să mă lupt Din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 5. Are să fie o pînză cum Ileana pînă acuma n-a văzut. SLAVICI, N. I. 54. Pînă mîni dimineață să gătești fuioarele aceste de tors. CREANGĂ, O. A. 132. De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (În prepoziții compuse) Pînă la. Adevărat că pînă la năcazul acesta care s-a abătut asupra casei ei nici nu i-a păsat și nici nu a avut nevoie de nici un fel de slujbaș al măriei-sale. SADOVEANU, B. 75. A pus soroc de două săptămîni pînă la nuntă. GALACTION, O. I 71. Pînă în. Petrecu pînă în amurgul serii la joc. SLAVICI, N. I 132. (Corelativ) Din... (și) pînă în... Torcea, torcea, fus după fus, Din zori pînă-n seară. IOSIF, PATR. 9. Din zori de zi un sclav îi sta La cap, citind pînă-n deseară. COȘBUC, P. I 86. ◊ Loc. conj. Pînă cînd. Și merge Ivan și merge pînă cînd pe însărate ajunge la curțile cele. CREANGĂ, O. A. 206. Valurile rîd și mînă întunecoase lumea lor albastră, pînă cînd deodată rîul împiedecat de stînci și munți s-adună între codri ca marea oglindă a mărei. EMINESCU, N. 67. Pînă ce. Ține cînele cu dînsa și-l poartă de cîteva ori în munte, pînă ce și-a aduce aminte ș-a cunoaște iarăși locurile. SADOVEANU, B. 211. Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Pîn’ ce-oi simți că ochiu-mi de lacrime e sec. EMINESCU, O. I. 116. Ochii mei au urmat careta pînă ce au pierdut-o din vedere. NEGRUZZI, S. I 43. ◊ Loc. adv. Pînă la urmă = în cele din urmă. Hai joacă, hai joacă mereu, Căci pînă la urmă știu bine, Doar tu mai rămîi și cîntecul meu Pierzîndu-se-n tine. BENIUC, V. 67. Dar aflați: pînă la urmă vor birui tot milioanele de săraci, milioanele de săraci care azi gem. CAMILAR, N. I 365. Și fără altă vină nouă, nebunul tot are să fie prins și pînă la urmă și întors acolo de unde a fugit. CARAGIALE, O. I 254. Pînă (la) una-alta = pentru moment, deocamdată. Pînă una-alta, opriți tuspatru la capătul unei postate, prinseră a sfărîma spice în palme. CAMILAR, N. II 384. Și pînă una-alta, ea își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe. ISPIRESCU, L. 15. Pînă la una-alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. Pînă în zori = înainte de revărsatul zorilor. Mîine pînă-n zori te scoală, Adă flori de argint în poală Și le-așterne pe pămînt! COȘBUC, P. I 157. II. Introduce un complement circumstanțial de mod. (În prepoziții compuse) Cu cît lucrau mai mult, hărnicia le creștea pînă la chiot. CAMILAR, N. II 383. Un fel de milă de el însuși umplea, pînă la lacrimi, sufletul lui Manolaș. GALACTION, O. I 636. ◊ (În locuțiuni) Pînă acolo = în așa măsură, în așa grad. (Regional) Pînă pe-acolo = peste măsură, în atît de mare grad încît se întrece măsura. Nu ți-oi mai cere vreun lucru mare pînă pe-acolo. CREANGĂ, P. 151. Mătușă. zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Acesta nu-i vrun lucru pîn’ pe-acolo, copilă hăi, zise baba. id ib. 173. Pînă și = chiar și. Pînă și privirea crîncenă a învățătorului se îmblînzise. SADOVEANU, A. L. 187. Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă, Să spele de pe pietre pînă și urma sclavă. EMINESCU, O. I 60 (Toți) pînă la unul v. la. III. Introduce un complement circumstanțial de loc, urmat de adverbe. Afară, pînă departe, în întuneric se-auzeau cum cîntă cocoșii, mohorît, a vremuire. CAMILAR, N. II. 303. De-acuma tot pe apă merg pînă acasă. SADOVEANU, B. 118. O grădină unită cu murii monăstirei se-ntindea pînă jos la poalele mărei. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. adv. De colo pînă colo = din loc în loc, în multe locuri. Nu știu ce-avea fata că-i era necaz Și umbla de colo pînă colo beată. COȘBUC, P. I 144. Fata tot șezînd la fereastră vedea pe un june fluieră-vînt umblînd de colo pînă colo. ISPIRESCU, L. 120. Alergau cu limba scoasă samsarii de colo pînă colo. CARAGIALE, S. N. 38. De sus pînă jos sau de jos pînă sus = în întregime, tot. Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. Armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge, fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. Începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și și de jos pînă sus. CREANGĂ, P. 163. (În prepoziții compuse) Pînă la. Trandafiri nu mai văzusem niciodată și îndeosebi niciodată nu ajunsese pînă la mine turburătorul lor parfum. GALACTION, O. I 57. Pînă în. Numai șivoaiele apelor... își mai trimeteau de prin văi, pînă-n depărtare, vuietul lor nedeslușit și surd. HOGAȘ, M. N. 178. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-i mai țîn, Și-i cale pînă-n sat! COȘBUC, P. I. 227. Dar prin codri ea pătrunde, Lîngă teiul vechi și sfînt, Ce cu flori pînă-n pămînt Un izvor vrăjit ascunde. EMINESCU, O. I. 103. (Corelativ) Din... pînă în... sau de (la)... pînă la (în)... Așa-i de întuneric afară! Din cer un iad pînă-n pămînt. COȘBUC, P. I 64. Abia atingi covorul moale, Mătasa sună sub picior, Și de la creștet pîn-în poale Plutești ca visul de ușor. EMINESCU, O. I 117. Lăpușneanul mergea alăturea cu vornicul Bogdan, amîndoi călări pe armăsari turcești și înarmați din cap pînă în picioare. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (Urmat de diferite prepoziții; uneori ca o precizare vagă) Era bîlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bîlciuri vestite la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 135 [Marea] se mișca urcîndu-și apele pînă lîngă un boschet de chiparos și roze. EMINESCU, N. 126. ◊ Loc. prep. Pînă prin dreptul... Niște trandafiri zdrențuiți umpleau un colțișor întreg... și se cățărau pe coastă pînă prin dreptul turlei. GALACTION, O. I 40. Pînă dincolo (sau dincoace) de... Alta nu-i mai rămîne decît... să se ducă, încotro o vedea cu ochii, pînă dincolo de Mărul-Roșu. CARAGIALE, S. N. 41.

TREZI, trezesc, vb. IV. Refl. 1. A se scula, a se deștepta din somn. A doua zi mă trezii dis-de-dimineață. SADOVEANU, O. VI 118. Se trezi din somn deodată de sărutu-i fermecat. EMINESCU, O. I 80. M-am trezit destul de dimineață, nu-i așa? ALECSANDRI, T. I 407. M-am culcat și-am adormit, Anevoie m-am trezit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Fig. Se trezesc munții, cîmpiile, apele. Zorile noi își deschid pleoapele. TULBURE, V. R. 20. În zorii zilei, cîmpiile se trezesc parcă dintr-o orgie, și liniștea se întoarce asupra lor ca o stafie. BOGZA, C. O. 249. [Zarzărul] s-a trezit, așa, de dimineață Cu ramuri albe – și se poate spune Că-i pentru-ntîia oară în viață Cînd i se-ntîmplă-asemenea minune. TOPÎRCEANU, B. 5. ♦ Tranz. A deștepta pe cineva din somn. Au coborît la crîșmă ș-au trezit pe negustor. SADOVEANU, B. 105. Tată, nu te înfricoșa, că eu sînt!... ci trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. Dorul mîndrei mare este... Eu mă culc, el mă trezește. HODOȘ, P. P. 37. ◊ (Poetic) Și luna își adormea strălucirea Și vîntul porni afară să trezească zorile. ISAC, O. 75. 2. Fig. A se deștepta dintr-o stare de amețeală, de visare, de letargie; p. ext. a reveni la viață, a începe o viață nouă. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Femeia lui Ipate și cu baba, cînd se trezesc din amețeală, nici tu drumeț, nici tu copil, nici tu nemica. CREANGĂ, P. 174. Lăpușneanul se trezise din letargia sa. NEGRUZZI, S. I 160. ♦ Tranz. A scoate din amorțeală, din letargie; a readuce la viață. Și zîna visează de veacuri Un tînăr născut din dumbravă Să vină să-i dea un sărut Trezind-o din vraja bolnavă. BENIUC, V. 85. Merge... Din frunze pocnind, Codrii vechi trezind. ALECSANDRI, P. P. 62. 3. A-și reveni din beție. (Tranz. fact.) În ochi negri că-l lovea, Din beție că-l trezea Și din gură mi-i striga. TEODORESCU, P. P. 544. 4. Fig. A lua ființă, a apărea, a se ivi, a se manifesta. Lunca rîde și-nverzește, Doru-n suflet se trezește. ALECSANDRI, P. I 235. ♦ Tranz. fact. A face să ia ființă, să se manifeste. Politica de pace, dusă de puterea sovietică încă din primele zile ale existenței sale, a trezit simpatia maselor iubitoare de pace din lumea întreagă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 368, 2/1. Operele... artistice ne turbură toată inima, trezesc toată durerea pricinuită de război. GHEREA, ST. CR. II 86. ♦ (Despre ființe) A căpăta viață, a veni pe lume; a se naște. Satul Humuleștii în care m-am trezit nu-i un sat lăturalnic. CREANGĂ, A. 71. 5. A deveni conștient, a ajunge să înțeleagă, să-și dea seama de realitate. Deodată s-au trezit că... n-au nici soare, nici lună, nici stele. RETEGANUL, P. III 66. Doamne! cum să ia omul ista, la drum, cu vorba și cînd se trezește, cine știe unde a ajuns. CREANGĂ, P. 119. ◊ (La pers. 2 sg. cu valoare de impersonal) Știi mata cum sînt fetele cînd se gătesc de bal... Ba le trebuie una... ba alta... și cînd te trezești, o înnoptat de tot. ALECSANDRI, T. I 130. 6. A se pomeni pe neașteptate cu cineva sau cu ceva, a ajunge deodată undeva, la cineva sau într-o situație neprevăzută. M-am trezit cu dumneata în sala de așteptare, parcă ai căzut din cer. C. PETRESCU, A. 281. Cînd era să beau și eu... mă trezii cu o usturime grozavă la amîndouă picioarele. ISPIRESCU, L. 303. Ne trezim că iar vine părintele la școală cu moș Fotea, cojocarul satului. CREANGĂ, O. A. 34. ◊ Expr. Unde te trezești? se spune unui om prea îndrăzneț sau prea obraznic, care se comportă în mod nepotrivit. Sperii copiii, unde te trezești? Nu mai ești la război. SAHIA, N. 53. A se trezi în oțelele puștii v. oțel (4). ♦ A se afla într-un anumit loc sau într-o anumită stare de cînd știe, de cînd își poate aduce aminte. Se trezise în bordeiul de lîngă apă, la picioarele de piatră ale podului, poate de zece ani, poate de mai mult. C. PETRESCU, S. 37. Așa m-am trezit de mic, sîngur-sîngurel, străin și fără de nime. SBIERA, P. 151. Flăcăul acela din copilăria lui se trezise prin străini. CREANGĂ, P. 139. 7. (Despre mîncări, băuturi, substanțe aromatice etc.) A-și pierde din tărie, din gust, din aromă; a se răsufla. Din vorbă-n vorbă, și dumneata și eu nu luăm seama că prea lăsăm vinul să se trezească... Te rog, bea și toarnă-mi și mie. CARAGIALE, P. 127.

UCIDE, ucid și (regional) ucig, vb. III. 1. Tranz. A omorî. V. asasina. Puteam prea bine să-l ucid. Dar l-am lăsat... Prea era frumos și tînăr. EFTIMIU, Î. 98. Calul zbură, fără să miște din aripi, drept spre oștirile dușmanilor, care veneau ucigînd lumea și arzînd satele. VISSARION, B. 43. Cade copacul peste car de-l sfarmă și peste boi de-i ucide. CREANGĂ, P. 46. Nu mișcă... L-am ucis!... M-am dezbărat de el. ALECSANDRI, T. I 450. (Refl. reciproc) Să-i facă să se bată pînă s-or ucide. CREANGĂ, P. 144. ◊ (Poetic) [Iarnă] în zadar îngheți pămîntul, Ucizi florile și stupii. ALECSANDRI, P. III 22. ◊ (În imprecații) Ucide-l-ar pietrile de schimonosit! GORJAN, H. IV 173. Ucigă-te crucea, drace! Ce nu dai babelor pace? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 466. ◊ (Prin exagerare) Viața de curte îl ucidea ca scriitor, îi fura tot timpul. STANCU, U.R.S.S. 144. Nu cumva ți-ai pus în gînd să mă ucizi cu o mărturisire? REBREANU, I. 104. Nu-i ucidea chinul, cît doru-i ucidea. COȘBUC, P. II 201. Muierușcă din Brașău, Mură-albastră-i ochiul tău, Care mă ucide rău. ALECSANDRI, P. P. 53. ♦ Fig. A distruge, a nimici, a zdrobi. V. omorî (2). Împotriva războiului care înăbușă și ucide elanul creator, ucide activitatea în slujba omului, pentru apărarea culturii, s-au ridicat intelectualii cinstiți din toate colțurile lumii capitaliste. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 360, 1/5. S-a dus să-și ucidă neastîmpărul... prin cele păduri cu fiare de vînat. GALACTION, O. I 71. Răsare luna... Oameni veniți să-și ucidă urîtul... cătară hipnotic la ascensiunea domoală a luminii. C. PETRESCU, Î. I 16. 2. Refl. (Astăzi rar) A se sinucide. Spun parcă toți cireșii o poveste Cu-o zînă albă care s-a ucis. D. BOTEZ, P. O. 22. Ce-mi mai rămîne de făcut?... Dacă m-aș ucide!... GANE, N. I 177. Cînd ar ști Stănică că eu sînt aici, sînt sigură că s-ar ucide. BOLINTINEANU, O. 403. 3. Tranz. (Regional) A bate, a lovi rău. După ce m-au pălit cu vîslele în cap, m-au doborît la mal și m-au ucis cît au poftit. SADOVEANU, O. A. II 127. ♦ A sfărîma, a zdrobi. După ce a strivit toate spicele, ucide... și paiele. PAMFILE, A. R. 200. Voia la d-voastră, domnișorule, răspunse moșneagul, scoțînd din niște desagi... o căpiță de usturoi și pregătindu-se a-i ucide cățeii într-o scăfiță de lemn. HOGAȘ, M. N. 66.

VALE, văi, s. f. 1. Depresiune, adîncitură alungită, străbătută permanent sau vremelnic de o apă curgătoare; p. ext. regiune de șes situată sub nivelul ținuturilor din jur și udată de o apă curgătoare. Văile tupilate întunecau priveliștea cu atîtea pete imense de umbră viorie. HOGAȘ, M. N. 132. Noaptea umedă din văi Venea pe-ntunecate căi. COȘBUC, P. I 282. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună. CREANGĂ, P. 54. Multe dealuri coborîră Pînă-n valea cea-nverzită De-un rîu limped răcorită. ALECSANDRI, P. P. 165. ◊ Loc. adv. La vale = la coborîș; în jos. Tata a luat-o la vale. PAS, Z. I 240. Alt om venea dinspre tîrg cu un car nou... pe care-l trăgea cu minele singur la vale. CREANGĂ, P. 40. Pe-un picior de plai. Pe-o gură de rai, Iată vin în cale, Se cobor la vale, Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1; în josul apei. Mă uitai pe Olt la vale, Văzui mîndra pe cărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. De vale = (în) jos, la capătul coborîșului, acolo unde începe valea. Se opriră de vale, lîngă rîul înghețat și șezură pe o salcie trînlită. GALACTION, O. I 415. Mai de vale sau de vale de... = mai încolo, mai departe (în sensul coborîrii). Fetele nălbesc pînza, mai de vale, între sălcii. VLAHUȚĂ, R. P. 65. Curtea banului Ghica începea din capătul despre apus al podului gîrlei, de vale de Zlătari. GHICA, la CADE. ◊ Loc. adj. și adv. (De) mai la vale = (de) mai departe, care urmează, în continuare. În cîteva foi răzlețe... găsim rîndurile de mai la vale. CARAGIALE, O. III 197. O voi primi bucuros ca un pas înainte, dar tot iinzînd mai la vale. GHICA, A. 571. ◊ Expr. A da la deal, la vale v. da³ (II 4). Greu la deal și greu la vale v. greu³ (III 2). Ce mai la deal, la vale v. deal (1). A lua (pe cineva) la vale v. lua (V). Calea-valea v. cale (I 1). A-și lua valea = a pleca, a fugi de undeva; a-și lua cîmpii. Îmi iau valea, să știi! PAS, L. 1 199. (În limbaj biblic) Valea plîngerii (sau a lacrimilor) = pămîntul (considerat ca loc de suferință în timpul vieții pămîntești). Și-i spuseră că acea vale se numea valea plîngerii. ISPIRESCU, L. 8. (Cu parafrazarea construcției) Din lumi astrale. Magia înfășurătoare Coprinde în a ei splendoare A plîngerilor vale. MACEDONSKI, O. I 27. Mai la vale = mai ieftin. Mai la vale s-o scoață de loc nu pot. PANN, P. V. II 62. ◊ (În corelație cu munte, exprimînd ideea «din toate direcțiile», «în toate părțile»). Astăzi, are să s-adune tot poporul de prin munți și de prin văi, ca să meargă sus, la Cetatea Neamțului. ALECSANDRI, T. II 8. Și din munte, și din vale Zvon de glasuri cuvînta: «Să trăiești, măria-ta!». id. P. I 109. (Cu schimbarea construcției) A miroase-a flori mărunte, De pe vale, de la munte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 36. ◊ Fig. Eu n-oi mai fi în valea vieții. SADOVEANU, N. F. 30. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos. EMINESCU, O. I 132. 2. Apă curgătoare; albia unei ape curgătoare. Eu, Pinteo, de-oi cînta... văi adînci s-or turbura. BIBICESCU, P. P. 318. Frunzuliță, iacă, iacă, dealu-i gol și valea-i sacă. HODOȘ, P. P. 80. Că nu curge ceea vale, Să mă pot spăla de jale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (În comparații și metafore) Se tăiară de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Și m-a mușcat foarte tare, Că mergea sîngele vale. MARIAN, S. 77. Curg lacrimi părău și vale. HODOȘ, P. P. 229.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

SFÎRȘIT¹ s. n. 1. Momentul în care se sfîrșește ceva, perioadă în care se apropie de capăt, locul unde se termină ceva; fine, încetare, încheiere. Soarele bătea călduț, în acest sfîrșit de toamnă luminos și melancolic, după două săptămîni de ploaie și vînturi. C. PETRESCU, A. 425. Taina sufletului său își va avea sfîrșitul. EMINESCU, N. 40. Pe la sfîrșitul lui octobre, Caragea a putut ieși din Constantinopol. GHICA, S. A. 54. ◊ (În concepția biblică) Sfîrșitul lumii (sau al pămîntului) = prăbușirea cosmosului, isprăvirea vieții pe pămînt; judecata de apoi. V. judecată. Afară e-o mișelie ș-un potop, de parcă vine sfîrșitul lumii. SADOVEANU, O. VII 149. ◊ Loc. adj. Fără sfîrșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată; fără capăt. Gîngu cu ochii închiși ascultă curgerea ploii fără sfîrșit de afară. C. PETRESCU, S. 52. D-ta nu știi... că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Loc. adv. În sfîrșit = în cele din urmă, în fine. Ai îndrăznit în sfîrșit să te înfățișezi domnului tău. SADOVEANU, Z. C. 100. Ordonanța găsește, în sfîrșit, mult căutata pătură. CAMIL PETRESCU, U. N. 350. În sfîrșit sînt slobodă să mă mărit și eu. ALECSANDRI, T. I 59. La sfîrșit = la urmă. La sfîrșit se ridică tremurînd în picioare. DUMITRIU, N. 47. Bine! făcu la sfîrșit și ieși urmată de aproape de Grigore. REBREANU, R. I 232. ◊ Expr. Pe sfîrșite = pe terminate, aproape gata. De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sînt pe sfîrșite. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Uneori, seara, ieșeau amîndoi la plimbare... Toamna era pe sfîrșite. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. Tîrgul era cam departe și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, O. A. 147. A lua sfîrșit = a se termina. După patru ore, festivitatea a luat sfîrșit. STANCU, U.R.S.S. 94. A face (sau a pune) sfîrșit = a termina, a pune capăt, a face să înceteze. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete: Fă un sfîrșit durerii... vin la sînu-mi! EMINESCU, O. I 200. 2. Capătul vieții; moarte. Sfîrșitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei. SADOVEANU, O. VII 172. Prin sfîrșitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei. BART, E. 256. Durerea mi s-a înăsprit din ce în ce tot mai rău și acum mi-aștept sfîrșitul din ceas în ceas. MIRONESCU, S. A. 85. ◊ Expr. A-și da sfîrșitul sau obștescul sfîrșit = a muri. În odaia aceasta și-a dat Pușkin sfîrșitul. STANCU, U.R.S.S. 145. Sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. Aici mi-e sfîrșitul = aici am să mor. Scoate-mă de-acolea, din groapă, c-aici mi-i sfîrșitu. ȘEZ. IV 195. 3. (Învechit) Scop, țintă. Aveam de gînd să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfîrșit, am citit multe din criticile ce s-au scris despre dînsul. GHEREA, ST. CR. I 7. Aceleași pietre, teșite le vedem... întrebuințate ca arme agresive de către popoarele Dunării de jos; acelea au fost adoptate, pentru același sfîrșit, în armata romînă. ODOBESCU, S. II 145. – Formă gramaticală: (în expr.) sfîrșite. – Variantă: fîrșit (BUDAI-DELEANU, Ț. 103, ȘEZ. IV 198) s. n.

STRÎMB², -Ă, strîmbi, -e, adj. 1. (În opoziție cu drept, despre lucruri) Care prezintă neregularități, abateri de la forma normală; diform. Toate lemnele erau strîmbe. RETEGANUL, P. III 60. De ești tu așa voinic, îndreaptă copacii cei strîmbi, dar nu strîmba încă și pe cei drepți! SBIERA, P. 80. Mititel și strîmb aleargă pe cîmp (Secera). id. ib. 320. Lemnul strîmb focul îl îndreaptă. ♦ (Despre persoane) Încovoiat, gîrbovit, adus de șale. Peste o săptămînă au venit acasă amîndoi, moș Ioniță mai strîmb din șale și mai încovoiat din spate. PAS, Z. I 200. Cîte fete cu pieptare, Toate-s strîmbe de spinare... Dar mîndra cu șubeica E oablă ca secera! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ (Despre drumuri) Fără aliniere, întortocheat. Umbla acum pe o uliță strîmbă. DUMITRIU, N. 159. 2. Deviat de la poziția (dreaptă) obișnuită; lăsat sau căzut într-o parte; aplecat, înclinat. Țintirimul singur cu strîmbe cruci veghează. EMINESCU, O. I 69. ♦ (Despre persoane sau părți ale corpului) Sucit, strîmbat, deformat. De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb de-atîta uitat înapoi. ISPIRESCU, L. 36. Cine joacă și nu strigă Face-i-s-ar gura strîmbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359. ◊ Fig. E dezgustat și strîmb de sarcasm. CAMIL PETRESCU, T. II 136. ◊ (Substantivat, rar, în expr.) A-i veni cuiva cu strîmbul = a nu-i veni cuiva la socoteală, a-i displăcea, a nu-i conveni. V-ați boierit și voi, mă! Vă vine cu strîmbul munca! REBREANU, R. II 71. 3. Fig. Nedrept, necinstit, incorect. Apoi socoteala asta e strîmbă, măi oameni! REBREANU, R. II 89. ◊ Fig. Tu vii din lumea strîmbă și din viața posomorîtă a asupririi și a asupriților. PAS, Z. I 7. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ Făcut pentru a înșela. Am văzut cîrciumari mestecînd vinul cu apă și vînzînd cu cîntare cu două funduri, măcelari și precupeți vînzînd cu cîntare strîmbe, și m-am mîhnit. FILIMON, C. 37.

EXISTENȚĂ. Subst. Existență, fire, ființă, ființare; realitate, dat, realitate obiectivă, realitate înconjurătoare, natura înconjurătoare, materialitate; natură, mediu, ambianță. Viață, viețuire, trai, trăire, trăit; coexistență, conviețuire; supraviețuire, dăinuire, subzistare (livr.), subzistență, durabilitate, trăinicie, viabilitate; continuare, persistență, perpetuare; veșnicie, vecie, eternitate, perenitate, infinit, nemurire, viață fără de moarte. Naștere, apariție, început, înființare, zămislire. Evoluție, dezvoltare, devenire, creștere. Prezent, actualitate. Trecut, anterioritate, istorie. Viitor, posterioritate. Ontologie. Ontolog, ontologist. Adj. Existent, în ființă, real, prezent, obiectiv, efectiv, faptic, adevărat, autentic; viu, viețuitor (înv. și pop.), trăitor (rar); material; existențial (livr.), ontic (livr.), ontologic; viabil (livr.), trainic, durabil, indestructibil; persistent, perpetuu; veșnic, pe vecie, dăinuitor, subzistent (livr.), etern, peren (fig.), vivace (livr.), nemuritor, nepieritor, fără de moarte; permanent, continuu, neîncetat, necurmat (pop.), necontenit, neîntrerupt. Actual, prezent. Vb. A exista, a fi, a via (livr.), a avea ființă (pe lume), a fi (a sta, a se ține) în ființă, a ființa (rar), a fi în viață; a se afla; a trăi, a viețui, a-și trăi viața, a se manifesta; a dăinui, a dura, a subzista (livr.); a continua, a se perpetua, a persista, a se menține, a rămîne, a veșnici (înv. ), a înveșnici (înv.), a supraviețui. A se naște, a veni pe lume, a căpăta viață; a se ivi,. a apărea; a evolua, a se dezvolta, a crește, a deveni. A menține în viață; a da viață, a imortaliza, a nemuri (rar), a înnemuri (înv.). Adv. De fapt, în realitate, într-adevăr, ipso facto; dintotdeauna; (în mod) permanent, fără sfîrșit, fără istov (pop.). V. anterioritate, creștere, naștere, permanență, posterioritate, prezent, simultaneitate, trecut.

NAȘTERE. Subst. Naștere, născare (pop.), născut (înv. și reg.), parturiție (med.); naștere normală, eutocie; (naștere cu) cezariană. Fătare, fătat. Procreare, procreație, concepere, zămislire (înv. și reg.), reproducere, reproducție, înmulțire, prăsire, prăsit. Făt, fetus; Nou-născut. Casă de nașteri, maternitate. Fătătoare (pop.). Natalitate. Obstetrică, ginecologie. Mamoș, obstetrician; moașă. Adj. Născut, fătat (despre animale). Prăsit (despre animale). Procreator, prolific, prăsitor (despre animale). Vb. A naște, a acușa (franțuzism), a face copii, a procrea, a zămisli (înv. și reg.), a concepe, a da viață, a da ființă, a aduce pe lume; a se înmulți, a se reproduce; a face pui, a pui (reg.), a făta, a se prăsi, a se înmulți, a se reproduce, a plodi (pop.), a cățeli (pop., despre cățele, lupoaice, vulpoaice). A se naște, a veni pe lume, a vedea lumina zilei (fig.). V. existență, început.

prozopopee (gr. prosopon „persoană”, „figură”, și poiein „a face”), figură de compoziție, constând în personificarea extinsă, de obicei, și la persoane ce nu sunt de față ori sunt decedate, și, mai ales, extinsă la o întreagă operă (sau la una din diviziunile ei compoziționale), ca mijloc de plasticizare a mesajului poetic. Obiectele și ființele personificate sunt învestite cu rol de personaje ale operei literare (P). P. o ilustrează în chip deplin fabula și alegoria (compozițională, cum ar fi Luceafărul lui Eminescu ori Istoria ieroglifică de D. Cantemir). P. este o „metodă” narativă într-o operă epică, spre deosebire de personificarea simplă, care este un procedeu sporadic cu finalitate descriptivă limitată; p. este gradul cel mai înalt al personificării (cf. Blair, 1, p. 285-286). Când, prin personificare, oratorul sau scriitorul se referă la o persoană moartă, sugerând posibilitatea unei comunicări între acea persoană și lumea celor vii ori adresându-se direct ca unui om care trăiește (v. exemplul de mai sus din Bossuet), în acest din urmă caz figura se întâlnește cu apostrofa ori cu invocația.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)