NESPUS, -Ă, nespuși, -se, adj. Care nu se poate exprima, greu de redat prin cuvinte; mare, imens, extraordinar. O milă nespusă plutea pe toate fețele. BASSARABESCU, V. 3. Atîta nestatornicie... îi ostenea mintea și-l umplea de o nespusă melancolie. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Face onorurile, luînd loc în capul mesei, cu grația nespusă care o caracterizează. CARAGIALE, O. II 121. ◊ (Adverbial) Mă bucuram nespus de năvala apelor, ca de orice lucru trecător. SADOVEANU, O. VIII 210. ♦ (Adverbial, împreună cu prep. «de», folosit în construirea superlativului) Extrem de..., foarte. [Trandafirii galbeni] îmi erau nespus de dragi. GALACTION, O. I 345. Cu furca-n brîu, cu gîndul dus, Era frumoasă de nespus În portu-i de la țară. IOSIF, PATR. 9. Realitatea grozavă îmi răni sufletul cu vîrful sfîșietor al unor impresiuni nespus de dureroase. DEMETRESCU, O. 100. ♦ Neprețuit. O vin’ odorul meu nespus Și lumea ta o lasă. EMINESCU, O. I 172.